Ps. 115 (113b)

Psalmistul, la fel ca versetele pe care le vom examina, expune tema idolilor… Există un Dumnezeu care stă în cer, dar face pe pământ ceea ce vrea… Iar pe pământ sunt mulți dumnezei; nu doar străbunii adorau idolii, dar și astăzi există o mare adorare a idolilor „care au gură dar nu vorbesc; au ochi și nu văd; au urechi și nu aud” și care ne fac să fim ca ei.

Idolul îl substituie pe Dumnezeu și devine absolut: e dumnezeul tău. Omul devine ceea ce-și „propune” (pro-pune, adică ceea ce-și pune înainte, ce-și planifică) ca absolut, devine ca „dumnezeul” său, ca idealul său. Așadar, omul devine ca idolul său, dacă-și propune (fixează ca obiectiv) idolul, adică devine mort, căci idolii nu există.

O viață idolatră devine o viață în comuniune cu nimicul, adică cu moartea: e o viață risipită după idealurile false. Această viață trăită în moarte nu-L laudă pe Domnul, căci Domnul este Domnul vieții. Altfel spus, este o jignire gravă adusă lui Dumnezeu, căci idolatria este jignirea cea mai gravă ce i se poate aduce de om lui Dumnezeu. Omul idolatru este cel care-și pierde identitatea, adevărul și viața, alergând după nimic.

Ce ați zice să aveți un fiu care-și pierde viața alergând după nimic? Oare putem înțelege durerea lui Dumnezeu, care-I Tată, când își vede fiii că se pierd în nimic, că se ucid prin intermediul unor lucruri pe care greșit le consideră bune…

Se citește 1Cor. 10, 14-22

¹⁴ Tocmai de aceea, iubiţii mei, fugiţi de idolatrie. ¹⁵ Vă vorbesc ca unor [oameni] înţelepţi: judecaţi voi înşivă ceea ce vă spun. ¹⁶ Potirul binecuvântării pe care îl binecuvântăm nu este oare împărtăşire cu sângele lui Cristos? Pâinea pe care o frângem nu este oare împărtăşire cu trupul lui Cristos? ¹⁷Pentru că este o singură pâine, noi, cei mulţi, suntem un singur trup, căci toţi ne împărtăşim din aceeaşi unică pâine. ¹⁸ Priviţi Israelul după trup. Cei care mănâncă din jertfe nu sunt ei oare părtaşi ai altarului? ¹⁹ Aşadar, ce zic? Oare ceea ce este jertfit idolului înseamnă ceva? Sau idolul este ceva? ²⁰ Dar ceea ce jertfesc ei jertfesc demonilor, şi nu lui Dumnezeu. Eu nu vreau ca voi să fiţi părtaşi cu demonii. Nu puteţi să beţi şi potirul Domnului şi potirul demonilor; nu puteţi să luaţi parte şi la masa Domnului şi la masa demonilor. ²² Sau vrem să-l provocăm pe Domnul la gelozie? Suntem noi mai tari decât el?

La cap. 8 am tratat problema cărnurilor jertfite idolilor. Cu alte cuvinte, carnea care era jertfită idolilor se vindea apoi în piață: o parte se jertfea idolilor și alta se vindea. Astfel, pentru mulți creștini era o problemă de conștiință, întrebându-se dacă să o consume sau nu… Pavel le recomandă să o mănânce liniștiți, fără să mai cerceteze dacă-i carne jertfită sau nu idolilor… Dar dacă un frate de al vostru se smintește și vă spune: „Însă acea carne e jertfită idolilor”, iar el se teme că a o consuma este împotriva conștiinței sale, atunci să nu o mâncați, pentru că e important să respecți conștiința fratelui.

În versetele noastre problema este diferită, pentru că nu-i vorba despre carnea din piață, fie că-i jertfită sau nu idolilor, ci este vorba despre ospețele idolatre, ospețe obișnuite care se făceau cu ocazia înmormântărilor și a unor sărbători. Avea loc un ospăț în care se jertfea idolilor, se consuma carnea jertfită, deci problema este diferită… Nu este vorba de a mânca sau nu carne, ci de a participa la un ospăț împreună cu alții, în numele unui idol (așadar este vorba de disponibilitatea de a împărtăși cu alții – și cu idolul – plăcerea de a mânca împreună).

Ospățul are o mare însemnătate. Mai întâi de toate, indică solidaritatea persoanelor care mănâncă împreună, care formează o familie; iar dacă acest ospăț este făcut în numele lui Dumnezeu, în Domnul, cei care participă alcătuiesc familia lui Dumnezeu. Dar dacă-i făcut în numele unui idol, participanții sunt familia acelui idol… Așadar, au o comuniune reală cu acel idol. Deci omul intră cu adevărat în comuniune cu idolii, dar idolii sunt nimicul. Și acesta este răul: căci un om intră în comuniune cu nimicul – fapt care-i foarte grav – considerându-l că-i ceva (că are o valoare) și acelui nimic îi sacrifică viața sa. Așadar, în loc să intre în comuniune cu Domnul vieții, care-i dă viață și adevăr, el intră în comuniune cu nimicul și-și jertfește (închină) propria viață nimicului. Așadar, ospățul împreună cu idolul este ceva foarte grav…

Acest fel de ospăț ni se pare că nu-i actual, pentru că suntem obișnuiți să mâncăm la fast-food, singuri, propria hrană, sau înaintea televizorului, dar care-s tot atâtea sacrificii aduse idolilor.

În zilele noastre trebuie să descoperim care sunt ospețele noastre aduse idolilor, și avem multe astfel de ospețe, mai multe ca niciodată…

Mai avem o problemă: și liturghia creștină se exprimă mereu prin „semne naturale” egale cu cele folosite de toate religiile. Altfel spus, ritul inițierii este alcătui din botez și mir; ospățul este euharistia; omului bolnav i se va administra ungerea. Cu alte cuvinte, sacramentele sunt egale (identice) atât pentru creștini, cât și pentru păgâni. Problema constă în semnificația sacramentelor, adică în numele cui le celebrezi? Așadar, pentru un om, faptul de a deveni membru al culturii sau al societății care-l înconjoară nu constă atât în gestul pe care și-l însușește, cât în interpretarea pe care o dă acelui gest. Fapt pentru care un om poate avea o mare libertate de a-și însuși riturile chinezești sau ritualurile malabareze și-i un lucru pozitiv în procesul culturalizării, fiind vorba de a-și însuși tot ceea ce cultura îi prezintă… Însă trebuie să-și însușească aceste ritualuri dându-le o însemnătate diferită.

Nu-i vorba de a și le însuși pur și simplu… Nu putem spune: „Acceptăm câte ceva. Apoi participăm și la o parte dintr-un ospăț în cinstea idolilor”. Tu poți participa la întregul ospăț, la fel ca ei, dar numai după ce ai înțeles că acel ospăț este cu totul altceva.

Prin urmare, noi nu trebuie să propunem tuturor modelul nostru de celebrare al Liturghiei și al sacramentelor… Modelele pot varia în funcție de cultură, chiar dacă semnele fundamentale întotdeauna sunt aceleași. Ceea ce-i important este dat de educația în a interpreta ceea ce gesturile semnifică. Deoarece mulți creștini participă la euharistie și la sacramente având încă o mentalitate magică, adică ei nu participă ca adevărați creștini… Cu alte cuvinte, mulți creștini judecă astfel: „Am primit botezul. Ajunge! Am rezolvat problema. Acum sunt în comuniune cu Dumnezeu, ca și cum botezul ar fi un ritual magic care-l pune în comuniune cu Dumnezeu, iar el este în regulă”, sau „Am fost la Liturghie, am respectat porunca, deci sunt în comuniune cu Dumnezeu”. Nu! Nu ești în comuniune cu Dumnezeu! Tu ești în comuniune cu Dumnezeu dacă-L iubești pe Dumnezeu și dacă, tu, prin acel gest îți exprimi iubirea, credința, încredințarea în mâinile Lui și încrederea în El, fiind convins că ai înfăptuit gestul vieții tale… Dacă nu, ritualul tău este o pură magie. Iar noi, de multe ori tratăm sacramentele ca fiind o magie, un rit păgân, nu ca fiind o comuniune cu Dumnezeu.

Problema este: cui mă adresez printr-un anume rit? În cazul nostru prin botez? Noi prin botez nu ne adresăm unui idol, dar poate fi idolatru modul în care participăm la un anume rit, sau modul în care celebrăm un anume rit, o rugăciune… Este un cult idolatru, deși este adresat adevăratului Dumnezeu. Fapt care-i și mai grav, căci este o perversiune.

Dăm un exemplu: înfăptuim un rit idolatru atunci când pretindem de la Dumnezeu siguranțele, certitudinile noastre, adică eu fac acel lucru, pentru că astfel eu sunt sigur că prin acel lucru eu sunt mântuit. Cu alte cuvinte, eu țin cele nouă prima vineri din lună, căci astfel am certitudinea că sunt mântuit. Dacă eu le fac având această mentalitate magică, am înfăptuit o adevărată idolatrie… Dar dacă fac această devoțiune pentru că Domnul a făgăduit, iar El își respectă promisiunile, adică le înfăptuiesc ca pe un gest de încredere, de credință, devoțiunea mea are o altă însemnătate. Putem nota că același gest (devoțiune) are o semnificație magică, adică necreștină, idolatră, sau o însemnătate adevărată, a credinței mântuitoare. Așadar, interpretarea pe care o dau devoțiunilor mele este extrem de importantă.

v. 14

¹⁴ Tocmai de aceea, iubiţii mei, fugiţi de idolatrie.

Primul cuvânt este „de aceea”. Istoria lui Israel ne învață un lucru: să fugim de idolatrie: să nu ne facem nici un chip al lui Dumnezeu! Și, de fiecare dată când Israel își face un chip al lui Dumnezeu (când Dumnezeu este confundat cu binecuvântarea Sa, cu pământul, cu posedarea pământului, cu darurile Sale) merge în exil. Cu alte cuvinte, Israel pierde darul pentru că absolutizează darul: în fond aceasta este idolatria. Așadar, să învățăm din istoria lui Israel – care-i istoria fiecărui om – să nu absolutizăm darul, ci să vedem totul ca fiind un dar al lui Dumnezeu, deci ca o comuniune cu Dumnezeu.

Interzicerea din VT de a-și face vreun chip al lui Dumnezeu este interesantă, pentru că nu-i o simplă interzicere a artei (statui, picturi), ci ne învață că Dumnezeu este mai mare decât ceea ce noi, oamenii, putem cugeta sau inventa. Riscul este ca noi să adorăm, să ne bazăm nu pe ceea ce Dumnezeu este, ci pe ceea ce noi am înțeles despre Dumnezeu. Și astfel ni-l construim (îl creăm), ni-l punem înainte, înfăptuind un gest care nu ajunge la Dumnezeu… Este o formă de cult prin care omul încă trăiește centrat pe sine, pe produsul propriei imaginații sau al sentimentelor proprii…

Trebuie să fugim de idolatrie. Ce înseamnă? De cine fugim? Fugim de cineva care ne urmărește… „Cine crede că stă singur în picioare, să fie atent să nu cadă”: căci suntem urmăriți (amenințați) constant de idolatrie, de încercare, de ispita de a absolutiza ceea ce nu-i absolut. Și aceasta este idolatria: a pune în locul lui Dumnezeu – adevărata viață – ceea ce nu-i Dumnezeu.

Cu mare probabilitate toți L-am pus pe Dumnezeu ca sens al vieții noastre; sau poate că încă suntem în căutarea sensului… Ce semnificație are viața noastră? Ce-i dă sens? Dacă nu am un sens, încă nu Îl am pe Dumnezeu, iar dacă am un sens, acela este Dumnezeu.

Să presupunem că sensul global al vieții noastre este Dumnezeu, dar apoi ne dăm seama că nu ne interesează atât persoana lui Dumnezeu, cât ceea ce El ne dă. Deci eu sunt un fetișist, căci mă interesează ca El să-mi asigure, să-mi garanteze sănătatea, viața, bunăstarea, iubirea, bucuria, pacea, toate acestea fiind daruri pe care El le oferă. Toate acestea mă interesează, dar aceasta este deja idolatrie. A iubi darurile Sale și a nu-L iubi pe El este idolatrie. Dumnezeu oferă darurile Sale, dar fiecare dar este un instrument al comuniunii cu Dăruitorul.

Câți oameni Îl caută pe Dumnezeu pentru că-L iubesc? Numai astfel viața are sens, căci omul este creat pentru Dumnezeu, pentru a intra în relație cu Dumnezeu, cu absolutul și aceasta-i dorința fundamentală a omului. Și dacă omul nu intră în relație cu absolutul, absolutizează lucrurile relative, deci își sacrifică (cheltuiește) viața pentru a obține darurile lui Dumnezeu, în ipoteza cea mai bună. Dar acest fapt e greșit, pentru că viața nu trebuie închinată (sacrificată) darurilor și nici măcar dăruitorului. Dăruitorul îți dă viața, iar darurile există pentru a intra în relație, în comuniune cu El.

Așadar, există o formă de idolatrie și-n sfera lucrurilor bune și există și alte idolatrii mult mai rele în sfera lucrurilor negative…

Idolatria este cultul imaginii, numit și cultul fetișismului: fetiș este ceea ce omul face, săvârșind o adorație oarbă, nejustificată. Cu alte cuvinte, omul își construiește lucruri și apoi le absolutizează și fiecare absolutizare este o idolatrie. Omul înțelege că în viața sa numai Dumnezeu ocupă câmpul global, dar pricepe și că fiecare acțiune de a sa urmărește un mic idol de al său. Viața sa este precum un sanctuar, ca Domul din Milano, care-i în totalitate dedicat Domnului, dar care este plin de sanctuare private, mai mici. Cu alte cuvinte, viața omului este în totalitate dedicată lui Dumnezeu, dar apoi în fiecare loc are câte un sanctuar dedicat idolilor săi privați din acel moment… În rugăciunile de dimineața, omul poate căuta mângâierea sa în rugăciune; apoi nu poate trece peste ritualul micului dejun, căci și-ar începe rău ziua și astfel își creează idoli și din aceste lucruri. Apoi dacă mă deranjează în timpul serviciului, mă enervează; dacă dăunează succesului muncii mele… Cu alte cuvinte, omul își dă seama că întreaga sa ziuă este ocupată de mulți idoli. Așadar, există Dumnezeu, dar apoi pricep că viața mea aleargă constant după mulți idoli, risipindu-se.

Suntem în mod constant urmăriți de idolatrie și trebuie să ne eliberăm în continuu de riscul idolatriei pentru a sta înaintea Domnului. Acest fapt ne eliberează și dă sens vieții noastre.

Pascal spunea că „omul odată ce a pierdut absolutul, absolutizează orice lucru”. În realitate, în fiecare lucru – dacă eu nu am un scop absolut care mă face liber înaintea acelui lucru – eu absolutizez acel lucru, iar el devine Dumnezeul meu din acel moment. Devine absolutul meu care mă constrânge și nu mă lasă liber, deci sunt sclavul acelui lucru, chiar și al lucrului cel mai sfânt: poate fi vorba de profesia mea exercitată foarte bine, chiar și datoria mea religioasă… Când pierd din vedere orizontul lui Dumnezeu, care mereu trebuie să rămână ținta vieții mele, dau valoare de Dumnezeu lucrurilor care nu sunt Dumnezeu, adică absolutizez lucrurile pe care le fac în prezent (pe moment)…

Este teribil acest tip de idolatrie, căci mereu îl percepem. Începem să ne dăm seama de această idolatrie atunci când încercăm să ieșim din ea (să ne eliberăm de ea). Dacă nu, omul trăiește „liniștit” în idolatrie: își are organizată viața după modelul sertarelor, și fiecare sertar are propriul său dumnezeu, apoi există dumnezeul întregului birou, care aș fi eu, adică imaginea mea completă… Altfel spus, există acești dumnezei întunecați care ne subjugă și ne împiedică să trăim momentul prezent cu bucurie, ca pe un dar, ca pe o comuniune cu Dumnezeu, cu frații noștri și cu creația… Noi avem infinite griji pentru că avem îngrijorări tulburătoare absolute: ce vrem, căci am putea muri într-o secundă, ce-i absolut, dacă nu doar Dumnezeu? Toate tulburările, neliniștile și anxietățile noastre sunt rodul idolatriei. Și ele pot avea o mie de cauze, dar pe moment sunt idolatrie.

Dumnezeu este scopul absolut, dar în plan dinamic, de progres al vieții noastre, avem un rol însănătoșitor, eliberator al lui Dumnezeu ca absolut… El ne însănătoșește.

În zilele noastre trăim în idolatrie, în starea ei pură, căci întreaga societate este fondată pe cultul imaginii, care-i versiunea literară a cuvântului „idolatrie”: „latria” înseamnă cult, iar „idolon” înseamnă imagine. Deci fiecare idolatrie – cult al imaginii – este în starea ei pură. Dacă în alte epoci nu era vorba de o pură idolatrie, pentru că un fetiș de aur era un idol, dar el cuprindea și un kilogram de aur, deci avea o oarecare valoare, în zilele noastre idolii nu au nicio valoare… Chiar și fără nicio valoare, idolii de azi sunt pura imagine, cultul care apoi domină totul, făcând ca totul să devină similar cu idolul…

v. 15

¹⁵ Vă vorbesc ca unor [oameni] înţelepţi: judecaţi voi înşivă ceea ce vă spun.

„Ca unor înțelepți vă vorbesc”. Se spune mereu: credința este oarbă…! Nu! Trebuie să fim înțelepți, avem nevoie de multă inteligență, credința nu-i credulă. Întotdeauna credința este sinonimul lui „a vedea” și „a înțelege”.

După evanghelistul Ioan, credința înseamnă a vedea, adică ea este forma fundamentală a lui „a înțelege”, deci este vorba de a constata că așa este. Este limpede că aceasta este un act de încredere, adică pentru a vedea un lucru pe care eu nu-l văd și pe care un altul mi-l vestește, eu trebuie să cred că el îmi spune adevărul, iar apoi trebuie să merg să constat dacă este adevărat. Dar credința nu-i doar ca eu să mă încred că altul îmi spune adevărul, ci înseamnă și să constat că-i adevărat că el mi-a spus adevărul, deci este o adevărată experiență.

Este precum episodul întâlnirii lui Isus cu samarineanca. Samarinenii îi spun samarinencei: „Noi credem nu pentru că tu ne-ai spus, ci pentru că noi am văzut”. Tu  ne-ai spus și ai stârnit curiozitatea și interesul nostru, iar noi am văzut… Așadar, credința este rațională și fiecare gând care nu-i decapitat, înflorește în transcendență.

v. 16

¹⁶ Potirul binecuvântării pe care îl binecuvântăm nu este oare împărtăşire cu sângele lui Cristos? Pâinea pe care o frângem nu este oare împărtăşire cu trupul lui Cristos?

Pavel nu caută să argumenteze, pentru ca apoi să ajungă la experiență, ci pornește de la experiența trăită a celebrării, a binecuvântării paharului…

Pavel se referă la credința comună Bisericii. Mai întâi vorbește despre pahar, apoi despre pâinea-trup, apoi va continua să vorbească despre simbolul trupului. El vorbește despre credința deja comună Bisericii încă de la început: despre faptul că paharul-vinul și pâinea sunt trupul și sângele lui Cristos. Iar noi, participând la Euharistie, ne împărtășim cu trupul și sângele lui Cristos, adică intrăm în comuniune cu El, suntem solidari cu El, formăm un singur trup. Cu alte cuvinte, Euharistia noastră, care-i centrul întregii vieți creștine, constă în a mânca această pâine – care-i El – însemnând a trăi în comuniune cu El, pentru că El este Fiul lui Dumnezeu. Și trăind în comuniune cu El, eu devin ceea ce sunt, fiu al lui Dumnezeu, împlinesc adevărul și identitatea mea. Iar dacă nu mănânc din această pâine, eu nu sunt ceea ce sunt, obțin lipsa identității mele, adică nimicul meu, deci mă distrug.

Notăm importanța Euharistiei ca scop (ca împlinire) a întregii creații. Întreaga creație a fost creată în Cristos, prin Cristos și pentru Cristos. Cu alte cuvinte, lumea întreagă este creată în Fiul, pentru că întreaga lume este fiul lui Dumnezeu, chiar și animalele sunt în felul lor, chiar și lucrurile, adică totul face parte din trupul Fiului, chiar și Iuda. Este limpede că lumea este diferită de Fiul, dar a fost creată în Fiul, prin Fiul, pentru Fiul pentru a forma o singură realitate cu Fiul. Și nu există nimic în afara Logosului, care-i Fiul lui Dumnezeu. Așadar, Euharistia este comuniunea deplină pe care acum o avem cu Domnul, prin intermediul semnelor. Iar pentru Pavel este limpede acest adevăr: „știți că a mânca și a bea din pahar înseamnă a intra în comuniune cu trupul lui Cristos”.

Pavel pornește de la o experiență, la fel ca în Scrisoarea către galateni, unde subliniază că ei au experimentat că exista un Spirit Sfânt al libertății, adică acea vitalitate a lui Dumnezeu care ne face liberi. Ei au avut această experiență… Și în textul nostru ei au o experiență, cea a Euharistiei: sunt apăsați, demolați de păcate, dar au această experiență.

Despre pâine și vin: și comuniunea noastră cu Domnul se exprimă prin semne – pâinea și vin – și prin rituri. Riturile sunt un complex de semne organizate într-o acțiune.

Ce diferență există între rit și magie? Magia se verifică atunci când omul crede că lucrul în sine produce efectul în mod mecanic, adică pe om îl interesează lucrul… În schimb, ritul exprimă ceva diferit. Să presupunem că două persoane se iubesc, iar una spune: „Iată, când eu fac acest gest, cu acest gest vreau să-ți indic (exprim) altceva, adică faptul că te iubesc și iubirea dintre noi, deși gestul este unul simplu”. Acel gest devine un rit care are o însemnătate particulară, deplină în interiorul limbajului acelui cuplu, și fiecare cuplu are riturile sale.

Acestea sunt rituri naturale, iar omul trăiește prin rituri. La urma urmei, întreaga viață este un rit. În raportul dintre două persoane semnul este facultativ, căci ar putea să-i povestească din nou toate lucrurile. Dar, nu. Este suficient să facă un gest care îi amintește de întreaga lume a raportului lor, care se retrăiește în acel moment.

În schimb, pentru alte lucruri este necesar semnul. Spre exemplu: dacă eu aș vrea să exprim (indic) gândul, nu un gând… Dacă exprim un gând despre un lucru pot să-ți arăt microfonul și, în loc să-ți spun microfon, ți-l dau… Deci cuvântul microfon este un semn, care însă indică microfonul… Dar eu aș putea elimina semnul și să-ți dau microfonul, iar tu înțelegi și așa (înțelegi și fără ajutorul semnelor)… În schimb eu nu-ți pot arăta lucrurile spirituale, ele pot fi exprimate, indicate numai cu ajutorul semnelor, adică prin cuvânt, prin scris sau prin gest… Deci, se exprimă printr-un rit.

Toate valorile tipice omului – cele intelectuale și spirituale – sunt exprimate de semne. Deci și Dumnezeu este exprimat prin semne, fapt pentru care pâinea și vinul sunt semne. Valorile divine în mod obligatoriu sunt exprimate prin semne, căci nimic nu-i potrivit să le exprime… Iar acel semn îl interpretezi în mod simbolic, iar în spatele lui vezi o semnificație infinită pe care Dumnezeu ți-a indicat-o prin Cuvântul Său, prin istoria Sa, și-i revelația făcută lui Israel și apoi Bisericii, care se exprimă prin acele semne.

Fapt pentru care, atunci când se vorbește despre pâine și vin nu sunt pâine și vin, căci dacă ar fi așa, ar fi magie, adică mântuirea mea ar fi pâinea și vinul… Acea pâine și acel vin sunt un semn care-i tipic pâinii și vinului… Ce semne sunt pâinea și vinul? Sunt semnul hrănirii, al mâncatului împreună, al comuniunii, al familiei, al vieții. Pâinea și vinul indică faptul de a mânca și de a bea, care înseamnă a susține viața…

Despre acest semn ce ne spune revelația, întreaga istorie sacră, care culminează în darul Euharistiei, al trupului Său, pe care Isus l-a făcut? Revelația ne spune că Isus este viața noastră și că și-a dat viața pentru noi. Prin urmare, acel semn devine memorialul (amintirea), adică a repurta în inimă și a trăi în acel moment întreaga Sa iubire care-și dă viața pentru noi…

Înțelegem că ritul are nevoie de semn? Dar cum poate fi atât de importantă acea mică bucată de pâine? Acea bucată de pâine este foarte importantă: ea este totul, pentru că este tot ceea ce Dumnezeu vrea să ne dea: este El însuși. Și, neputând să ni se dea pe Sine în mod vizibil, iar noi avem nevoie de ceva vizibil, ni-l indică (exprimă) printr-un mic semn. Și-i bine să fie mic, pentru că, dacă pentru a-și exprima (arăta) iubirea Sa pentru noi ar avea nevoie să ne dea în fiecare zi 500 de kilograme de pâine: în prima zi aș ști unde să le pun, dar în a doua zi nu aș mai ști… Sau m-aș face un vânzător de pâine, dar aș uita de Dumnezeu… Așadar, semnul nu-i mare și incomod, ci-i lăsat pe seama inteligenței și iubirii noastre…

Înțelegem valoarea riturilor? De multe ori ne întrebăm: ce sens (însemnătate) au? Depinde: dacă un om participă în mod superficial, pentru el acel rit nu are nicio însemnătate… În schimb, dacă participă având această înțelegere profundă – știind că prin semn se arată întreaga însemnătate, adică Cel care-i exprimă iubirea Sa și care vrea să i se dea pe Sine – de fiecare dată va merge la Biserică cu inima deschisă, și în fiecare zi sufletul i se va deschide tot mai mult spre primirea darului…

Înțelegem ce înseamnă că acea pâine și acel vin este comuniunea cu trupul lui Cristos dat (jertfit) pentru noi, și-i comuniune (împărtășire) cu însăși viața lui Dumnezeu în Fiul, fapt pentru care noi devenim fii, devenim Dumnezeu: Euharistia este îndumnezeirea noastră?

Pentru Pavel era clar (însușit) acest adevăr, iar eu sper că și noi, creștinii de astăzi, îl cunoaștem: cei de la începuturile Bisericii îl cunoșteau.

v. 17

¹⁷ Pentru că este o singură pâine, noi, cei mulţi, suntem un singur trup, căci toţi ne împărtăşim din aceeaşi unică pâine.

În spatele acestei afirmații avem imaginea care a fost recuperată în Didahia: „Așa cum grâul a fost semănat pe câmp, dar apoi a fost cules și a devenit o singură pâine, așa și noi”…

Noi alcătuim un singur trup. Deoarece mâncăm toți o singură pâine, adică toți trăim în comuniune cu El, toți devenim El, devenim una în Fiul, și astfel suntem toți uniți între noi… Deci unitatea Bisericii nu ține de bunăvoința noastră, căci bunăvoința noastră produce separările, ci-i un fapt real: dacă nu există unitate, ești mort… Ar fi ca și cum mâna mea nu ar fi unită cu mine: vai de mână și vai de mine!… Eu aș fi fără mână… Cu alte cuvinte, unirea creștinilor nu-i opțională: nu putem spune: „Să stăm împreună pentru că-i mai frumos, ne ținem căldură, suntem mai tari”… Nu! E necesară pentru viață, căci fiecare separare înseamnă moarte. Și-i necesară pentru că viața este una: este Fiul, și toți suntem (existăm) în Fiul și, fiecare separare este cu adevărat o rană, o ruptură sau chiar o moarte…

Deci, e foarte grav să nu ne simțim în comuniune cu alții, iar cu alții înțeleg cu întreaga lume. Dacă un om este credincios, știe că în mod real întreaga lume este alcătuită din frați – și-s frați și cei care încă nu sunt credincioși – pentru că el știe într-adevăr că toți sunt fiii Tatălui și, astfel, se simte fratele tuturor.

Să promovăm unitatea dintre persoane. Să nu favorizăm discriminările rasiale, culturale, nici de vreun alt fel… căci sunt infinite discriminări și sunt extrem de grave din punct de vedere al credinței. Sunt grave pentru că rănesc trupul lui Cristos, îl rănesc pe Dumnezeu care este Tatăl tuturor și le duce Cristos pe cruce.

Așadar, când se vorbește despre unitate în Biserică, nu se referă la o frumoasă structură, unită, compactă, cu toți care cântă și mărșăluiesc împreună, poate cu pasul gâștei bete… Nu însemnă toate acestea! E ceva diferit, profund: este iubirea universală pentru toți, fără discriminare față de cineva; și-i libertatea fiilor, căci fiecare este acceptat și primit așa cum este el, în deplină libertate și respect, pentru că este unit cu Tatăl în Fiul, chiar dacă el încă nu știe. Așadar, conștiința mea față de el are un rol mântuitor: eu îl tratez ca frate, așa cum Tatăl îl tratează părintește. Aceasta este puterea creștinismului, nu alta! Iar această forță izvorăște din Euharistie care se încheie cu exclamația Ite, missa est, adică ne trimite în misiune spre alții: dacă tu ai experimentat ospățul Tatălui, fraternitatea, ești trimis lumii întregi pentru a vesti fraternitatea ta față de toți, ești ca Fiul-Isus, trimis lumii.

vv. 18-19

¹⁸ Priviţi Israelul după trup. Cei care mănâncă din jertfe nu sunt ei oare părtaşi ai altarului? ¹⁹ Aşadar, ce zic? Oare ceea ce este jertfit idolului înseamnă ceva? Sau idolul este ceva?

Pâinea și vinul euharistice, apoi jertfa lui Israel și, în final carnea jertfită idolilor – ca semne – au aceeași valoare, adică ne pun în relație de ospăț. Iar a participa la un ospăț înseamnă „a trăi împreună cu”. Jertfa lui Israel te face să trăiești cu altarul, adică este comuniune cu altarul, adică cu Dumnezeu. Jertfa creștină este comuniune cu Dumnezeu în Fiul, iar scopul comuniunii cu Dumnezeu este să devenim fii. Iar jertfa adusă idolilor este comuniune cu idolul. Așadar, este vorba de același fapt (de jertfă), dar cu trei relații diferite…

Pavel se întreabă: „Carnea înseamnă ceva? Idolii înseamnă ceva?”

v. 20a

^20a Dar ceea ce jertfesc ei jertfesc demonilor, şi nu lui Dumnezeu. Eu nu vreau ca voi să fiţi părtaşi cu demonii.

Jertfa creștină este comuniune cu trupul lui Cristos. Cea ebraică este comuniune cu altarul, cu Dumnezeu. Jertfa adusă idolilor cu ce este comuniune? Cu idolii! Dar aceștia au vreo valoare? Nu! Idolii nu sunt nimic! Tocmai comuniunea cu nimicul este diabolică. Cu alte cuvinte, satana, în loc să ne pună în comuniune cu Dumnezeu, care este viața noastră, ne pune în comuniune cu nimicul, care-i moartea noastră. În acest fel distruge-n noi chipul lui Dumnezeu și ne face sclavii morții și ai nimicului și ruinează lucrarea lui Dumnezeu. Deci comuniunea cu idolul, cu nimicul, e gravă…

Noi experimentăm cât de periculoasă este viața noastră în comuniune cu idolii, căci este o viață risipită, pierdută în nimic, în vanitate, în autodistrugere. Noi suntem obișnuiți să vedem păcatul ca fiind o jignire adusă lui Dumnezeu, ne închipuim un Dumnezeu care se supără pentru mai nimic… Da, Dumnezeu este foarte jignit de păcate, dintr-un motiv simplu: pentru că păcatul mă jignește pe mine: păcatul meu mă distruge. Iar Dumnezeu care mă iubește spune: „Prostuțule, nu vezi cum te jignești?”. Deci se simte jignit El, pentru că El mă iubește, și simte El într-adevăr rana răului pe care mi-l fac. În acest sens păcatul este o jignire adusă lui Dumnezeu, dar mai întâi de toate, păcatul este o distrugere a mea, adică este comuniunea mea cu nimicul… De fapt senzația, sentimentul nimicului, al vanității (aroganței), al lipsei de sens este tipic idolului care te face similar cu el, adică mort.

Despre diferența dintre comuniunea cu Dumnezeu sau cu idolul, putem afirma că unul dintre indicii este acesta: comuniunea cu Dumnezeu – deoarece nu am chipuri (imagini) cu Dumnezeu – mereu este deschisă și liberă și niciodată nu urmează o schemă fixă, ci mereu este diferită… Comuniunea cu idolul este determinată, e fixă și-i obligatorie: trebuie să faci așa, căci acest fapt este absolutul… Dacă tu vrei, trebuie să faci așa, dacă nu, nu obții rezultatul…

În schimb, comuniunea cu Dumnezeu este diferită: Dumnezeu este infinit, deci raportul cu El are infinite variații, infinite libertăți, și fiecare om realizează comuniunea cu Dumnezeu după fantezia Lui, dar și a sa…

În schimb idolul… pentru ca să fii diferit, te obligă să porți și tu pantalonii produși de acea firmă, la fel ca toți. Cu alte cuvinte, idolul creează mase, te obligă să te comporți la fel ca toți, și nu ești liber să faci altfel… Deci, primul indiciu al idolului este sclavia, adică lipsa libertății dar și fixismul ideologic: trebuie să gândești așa! Pentru că adevărul sunt ideile mele… Vai, dacă o mică parte din realitate nu respectă ideile mele… Sunt capabil să violez realitatea, astfel încât să corespundă ideilor mele… Iar dacă un alt om gândește diferit de cum văd eu lucrurile, este suficient să-i tai capul sau să-l conving, fapt pentru care idolatria este jertfirea omului… Primul semn al idolatriei este această lipsă de libertate și necesitatea de a gândi toți identic, prin constrângere. Deci, omul nu mai are nici o identitate proprie și nici libertate. Trebuie să fim atenți, pentru că nici nu ne dăm seama că ne lipsește libertatea… Când lipsește libertatea se întâmplă ceva asemănător cu ce se petrecea în trecut, când se foloseau sobele, când existau acele morți din lipsă de oxigen (oamenii se sufocau lent, fără să-și dea seama, în liniște). Lipsa libertății este ceva asemănător pentru că libertatea costă. Și atunci când o dorești, îți dai seama mai clar că trebuie să depui efort să o păstrezi, dar nu faci nici un efort să o pierzi…

Omul devine realitatea înaintea căreia se așază. Dacă stă înaintea lui Dumnezeu, devine ca Dumnezeu, dacă stă înaintea golului, al nimicului, la fel ca nimicul se golește, iar idolul este nimicul. Pavel spune că omul se golește, se anulează…

vv. 20b-21

²⁰ Nu puteţi să beţi şi potirul Domnului şi potirul demonilor; nu puteţi să luaţi parte şi la masa Domnului şi la masa demonilor.

Nu poți intra în comuniune cu viața și cu moartea, căci ori ești viu, ori ești mort. Iar dacă intru în comuniune cu moartea, se întrerupe viața. Așadar, alternativa radicală este: ori idolul, ori Dumnezeu. Dumnezeu este libertatea omului, este viața, iar idolul este exact absolutizarea propriului relativ, care te ucide. Ar trebui să înțelegem puțin mai bine care sunt idolii noștri, căci fiecare epocă îi are pe ai săi… În trecut idolii puteau fi ideologiile, dar în zilele noastre pot fi consumismul, diferitele științe, tot ceea ce se absolutizează, tot ceea ce credem că-i necesar pentru mântuirea noastră…

Există diferite nivele de idoli: mai întâi există idolii personali, adică stima, succesul, reputația, imaginea pe care toți o avem… și mereu ne sacrificăm viața primei nevoi pe care o avem… Apoi idolii pot fi nevoile primare care sunt: hrana, pentru cei cărora le lipsește, sau locul de muncă, în baza căruia mulți cred că vor deveni liberi… Când un om are hrana și locul de muncă, poate face un idol din sex, care indică conservarea speciei… Dacă un om le are pe toate acestea, poate face un idol din partid, din stat, din Biserică… sau chiar ideile pot deveni tot atâția idoli… Când un om a trecut de aceste nivele, poate face un idol și din rugăciunea sa, din raportul său cu Dumnezeu, adică pretinde să-l gestioneze el, după imaginile sale: după chipul și asemănarea sa de om…

Așadar, „fugiți de idolatrie”, pentru că idolatria este ceva care se strecoară, se introduce constant în viață. Și-i alcătuită din tot ceea ce ne ia libertatea, bucuria, energia și viața.

Pavel nu sfătuiește și nici nu avertizează, nu dorește să sublinieze riscurile… Ci după ce ne-a poruncit să fugim de idolatrie, adaugă: „Eu nu vreau!”. Pavel poruncește, căci riscul de a cădea în idolatrie este mare… atât pentru cei din Corint, cât și pentru noi, din Oradea.

v. 22

²² Sau vrem să-l provocăm pe Domnul la gelozie? Suntem noi mai tari decât el?

Domnul este gelos pe noi. Gelos este cineva care iubește; fără gelozie nu există iubire, iar Domnul este gelos: să nu provocăm gelozia Sa.

Să nu existe această coabitare. Gelozia este cauzată de coabitarea în inimă a două subiecte spre care tu te-ai îndrepta.

Gelozia nu acceptă concurenți. El este gelos pentru că ne iubește. Și știe că celălalt concurent al Său ne face rău, ne dăunează.

„Oare suntem mai tari decât El?”. Se pare că da. Dacă Pavel pune această întrebare, înseamnă că noi așa credem… Căci altfel nici măcar nu ar adresa această întrebare. Noi spunem „da, da, da”, dar apoi considerăm că idolii noștri, lucrurile noastre sunt importante…

Întrebări:

• Care sunt idolii epocii noastre? Dar ai mei?
• Care-i vițelul meu de aur?

Texte utile:

• Ps. 115, 13b, despre idolatrie;
• Io. 6, 26, despre inteligență;
• Io. 17, 20-36, despre unitatea Bisericii, care este realizată în pâine;
• 1Sam. 4, diferența dintre semn și magie. Chiar și lucrurile cele mai înțelepte se pot folosi în mod idolatru, și atunci e și mai rău…
• Deut. 30, 15-20, alegerea radicală dintre a intra în comuniune cu Dumnezeu sau cu idolii