Ps. 110

Psalmistul vestește triumful războiului sfânt, victoria asupra tuturor dușmanilor. Războiul sfânt există pentru a învinge dușmănia, vrăjmășia – care e răul – păcatul care locuiește în noi, pentru a învinge adevăratul dușman al omului, care-i moartea.

În această cateheză ne oprim asupra mesajului central al credinței creștine, învierea.

Deja am descris mărturia de credință antică a învierii lui Cristos, atestată de apostoli, iar în cateheza anterioară am prezentat consecințele acestei învieri; adică învierea lui Cristos permite, cauzează, implică învierea noastră. Iar dacă Cristos nu a înviat, nimic din creștinism nu are sens, căci „Zadarnică ar fi predicarea și credința noastră”, iar religia ar fi doar puțin opiu.

Iar faptul că El a înviat atrage după sine și ne permite să avem o experiență de viață nouă, înviată, în comuniune cu El.

În această cateheză vom continua acest discurs, prezentând tabloul final al triumfului definitiv asupra morții, acesta fiind sensul întregii vieți umane.

Mai întâi punem o premisă. Ce importanță are învierea în viața prezentă? Ce importanță are pentru noi viitorul în timpul prezent? În timpul catehezei să ținem ca fundal aceste întrebări… Spre exemplu, ce importanță are faptul că noi suntem acum, aici, ca să ascultăm Cuvântul lui Dumnezeu, dacă peste cinci minute știm că se dărâmă acoperișul? Ia gândiți-vă! Altfel spus, în ce fel perspectiva, panorama care urmează imediat după, ne schimbă modul de a trăi prezentul… Fapt pentru care dacă eliminăm perspectiva vieții veșnice, a învierii, nu ne rămâne nimic altceva decât perspectiva morții. Iar pe bază perspectivei morții nu putem construi nimic altceva decât moartea. Nu putem construi nici o morală, nici o etică laică, ci construim doar teroarea morții: să se salveze (să se mântuiască) cine poate. Sau, edificăm o lume plină de lucruri, pentru a uita că vom muri; sau grăbim moartea prin sinucidere… Dar fără priveliștea victoriei asupra morții (a învierii) nu putem construi niciun comportament moral, valid și întemeiat.

Întreaga cultură umană nu e nimic altceva decât o mașină a nemuririi, pentru că omul își cunoaște limitele și faptul că e muritor și, tot ceea ce face, înfăptuiește pentru a amâna, pentru a înlătura sau a birui această limită.

Ținând cont de cele spuse, înțelegem felul în care făgăduința creștină pătrunde (se așază) în profunditatea așteptării omenirii. Este o așteptare pe care omul poate doar să o aibă ca așteptare, ca un dar, pentru că omul nu poate produce învierea.

În cateheza de astăzi vom vedea tabloul definitiv.

În acest cadru definitiv ne este indicat finalul, ținta minunată: „Iar când toate vor fi supuse Lui, atunci și Fiul însuși Se va supune Celui ce I-a supus Lui toate, ca Dumnezeu să fie toate în toți” (v. 28).

Se citește 1 Cor. 15, 23-28

²³ Dar fiecare la rândul lui: cel dintâi Cristos, după aceea cei care sunt ai lui Cristos, la venirea lui, ²⁴ apoi [va fi] sfârşitul, când el va încredinţa împărăţia lui Dumnezeu Tatăl, după ce va fi nimicit orice domnie, orice stăpânire şi putere. ²⁵ Căci el trebuie să domnească până când va pune toţi duşmanii sub picioarele lui. ²⁶ Ultimul duşman care va fi nimicit este moartea. ²⁷ De fapt, toate le-a supus sub picioarele lui. Însă când spune că „toate le-a supus”, este evident că în afară de cel care i-a supus lui toate. ²⁸ Iar când toate îi vor fi supuse, atunci şi el, Fiul, se va supune celui care i-a supus lui toate, pentru ca Dumnezeu să fie totul în toţi.

Aceste versete sunt o reflecție despre „discursurile apocaliptice ale lui Isus”.

Discurs apocaliptic nu înseamnă ceva catastrofal, căci „apocalipsă” înseamnă revelație, descoperire. Așadar, este vorba de o cuvântare care înlătură voalul de pe o realitate care nouă ne este necunoscută: înlătură voalul de pe viitor.

Acest discurs înlătură acel voal așezat peste viitorul omului, peste istoria sa și peste întreaga creație.

Care-i scopul creației?

Totodată, în acest discurs ni se descrie anticipat scena finală a istoriei, sensul, însemnătatea întregii noastre istorii. Iar scena finală nu desemnează sfârșitul, așa cum credem noi, ci este scopul, adică toate s-au împlinit. Altfel spus, scena finală nu reprezintă triumful morții, ci al vieții, al unei vieți care învinge moartea; biruie ultimul dușman al vieții. Și, nu-i vorba de o viață oarecare, căci se subliniază: „și Dumnezeu va fi totul în toți”. Adică, este vorba de viața pe care omul o visează, de însăși viața divină, căci viața, la urma urmei, este Dumnezeu.

Pentru a înțelege valoarea acestui discurs trebuie să ținem seama de experiența pe care o avem despre noi și despre lume. Experiența fundamentală pe care fiecare om o are despre sine și despre lume este următoarea: el nu există, vine din nimic. Apoi experiența-i spune că exact de unde vine, exact acolo merge, adică se sfârșește. Omul este cunoașterea limitei sale, adică știe că viața lui pe pământ se va sfârși. Această cunoaștere indică transcendența omului, căci dacă omul vede sfârșitul său, îl vede numai pentru că deja este dincolo de el… Apoi toți avem senzația că nu doar noi, ci și lumea creată – indiferent cât se încearcă să ne spună că-i infinită – este finită. Putem începe să adorăm elementele naturii, să divinizăm natura așa cum făceau păgânii și așa cum în zilele noastre din nou se face, însă natura este finită și inclusiv omul este finit.

Pe de altă parte acest fapt ni se pare nedrept. Atunci, de ce există această lume, dacă toate se întorc, cad în nimic? Ce fel de Dumnezeu este Cel care se bucură să ne dea o speranță goală, iar apoi ne lasă să cădem în abis, cuprinși de o mare nefericire, pentru că noi suntem conștienți că sfârșim în nimic?

În spatele lucrării lui Dumnezeu se află un mare mister, care-l privește pe om. Omul este creat după chipul lui Dumnezeu! Omul este după chipul lui Dumnezeu deoarece, la fel ca Dumnezeu, are o libertate absolută. Omul nu este chip al lui Dumnezeu pentru că e o ființă rațională, căci de obicei omul gândește puțin… Rațiunea nu-l deosebește prea mult pe om de animal, în anumite aspecte, deși în cazul altora îl poate deosebi… Omul se deosebește de animal pentru că e libertate absolută. Dăm un exemplu: nu vom vedea nici un animal care-și scarpină urechea dreaptă cu mâna stângă… Vrem să spunem că un animal niciodată nu va face o acțiune inutilă; nu va săvârși niciodată o acțiune împotriva instinctului său; o lucrare care să-l distrugă, niciodată nu o va face; o acțiune care să schimbe în mod conștient ceea ce el este, niciodată n-o va înfăptui… Așadar, omul este chip al lui Dumnezeu pentru că are libertatea absolută în toate, putând chiar să se îndrepte împotriva sa și a Domnului, iar Dumnezeu îl respectă. Aceasta e asemănarea noastră cu Dumnezeu.

Noi avem puterea libertății noastre și puterea de a ne conduce pe noi și întreaga creație în relație cu Dumnezeu; de a conduce întreaga creație spre înviere, spre viață.

Acesta-i destinul omului ca pontif (stăpân) al creației. Adam a condus întreaga creație la moarte, dar destinul Noului Adam – Cristos – este să o ducă la viață. De ce? Pentru că omul a fost creat în ziua a șasea, dar este creat ca să ajungă la ziua a șaptea, adică să devină Dumnezeu, pentru că e fiul Său.

Dacă omul se raportează (se atribuie) pe sine în întreaga creație la Dumnezeu, atunci reunește (releagă) întreaga creație la viață și astfel, în om, întreaga creație află nu sfârșitul, ci scopul, atinge Izvorul ei. Și astfel, creația, prin om este ridicată, înviată din nimic, din gol și din moarte și participă la înviere… Creația devine „cerul nou și pământul nou”, despre care vorbește apostolul Pavel: „Creația așteaptă cu nerăbdare revelarea fiilor lui Dumnezeu… Noi știm că toată creația suspină și suferă durerile unei nașteri până în timpul de acum” (Rm. 8, 19.22)

Dacă noi raportăm întreaga creație la noi înșine, o raportăm la nimic, adică ea devine după egoismul nostru, devine exploatarea naturii, devine dezastru ecologic, devine sfârșitul lumii în mod anticipat, deci devine opusul învierii, adică o viață de moarte.

Așadar destinul nostru de oameni este să fim pontifi ai creației (pontiful are rolul punții, ajută să se treacă dintr-o parte în alta), adică noi conducem creația pe celălalt țărm: de la nimic, la viață…

Viața și moartea lumii, la fel ca viața și moartea tuturor oamenilor, depinde de alegerea liberă a omului, de exercitarea libertății omului. Dacă omul își folosește libertatea pentru a fi fiu al lui Dumnezeu, pentru a se uni (pentru a intra în raport) cu Dumnezeu, conduce toate la viață, dar dacă-și folosește libertatea pentru a se închide, pentru a distruge tot creatul și a se închide în egoism, conduce totul la moarte.

Acest discurs e implicit, fiind un substrat al discursului în care se spune că „Dumnezeu va fi totul în toate”, subliniindu-se că întreaga creație va participa la înviere. Iar noi deja suntem responsabili față de înviere.

Aceste versete abordează și tema eshatologiei, dar și cea a raportului om- natură.

Cu privire la raportul om-natură avem două poziții greșite: dacă omul ar folosi natura pentru sine, exploatând-o, ar greși, deoarece ar distruge-o; dacă omul ar fi considerat tutorele naturii, distrugând-o, atunci ar distruge viața… În acest caz omul ar trebui eliminat, iar natura ar deveni absolutul, Dumnezeu. Însă și acest lucru este greșit, pentru că natura este finită.

Însă există o a treia poziție (variantă): omul trăiește deplin conștient de natură și în relație cu natura, conducând-o la relația cu Fiul, prin libertatea sa. Acest discurs are consecințe practice privitoare la felul în care omul se raportează la bunurile lumii, la pământ (care-i patrimoniu comun și putem calcula cât ar putea dura); la felul în care omul trăiește relația sa cu ceilalți oameni, cu celelalte popoare – care ar trebui să fie relații de dreptate și fraternitate – și relația cu Tatăl. Așadar, nu-i un discurs în afara credinței, ci e vorba despre credința care atinge omul în toate dimensiunile sale, până în rădăcinile relației sale cu creația. Acesta e cadrul versetelor pe care le vom comenta.

v. 23

²³ Dar fiecare la rândul lui: cel dintâi Cristos, după aceea cei care sunt ai lui Cristos, la venirea lui,

În versetul anterior era scris „Căci, precum în Adam toți mor, așa și în Cristos toți vor învia”, notându-se că omul poate răspândi moarte tuturor și întregii creații sau că poate răspândi viață tuturor și întregii creații. Aceasta depinde de om, dacă raportează totul la sine – Adam înseamnă pământ – la fragilitatea sa, sau dacă omul, în Cristos, raportează toate la Tatăl. Înseamnă a ne orienta pe noi în întreaga creație la viață sau la moarte. Așadar, toți vor învia. Dar învierea nu va fi o explozie haotică, ci va fi ceva ordonat: toți vor învia, în ordine (în rândul cetei sale). Căci ordinea (rândul) poate reprezenta principiul, începutul unui cimitir – toate mormintele să fie în ordine (în rând) – sau poate fi începutul vieții pentru că, spre exemplu, este un lucru bun ca gâtul și capul să fie ridicat la o distanță de un metru și șaizeci sau șaptezeci de centimetri de la pământ, iar picioarele să fie dedesubt… Căci dacă ar fi capul în partea de jos a trupului, nu ar fi bine. Dacă mâna stângă ar fi în locul celei drepte, nu ar fi bine. Așadar, ordinea (rândul) face parte din viață, iar viața trebui organizată. Viața este un organism, o organizare, o ordine. Și inclusiv învierea se va întâmpla după o ordine, adică în rând.

Viața noastră când nu are nici cap și nici picioare, când nu are sens, este o dezordine, este moartă. Altfel spus, viața întotdeauna implică o ordine, este ordonată; este o ordine dinamică, acea ordine care-i viață. Dar să nu fim fanaticii ordinii.

În ce constă această ordine?

Mai întâi Cristos!

Cristos este „începătura”, este Întâiul născut. Aici este conceput sfârșitul lumii: moartea nu-i moarte, ci e o naștere. Mai întâi iese la lumină capul Cristos. Și întreaga istorie reprezintă efortul, adică durerile nașterii trupului deplin al Fiului lui Dumnezeu, care-i Cristos total, întreg. Deci Cristos este începătura.

Ce este începătura? Sunt primele roade ale recoltei, apoi urmează toate celelalte și sunt de aceeași calitate. Altfel spus noi avem aceleași calități ale lui Isus, pentru că suntem în El, suntem fii. Așadar, faptul că El deja a înviat, se poate compara cu timpul coacerii primelor mere, apoi se vor coace toate celelalte: fiecare la timpul lor. Este important să cunoaștem această ordine, pentru că înseamnă că învierea se realizează în timp. El (Isus) deja s-a născut, adică deja a înviat: iar acesta-i semnul că noi toți vom învia. După cum primele mere coapte sunt semnul că apoi toate celelalte se vor coace.

E frumoasă imaginea lui Cristos-înviat care e începătura, apoi noi toți vom ajunge la înviere.

Când vor învia toți ceilalți?

„La venirea Lui”.

Când va avea loc venirea Domnului?

În ultimele cuvinte ale Bibliei, Isus spune: „Mă voi întoarce repede”. Ori Dumnezeu are un ceas diferit de al nostru, ori are dreptate. El ar vrea să se întoarcă repede. În a doua sa scrisoare, Petru își pune această întrebare: „Unde-i făgăduința lui Dumnezeu? Ne-a spus că se întoarce repede, dar toate au rămas ca mai înainte. De ce nu se întoarce?” și oferă un răspuns: „Pentru Dumnezeu o mie de ani sunt ca o zi”, pentru că Dumnezeu este foarte răbdător. El poate aștepta și o mie de ani, ca un om să se schimbe: „O zi este ca o mie de ani”. Însă Dumnezeu este și tare nerăbdător, căci dorește să se întoarcă repede. Dar, de ce încă nu s-a întors? „Pentru că vrea ca toți să se convertească” (1Pt. 3,18). Așadar, timpul întoarcerii lui Dumnezeu se lungește din cauza răbdării Sale, pentru că așteaptă ca toți să aibă un mod, o ocazie de a se converti. Aceasta-i însemnătatea timpului: ca să avem vreme să ne întoarcem la El, pentru că El deja este aici. Dacă noi ne întoarcem spre El, vedem că El deja a venit, este aici, pentru că deja a venit Împărăția lui Dumnezeu, deci ar fi vremea să ne întoarcem la El.

Și când va veni?

Repede! Speră Dumnezeu…

Este interesantă viziunea sfârșitului în Petru ca fiind venirea Sa, venirea celui pe care-L așteptăm… De fapt Scrisoarea se încheie cu cuvintele „Vino, Doamne Isuse!”. Noi așteptăm acest moment caracterizat nu de hoțul ce vine pe timpul nopții, ci de Mirele care vine.

„La venirea Sa vor învia cei care sunt ai lui Cristos”. Dar cu alții ce va fi?

Mai întâi vor învia cei care sunt ai lui Cristos. Dar cine nu-i al lui Cristos, dacă „Toate au fost făcute, prin El, în El și pentru El”? Toți suntem ai Săi! „Căci în afara Lui nu există nimic din toate câte sunt”, spune Ioan. Toate câte sunt în El, sunt viață: „Toate au fost făcute prin El”. Așadar, toți suntem ai lui Cristos, chiar dacă nu știm acest lucru.

Dar nu-i tot una să-l știm sau să nu-l știm; după cum nu-i tot una pentru un prunc să știe sau să nu știe dacă are părinți și cine sunt… Acest fapt lasă urme în viața sa concretă.

Așadar, faptul de a ști că suntem ai Săi ne schimbă viața, deci nu-i un aspect secundar.

Prin întruparea Sa, Dumnezeu n-a vrut doar să ne mântuiască, în sensul că „Vă mântuiesc pe toți, pentru că vă iubesc”… Nu! Ci a vrut să trăim fericiți. Și nu-i lipsit de importanță să trăim fericiți o viață nouă, pentru că-n această viață noi construim trupul nostru… După cum în timpul sarcinii, fătul își formează tot trupul. Iar dacă se naște după trei luni, nu înseamnă că are un trup bine format… Vreau să spun că avem nevoie de o întreagă evoluție spirituală. Și această evoluție spirituală este sensul, însemnătatea vieții noastre.

Această evoluție se poate realiza și într-o secundă, căci un om poate deveni foarte luminat într-un interval scurt de timp, deși mai înainte nici măcar nu era credincios (cf. Pavel pe drumul Damascului), iar un alt om poate trăi o sută de ani, crescând numai „un milimetru” la nivel spiritual. Însă lucrarea lui Dumnezeu o lăsăm în mâinile Lui; dar este bine ca noi să știm ceea ce noi trebuie să facem.

Noi avem la dispoziție această viață, acest timp, deci să căutăm să-l folosim bine. Apoi omul greșește și face răul nu din răutate, ci pentru că greșește și e înșelat. Căci libertatea noastră absolută este creată pentru Absolut, pentru bine.

Când se sfârșește viața, se sfârșesc toate fricile, condiționările, toate relele care ne oprimă și care ne împiedică să vedem corect. Deci, în momentul în care se sfârșește viața, omul vede adevărul în mod limpede, și nu poate alege altceva decât numai pe Dumnezeu. Pentru că libertatea înseamnă alegerea binelui și nu a răului. Alegerea răului se numește sclavie.

Este important că în acest loc spune „Cei ai lui Cristos”, pentru că tocmai în El noi toți suntem, și, faptul de a ști acest adevăr deja de acum ne ajută să trăim în mod conștiincios (în conștiință). Acest lucru nu-i irelevant, deoarece conștiința îl deosebește pe om de animal, conștiința apartenenței, a relației, a rădăcinii, a viitorului.

Așadar, la venirea Sa vor învia toți, apoi va fi sfârșitul…

Isus ne deschide calea. Mai întâi Cristos, începătorul… Pentru că omul și întregul univers este creat „în El, prin El și pentru El”, și deci pe bună dreptate este condus la împlinire în El.

v. 24

²⁴ apoi [va fi] sfârşitul, când el va încredinţa împărăţia lui Dumnezeu Tatăl, după ce va fi nimicit orice domnie, orice stăpânire şi putere.

„După aceea va fi sfârșitul”… Este mai bine să traducem diferit: „După aceea va fi scopul, împlinirea”, nu sfârșitul. Pentru că împlinirea înseamnă că toți câți suntem în Cristos, ne vom reîntoarce la Tatăl. Așadar, viața este în totalitate o reîntoarcere la izvorul vieții; este mișcarea treimică a iubirii Tatălui pentru Fiul și a Fiului pentru Tatăl; este armonia perfectă.

„Isus va preda împărăția lui Dumnezeu-Tatăl”. Care este împărăția Tatălui? Împărăția Tatălui constă în faptul ca Fiul să știe că-i Fiu și să accepte că-i Fiu și să-L accepte pe Tatăl; și viceversa, ca Tatăl să-L iubească pe Fiul și să-L accepte pe Fiul. Iar viața nu e nimic altceva decât iubirea reciprocă dintre Tatăl și Fiul. Adică e exact opusul complexului lui Oedip, unde fiecare vrea să fie principiul lui însuși și să-L ucidă pe Tatăl, din orgoliu, fapt care-i principiul tuturor tulburărilor, îmbolnăvirilor omului.

Textul nostru subliniază împăcarea cu izvorul vieții. Și sunt ultimele cuvinte din VT: „Va veni Ilie pentru a reîmpăca inima taților cu fii, și inima fiilor cu tații”… un om care și-a aflat rădăcina și-o iubește, iar rădăcina este unită cu pomul și cu rodul.

Această armonie absolută se împlinește în deosebire, căci iubirea niciodată nu-i sinonimul confundării, al dezordinii, ci Tatăl este Tată, iar Fiul este Fiu. Sunt egali pentru că unul este Tată, iar celălalt este Fiu. Dacă nu, nu ar putea fi egali, deoarece dacă unul este totul sau dacă altul este totul, ar fi diferiți… În schimb, unul este în totalitate ca Tată, iar altul este în totalitate ca Fiu. Și fiecare este în totalitate „da” pentru celălalt. Așadar, țelul – punctul sosirii – este această armonie deplină a iubirii și a relației cu izvorul vieții: o iubire între noi – toți frații, care vom fi fii – și între noi și Tatăl. Toate acestea se vor împlini atunci „când va desființa orice domnie și orice stăpânire și orice putere”.

În Scrisoarea către Romani, Pavel descrie nașterea (venirea la lumină) în urma sarcinii: „Creația așteaptă cu nerăbdare revelația fiilor lui Dumnezeu. Știm că întreaga creație suferă și geme până astăzi în durerile nașterii”. Și noi gemem în interior, așteptând învierea trupului nostru.

„Când va desființa (va nimici) orice domnie și orice stăpânire și orice putere”… Ce înseamnă?

Orice altă domnie care nu-i a Tatălui, care nu-i iubire, este o domnie a morții, a urii. Așadar, orice domnie a răului va fi nimicită. Pentru că a nu-L accepta pe Tatăl și iubirea Sa, este începutul oricărui rău. Iar acceptând iubirea Tatălui biruim orice rău, orice altă domnie.

„Orice stăpânire”… Stăpânirea desemnează puterea pe care răul o are asupra mea și consecințele acestui rău. Iar „puterea” este mijlocul cu care lucrează răul; sunt toate pasiunile; răul are o mare putere asupra noastră… Așadar răul în toate formele sale – de origine, de mijloc și de rezultat asupra mea – va fi distrus. Iar când Scriptura vorbește despre triumful asupra dușmanilor, înțelege această victorie asupra răului în toate formele sale…

Psalmul ne amintea că toate structurile și dinamicele răului vor fi distruse.

v. 25

²⁵ Căci el trebuie să domnească până când va pune toţi duşmanii sub picioarele lui.

Ne aflăm într-un punct important, căci Pavel ne spune că această lucrare este în curs. Dar acum ce se întâmplă?

„El trebuie să împărățească”. Această lucrarea este în curs astăzi! Cu alte cuvinte, sensul istoriei este sensul acestei Împărății care încă nu e Împărăția definitivă a istoriei, ci e împărăția luptei împotriva răului.

Cuvântul „trebuie” în NT întotdeauna are legătură cu crucea lui Isus, cu pătimirea Sa. Cu alte cuvinte, încă suntem în momentul crucii și al pătimirii lui Isus, cu care Isus, prin iubirea Sa, învinge orice ură și dușmănie. Așadar, acest timp intermediar încă este timpul crucii, al pătimirii și al binelui care învinge răul prin bine. Așadar, în viața noastră pământească suntem chemați la o mare luptă, ne aflăm în timpul caracterizat de acest „trebuie”, pentru ca toți dușmanii să fie biruiți.

Dușmanii nu sunt în afara noastră, ci în interiorul nostru. Ultimul dușman este eul meu, egoismul meu. Și „trebuie” ca Isus să împărățească peste toate acestea.

Isus deja a împărățit pe cruce, deja a biruit răul. Iar noi, urmându-L pe El, biruim răul, suntem mărturisitorii Lui. Cuvântul „mărturisitor” în limba greacă este „martir”, adică noi mărturisim că există o iubire mai mare decât orice rău și decât moartea.

Și acesta-i modul în care Împărăția se realizează acum, sub semnul crucii biruitoare, sub semnul omului care știe să ia răul asupra sa fără să-l restituie, pentru că prin iubire are puterea să-l ducă pe umerii proprii: aceasta e victoria lui Isus. Judecata Sa va fi dincolo, în veșnicie. Dumnezeu știe ce face, iar omul – puțin câte puțin – va ajunge la adevăr… Adevărul ne conduce să punem dușmanii sub picioare, sau cel puțin să recunoaștem această dușmănie prezentă în noi, a cere să o depășim, a cere darul plinătății Spiritului, care-i darul de a iubi cu adevărat, știind să ne punem viața în slujirea altora.

v. 26

²⁶ Ultimul duşman care va fi nimicit este moartea.

Acest verset este atât de important, încât nici nu-l comentăm. Moartea este singura problemă și singurul dușman al omului. Conținutul versetului este atât de evident, încât mereu îl uităm. Această temă va fi dezvoltată la sfârșitul acestui capitol într-un imn care cântă victoria asupra morții.

Moartea este adevăratul dușman al omului, deși ea este un eveniment natural, pentru că felul în care o trăim este dezastruos. Cu alte cuvinte, moartea este locul în care se sfârșește timpul meu, sarcina mea și mă nasc în Dumnezeu și intru în comuniune cu El. Însă eu, centrându-mi viața pe eul meu, pe temerile mele, pe material, am impresia că atunci când le pierd pe toate acestea, totul se termină. Și astfel trăiesc în mod traumatic moartea și viața. De aici se naște egoismul, pentru că-mi este frică și trebuie să mă salvez… Deci trebuie să mă gândesc la eul meu, adică la egoism. De aici se naște dorința dezordonată de a avea (goana după bogății), de a apărea bine; de aici izvorăște tot răul. Așadar, moartea devine începutul tuturor relelor pentru că, fiind mințiți, noi o trăim ca fiind sfârșitul a toate. În schimb, moartea este comuniunea cu Dumnezeu. Și ea va fi ultimul dușman care va fi învins.

Moartea nu e văzută ca un fapt strict fizic, adică sfârșitul activității vitale în noi. Ci moartea este trecerea în neființă, sfârșitul oricărui sens, lipsa vreunui sens, pierderea sensului existenței noastre… Fapt pentru care, din frica de moarte se naște o anxietate în viața noastră care ne împinge să căutăm alte sensuri: puterea, posedarea bunurilor… În Scrisoarea către evrei 2, 14-15 avem o afirmație care luminează existența noastră: „Deci, de vreme ce pruncii s-au făcut părtași sângelui și trupului, în același fel și El S-a împărtășit din acestea, ca să surpe prin moartea Sa pe cel ce are stăpânirea morții, adică pe diavolul, și să izbăvească pe acei pe care frica morții îi ținea în robie toată viața”.

vv. 27-28

²⁷ De fapt, toate le-a supus sub picioarele lui. Însă când spune că „toate le-a supus”, este evident că în afară de cel care i-a supus lui toate. ²⁸ Iar când toate îi vor fi supuse, atunci şi el, Fiul, se va supune celui care i-a supus lui toate, pentru ca Dumnezeu să fie totul în toţi.

Orice lucru este supus lui Cristos. Pe cruce totul este supus lui Isus, căci exact pe cruce Isus stăpânește tot răul, căci știe să-l ia pe tot asupra Sa. Iar când se spune că Hristos și le-a supus pe toate, este limpede că Tatăl este exceptat, nefiind supus Fiului. Mai mult, și Isus se va supune Tatălui, adică-L va recunoaște pe Tatăl ca fiind Tatăl și izvor al vieții Sale.

Pe Isus Tatăl deja Îl recunoaște. Însă Cristos întreg (total), adică întregul univers va recunoaște în Dumnezeu-Tatăl izvorul propriei vieți.

Și atunci ce va fi?

„Dumnezeu va fi totul în toți și în toate”.

Aceasta e cea mai mare făgăduință din întreaga Biblie și este o realitate: „Dumnezeu va fi totul în toate și în toți”. Noi toți vom intra în comuniune plină cu Dumnezeu, păstrându-ne deosebirea noastră, pentru că iubirea cere deosebire, căci iubirea de sine se numește egoism, deci fiecare va fi el însuși… Și totuși, fiecare va fi Dumnezeu, căci iubirea ne face egali cu El, având ca însușire unirea celor diverși.

Prin dorința unirii depline în iubire, în fericire, în plinătatea de viață pe care o are omul – și pe care întreaga creație o are implicit – creația va atinge (ajunge) prin om, în Cristos, Noul Adam, această plinătate, care e Dumnezeu. Așadar, omul nu e destinat morții și vieții, ci însăși vieții lui Dumnezeu. Este marele mister faptul că noi, în comuniune cu Dumnezeu, devenim Dumnezeu. Ceea ce Dumnezeu este prin natură, noi devenim prin har. Este ca atunci când un om, spre exemplu, se căsătorește cu regina Angliei, și-i devine tovarăș de viață… Dacă te căsătorești cu un miliardar, toate bogățiile lui devin și ale tale… Așa este relația noastră cu Dumnezeu, care ne iubește și ne dă totul, adică ne dă Spiritul Său, viața Sa, iubirea Sa… Și fiecare dintre noi primește toate acestea în plinătate.

Acesta-i tabloul definitiv, este Apocalipsa, adică revelația sensului vieții.

Dumnezeu va fi toate în toți, dar fiecare dintre noi își va păstra deosebirea specifică…

Dacă suntem convinși de acest adevăr, întreaga viziune despre viață ni se schimbă…

Nu înseamnă că Dumnezeu va fi totul, ci va fi totul în toți, adică în noi toți. Deci fiecare vom fi cu specificul nostru. Iubirea face în așa fel încât un om să fie el însuși tocmai iubindu-l pe altul și trăind o viață în doi, fiind o iubire reciprocă… Dacă doi sunt uniți în iubire, bunurile lor și viața lor devin una, un singur trup. Devin una deși rămân doi: este misterul iubirii, care presupune multiplul și unește diversul. Dacă nu, ar fi narcisism, nu iubire.

Așadar în iubire nu există panteism, căci nu se suprimă persoana, căci dacă s-ar suprima, nu am putea vorbi de iubire. Și nici nu-i un amestec între Dumnezeu și cosmos. Este tipic iubirii să nu producă un amestec, ci să respecte fiecare diferență, dar să conducă la o unire în care fiecare este egal cu celălalt și totuși este el însuși.

Iubirea respectă diversitatea fiecăruia; iubirea elogiază diversitățile, unindu-le, și acesta-i un paradox. Soții – care se iubesc cu adevărat – nu sunt egali, ci sunt diferiți, iar iubirea îl ajută pe fiecare să fie și mai mult el însuși.