Ps. 29 (28)

Psalmistul subliniază că Dumnezeu este rege și El împărățește… Cu adevărat Dumnezeu este rege, iar tronul Său e crucea…

În această cateheză vom trata înțelepciunea crucii…

E adevărat că Domnul vine să judece pământul, dar judecata Sa este mântuitoare… Nu-i o condamnare, ci El se face condamnare, se face păcat, pentru ca noi să fim iertați… Asupra Lui se descarcă întreaga „mizerie”, iar nouă ne este dată mila…

Se citește 1Cor. 2, 1-5

¹ Şi eu, fraţilor, când am venit la voi, am venit să vă vestesc misterul lui Dumnezeu, nu prin măiestria cuvântului sau prin înţelepciune. ² Într-adevăr, n-am voit să ştiu nimic altceva decât pe Isus Cristos, şi pe acesta răstignit. ³ Eu însumi am venit la voi în slăbiciune, cu frică şi cuprins de nelinişte, ⁴ iar cuvântul meu şi predica mea n-au constat în discursuri convingătoare ale înţelepciunii omeneşti, ci în adeverirea Duhului şi a puterii, ⁵ astfel încât credinţa voastră să fie [bazată] nu pe înţelepciunea oamenilor, ci pe puterea lui Dumnezeu.

Primul capitol se încheie cu îndemnul: „Cine se laudă, să se laude în Domnul”. Tema fundamentală a acestor versete este gloria, renumele: gloria Domnului și gloria noastră în Domnul.

Omul caută gloria. Gloria înseamnă „ceea ce celălalt gândește despre tine; cine ești tu pentru celălalt”. Omul este relație, deci gloria sa, greutatea sa este „ceea ce reprezintă pentru celălalt”… De aceea, toți suntem sclavii gloriei deșarte, adică noi căutăm gloria la alții, iar ei nu reușesc să ne dea greutatea noastră, identitatea noastră.

Gloria noastră deplină constă în cruce, deoarece în cruce avem identitatea noastră deplină, căci identitatea noastră este iubirea pe care Dumnezeu o are pentru noi! Aceasta e greutatea noastră… Omul valorează atât de mult, încât Dumnezeu își dă viața pentru el… Aceasta e gloria! De aceea, Pavel spune: „Cine se mândrește, să se laude în Domnul”.

Iar aceasta nu-i doar gloria omului – adică greutatea mea – ci este și gloria lui Dumnezeu. Crucea e greutatea lui Dumnezeu, căci mă ajută să văd identitatea lui Dumnezeu; a lui Dumnezeu care-i Iubirea absolută… Tot textul se învârte în jurul gloriei, a greutății pe care o are crucea – care-i dă identitatea lui Dumnezeu și omului – și care devine înțelepciunea lui Pavel… Și este noul mod de a concepe, de a judeca, de a se comporta și de a acționa…

De aceea, Pavel spune: când eu am venit la voi – el venea de la Atena, după un mic faliment – nu am venit cu discursuri înțelepte, ci să vă aduc martiriul lui Dumnezeu, adică mărturia, vestirea lui Dumnezeu în slăbiciune, fără calități particulare, fără înțelepciunea fină și fără argumentări prin care să caut să vă demonstrez unele doctrine, ci am venit doar să vă arăt puterea lui Dumnezeu care e crucea… „Căci am judecat să nu știu între voi altceva, decât pe Isus Cristos, și pe Acesta răstignit” (v. 2). Aceasta este toată înțelepciunea lui Pavel!

În spatele acestei afirmații avem câteva teme importante, pe care le vom înțelege treptat… Prima temă se referă la credința care nu-i o teoremă – adică nu trebuie demonstrată – nici nu-i o realitate de descoperit prin inducție (formă de raționament care realizează trecerea de la particular la general), adică prin cercetări minuțioase și amănunțite; nici măcar nu-i o realitate interioară, pe care un om o descoperă cu ajutorul unor exerciții menite să-l lumineze (instruiască). Așadar, credința nu-i demonstrație, inducție sau luminare…

Credința este aderarea inimii la un fapt istoric, la ceva care deja s-a întâmplat, adică la crucea lui Cristos; la Dumnezeu care își dă viața pentru noi. Acest eveniment este centrul istoriei, e centrul revelației; e centrul istoriei lui Dumnezeu și al istoriei omului. Iar Pavel vestește tocmai acest eveniment întâmplat. Creștinismul e vestirea acestui eveniment, iar credința este faptul de a adera la acest Cuvânt, adică la cruce.

Iar acest Cuvânt – evenimentul crucii – nu trebuie demonstrat, căci dacă am vrea să demonstrăm existența faptelor, înseamnă că ele nu există: deci faptele nu trebuie argumentate, nu trebuie nici induse și nici deduse… Faptele trebuie doar constatate!

Iar, odată ce evenimentul a avut loc, eu pot să-l accept ori să-l refuz…

De ce omul acceptă sau refuză această vestire? Acesta e misterul inimii umane… Acceptarea vestirii îi dă omului deplină libertate: omului care descoperă și aderă la propria sa identitate; iar eu cred că fiecare om își descoperă identitatea, iar motivul pentru care nu o acceptă este că încă nu a auzit corect această vestire… Pentru că omul nu poate să nu-și accepte identitatea… Altfel spus, inteligența omului este creată, este făcută să descopere și să adere la adevăr, deci omul nu poate să nu-și accepte adevărata identitate…

E interesant că inteligența (rațiunea) noastră nu e liberă, căci libertatea inteligenței noastre constă în a accepta adevărul! Inteligența care urmează calea minciunii nu-i liberă… Tot la fel, și voința noastră a fost creată pentru a adera la bine… Dacă greșește și face răul, greșește numai din cauza erorii; dar apoi, când i se va prezenta binele, îl va accepta.

Așadar, libertatea, în mod paradoxal, înseamnă a adera în mod obligatoriu la adevăr și la bine. Aceasta e libertatea!

Omul e creat pentru libertate, pentru că este creat pentru adevăr și pentru bine. Și când descoperă binele, omul simte în inima sa că acest bine este pentru el…

Tocmai de aceea credința nu trebuie argumentată, demonstrată sau impusă, și nu este un plagiat… De ce? Pentru că omul e creat pentru adevăr, libertate și bine! Când omul aude Cuvântul divin (adevărul, binele și libertatea), inima i se deschide și spune: „Da! Acest Cuvânt e adevărat, e pentru mine”… Este precum o sămânță care-i sub pământ și așteaptă primele ploi pentru a încolți. Iar când vine ploaia, spune: „Această ploaie e pentru mine. Deci, pe bună dreptate, eu pot încolți, pot ieși la lumină”… Așadar, credința e un fapt interior și profund, care mulțumește, satură și satisface natura cea mai profundă a omului…

Mă miră când aud pe unii care spun: „Credința este doar pentru câțiva aleși… Deci nu-i pentru mine…”. Nu! Credința nu-i pentru nici un om ales, ci este lăsată pentru om în umanitatea lui; credința privește natura umană ca atare… Căci omul fără încredere nu trăiește… Iar dacă omul nu are încredere în Dumnezeu, are încredere în multe alte lucruri care îl fac să devină sclavul lor…

În centru acestor teme stă crucea. Crucea este Dumnezeu care se expune în totalitate în iubirea Sa pentru om și ni se oferă, ni se arată, ni se așază înainte…

Dumnezeu nu poate decât să ni se expună în neputința Sa și să ni se propună (proporsi, în limba italiană înseamnă „a se așeza înainte”), pentru că El e Iubire, iar iubirea nu se impune, ci doar se expune și se propune, adică se așază înaintea noastră.

Credința este răspunsul omului dat acestei propuneri a lui Dumnezeu, care îl implică pe om, la rândul său, să se expună înaintea acestei neputințe divine, înțelegându-i misterul profund…

v. 1

¹ Şi eu, fraţilor, când am venit la voi, am venit să vă vestesc misterul lui Dumnezeu, nu prin măiestria cuvântului sau prin înţelepciune.

Pavel venea de la Atena (cf. F.Ap. 17), unde ținuse un discurs înțelept, căci pornind de la un poet de-al lor, de la filozofii și de la cultura lor, de la religia lor, de la „statuia dedicată dumnezeului necunoscut”, el le spune: „Acum vi-L vestesc pe acest Dumnezeu necunoscut”… Și vorbește despre Isus Cristos și despre înviere.

Așadar, Pavel, în argumentarea sa, nu lasă de o parte cultura oamenilor cărora li se adresează, ci ține seama de obiceiurile celor pe care-i vizitează, adaptându-se la cultura pe care o întâlnește la ei… De fapt, Pavel spune: „Sunt barbar cu barbarii, iudeu cu iudeii și grec cu grecii”…

Textul nostru vrea să spună un alt lucru, faptul că Pavel, în ciuda faptului că pornește de la înțelepciunea greacă, nu evită să prezinte „nebunia crucii”. El nu le expune grecilor – deși se folosește de înțelepciunea greacă – „nebunia crucii” cu ajutorul metodei retorice. El nu se folosește de retorică pentru a-și face reclamă ca să poată „vinde un produs”, ca să convingă auditorul sau ca să plagieze… Deși era ușor să folosească metoda retoricii, căci trăia în epoca retorilor și a sofiștilor care manipulau mulțimile după cum doreau ei…

În zilele noastre, arta reclamei, a manipulării mulțimii este mult mai dezvoltată decât în acea vreme. Căci ceea ce interesează nu-i adevărul, ci înșelarea lumii prin mesaje cu care să capteze interesul… Deja în acea epocă erau conștienți că puteau înșela lumea… În special foloseau retorica la Atena, căci oamenilor le plăcea să asculte și să fie ascultați. Era activitatea principală, căci diferitele munci manuale erau făcute de sclavi…

Încercarea lui Pavel de a predica, pornind de la statuia dumnezeului necunoscut la Atena, avea o însemnătate profundă, adică: el nu le-a propus un fapt formal care ținea de cultura lor, ci legat de experiența lor. El n-a reușit, căci existau dificultăți obiective, dar încercarea lui era cea de a-i conduce pe atenieni să întrezărească chiar în experiența lor ceva care să-i ajute să-L cunoască pe Dumnezeu. De fapt, Pavel spune: acel Dumnezeu necunoscut despre care voi vorbiți, eu vi-L vestesc!

Pavel le spune atenienilor: „vin să vă vestesc mărturia lui Dumnezeu”. Altfel spus, ceea ce Pavel vestește este „mărturia”, care în limba greacă înseamnă „martiriul”: este tocmai martiriul lui Dumnezeu.

Ce înseamnă acesta? Înseamnă ori mărturia despre Dumnezeu, adică eu vi-L vestesc pe Dumnezeu; ori însuși Dumnezeu mărturisește prin Cuvânt… sau Dumnezeu însuși e autorul oricărei vestiri care se întâmplă prin Cuvânt. Iar Pavel este conștient de acest adevăr, de faptul că ceea ce el vestește vine de la Dumnezeu, este despre Dumnezeu și este a lui Dumnezeu! Deci predicarea nu este ceva al său, nu e o invenție sau o viziune de-a sa. El e un simplu martor…

Cuvântul „martor” este diferit de „retor”, care vrea să convingă, deoarece martorul este „cel care a văzut”. Așadar, Pavel spune: „eu am văzut”.

Martorul vestește un lucru care-l privește, căci lui i-a modificat viața, deci crede că-l poate interesa pe fiecare om, deoarece îl privește și este tocmai sensul vieții. Iar Pavel mărturisește exact acest lucru…

Categoria mărturiei – care-i fundamentală în vestirea Evangheliei – e diferită de celelalte categorii: înțelepciunea umană, demonstrația… Mărturia înseamnă că tu vorbești despre ceea ce ai experimentat.

Mărturisind, opțiunile sunt două: ori tu ești nebun; ori ceea ce spui e adevărat și atunci nu poate să nu-l intereseze pe cel care ascultă…

Dacă un om se închide față de un lucru adevărat, începe să fie el în pericol la nivel mental. Și există nenumărate blocaje, închideri în sine… Sau sunt nebun eu care mărturisesc, care vestesc acest lucru… Dar atunci vă îndemn să analizați…

Și pentru că mărturia mea nu-i ceva opțional, ci privește sensul vieții – misterul morții și al vieții de dincolo de moarte -, înseamnă că-i o temă care-l interesează pe fiecare om…

Vestirea se transmite numai prin mărturia celui care a experimentat un fapt real… Ținând cont de acest adevăr, putem să spunem că multe predici sunt goale, pentru că cine vorbește nu mărturisește, adică n-a experimentat ceea ce vestește…

Fiecare creștin e chemat să experimenteze Cuvântul, și apoi, la rândul său, să-L mărturisească. Deci mărturia este al doilea moment, căci primul este experiența… Și cum dobândești experiența? Poți experimenta în baza și datorită mărturiei altuia… Un altul care a experimentat îți spune ceea ce a experimentat, iar apoi tu, la rândul tău, în mod personal ai aceeași experiență și, la rândul tău, o transmiți.

Cuvântul lui Dumnezeu se face trup și ni se comunică. Așa ni se transmite nouă Dumnezeu. Și trecând la noi, Cuvântul se face trup, devine experiența noastră, și astfel se comunică altora… Deci Cuvântul nu se transmite atât prin raționamentul logic sau prin comunicarea verbală sau scrisă, ci prin experiență, prin viața trăită, prin întruparea în noi a Cuvântului…

v. 2

² Într-adevăr, n-am voit să ştiu nimic altceva decât pe Isus Cristos, şi pe acesta răstignit.

Printre nenumăratele cuvinte rostite de Pavel, acesta este cuvântul fundamental, căci și el spune: „Căci am judecat să nu știu între voi altceva, decât pe Isus Cristos, și pe Acesta, răstignit”! Aceasta este întreaga știință a lui Pavel: Isus răstignit!

Pavel, marele înțelept, marele învățător și doctor al Legii… singurul lucru pe care-l știe este „Isus Cristos, și pe Acesta răstignit”!.

Altfel spus, Isus Cristos răstignit este specificul predicării creștine. Iar Lc. 23, 48, când vorbește despre cruce, o numește „theoria”. Așadar, unica teorie creștină este Cristos pe Cruce.

Theoria, pentru noi, înseamnă teorie – opusul activității practice – dar în limba greacă înseamnă „spectacol”. Adică, crucea este locul în care Dumnezeu prezintă spectacolul despre Sine: locul în care El ni se arată. Pe cruce noi Îl vedem pe Dumnezeu, pe adevăratul Domn! Aici se expune El, mărturisește El și ni se arată El.

Crucea este pomul despre care vorbește Apoc. 22, 2, acel pom care dă rod de douăsprezece ori pe an, iar frunzele lui vindecă neamurile: „Și în mijlocul pieței din cetate, de o parte și de alta a râului, crește pomul vieții, făcând rod de douăsprezece ori pe an, în fiecare lună dându-și rodul; și frunzele pomului sunt spre tămăduirea neamurilor”. Mesajul este acesta: crucea dă mereu rod, dă viață tuturor – mereu, în orice anotimp – și dă tuturor viața lui Dumnezeu. Crucea corespunde pomului vieții, din grădină, pe care îl pierdusem.

Crucea este ceea ce ne redă viața după ce toți am experimentat moartea…

Iar „frunzele sale” – în opoziție cu „frunzele de smochin” ale lui Adam, care doar ascund – folosesc pentru a vindeca popoarele… Adică îi vindecă pe toți.

Pomul crucii se opune pomului cunoașterii binelui și răului al lui Adam. Este pomul în care vedem tot răul, căci crucea ne arată tot răul… Crucea e răul maxim. Ni-L arată pe Cel Drept, ucis pe nedrept, abandonat de Dumnezeu, pe locul execuției capitale a sclavului, care ia asupra Sa păcatul, răul, blestemul, îndepărtarea de Dumnezeu: Crucea e răul maxim. Crucea este acel rău pe care noi îl facem fără să știm, iar pe cruce îl vedem în totalitate. Pe cruce stă întreaga realitate negativă a umanității…

De cealaltă parte, crucea e binele maxim, e revelația lui Dumnezeu: ne arată iubirea Sa, care-i mai mare decât orice rău, și e solidară cu tot răul! Așadar, crucea este revelația lui Dumnezeu: că El este o Iubire mai mare decât orice rău, orice blestem, orice îndepărtare de Domnul și decât orice păcat…

Crucea e cunoașterea întregului rău și a întregului bine: ea cuprinde întreaga cunoaștere, știință…

De aceea Pavel spune: „Căci am judecat să nu știu între voi altceva, decât pe Isus Cristos, și pe Acesta răstignit”! Altfel spus, întreaga Biblie nu face nimic altceva decât să ne povestească pătimirea (deci iubirea) lui Dumnezeu pentru om.

Cabasila spunea că: „Dumnezeu e iubire nebună pentru om”. Iar. Sf. Ecaterina spunea: „El e îndrăgostit de frumusețea creaturii Sale”. Așadar, întreaga Biblie nu-i nimic altceva decât povestirea iubirii lui Dumnezeu pentru om. Iar pe cruce această Iubire se realizează în mod total.

Dacă Biblia ne povestește darurile pe care ni le face Dumnezeu – dar noi vedem doar „spatele” Lui, adică Îl întrezărim prin darurile Sale – pe cruce Dumnezeu nu ne mai face vreun dar, ci ni se dă pe Sine, darul maxim! El ni se dă în totalitate și ni se revelează (ni se arată) ca fiind Dumnezeu, adică Dar absolut!

Așadar, crucea este ținta, scopul, împlinirea întregii Biblii. Pe cruce avem totul!

Într-un tablou, avem pictat Raiul, cu o călugăriță care privește crucifixul, căci Raiul înseamnă tocmai a înțelege crucea, adică marele mister al iubirii infinite a lui Dumnezeu pentru noi…

De aceea Pavel spune că în Isus „locuiește trupește întreaga plinătate a dumnezeirii” (Col. 2,9). „În El sunt toate comorile înțelepciunii și ale științei” (Col. 2,3). Pe cruce noi vedem lungimea, lățimea, adâncimea și înălțimea iubirii lui Dumnezeu care depășește orice înțelegere.

Contemplarea crucii este cel mai mare mister, căci, privind crucea, omul vede cele două adevăruri opuse și care de acum stau împreună: adevărul păcatului nostru, care mai grav de atât nu poate fi; și adevărul lui Dumnezeu, iubire infinită care se unește cu păcatul nostru, îl răscumpără, îl ia asupra Sa și-i dă viață acestui om păcătos…

Pe cruce Dumnezeu se exprimă în totalitate. A se exprima înseamnă a se arăta în afara Sa… Altfel spus, mai înainte de cruce nu-L cunoșteam pe adevăratul Dumnezeu în totalitate, căci nu ni Se arătase… În schimb, pe cruce noi avem arătarea totală a lui Dumnezeu. Dumnezeu nu mai e ascuns. Aici este ca și cum s-ar afla în afara Sa (ieșit din Sine), revelat lumii, și îl vedem față în față, tocmai privind umanitatea lui Isus.

De aceea Io. 8, 28 spune: „Deci le-a zis Isus: Când veți înălța pe Fiul Omului, atunci veți cunoaște că Eu sunt…”. „Eu sunt” înseamnă Dumnezeu, JAWH… Altfel spus, voi veți ști cine este Dumnezeu, numai privind crucea… Oricare altă imagine despre Dumnezeu este falsă, căci e sugerată de șarpe, e mincinoasă și te face să fugi de Dumnezeu!

În schimb, privindu-L pe El înălțat pe cruce, tu știi cine e Dumnezeu și, în sfârșit, ești atras de El (Io. 12, 34), căci aici vedem cine e cu adevărat Dumnezeu. În schimb, mai înainte de cruce, noi fugeam de El.

Io, 3, 14, spune: „De aceea Fiul omului trebuie să fie înălțat, pentru ca oricine Îl privește – la fel ca în cazul șarpelui de bronz înălțat în deșert – să aibă viața veșnică”.

Altfel spus, privindu-L pe El înălțat pe cruce, eu am viața… De ce? Pentru că viața mea este El. Eu fugeam de El pentru că-mi era teamă, dar văzându-L pe cruce, nu mai pot fugi de El… Căci dacă El mă iubește astfel, până la a-Și da viața pentru mine, îmi este îndeajuns…

De aceea tot creștinismul este vestirea crucii, fiind mântuirea omului. În sfârșit, omul – privind crucea – își află identitatea de persoană iubită infinit; de fiu. Aceasta e esența creștinismului!

Crucea este ceea ce ne face diferiți de oricare altă religie și ceea ce dezechilibrează, răstoarnă orice ateism, care întotdeauna este negarea unei religii. De aceea toate Evangheliile se încheie cu contemplarea crucii. Crucea este cartea cea mare din care învățăm totul!

În povestirea pătimirii – a crucii – intră în scenă toate categoriile, toate cheile interpretative ale Bibliei, adică „crucea este noua creație”; „Isus pe cruce e Noul Adam, omul nou, după chipul lui Dumnezeu”: „crucea e noul exod: e omul care în sfârșit iese din sclavie, din păcat, din idolatrie și din moarte”; „crucea este dreptul, slujitorul care învinge nedreptatea”: e servul lui Dumnezeu și al fraților; „crucea e ziua lui Dumnezeu, adică sfârșitul lumii”, căci pe cruce se termină lumea și începe lumea nouă…; „crucea e Cântarea Cântărilor: unirea deplină dintre Dumnezeu și om”… Așadar, diferitele imagini și povestiri din VT converg, se unesc în povestirile pătimirii pe cruce, crucea fiind realizarea lor deplină… Tot ceea ce în Biblie (în VT) este o făgăduință, pe cruce devine realitate, realitate deplină și infinită…

Așadar, înțelegem acum de ce Pavel spune: eu cunosc numai crucea. El deduce totul din cruce. Și nu vestește altceva. Acest adevăr îl vedem în Gal. 3, 1: „O, galateni fără de minte, cine va ademenit pe voi, să nu vă încredeți adevărului, pe voi, în ochii cărora a fost zugrăvit Isus Cristos răstignit?”. L-ați uitat pe crucificat? Cu alte cuvinte, întreaga lui predicare avea ca scop să-i conducă la contemplarea crucii! Căci privind crucea, eu înțeleg lucrul fundamental, cel subliniat în Gal. 2, 20: faptul că „Cristos m-a iubit și s-a dat pe Sine pentru mine”. Aceasta e credința creștină! Și atunci El devine viața mea, pentru că și-a dat viața pentru mine; pentru că mă iubește infinit și… El e viața mea: „El în mine și eu în El”…

Înțelegem de ce Pavel spune: „Eu nu știu altceva decât pe Cristos răstignit…”. Crucea este suficientă…

Toate crucile de la răscrucile drumurilor sunt o amintire continuă a acestui mare mister: care-i cel mai mare mister al lumii create și necreate… E tot misterul lui Dumnezeu și misterul creației, care se unesc…

Mulți privesc crucea în mod greșit, sub aspectul durerii, al suferinței… Nu! Crucea este gloria, e consistența lui Dumnezeu, e iubirea Sa totală! Aceasta e gloria, consistența (puterea, soliditatea, importanța), identitatea Sa. Deci este revelația deplină a Domnului. Însă acest adevăr de multe ori îl neglijăm și vedem crucea în multe alte feluri…

Să nu uităm următoarele imagini, amintite deja: crucifixul este precum cartea deschisă a iubirii lui Dumnezeu pentru noi; crucea reprezintă distanța dintre adevăratul Dumnezeu și idol… Idolul atrage, pare puternic, ne subjugă… în schimb crucea semnifică neputința iubirii lui Dumnezeu, care împărtășește viața cu noi și toate crucile, până la moartea noastră, dându-i o însemnătate…

Toate Evangheliile nu sunt nimic altceva decât o introducere în misterul pătimirii. Problema e să înțelegem pătimirea – deci iubirea – lui Dumnezeu pentru om… Toată Biblia nu urmărește nimic altceva. Și toate făgăduințele pe care Dumnezeu le face, urmăresc ceva mai mult decât ceea ce promit… Căci în spatele fiecărei făgăduințe stă Cel care făgăduiește, care se com-promite (împreună promite). Iar în spatele fiecărui dar se află Cel care dăruiește, care se împreună-dăruiește, iar la urmă vrea să se dea pe Sine…

Pe cruce noi avem com-promisiunea (împreună făgăduința) absolută a lui Dumnezeu: pe cruce, El e com-promis în mod total, căci este prins în cuie pe cruce, împreună cu noi… Este Dumnezeu care Se dă fără vreo rezervă (restricție), iar darurile precedente nu erau nimic altceva decât o pregătire a noastră ca să putem primi acest dar făcut pe cruce.

Domnul să ne dea puterea ca niciodată să nu obosim să privim crucea…

Io. 8, 31 vorbește despre adevărul care ne va face liberi… Adevărul care ne face liberi e crucea, căci acolo e prezent adevărul lui Dumnezeu, ca fiind iubire, adevărul meu de om, adică eu sunt iubit infinit… Și acest fapt mă face liber… Mai înainte eram sclavul nevoii de a fi iubit și al faptului de a nu fi iubit, pentru că nu cunoșteam această iubire infinită a Domnului față de mine…

Contemplând crucea, ca fiind manifestarea acestei înțelepciuni a lui Dumnezeu, ca arătare a iubirii Sale… Unii se întreabă: „De ce să facem binele?”. Poți găsi multe motive… Dar privind crucea, tu afli motivul profund. Căci tocmai prin cruce Dumnezeu ne arată iubirea Sa, ne mărturisește iubirea Sa: „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât L-a dat pe Fiul Său” (Io. 3, 16). De ce să facem binele? Pentru că El a făcut binele și a iubit exact astfel, până la cruce… În Isus pe cruce aflu rădăcina ultimă, profundă a săvârșirii binelui…

Există o mare diferență între a săvârși binele, bazându-mă pe o ideologie sau bazându-mă pe o realitate, adică pe experiența iubirii concrete a unei persoane față de mine… Între un raționament pe care l-am putea face: „facem binele pentru că trebuie să iubim” (care-i de fapt o pură ideologie, pentru că ne putem întreba: „Cine spune că trebuie să iubim?”…), și „a face binele, pentru că sunt iubit de o persoană și am această experiență verificată în istorie”, există o mare diferență, la fel ca cea dintre „ideea despre mâncare” și „hrana reală”; între ideologie și realitate… Pare o diferență mică, dar e substanțială… Cu diferența că omul care se bazează pe ideologie cade în „datoria nejustificată” și deci ireală, iar celălalt se bazează pe ceva real, pe vestea bună și pe plăcerea și bucuria unei realități (iubiri) gustate…

Eu caut să fac binele pentru că am avut experiența altora care mi-au făcut bine: eu am primit, deci pot dărui…

Încercarea – care de câțiva ani este la modă – de a întemeia o morală laică, fără Dumnezeu, este precum pretenția de a dori să ne vedem în timpul zile, dar abolind soarele… E precum ne-am tăia picioarele și apoi am dori să umblăm sau să sărim peste garduri… Fără Dumnezeu nu avem baza valorilor, deci o morală fără Dumnezeu este nejustificată… Și nici o cultură nu a rezistat vreodată fără o temelie. Dacă-l eliminăm pe Domnul, însemnă că absolutizăm alte lucruri create, deci inventăm ideologiile pe care deja le vedem prezente și care-l sacrifică pe om… Sau inventăm ideologia datoriei, dar și pe aceasta deja o știm… Toate religiile vorbesc de datorie, care-i numită alienare sau comerț religios, care în zilele noastre este o alienare laică…

Sau devine experiența (cunoașterea) unei realități istorice pe care o întâlnești personal și împreună cu alții, iar acest fapt este cu totul altceva…

În zilele noastre o formă de anti Cristos este dată de pretenția de a fonda un sens al vieții eliminând adevăratul ei sens. Dacă tu elimini începutul și sfârșitul vieții, unde îi este sensul? E o pretenție, o prezumție nebună.

Este ca și cum am încerca să trăim fraternitatea, dar eliminându-l pe Tatăl. Dacă nu există un Tată care să ne considere fii, iar noi ne prefacem că ne considerăm frați, trăim o fraternitate fictivă…

Altfel spus, a trăi valorile, fără izvorul lor, înseamnă a trăi o ideologie stupidă, ireală… Dar noi suntem frați, să nu uităm de fraternitate… Dacă nu există Tatăl, unde-i fraternitatea? Fără Tatăl, cei mai șmecheri îi vor stăpâni pe ceilalți, până la urmă… În schimb, Tatăl real face posibilă în mod real fraternitatea…

vv. 3-4

³ Eu însumi am venit la voi în slăbiciune, cu frică şi cuprins de nelinişte, ⁴ iar cuvântul meu şi predica mea n-au constat în discursuri convingătoare ale înţelepciunii omeneşti, ci în adeverirea Duhului şi a puterii,

Pavel vine la ei „în slăbiciune, cu frică și cutremur”. El nu li se prezintă cu putere, după cum nici Cristos n-a venit cu putere, deoarece iubirea e slabă, iar puterea iubirii stă în slăbiciune, în a se ști pierde, în a se ști dărui. Aceasta e puterea iubirii! Deci iubirea nu poate fi puternică, nu se poate baza pe alte puteri, nu se poate impune…

Apoi, de ce „cu frică și cutremur”? Căci dacă un om se prezintă astfel riscă să fie refuzat, să dea faliment… Și nimănui nu-i place să dea faliment…

Subliniem un alt aspect: rezultatul va fi bun, căci știm acest lucru prin credință. Însă rezultatul nu este în mâinile noastre… Noi facem bucuroși acele lucruri despre care suntem siguri că le vom realiza bine; acele lucruri care ne reușesc… Însă cele care nu depind de noi, nu le facem… Altfel spus, când rezultatul ne este necunoscut și când nu depinde de noi, noi nu lucrăm cu bucurie… Iar rezultatul în lucrarea vestirii Cuvântului ne este în totalitate necunoscut, nu depinde de noi… Eu nu pot convinge pe nici un om că Isus Cristos e Fiul lui Dumnezeu! Iar dacă l-aș convinge, el nu ar avea credință, ci ar avea convingerea pe care i-am transmis-o eu prin insistențele mele, deci eu l-am îndepărtat de credință…

E numai experiența personală pe care o poate face un om – auzind vestirea Cuvântului; apoi în inimă simte că-I adevărat acel Cuvânt; și Spiritul îi mărturisește că-I adevărat – și astfel acel om experimentează că vestirea e adevărată. Deci eu nu pot face nimic, decât numai să vestesc ceea ce eu am experimentat, întâlnirea mea cu Domnul…

Astfel, Pavel reia ideea de început: „Iar cuvântul meu și propovăduirea mea nu stăteau în cuvintele de înduplecare ale înțelepciunii omenești”, deci el nu caută nici să convingă și nici să plagieze, ci s-a bazat pe „arătarea Spiritului și a puterii Sale”.

Ce înseamnă „arătarea Spiritului și a puterii Sale”? Noi ne dăm seama că auzind cuvântul Evangheliei „se arată” Spiritul… Cine-i Spiritul? Spiritul e iubirea care există între Tatăl și Fiul… Spirit înseamnă viață. Iar Spiritul Sfânt înseamnă viața lui Dumnezeu… Iar viața lui Dumnezeu e iubirea față de Tatăl și față de Fiul, și e iubirea pe care Tatăl o are față de mine – fiul Său – și față de toți ceilalți…

Așadar, în vestirea Cuvântului se manifestă, se revelează această iubire… Și pentru că omul e creat pentru această Iubire, în interiorul său simte că inima sa se mișcă și caută această iubire pe care o percepe prin vestirea Cuvântului… Aceasta e fina manifestare a Spiritului… E vorba de faptul că spiritul meu – eul meu profund – se simte atins de această manifestare (revelație) a iubirii lui Dumnezeu vestită mie prin Cuvânt; eu simt că acest adevăr e făcut pentru mine; simt că dă sens vieții mele… Și aceasta e prima manifestare a Spiritului. Altfel spus, să mă determine să ader la Cuvânt… pentru că omul a fost creat pentru adevăr, libertate și iubire. Și, imediat ce simte aceste lucruri vestite de Cuvânt, spune: da, sunt adevărate…

Este la fel ca în cazul unui om care cunoaște matematica, iar când aude că doi plus doi e egal cu cinci, imediat simte că nu-i adevărat… Și tot la fel simte că unele lucruri sunt adevărate și în sfera credinței…

Putem întreba un om: tu ai fost creat pentru a fi detestat sau iubit de alții? E clar că acel om simte c-a fost creat să fie iubit…

E clar că dacă tu te adresezi unui om cu bunătate și arătându-i că-i vrei binele, acesta își deschide inima; dacă te adresezi lui nepotrivit, într-un mod violent, scandalizându-l, acela se închide… Căci omul e creat pentru bine și nu pentru rău…

La fel, Evanghelia e făcută pentru om, iar manifestarea Spiritului constă în faptul că spiritul nostru se recunoaște în acest Cuvânt; își recunoaște propriul adevăr…

Aceasta e „apocalipsa, adică manifestarea, adeverirea Spiritului”… „Și a puterii Sale”. Acest Spirit are o mare putere… Are puterea adevărului și a libertății pentru care omul e creat, și lucrează precum o sămânță. Pentru că Spiritul trebuie să biruiască multe minciuni, împotriviri și blocaje prezente în inima noastră… Dar totuși, noi experimentăm faptul că există această putere a adevărului. O putere înaintea căreia ne predăm, căci omul nu se poate minți pe sine însuși… (Deși pe alții poate să-i mintă ușor)… Deci omul își dă seama că-i în joc el însuși, deci simte puterea Cuvântului lui Dumnezeu și a adevărului prezent în interiorul său… Și odată ce a simțit Cuvântul și a înțeles adevărul, nu poate să fugă de adevăr și de Cuvânt…

Deci, slăbiciunea vestirii, până la urmă, nu face nimic altceva decât să-l pună pe fiecare om înaintea Adevărului. Așadar, omul e față în față cu adevărul și decide el… Și în acel loc experimentează manifestarea și puterea Spiritului. Aceasta e credința!

v. 5

⁵ astfel încât credinţa voastră să fie [bazată] nu pe înţelepciunea oamenilor, ci pe puterea lui Dumnezeu.

Versetul ne arată care-i fundamentul credinței!

Credința nu-i opusă înțelepciunii umane. Credința e rațională! Numai că în textul nostru, prin cuvintele „înțelepciunea umană”, Pavel înțelege acea înțelepciune umană a omului care caută egoismul propriu, iar această înțelepciune fictivă, care-i doar nebună, niciodată nu va descoperi credința…

Sau înțelege acea înțelepciune care vrea să-l convingă pe celălalt, să-l plagieze, să-l domine… Acestea nu sunt instrumente pentru a transmite credința…

Credința se transmite numai prin vestire. De ce? Pentru că vestirea te pune față în față cu puterea lui Dumnezeu, care-i crucea, care-i Iubirea Sa, și aici experimentezi puterea lui Dumnezeu.

Și care va fi această putere? Puterea de a te lăsa liber, puterea de a nu vrea să te convingă și de ați spune: „fă cum crezi”, puterea de a face să te accepți, eliberându-te de sclaviile tale, puterea de a-ți schimba viața, de a-ți da rodul Spiritului…

Vă veți da seama că Cuvântul lui Dumnezeu are o putere infinită: la fel cum a creat lumea, tot la fel o recreează… dar ne re-face pe noi în deplină libertate, ținând cont de aderarea noastră, de disponibilitatea noastră și de faptul că noi suntem sau nu de acord cu propunerile Sale…

În această cateheză am atins centrul înțelepciunii, care-i înțelepciunea crucii. Deci, să contemplăm din când în când crucea în timpul acestei săptămâni…

Texte utile…

Ele ne oferă imagini despre cruce… Crucea ne descrie stilul lui Dumnezeu, iubirea Sa; dar apoi descrie și interpretează întreaga istorie mondială și personală…

• Crucea este precum o cheie reală: ne folosește pentru a intra în casă, în Împărăție…
• F. Ap. 17, 22-31, Pavel predică misterul crucii
• Apoc. 22 vorbește despre pomul crucii
• 2Cor. 4, 7-12; 2Cor. 11, 23-12,11… apostolul, în slăbiciunea sa, nu face nimic altceva decât să retrăiască personal misterul crucii…
• F. Ap. 16, 11-15, deschiderea inimii la credință e lucrarea lui Dumnezeu; 1Tes. 2,13
• Gal. 5, 18-22, puterea lui Dumnezeu se arată în darul Spiritului, care constă în trecerea de la trup la spirit sau de la moarte la viață…