Am subliniat în cateheza precedentă că Pavel a spus că el „nu știe altceva decât pe Isus și pe Acesta răstignit”, adică Isus răstignit este înțelepciunea sa.

În textul nostru, Pavel face o comparație între înțelepciunea Răstignitului și înțelepciunea acestei lumi, pentru a sublinia că sunt două feluri de înțelepciune, radical diferite: una este înțelepciunea vieții, iar cealaltă a morții.

Vă invit să pătrundem în secretul înțelepciunii lui Dumnezeu…

A urma înțelepciunea înseamnă a urma viața, a atinge bucuria și fericirea.

Omul e nefericit și greșește din cauza stupidității, și nu din pricina răutății. După aceea își inventează răutăți (țeluri greșite) pentru a-și justifica stupiditatea…

Revelația înțelepciunii ne descoperă însuși secretul lui Dumnezeu, care-i numele nostru profund, care va fi darul pe care-l vom cere în această seară…

Se citește 1Cor. 2, 6-16

⁶ Totuşi, noi vorbim de înţelepciune printre cei desăvârşiţi, dar nu de înţelepciunea lumii acesteia, nici a stăpânitorilor acestui veac care sunt pieritori. ⁷Însă noi vorbim de înţelepciunea tainică a lui Dumnezeu, care a fost ţinută ascunsă, şi pe care Dumnezeu o hotărâse înaintea veacurilor spre mărirea noastră, ⁸ pe care nici unul dintre stăpânitorii lumii acesteia n-a cunoscut-o, căci dacă ar fi cunoscut-o, nu l-ar fi răstignit pe Domnul gloriei. ⁹ Însă, după cum este scris: Lucruri pe care ochiul nu le-a văzut şi urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit, pe acestea le-a pregătit Dumnezeu celor care îl iubesc pe el. ¹⁰ Dar nouă ni le-a descoperit Dumnezeu prin Duhul, căci Duhul cercetează toate, chiar şi profunzimile lui Dumnezeu. ¹¹ De fapt, cine dintre oameni cunoaşte ceea ce este în om, în afară de duhul omului care este în om? Tot la fel, nimeni nu a cunoscut cele ale lui Dumnezeu în afară de Duhul lui Dumnezeu. ¹² Iar noi nu am primit duhul lumii, ci am primit Duhul care este din Dumnezeu, ca să cunoaştem darurile care ne-au fost date de Dumnezeu.¹³ Despre acestea vorbim, nu în cuvinte învăţate de la înţelepciunea omenească, ci în [cuvinte] învăţate de la Duh, demonstrând prin cuvintele spirituale [realităţile] spirituale. ¹⁴ Omul [numai] cu firea lui nu acceptă cele ale Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt o nebunie, şi nu le poate cunoaşte pentru că acestea trebuie să fie judecate în mod spiritual. ¹⁵ Dimpotrivă, [omul] spiritual judecă toate, iar el nu este judecat de nimeni. ¹⁶ Într-adevăr, cine a cunoscut gândirea Domnului ca să-i poată da învăţătură? Însă noi avem gândirea lui Cristos.

În textul nostru se vorbește despre Înțelepciune. Iar cuvântul înțelepciune este tratat din patru puncte de vedere diferite.

Primul nivel al înțelepciunii constă în capacitatea de a convinge lumea (de a-i obține consensul), cu ajutorul unei dialectici abile… Pavel exclude această înțelepciune deoarece un om dacă ajunge să creadă, pentru că un altul l-a convins, adică i-a furat consensul cu ajutorul unor argumente controversate, nu putem vorbi de credință, ci de plagiere.

La al doilea nivel avem înțelepciunea în sensul criteriilor pe care le folosește omul pentru a cugeta. Însă criteriile pe care omul le întrebuințează pentru a judeca sunt cele al interesului propriu, al egoismului, al profitului… Fapt pentru care omul înțelept este cel care se salvează pe sine, își atinge interesul sau obține profit…

Dacă primul nivel al înțelepciunii interzice accesul la credință, acest nivel este tocmai opusul credinței, deoarece credința vorbește despre iubire…

A treia înțelepciune este cea pe care o are Pavel: e înțelepciunea crucii, e înțelepciunea lui Dumnezeu… Deci nu-i un argument de demonstrat, ci e vorba despre Dumnezeu care ni se arată pe cruce. Aceasta e înțelepciunea, care este revelația lui Dumnezeu pe cruce…

Apoi avem criteriile noi ale înțelepciunii lui Dumnezeu, pe care ni le sugerează Spiritul „care cercetează adâncurile lui Dumnezeu”.

Cu aceste versete intrăm în centrul lui Dumnezeu, al înțelepciunii, al iluminării creștine, notând că e opusă înțelepciunii omului…

Cunoașterea lucrurilor lui Dumnezeu este marele dar al Spiritului, deci nu-i rod al cugetării noastre… De fapt, există persoane foarte culte, dar care nu pricep nimic despre credință… Și există oameni simpli și fără cultură, care înțeleg totul… Problema cunoașterii lucrurilor lui Dumnezeu nu-i a mijloacelor, ci a darului Spiritului, pe care un om îl are sau nu…

v. 6

⁶ Totuşi, noi vorbim de înţelepciune printre cei desăvârşiţi, dar nu de înţelepciunea lumii acesteia, nici a stăpânitorilor acestui veac care sunt pieritori.

În creștinism se vorbește despre „înțelepciune”. Creștinismul nu-i un instinct orb sau o nevoie întunecată de a crede… Nu! Creștinismul e strălucitor (limpede) și înțelept. În procesul credinței este antrenată rațiunea, inteligența omului. De fapt, credința are un sens rațional…

Pavel spune că: „Despre această înțelepciune vorbim între cei desăvârșiți, perfecți”… Desăvârșiții sunt cei care au o „știință deplină”, deci nu sunt grupurile exoterice (secrete) ciudate, care știu multe lucruri, mai multe decât ceilalți… Creștinul desăvârșit este cel care are înțelepciunea iubirii… Cel care a înțeles că Dumnezeu e iubire, iar el trăiește mila, compasiunea în raport cu frații…

„Această înțelepciune nu-i din această lume”. Pavel argumentează prin excludere… Care-i înțelepciunea acestei lumi? Înțelept este omul (dialecticianul) care se folosește de argumente convingătoare, știe să te atragă de partea sa, să te pună în capcană cu ajutorul raționamentelor sale, astfel încât tu să faci ceea ce îl interesează pe el… Așa se comportă un „abil” politician sau un avocat… În acest caz, înțelepciunea este un instrument în vederea dominării, al stăpânirii altora… Iar prin întrebuințarea obișnuită a calităților noastre, urmărim să ne afirmăm, să ne impunem înaintea altuia… Nu-i aceasta adevărata înțelepciune!

Și nici nu-i înțelepciunea „stăpânitorilor acestei lumi”, adică a celor care deja au reușit prin această înțelepciune lumească să aibă controlul asupra lucrurilor, căci cunoașterea e sinonimul „valorii și al puterii”… Deci nu ne referim la această înțelepciune… Mai mult, înțelepții lumii, stăpânitorii lumii sunt excluși de la adevărata înțelepciune și sunt nimiciți, sunt „pieritori”, pentru că Dumnezeu a venit ca să distrugă această înțelepciune lumească, deoarece ea este începutul tuturor relelor noastre: fiind înțelepciunea egoismului și a morții. Iar Dumnezeu – care vrea să ne mântuiască – mai întâi de toate vrea să învingă această înțelepciune…

E important să înțelegem că creștinul are o înțelepciune cu care pironește pe cruce celelalte forme ale cunoașterii… Altfel spus, înțelepciunea creștină este o critică radicală, adresată diferitelor forme de cunoaștere lumești…

Perfecții – adică persoanele aproape realizate – nu sunt cei aproape realizați în sfera credinței, căci Pavel ne prezintă o succesiune a etapelor, adică mai întâi un om are o experiență religioasă, care încă nu-i profundă, nu-i evanghelică, încă nu-i purificată… În acest loc vorbește despre cei care au avut un salt calitativ în sfera experienței credinței și, astfel, au ajuns să înțeleagă înțelepciunea crucii… Și noi suntem perfecți, dar nu din punct de vedere moral, ci în sfera experienței credinței, deoarece deja am început să înțelegem logica crucii…

v. 7

⁷ Însă noi vorbim de înţelepciunea tainică a lui Dumnezeu, care a fost ţinută ascunsă, şi pe care Dumnezeu o hotărâse înaintea veacurilor spre mărirea noastră,

Nu înțelepciunea lumii – care e cea a egoismului – ci înțelepciunea lui Dumnezeu, care e iubire și viață.

Iar această înțelepciune e „misterioasă, tainică”, adică este ascunsă omului… I-a rămas ascunsă omului, pentru că el caută numai propriul său interes (avantaj, profit), dar nu din răutate, ci din frică. Omul caută să se mântuiască, să se salveze, căci îi este teamă că va muri, îi este frică de propria sa limită, pe care n-o acceptă. Deci, tot ceea ce omul face este ca să scape, să se mântuiască de limită. Lucru care îi este imposibil omului. Omul instaurează o întreagă strategie de auto-apărare, de atac, de căutare a garanțiilor pentru viața sa, care nu fac nimic altceva decât să-i stimuleze propriul egoism și să provoace tot răul existent în lume…

Așadar, înțelepciunea lumii este una a răului și, pentru ea, înțelepciunea lui Dumnezeu – a iubirii și a binelui – rămâne un mister…

E „un mister ascuns”, dar „Dumnezeu a gândit-o mai înainte de toate veacurile”… Înțelepciunea Domnului e veșnică, adică El are un plan etern despre lume… Este planul iubirii, pe care El „l-a stabilit, decis pentru mărirea noastră!.

Ce vrea Dumnezeu?… Vrea mărirea noastră!

Care e mărirea, gloria noastră?… Gloria înseamnă greutatea, consistența, identitatea noastră adevărată, faptul că suntem recunoscuți în totalitate… Mărirea noastră este tocmai înțelepciunea lui Dumnezeu, care ne este revelată pe cruce.

Ce îmi dezvăluie crucea? Îmi descoperă un Dumnezeu care mă iubește infinit. Aceasta e gloria mea! Și a ști acest adevăr înseamnă a cunoaște identitatea mea: eu sunt un om iubit infinit… Această cunoaștere este înțelepciunea. Când un om știe acest adevăr, înseamnă că el știe secretul vieții, se cunoaște pe sine și îl cunoaște pe Dumnezeu ca fiind iubire infinită, și îi cunoaște pe ceilalți, care sunt la fel ca el, adică iubiți de Dumnezeu cu aceeași iubire… Aceasta e înțelepciunea care ne dă viață!

Celelalte forme de înțelepciune ne dau (ne cauzează) moartea, dacă nu sunt luminate (călăuzite) de adevărata înțelepciune.

v. 8

⁸ pe care nici unul dintre stăpânitorii lumii acesteia n-a cunoscut-o, căci dacă ar fi cunoscut-o, nu l-ar fi răstignit pe Domnul gloriei.

Ce este crucea? E ciocnirea, lupta dintre înțelepciunea omului și cea a lui Dumnezeu.

Pe cruce vedem întreaga înțelepciune a omului, adică cea a egoismului său, deci căutarea puterii, a averii și a imaginii bune (a apărea bine)… precum și întreaga istorie a răului. Deci crucea reprezintă tot răul lumii… Crucea este icoana perfectă a înțelepciunii omului…

Tocmai văzând crucea vedem răul pe care-l facem; înțelegem stupiditatea înțelepciunii noastre, adică egoismul, păcatul și răul nostru…

În același timp, pe cruce observăm și acea înțelepciune a lui Dumnezeu pe care nu o cunoaștem: adică îl vedem pe Dumnezeu care ia asupra Sa tot răul nostru, și, astfel, ne revelează iubirea Sa față de noi și înțelepciunea Sa care este iubire.

Crucea, în timp ce e rezultatul întregului rău – adică a întregii înțelepciuni a lumii, înțeleasă în sens negativ, ca fiind înțelepciunea egoismului și a morții – devine, în același timp, acea mare putere a lui Dumnezeu, revelația înțelepciunii Sale.

Pavel ne explică mai bine înțelepciunea crucii…

v. 9

⁹ Însă, după cum este scris: Lucruri pe care ochiul nu le-a văzut şi urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit, pe acestea le-a pregătit Dumnezeu celor care îl iubesc pe el.

După ce a vorbit despre Domnul răstignit, ca fiind înțelepciunea lui Dumnezeu care ni se revelează, și care e necunoscută lumii, acum ne vestește ce stă scris… Și nu știm unde e scris, dar afirmația sintetizează sensul întregii Biblii. Și ce spune Scriptura? Ea ne povestește despre ceva ce „Niciodată ochiul omului nu a văzut, urechea lui nu a auzit și inima omului nu a înțeles…”. E vorba despre „Ceea ce a pregătit Dumnezeu pentru cei care îl iubesc!”.

Ce ne-a pregătit Domnul? Ceea ce omul n-a văzut niciodată și urechea sa nu a auzit și inima sa nu a înțeles?… E misterul lui Dumnezeu!

În ce constă?… Constă în iubirea infinită pe care Dumnezeu o are pentru mine… Aceasta este ceea ce eu niciodată nu am auzit, văzut și înțeles… Și e ceea ce Dumnezeu a pregătit din veșnicie pentru mine, e numele meu adevărat și Numele Său adevărat… Aceasta e mărirea mea și mărirea Sa. A cunoaște acest adevăr echivalează cu a ști totul, este egal cu mântuirea…

Aceasta e măreția destinului nostru, pe care noi niciodată nu-l putem concepe decât în sens negativ… Adică, spre exemplu, omul este neliniștit pentru că nu cunoaște această mărire, dar simte că e creat pentru această mărire… Omul dorește să fie iubit în mod absolut, dar niciodată nu experimentează această iubire și, astfel, mereu e neliniștit; omul vrea să fie acceptat fără limite, dar toți cei din jurul său vor avea limitele lor; omul dorește o viață fără sfârșit, dar știm că fiecare vom avea un sfârșit…

Așadar, crucea este această înțelepciune a lui Dumnezeu, pe care numai Scriptura ne-o revelează. Pentru că noi niciodată nu vom reuși să ne închipuim ceea ce Dumnezeu vrea să facă din noi… Dumnezeu dorește să facă din noi numai ceea ce suntem: fiii Săi!… Dumnezeu mă iubește mai mult decât se iubește pe Sine: acesta e misterul lui Dumnezeu! Și e și misterul meu, căci El și-a dat viața pentru mine.

Aceasta este înțelepciunea care mi se revelează din înaltul crucii. Și, cine o cunoaște, știe lucrurile esențiale: știe cine este el, cine sunt alții și cine e Dumnezeu… Și astfel își schimbă radical modul de a trăi… Căci viața sa nu mai este structurată pe teama (organizată în baza fricii) izvorâtă din întrebările: „Oare cine știe cine sunt eu; oare cine e Dumnezeu și cine sunt alții?”… Ci viața sa este structurată la lumina unei iubiri absolute, pe care o primește, o trăiește și o transmite aproapelui… Este bazată pe Spiritul Sfânt. Altfel spus, aceeași iubire – care este viața lui Dumnezeu și care este iubirea pe care Tatăl o are pentru Fiul și Fiul pentru Tatăl – devine viața noastră… Adică trăim prin această iubire față de Tatăl și față de frați.

Ni se spune că Dumnezeu a pregătit pentru noi ceva pozitiv. Și e important să avem această viziune (gândire)… Și să avem convingerea că răul este biruit… La v. 6 ni se spunea că „stăpânitorii acestei lumi vor fi nimiciți”, deci este foarte important să avem și să cultivăm în inima noastră această convingere, adică faptul că răul a fost biruit, e biruit și va fi biruit! Iar binele, care e făgăduit de Cuvântul lui Dumnezeu – iar Dumnezeu își menține promisiunile Sale – e prezent aici, deci noi ne putem deschide inima și viața față de bine…

Având aceste viziuni, viața noastră se schimbă. Dacă trăim, având în minte că răul, până la urmă, biruiește, iar binele este nesigur… omul nu merge prea mult înainte… Mai mult, imediat omul se predă înaintea răului… Și astfel răul devine cel care domină viața noastră…

v. 10

¹⁰ Dar nouă ni le-a descoperit Dumnezeu prin Duhul, căci Duhul cercetează toate, chiar şi profunzimile lui Dumnezeu.

Acest mister ne este dezvăluit cu ajutorul „Spiritului”. Spiritul înseamnă respirație și viață… Iar noi spuneam că viața lui Dumnezeu este iubirea care există între Tatăl și Fiul. Altfel spus, revelația secretului lui Dumnezeu ne este dată de iubire deci, cine îl iubește pe Dumnezeu cunoaște prin aceeași iubire a lui Dumnezeu.

Și ce face Spiritul Sfânt?… Nu face nimic altceva decât să ne „amintească” (ri-cordare, adică să re-conducă în inima noastră) ceea ce a spus și a făcut Isus. Deci, ne ajută să trăim până în inimă amintirea lui Isus, astfel încât să conviețuim ca fii.

Acesta e darul Spiritului: ne face fii! Ne amintește toate cuvintele pe care El le-a spus. Ne ajută să pătrundem în întregul adevăr: în adevărul nostru de fii și în adevărul lui Dumnezeu, care e Tatăl.

Și cum se întâmplă toate acestea?… Se întâmplă prin citirea Cuvântului!

De ce?… Pentru că, în realitate, noi deja suntem fii, dar nu știm. Însă inima noastră e făcută pentru a înțelege că noi suntem fii. Și când auzim Cuvântul Evangheliei, inima ne spune: „E adevărat acest Cuvânt”, căci eu simt că am fost creat ca fiu. E precum pământul uscat, care primește ploaia și spune: „E just să primesc ploaia, căci am nevoie de ploaie, ca să produc (să generez) toate posibilitățile mele pe care le am în interior”… La fel și inima, prin Cuvântul Evangheliei – care este precum ploaia care coboară – spune: „Acest Cuvânt e adevărat!”.

Și e singura probă a adevărului (a veridicității) Evangheliei…

Noi nu descoperim prin săpături că acest Cuvânt este adevărat… Căci dacă am săpa în mormânt și am afla trupul lui Isus, nu ar fi adevărat că a înviat, în baza acestui adevăr obiectiv!

Și e importantă realitatea obiectivă, însă credința nu-mi vine de la aceasta, ci este cu totul altceva, ceva mai profund!

Credința este faptul că eu experimentez că acel Cuvânt, care este spus, este adevărat pentru că deja eu îl simt în inima mea că dă sens vieții mele și că deja trăiește în mine… Eu experimentez că acest Cuvânt al Fiului e adevărat pentru că eu mă simt fiu prin acel Cuvânt. Altfel spus, acel Cuvânt este un model pentru mine, mă oglindește… De aceea ultimul criteriu al veridicității Cuvântului este adevărul interior al inimii… Altfel spus, cum poți ști că există lumina? Știi în baza faptului că vezi. Deci nu trebuie să demonstrezi că există lumina… Dacă trebuie să demonstrezi că există lumina, înseamnă că trebuie să fie un mare întuneric… Așadar, Cuvântul în sine (prin sine) este evident, în sensul că luminează inima…

Și această lumină este „Spiritul”, adică iubirea: iubirea pe care Tatăl o are pentru Fiul și pentru fiecare dintre noi – și care ne e dăruită pe crucea lui Cristos – această iubire devine lumina care ne ajută să vedem misterul.

Iubirea înseamnă a iubi, adică tocmai iubind noi înțelegem misterul…

Și acest Spirit „toate le cercetează, chiar și adâncurile lui Dumnezeu”…

Fiecare cuvânt pe care îl ascultăm generează două sentimente opuse: unul de dorință (de aprobare), celălalt de împotrivire; unul de atracție, celălalt de refuz (respingere)… La acest nivel se decide destinul nostru, căci un sentiment vine de la Dumnezeu și ne atrage spre adevăr, însă celălalt are la bază fricile noastre, care ne blochează, ne opresc în drumul spre adevăr, iubire și bucurie… Și întreaga viață spirituală constă în faptul de a deosebi aceste două mișcări ale inimii și a o alege pe cea pozitivă, fapt care înseamnă a-L alege pe Dumnezeu!

v. 11

¹¹ De fapt, cine dintre oameni cunoaşte ceea ce este în om, în afară de duhul omului care este în om? Tot la fel, nimeni nu a cunoscut cele ale lui Dumnezeu în afară de Duhul lui Dumnezeu.

După cum sufletul (spiritul) nostru cunoaște inima noastră.

Iar un om care are un pic de autocunoaștere știe cu exactitate ceea ce simte în interior… Numai el știe! Și nu poate să se mintă, chiar dacă poate să-l mintă pe un altul, într-o anume măsură, dar nu prea mult… La fel, spiritul nostru cunoaște ceea ce este în interiorul nostru. Tot așa, Spiritul lui Dumnezeu cunoaște tot ceea ce există în Dumnezeu, tot misterul Său… Altfel spus, iubirea dintre Tatăl și Fiul ne ajută la înțelegerea întregului mister al Tatălui și al Fiului și la tot misterul creației. Așadar, noi, prin această iubire, intrăm în tot misterul lui Dumnezeu. Deci, Spiritul lui Dumnezeu, misterul iubirii Sale devine noua noastră autocunoaștere… La acest nivel autocunoașterea mea nu-mi mai este dată de spiritul (sufletul) meu… Căci percepția pe care o am eu despre mine nu-i cunoașterea pe care o am în baza faptului că fac o analiză și spun: „Eram mic. Am fost îngrijit în acest fel. Am avut aceste traume. Apoi mi s-au întâmplat aceasta și cealaltă…”. Și acestea sunt lucruri juste din viața mea, însă ele nu reprezintă acum autocunoașterea mea profundă…

Autocunoașterea mea este faptul că Dumnezeu m-a iubit și s-a dat (s-a jertfit) pe Sine pentru mine… Și mi-a dat Spiritul Său. Și cu acest Spirit – care este iubirea dintre Tatăl și Fiul – eu mă citesc pe mine, înțelegând că sunt un om iubit infinit… Și pătrund în misterul meu profund, adică pricep că sunt fiu… Și intru în misterul lui Dumnezeu, înțeleg că El e Tatăl; și pătrund în misterul fiecărui om: este fratele meu… Aceasta este noua autocunoaștere, care mă eliberează de moarte.

Cealaltă autocunoaștere este a omului-animal sau psihic (în limba greacă ψυχή, psūchê definește omul „ca unitate comportamentală dotată cu percepție, intelectivitate și afectivitate)… dar care nu înțelege lucrurile lui Dumnezeu.

Însă acesta este omul spiritual, adică are Spiritul Sfânt și intră în misterul lui Dumnezeu și în misterul omului…

După cum putem observa, ne aflăm în centrul experienței creștine primordiale, care e experiența darului Spiritului, care mă îndeamnă să-L numesc pe Dumnezeu: Abba! De ce? Pentru că eu descopăr că sunt fiu.

v. 12

¹² Iar noi nu am primit duhul lumii, ci am primit Duhul care este din Dumnezeu, ca să cunoaştem darurile care ne-au fost date de Dumnezeu.

Noi am primit „Spiritul”. Spiritul e viața, dar nu-i viața acestei lumi, ci e însăși viața lui Dumnezeu.

„Viața lui Dumnezeu” este tocmai iubirea dintre Tatăl și Fiul. Așadar, noi avem exact această iubire… Altfel spus, a deveni creștini înseamnă a intra în sânul Treimii; a intra în a doua Persoană a Treimii: „a fi în Cristos!”. Botezul mă scufundă, mă introduce înăuntru, mă pune în Fiul și mă face fiu… Mă identifică cu El. Fapt pentru care viața mea este Cristos. Iar eu fac parte din Treime. Eu am Spiritul Sfânt.

Iar originea, baza vieții mele nu mai este mintea mea, simțirile mele interioare sau sufletul meu, ci e Spiritul Sfânt: este iubirea veșnică dintre Tatăl și Fiul, din care mă hrănesc. Și e acea voce pe care eu trebuie să o ascult și să o urmez, astfel încât să mă conformez, să mă modelez, să-mi potrivesc toată viața după îndemnurile acestei Voci, ca să fiu generat în totalitate ca fiu al lui Dumnezeu.

Sensul vieții mele constă în faptul că eu, tocmai ascultând această Voce, mă nasc, ba mai mult, mă concep în mod liber – căci depinde de mine – și cresc de la starea de embrion până la forma perfectă, astfel încât să mă nasc ca fiu al lui Dumnezeu, după chipul lui Cristos… Acesta este sensul vieții mele!

Darul lui Dumnezeu care e Spiritul Său, însăși viața Sa, e darul pe care noi îl primim prin contemplarea și înțelegerea misterului crucii. Crucea este cheia care deschide această lume nouă, diferită, profundă… Și este pentru om un mod nou, total diferit de a-și vedea viața… E o viziune nouă a vieții, e un mod nou de a trăi… Deci nu spiritul lumii, ci acest Spirit al lui Dumnezeu.

v. 13

¹³ Despre acestea vorbim, nu în cuvinte învăţate de la înţelepciunea omenească, ci în [cuvinte] învăţate de la Duh, demonstrând prin cuvintele spirituale [realităţile] spirituale.

„Despre acestea”. Ce sunt „acestea”? Ele reprezintă tot ceea ce Dumnezeu ne-a dăruit! Și ce ne-a dăruit El? Totul! Ni s-a dat pe Sine; ne-a dat Spiritul Său; ne-a dat pe noi înșine…

Problema vieții noastre e să intrăm – cu ajutorul Spiritului Sfânt – în această mare iubire pe care Dumnezeu o are pentru noi. Aceasta este transformarea radicală a vieții, adică acest fapt îmi dă viața! Dacă nu, încă rămân pe tărâmul morții, cu simțirile mele interioare, doar la nivelul minții mele și al sufletului meu… îngropat în amintirile mele…

Așadar, de aceste lucruri pot vorbi „nu cu vorbe învățate din înțelepciunea omenească”, adică eu nu-ți pot demonstra aceste lucruri cu cuvinte umane… Dacă ți le-aș demonstra, ar înseamna că nu sunt o realitate, căci realitatea nu se demonstrează… ci doar se arată!

De fapt, aceste lucruri spirituale trebuie exprimate în termeni spirituali, adică prin cuvintele Scripturii care îmi arată și îmi povestește acest dar, acest fapt… Tocmai relatarea faptului – și nu demonstrația – îmi arată realitatea. Un om nu trebuie să-mi demonstreze un fapt istoric, căci dacă ar vrea să mi-l demonstreze, înseamnă că acel fapt nu există… Realitatea nu-i o deducere, ci e un fapt: mi-l povestește, mi-l arată…

La fel, Spiritul îmi arată realitatea acestor fapte, care-mi sunt povestite în termeni spirituali, dar nu au argumente care doresc să-mi demonstreze, să mă convingă…

Pavel nu argumentează, nu demonstrează, ci doar arată… el arată puterea Spiritului…

Și cum o arată?… Nu știu! El doar spune unele cuvinte pe care fiecare le simte că sunt adevărate în inima sa… pentru simplul fapt că aceste cuvinte spuse de el sunt adevărate.

Și e ceea ce percepe fiecare dintre noi când citește Evanghelia…

Citirea Evangheliei nu-i la fel ca atunci când un om caută să vă convingă cu orice preț sau vă obligă să credeți… Evanghelia doar ne povestește unele lucruri despre care inima mea spune: „sunt adevărate!”.

Căci noi, oamenii, am fost creați pentru a ajunge la adevăr, iar atunci când îl ascultăm, inima noastră se deschide și se regăsește în acel adevăr…

Și până când nu ai descoperit adevărul, înseamnă că tu nu ai descoperit identitatea ta și, deci, rămâi trist, fără identitate, în căutarea identității tale…

v. 14

¹⁴ Omul [numai] cu firea lui nu acceptă cele ale Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt o nebunie, şi nu le poate cunoaşte pentru că acestea trebuie să fie judecate în mod spiritual.

Omul natural, „omul psihic”, în limba greacă, adică omul închis în sine, doar în căutarea mântuirii cu propriile sale puteri, deci închis în egoismul și-n răul său, nu poate înțelege lucrurile Spiritului lui Dumnezeu, care nu reprezintă încercarea de a se mântui cu propriile puteri, ci sunt încercarea de a da viața; nu încercarea egoismului, ci încercarea de a iubi; nu moartea, ci viața…

Așadar, există o opoziție radicală între omul psihic și lucrurile spirituale.

Omul psihic (firesc, natural) nu poate înțelege lucrurile spirituale…

Dacă eu rămân închis în raționamentele, cugetările, părerile și în amintirile mele, nu pot înțelege aceste lucruri spirituale… Căci pe acestea nu le deduc din istoria vieții mele pământești și din analizarea eului meu… Poate le pot deduce la un nivel mai adânc… care nu mai este o analiză, ci e perceperea a ceea ce sunt în adâncul meu: fiul lui Dumnezeu!

Aceste lucruri spirituale, la nivel firesc, eu nu le înțeleg. Mai mult, ele sunt nebunie, căci omul firesc are înțelepciunea sa.

Care?… Înțelepciunea de a se mântui pe sine, adică cea a egoistului. Și această înțelepciune niciodată nu va înțelege lucrurile spirituale, căci este incapabilă să le priceapă…

„Aceste lucruri” se pot evalua numai cu ajutorul Spiritului, adică a luminii lui Cristos, a luminii crucii care îmi revelează iubirea lui Dumnezeu.

Omul firesc nu înțelege decât numai acele lucruri firești. Spre exemplu, când Isus face unele minuni și înmulțește pâinile, toți erau fericiți. În schimb, când Isus, apropiindu-se de Ierusalim, prevestește suferința și moartea Sa, ei nu vor înțelege, în frunte cu Petru, care îl ia de o parte și îl ceartă… Isus îi răspunde: „Înapoia Mea, căci tu judeci ca oamenii și nu ca Dumnezeu”… Așadar, omul firesc nu înțelege aceste lucruri; pentru el, aceste lucruri sunt nebunie…

vv. 15-16

¹⁵ Dimpotrivă, [omul] spiritual judecă toate, iar el nu este judecat de nimeni. ¹⁶ Într-adevăr, cine a cunoscut gândirea Domnului ca să-i poată da învăţătură? Însă noi avem gândirea lui Cristos.

„Omul spiritual judecă orice lucru, fără să fie judecat de nimeni”… Propoziția e clară, dar problema este să ajungem să fim oameni spirituali care au discernământ…

Mulți spun: „Spiritul mi-a spus că…”.

Dacă ți-a spus, ține pentru tine! Căci acești oameni determină Spiritul să spună ceea ce vor ei…

Oamenii care au daruri spirituale nu spun: „Mi-a spus Spiritul”, pentru că pe Spiritul Sfânt nimeni nu L-a văzut…

Omul spiritual cu modestie, umilință și teamă spune: „Poate că în timp ce mă rugam, am înțeles să nu mă comport într-un anume fel, căci greșesc…”. Căci Spiritul e Spiritul înțelepciunii, al umilinței, al sfătuirii, al blândeții. Dar nu-i siguranța de a spune: „Spiritul mi-a spus că…”.

Însă Spiritul – iubirea Tatălui și a Fiului – dacă tu începi cu adevărat să te rogi, cauți Cuvântul și începi să te măsori cu realitatea și cu toți… e probabil ca acest Spirit să-ți vorbească în interior.

Și cum îți vorbește?… Nu-ți spune lucrurile pe care trebuie să le faci, căci pe acestea deja le-a spus Isus în totalitate și sunt suficiente, ci Spiritul îți va spune că-i adevărat ceea ce a spus Isus, deci împlinește-le… Spre exemplu: îndemnul lui Isus: „Fiți milostivi ca Tatăl” este adevărat, deci caută să devii și tu milostiv!

Atunci când un om îmi spune alte lucruri, mai bine să le țină pentru el…

Cu alte cuvinte, Spiritul ne revelează lucrurile pe care le-a spus Fiul. Le dezvăluie, în sensul că elimină acel voal care mă împiedică să le cunosc, deci mă ajută să înțeleg că sunt adevărate.

Toate revelațiile noi de la Spiritul Sfânt sunt invenții. Iar dacă ar fi adevărate, nu ne-ar folosi la nimic, pentru că deja Dumnezeu ne-a revelat ceea ce ne folosește…

Iar dacă sunt revelații private (personale), să rămână private, cel care le-a avut, să le țină pentru el…

Și, de obicei, chiar dacă are unele revelații, să nu le dea importanță!

De ce?… Dacă le dă importanță, de obicei, greșește. Apoi e cuprins de orgoliu. Și, deci, chiar dacă acele revelații ar fi fost adevărate, produc efectul opus… Deci, cu siguranță nu vin de la Dumnezeu…

Dacă ar veni de la Dumnezeu, cu cât le neglijezi, cu atât sunt mai adevărate, în sensul că: ceea ce El spune, deja împlinește. Fapt pentru care deja te face să fii ceea ce ți-a spus, fără ca tu să mai pierzi vremea să spui: „El mi-a spus…”.

Așadar, nu trebuie să credem noilor revelații spirituale! Și nici părerile (judecățile, opiniile) spirituale, cu excepția acelui discernământ simplu, care te conduce – în transparența și în bucuria inimii – să aderi la Cuvintele Domnului, aici și acum, în viața ta. Aceasta este judecata (părerea) omului spiritual!!! Și nu-i ușoară.

Omul spiritual este cel care este liber față de egoism, de iubirea de sine, de orgoliu, de invidie, de mânie. Și apoi, fiind liber față de toate acestea, reușește să intuiască… Deoarece ceea ce ne împiedică cunoașterea lui Dumnezeu sunt tocmai fricile noastre, interesele (profiturile) noastre și păcatele noastre…

Dacă ne eliberăm de aceste lucruri negative, dacă nu ne lăsăm condiționați de ele, vom putea fi ghidați de Spirit și vom putea discerne ce ne spune Spiritul.

Și ce ne spune?… Nu ne spune nimic mai mult decât ceea ce a spus Cristos! Deci Spiritul ne permite să urmăm aici și acum ceea ce a spus Isus!

În Ev. după Ioan stă scris că: „Spiritul ne va introduce, conduce la tot adevărul”, deci ne introduce în acel Adevăr care este Isus, în ceea ce Isus a spus și a făcut în Evanghelie.

A fi spiritual înseamnă a elimina – puțin câte puțin – interferențele, piedicile care deranjează, pentru a relaționa cu Domnul… Înseamnă a-L lăsa pe El să vorbească, adică Cuvântul Său…

„Cine a cunoscut gândul Domnului, astfel încât să-l poată dirija?”… Ispita omului spiritual este să se prefacă, să simuleze că i-a vorbit Spiritul, că l-a inspirat și astfel încearcă să-L dirijeze pe Domnul unde vrea el, după bunul său plac… La fel ca atunci când Petru i-a spus lui Isus: „Domnul să nu vrea să ți se întâmple pătimirea și moartea…”. Petru Îi sugerează lui Isus că Dumnezeu nu vrea crucea… Deci Petru credea că este un om spiritual, corectându-L pe Isus, care urma să fie răstignit… Petru dorea să dirijeze gândul Domnului după cum dorea el. Marea pretenție a omului este să dirijeze gândul Domnului!

„Însă noi avem gândul lui Cristos”… Gândul lui Cristos este crucea! Și ne lăsăm dirijați de acest gând, de această înțelepciune, care-i înțelepciunea unui Dumnezeu care ne iubește până la a-și da viața. Acesta e criteriul înțelepciunii noastre adevărate! Și e darul Spiritului…

În sinteză, în versetele explicate sunt puse față în față înțelepciunea lui Dumnezeu – care-i crucea lui Cristos -, și pe care o cunoaștem prin darul Spiritului, adică prin iubire și înțelepciunea lumii.

Sunt două înțelepciuni radical opuse, una izvorăște din raționamentele (judecățile, gândurile) noastre, cealaltă izvorăște direct din Domnul și îi este adresată inimii simple și curate, care-L iubește pe Domnul și care-L cunoaște.

Înțelepciunea judecăților mele mă va ajuta să înțeleg care sunt interesele (avantajele, foloasele) mele, iar înțelepciunea lui Dumnezeu mă ajută să înțeleg tot ceea ce Dumnezeu mi-a dăruit: mă ajută să înțeleg „marele mister”, care-i sensul vieții mele și care-i iubirea pe care Dumnezeu o are pentru mine .

Înțelepciunea lui Dumnezeu mă introduce în sânul Treimii: îmi dă viața veșnică; mă face fiu; îmi dă darul Spiritului.

Înțelepciunea lui Dumnezeu este realitatea pe care „omul firesc” nu o înțelege. Altfel spus, această înțelepciune mă eliberează de toate mecanismele mele, și în locul firii mele sau a amintirilor mele îmi dă amintirea lui Cristos și mă ajută să trăiesc prin amintirea Lui. Și în loc să trăiesc călăuzit de mecanismele și fricile mele, eu trăiesc ghidat de iubirea pe care Tatăl o are pentru Fiul și pentru mine, care sunt fiu. Aceasta e viața mea! Și trăiesc prin această amintire, adică trăiesc ca om liber, care îl iubește pe Tatăl, pe frați și pe sine.

Acesta e darul perfect al vieții creștine, care deja acum începe și trebuie să crească pe durata întregii vieți. Și are în centru această înțelepciune divină a crucii, pentru că pe cruce mi se revelează adevărul meu – și al răului meu – dar în special mi se arată adevărul lui Dumnezeu și al iubirii Sale pentru mine.

Texte utile:

• Privitor la diferența dintre înțelepciunea lumii și înțelepciunea lui Cristos, cf. Mc. 8, 30-33; 10, 40-45; Fil. 2, 5-11; Is. 55…
• Pentru a înțelege conținutul acestei înțelepciuni, care-i planul lui Dumnezeu cu lumea, acela de a ne face fii, cf. Ef. Cap 1 și 2; Col. 1, 12-20…
• Lc. 6, 2-26, adică – Fericirile și nefericirile – ne explică acest text…
• Omul are un mod de a-și gestiona viața, bazat pe interesul propriu și pe egoism. Aceasta e înțelepciunea lui. Și acest mod dăunează identității noastre de fii și frați. În schimb, Isus ne revelează progresiv tot adevărul nostru, prin viața Sa dăruită pe cruce: noi suntem fii și frați! Nu doar că ne revelează adevărul nostru, ci El ne dă Spiritul, căci altfel eu nu pot înțelege care-i adevărul meu și nici nu pot să-l trăiesc (adică să trăiesc ca fiu și frate). Altfel spus, centrul vieții creștine este Spiritul Sfânt: adică iubirea pe care Dumnezeu Tatăl o are pentru Fiul, o are și pentru mine, și eu, care sunt fiu, am această iubire față de El și față de frați… Așadar, primirea Spiritului ne face fii! Și acest Spirit – care e Iubire – ne ajută să-i înțelegem pe alții, pe noi înșine și pe Dumnezeu… În afara acestei iubiri, omul nu înțelege adevărul său, al altora și al Domnului… Ci pricepe doar mecanismele sale condiționate și ale altora, înțelege răutatea sa și a altora, dar nu înțelege adevărul său, al altora și al Domnului… Care e acel adevăr care te eliberează de păcat și deja te face bucuros și mulțumit de această viață, oricare ar fi istoria ta? Toți suntem orânduiți la viața veșnică, la mântuire, indiferent care ar fi istoria noastră și păcatele noastre… Iar mântuirea este acest dar al Spiritului! Care schimbă radical inima mea, pentru că-mi amintește (ri-cordare) și mă ajută să trăiesc această iubire a Tatălui față de mine…
• Iar capacitatea vieții mele stă în acceptarea liberă a acestui dar…
• Acest Cuvânt – text – vrea să-mi mărturisească această frumusețe a Feței Fiului, ca să spun „da” darului Său, care e darul Spiritului, al iubirii, pe care Cuvântul vrea să ni-l ofere…