Se citește 1Cor. 3, 1-4

¹ Iar eu, fraţilor, n-am putut să vă vorbesc ca unor [oameni] spirituali, ci ca unor [oameni] de carne, ca unor copilaşi în Cristos. ² V-am dat să beţi lapte, nu mâncare [solidă], pentru că încă nu [o] puteaţi [primi], ba nici acum nu puteţi ³ pentru că sunteţi încă [oameni] de carne. Într-adevăr, când între voi există invidie şi ceartă, nu sunteţi oare [oameni] de carne şi nu vă purtaţi în felul oamenilor? ⁴ Când unul spune: „Eu sunt al lui Paul”, iar altul: „Eu al lui Apolo”, nu sunteţi voi oameni?

Vom explica aceste versete și, cu ajutorul lor, vom încerca să înțelegem regulile fundamentale ale vieții spirituale…

În textul nostru Pavel le spune corintenilor că sunt „copii”. Pruncul trebuie să crească, nu poate rămân veșnic copil! Noi trebuie „să devenim prunci”, fapt care e cu totul altceva. Deci nu trebuie să rămânem veșnic prunci…

Chestiunea vizează „creșterea vieții spirituale”. Noi riscăm să rămânem veșnic prunci, adică persoane care au primit botezul și au „un sâmbure” de credință, dar această credință niciodată nu crește… Altfel spus, în sfera vieții spirituale suntem precum un prunc care rămâne mereu la vârsta de un an, și poate că nici măcar nu reușește să umble și să vorbească… O mare parte dintre creștini trăiește această viață spirituală. Dar Dumnezeu nu ne-a creat pentru o astfel de viață… Prin îndemnul „deveniți ca pruncii” nu dorea să ne spună să rămânem subdezvoltați în sfera vieții spirituale… Ci Dumnezeu vrea să devenim adulți responsabili, deci capabili să răspundem și să gestionăm viața pe care o avem…

În această cateheză vom expune tema „creșterii spirituale”, care e singura problemă serioasă… De ce suntem pe lume? Pentru a crește nivelul spiritual, pentru a atinge starea noastră deplină de fii! Pentru a deveni în mod deplin ceea ce suntem: fiii lui Dumnezeu.

Pentru majoritatea oamenilor, drumul spiritual este mereu necunoscut. Fiecare se limitează să spună: „Așa sunt făcut eu”… Am fost și la psiholog, care mi-a spus că „Eu sunt făcut așa”, deci „Eu voi rămâne așa cum sunt”…

În realitate, noi trebuie să străbatem un drum spiritual, care este sensul pentru care trăim pe lume. Dacă nu, nu ar fi nevoie să trăim, ci ar fi suficient să ne naștem, să fim botezați și imediat să murim…

Noi trăim pentru că viața este o creștere. Altfel nu ar avea sens să trăim…

Oare noi trăim pentru a ne simți rău, a decădea, a îmbătrâni, a deveni urâți și a deveni tot mai prostuți? Nu! Ar trebui să trăim pentru a crește spiritual, până „la starea bărbatului desăvârșit, la măsura vârstei deplinătății lui Cristos” (Ef. 4, 13); până când – săturați de viață, plini de viață – suntem pregătiți…

În textul biblic se spune: „încă nu sunteți maturi, copți”. Un fruct crud, acru, nu ne folosește… La fel, întreaga noastră viață spirituală dacă nu crește, dacă nu se maturizează, nu ne folosește la nimic… Căci nu ne hrănește, nu ne satură.

Așadar, avem această problemă a maturității spirituale… pe care mereu o neglijăm. Ultimul lucru la care omul se gândește este creșterea sa spirituală. Dacă ținem seama că mergem la școală timp de 12 sau chiar 20 de ani, și apoi ne specializăm continuu în meseria aleasă… Notăm că în sfera lucrurilor fundamentale – credință, relația cu celelalte persoane, raportul în cuplu și cu fiii – niciodată nu avem timp… Ne abandonăm (ne lăsăm pe mâna) spontaneității…

Însă omul nu-i „natură”, ci e „cultură”. Dacă am acționa (ne-am comporta) spontan, și acum am trăi în copaci… adică nu am progresa.

Progresul este dat de ceea ce e sustras (luat) naturii, spontaneității, căci omul reflectă, cugetă și spune: „Așa nu-i bine. Am un alt obiectiv… Deci pot sacrifica, pot renunța la spontaneitate, pentru că am o altă perspectivă și vreau să văd ce se întâmplă, ce rezultat obțin”. Așadar este vorba de educație, însemnând a „scoate afară, la lumină”.

Noi suntem fiii lui Dumnezeu. Michelangelo spune că „figura deja este în bucata de marmură, dar e nevoie să o eliberăm, căci este întemnițată în acea bucată de marmură”. La fel, în noi există fiul lui Dumnezeu, dar trebuie scos la lumină, pentru că-i blocat ca într-o piatră de marmură, și trăiește ca și cum nu ar exista… Numai Michelangelo îl vedea… Și numai Dumnezeu ne vede că suntem deja fiii Săi, prezenți în acea „bucată de marmură”, dar existăm…

Viața spirituală înseamnă să scoatem la lumină acest potențial real, prezent în noi, primit odată cu creația – căci suntem fii – și cu botezul, care ne dă lumina Spiritului.

Existența văzută ca maturizare este un proces al deciziei, adică în mod progresiv omul este chemat să se elibereze de toate acele lucruri care nu sunt bune și utile pentru el… Este un proces de „simplificare”, pentru a reține esențialul…

v. 1

¹ Iar eu, fraţilor, n-am putut să vă vorbesc ca unor [oameni] spirituali, ci ca unor [oameni] de carne, ca unor copilaşi în Cristos.

Avem două aspecte: „Voi nu sunteți oameni spirituali, ci trupești (făpturi de carne)” și; sunteți „copilași”, adică nou-născuți.

Ce diferență există între omul spiritual și cel trupesc (carnal)? Oamenii spirituali și cei carnali nu sunt două categorii diferite de persoane: carnea și spiritul! Ci în noi conviețuiesc carnea și spiritul.

Ce înseamnă aceasta?

Spiritul înseamnă respirație, viață.

Viața este cea care ne ajută să trăim, să existăm.

Materia nu are formă, ci există numai dacă are respirație, adică viață.

Așadar, avem două principii: unul care dă formă și structurează, care e vital; iar celălalt este o simplă materie, fără spirit, fără viață, deci e moarte.

Dacă un om urmează doar „carnea”, și nu o însuflețește (nu o face vie) cu ajutorul „spiritului”, înseamnă că urmează doar corupția (descompunerea, putrezirea) și nu mai este om, căci renunță la viața spirituală.

Prin „carnal” se înțelege nu un om care are carnea (trupul), pe care toți le avem, ci un om care „trăiește carnal”, adică pune ca singur și absolut criteriu al vieții sale dorințele cărnii. Altfel spus, acel om se reduce la starea de animal.

Ce dorește carnea? Vrea conservarea ei și a speciei. Deci își programează propria viață după instinct, doar că acesta este omul animal… Deci nu e om… Prin omul carnal se înțelege omul care este în totalitate orientat (atent, concentrat) să se apere pe sine, să se mântuiască pe sine și care nu ține cont de celălalt principiu al său, care e acela de a fi fiul lui Dumnezeu, deci nu-i atent la viața sa spirituală, care i-ar da formă și ființei sale de om.

Nu-i vorba de o opoziție între partea spirituală și cea carnală, ci există o opoziție între logica mondenă, carnală (un mod de a vedea) și logica evanghelică…

Opoziția este între logica de a se gândi numai la sine, a fi închiși, egoiști, și logica iubirii.

Subliniem că e numită logică „orientarea carnală”, deoarece omul se gândește numai la sine. De ce? Pentru că este îngrijorat de limita sa, de nevoile sale, adică de „carne”. Deci este vorba de omul care urmează (are) un criteriu absolut al vieții sale – carnea și nevoile ei. Și, de obicei, toți facem astfel, toți ne comportăm astfel.

Problema e că „suntem carnali”. Păcatul este că noi nu trăim viața spirituală, fapt pentru care trupul nostru și viața noastră nu sunt însuflețite de viață și de rațiune. Ci corpul nostru doar urmează instinctul. Deci păcatul este ruptura dintre carne și spirit. Altfel spus, păcat este faptul că nu trăim în sens uman carnea noastră, umanitatea noastră, limita noastră…

Primul lucru pe care trebuie să-l facem e să admitem că există toate acestea. Să citim Rm. 7, 15.19, unde Pavel spune: „Dar nu săvârșesc ceea ce voiesc, ci fac ceea ce urăsc… Căci nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârșesc.”. Cu adevărat există în noi această ruptură între bine și rău, dar care nu depinde de noi; această ruptură între a urma un criteriu absolut al vieții proprii, propriile nevoi, egoismul, sau a urma criteriul iubirii și deschiderea spre transcendent… Așadar, să recunoaștem că există această luptă…

Această luptă nu durează mult, ci doar primii 90 sau 100 de ani ai vieții… Apoi urmează viața veșnică, în care această bătălie este rezolvată…

Deci trebuie să ținem cont că această luptă e prezentă de-a lungul întregii vieți.

Pavel era deja bătrân când le-a scris romanilor, și recunoaște că simte în el următoarea lege: „Căci nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârșesc” (Rm. 7, 19).

Este foarte important să percepem cele două lucruri prezente în noi. Și e esențial să simțim că un lucru e bun, iar celălalt este rău… Apoi să dezaprobăm răul și să aprobăm binele. Deci să le recunoaștem și să le deosebim…

Așadar, prima regulă a vieții spirituale este „să percepem că în noi există binele și răul”. Chiar dacă nu le percepem, aceste două realități oricum există… Iar marile greșeli pe care le facem atunci când nu cunoaștem răul le facem pentru că nu cunoaștem nici binele… Cu alte cuvinte, nu deosebim binele de rău… Mă refer la greșelile iluminismului, un curent care susținea că nu există răul. Însă răul există!

Răul face parte și aparține experienței umane profunde și serioase: singura problemă a omului este răul! Tot restul nu este o problemă pentru om…

Deci, să începem să simțim cele două lucruri și să știm că există o luptă continuă între ele, în sensul că spiritul, în mod progresiv, trebuie să însuflețească (să dea viață, să învioreze) carnea, adică orice manifestare esențială a omului, astfel încât toată carnea mea – existența mea corporală, umană – să fie cu adevărat vitală și nu muritoare; să fie cu adevărat pătrunsă de iubire și nu de egoism… Fiecare acțiune concretă de-a mea! Acesta este sensul drumului spiritual, obiectivul său final.

În Gal. 5, 13 ș.u., Pavel subliniază că am fost „chemați la libertate; numai să nu folosiți libertatea ca prilej de a sluji trupului, ci slujiți unul-altuia prin iubire”.

Omul este creat să fie liber, iar libertatea sa constă în folosirea corectă a inteligenței și a voinței. Libertatea este dată de faptul că inteligența – în mod obligatoriu – iubește adevărul și voința în mod necesar, iubește binele. Iar omul liber e cel care înțelege adevărul și iubește ceea ce-i adevărat.

Noi suntem îndepărtați (deviați) de la libertate de ignoranța în sfera inteligenței și de frici în sfera voinței… Așadar, omul liber este cel care înțelege și vrea… Însă mai înainte ca un om să ajungă să fie liber trebuie să străbată un lung drum.

Deci, mai întâi trebuie să acceptăm că în noi sălășluiește o diferență: există binele și răul și că există o luptă constantă între bine și rău, iar scopul e să trăim bine întreaga noastră realitate, căci, în sine, realitatea nu-i rea. Ci răul poate fi modul în care noi o folosim…

Așadar, carnea nu-i negativă, ci devine negativă dacă facem din ea criteriul absolut al vieții noastre… Căci înseamnă că am avea drept criteriu al vieții frica de moarte, căci carnea este destinată morții. Și atunci înseamnă că am avea drept criteriu de viață exact egoismul, frica, blocajele, închiderile în sine.

Acesta ar fi primul aspect al acestui verset…

Al doilea ar fi că, deși sunteți carnali și nu spirituali, „sunteți prunci [nou-născuți] în Cristos”… Această afirmație ne spune că deja ne-am născut ca oameni spirituali, căci a ne naște în Cristos înseamnă a fi oameni spirituali, a fi fiii lui Dumnezeu.

De fapt, prin botez – în care am luat decizia fundamentală a vieții – deja am devenit oameni spirituali, dar numai „nou-născuți, prunci”. Întrebarea este: „cum creștem în Cristos?”. Textul ne prezintă problema educației spirituale, a „scoaterii afară”, căci educare – educere – înseamnă a scoate (a conduce) afară din om partea sa autentică, proprie, de dezvoltat… și a face să crească – până la plinătate – adevărul nostru de fii ai lui Dumnezeu.

Prezentăm, pe scurt, felul în care are loc creșterea spirituală… care este legea fundamentală a vieții în spirit.

Cum putem crește spiritual? Nu făcându-ne multe propuneri (intenții, hotărâri, scopuri) bune, tot mai bune, până când, în final explodezi de bunătate… Și cel care stă lângă tine suferă toate consecințele… Căci, astfel, dacă totul merge bine, tu devii doar nevrotic, deci nu bun… Și dacă, din întâmplare, ți-ar reuși propunerile tale, ai deveni doar orgolios, ai fi fără Dumnezeu.

Deci nu aceasta este calea creșterii spirituale, mă refer la calea care din bun în mai bun m-ar conduce pe culmile spiritului… Căci această cale mă conduce la nevroză, la stupiditate sau la fariseism.

Ne-ar conduce la „perfecțiune”, am fi atât de perfecți, încât am fi insuportabili pentru toți cei de lângă noi…

Calea este mult mai simplă: e suficient să îndepărtăm din noi părțile negative. Căci în noi deja avem adevărul, bunătatea lui Dumnezeu, însă împreună cu adevărul, în noi există și multe alte lucruri… La fel ca în bucata de marmură, unde deja se află statuia, dar împreună cu ea sunt și multe alte lucruri care trebuie îndepărtate… Problema constă în a le îndepărta!

Așadar, adevărata asceză este „negativă”: să îndepărtăm din noi ceea ce ne subjugă. Mai întâi de toate, să îndepărtăm ignoranța noastră cu ajutorul cunoașterii; să alungăm fricile noastre cu ajutorul credinței, al încrederii și al creșterii în Domnul.

Cu cât mai multe lucruri negative îndepărtez, cu atât mai mult inima mea este pozitivă; cu cât mai multe legături și sclavii înlătur, cu atât sunt mai liber… Și, făcând astfel, nu sunt pândit de pericolul nevrozei… Cu cât mai multe sclavii îndepărtezi de la tine, cu atât mai mult ești un om liber.

Cu alte cuvinte, trucul spiritual constă în a îndepărta negativul…

Cum să îndepărtez negativul?

Urmează să prezentăm tehnica fundamentală în acest sens, dar mai întâi de toate noi trebuie să cunoaștem, să simțim că există binele și răul. Altfel nu putem lucra la nivel spiritual…

De obicei, noi trăim fără să simțim (să percepem), fără să cunoaștem, fără să știm ceea ce există în noi. Noi acționăm spontan, în baza impulsului interior pe care-l avem pe moment… Un impuls care – în 90% din cazuri – este negativ. Vreau să spun că răul este instinctiv, imediat ne vine în minte… Binele iese la lumină puțin după ce am acționat cu ajutorul reflexiei, uneori îl obținem cu efort, iar alteori nici măcar nu iese la iveală…

Așadar, mai întâi de toate trebuie să percepem impulsurile (imboldurile) interioare, adică să cunoaștem (să ne dăm seama) că ele există și să știm care sunt…

O mare expresie a păcatului (a răului) este uitarea, adică necunoașterea care apasă (împovărează) inima și inteligența precum o piatră de plumb. „A percepe” înseamnă a începe să ne dăm seama de această piatră…

Și, odată ce percep și simt, trebuie să cunosc dacă ceea ce percep este un bine sau un rău.

Nu-i suficient doar să înregistrez simțirile mele… Omul are o evaluare: înțelege dacă un lucru e bun sau rău.

Cum poate înțelege?

Omul înțelege întotdeauna „după”…

De aceea avem istoria și experiența care ne pot ajuta… Cu alte cuvinte, dacă un lucru (o faptă de-a mea) m-a ajutat să cresc (să merg înainte) este bună, dar dacă m-a micșorat (m-a împins înapoi) este un lucru rău.

În noi există ceva instinctiv mai profund… Dar să presupunem că un om nu înțelege mai înainte dacă un lucru e bun sau rău, ci înțelege numai după… Apoi, avem toate regulile pentru a deosebi ceea ce e bine de ceea ce e rău. Mai există și legea. Legea – care-i apărătoarea vieții – este rodul întregii experiențe. Deci a încălca legea întotdeauna este un rău.

Discernământul dificil nu este între bine și rău, ci între un bine și un altul (adică între diferite forme de „bine”) deci pe care să-l aleg?

Așadar, cel puțin să deosebim stânga de dreapta. Însă în zilele noastre nici măcar acest lucru nu-i cunoscut. Există o necunoaștere absolută în deosebirea binelui de rău. Se pare că un anume lucru, precum și opusul său, sunt bune. Nu! Nu sunt bune un anume lucru precum și opusul său…

Este limpede că dacă un om se comportă după criteriul plăcerii, atunci poate face totul… Însă nu-i mulțumit, fapt care denotă că a greșit totul… Deci a trăi în baza plăcerii e rău.

Comportamentul întemeiat pe plăcere este potrivit pentru animal, care-i programat de instinct pentru a-și conserva specia cu ajutorul sexului și cu ajutorul hranei…

În schimb, omul este unic, e făcut pentru altceva, e creat pentru a-L iubi pe Dumnezeu și pe aproapele… e creat pentru a ști să-și dea viața, spre exemplu.

Diferența dintre bine și rău o înțelegem mereu „după”, pentru că răul nu ne răsplătește, ci noi îl plătim scump… Răul – apărându-ți la început ca un bine, făcându-se plăcut – poate te momește, dar apoi, după, nu te satură, iar tu îl plătești și…

În schimb, binele, la început, costă. Întotdeauna și pe toți! Dar când îl faci, te satură, te mulțumește… te face bucuros, fericit. Ai atins obiectivul. Tu ești „construit”, ai crescut, te-ai maturizat, adică știi să iubești, te-ai deschis.

Este deosebirea fundamentală între bine și rău: binele este ceea ce te construiește, clădește în libertate, iubire și pace, în plinătatea darurilor Spiritului; răul este ceea ce-ți ia toate aceste aspecte pozitive…

Există o cunoaștere anterioară faptului, dar vă îndemn să folosim cunoașterea pe care o avem după ce s-a întâmplat faptul… să ne gândim la cele întâmplate și să ne întrebăm: acel fapt m-a făcut mai mulțumit, mai liniștit, mi-a dat pace sau nu? Experiența este acest mod de a-ți da seama, de a aplica un discernământ… A privi faptul întâmplat și a-l evalua.

O dată ce am evaluat și știu deosebi binele de rău, ce pot face?

Eu am în mine binele și răul… Nu pot să nu le percep. Nu pot să nu le am… Ce pot face? Pot să le cunosc și apoi pot „să consimt” sau „să mă dezic; să nu fiu de acord”.

Și chiar dacă aș fi constrâns să fac un lucru, căci să presupunem că simt o mânie atât de mare, că-mi vine să-l strâng de gât pe cel care-mi iese în cale, și poate chiar fac acest lucru… Dar întotdeauna pot spune: e greșit și nu aș vrea să fac acest gest. Și această libertate minimă o am mereu.

Și faptul că l-am strâns de gât nu-i un act responsabil, nu-i un act uman. Actul uman constă în a spune: am făcut bine un anume lucru, sau am făcut rău că l-am făcut…

Iar libertatea minimă de a nu fi de acord, de a mă dezice de rău, mereu o am și se numește „liberul arbitru”. Eu sunt arbitrul care poate să-i ofere victoria binelui sau răului. Iar celui căruia eu îi dau victoria învinge.

Altfel spus, dacă răul ar fi extrem de puternic, dar eu aș spune: „e greșit și nu vreau să-l fac”… chiar dacă l-aș face, răul pierde pentru că nu am lucrat în libertate… deci chiar dacă fac acel lucru, eu nu săvârșesc un rău, căci nu-i un act uman.

În schimb, lucrul cu care sunt de acord, chiar dacă ar fi foarte mic, crește… Și este actul meu liber.

Așadar, problema este să consimțim binelui și să nu fim de acord cu răul.

Spre exemplu: dacă sunt trist și nu știu ce am… Mă pot întreba: a fi trist e un bine sau un rău? Și pot pricepe că nu-i un bine, căci devin rău față de mine și față de alții… Atunci mă întreb ce pot face? Am înțeles că sunt trist…

Însă eu sunt liber să aleg între a mă închide în casă, a trage draperiile și a-mi plânge de milă – „Vai cât sunt de trist!”; sau să fiu fals; „E minunat să fiu trist”; sau să concluzionez: „Nu pot face nimic” – pe de o parte, sau să reacționez: „E mai bine să nu fiu trist; E mai bine să continuu să trăiesc; E mai bine să deschid ferestrele și să ies în lume”…

Cu alte cuvinte: sunt liber cel puțin să spun că nu-i bine să iau decizia opusă binelui, în măsura în care îmi este posibil… Și mereu am această libertate, cel puțin minimă, de a spune: „Nu-i bine” și „Nu aș vrea să fac acel lucru rău”. Și această libertate face ca actul meu să fie uman.

Dacă eu îmi folosesc această libertate minimă voi crește din punct de vedere spiritual, deoarece răul pe care-l am… Și e foarte mult, căci toți avem același rău: toți avem cele șapte vicii capitale, plus alte păcate… care înfloresc liniștite… A ști că le avem nu ne face rău. E urât (distrugător) dacă ignorăm că le avem… Și este ceva și mai rău faptul de a crede că sunt un bine… După cum ne propune de obicei mass-media, care nu doar că nu deosebește între bine și rău, ci sugerează că răul ar fi un bine.

Așadar, în zilele noastre nu-i ușor să percepem că trăim în necunoaștere, iar apoi să cunoaștem dacă un lucru e un bine sau un rău, având această libertate de a consimți sau a nu fi de acord.

Deci, de la starea de nou-născuți creștem puțin câte puțin… Iar maturizarea constă în a elimina (a îndepărta) negativul și a permite pozitivului să crească. Dacă nu, îmbătrânind, devenim tot mai egoiști, mai răi, mai prostuți, mai exigenți, mai animalici… mai puțin umani. Dacă este așa, înseamnă că ar fi fost mai bine să nu ne fi născut…

Sau se întâmplă că înaintând în viață ne purificăm, ne maturizăm (creștem) și devenim tot mai umani, mai amabili, tot mai mulțumiți că trăim… (în ciuda faptului că, înaintând în vârstă, viața poate să ne rezerve greutăți mai mari). De aceea ne-a fost dată viața…

Așadar, problema este cum să deosebim în noi carnea de spirit, adică cele două momente interioare și cum să facem să nu rămânem mereu nou-născuți.

Nou-născutul este un om care deja a primit darul vieții – e clar că toți l-am primit – dar fiecărui dar trebuie să i se răspundă printr-un angajament pozitiv de-al nostru. Altfel spus, viața primită trebuie să devină adultă… trebuie să devin egal cu tatăl, adică să fiu capabil de a da (transmite) viața, căci doar astfel este adevărat că am primit viața. Însă dacă eu nu ajung să știu să dau viața, înseamnă că nici nu am primit-o de la unul care a fost capabil să mi-o dea…

Cu alte cuvinte, e adevărat că am nevoie să fiu iubit, și toți avem această nevoie primordială, la fel ca în cazul nașterii, dar apoi trebuie și să ajung să știu iubi. Altfel nu sunt om. Și mulți nu ajung niciodată să iubească, chiar și-n viața cuplului, rezultând că trăiesc un egoism în doi.

Așadar, avem de făcut un drum pentru a crește, care durează întreaga viață.

De obicei rămânem „nou-născuți” la nivel spiritual. Și e deja ceva, căci e mai mult decât nimic. Dar rămânând nou-născuți, niciodată nu ajungem nici să umblăm și nici să vorbim, rămânem bebeluși.

v. 2

² V-am dat să beţi lapte, nu mâncare [solidă], pentru că încă nu [o] puteaţi [primi], ba nici acum nu puteţi

În procesul educării credinței mai întâi primim „lapte” și apoi „hrana tare”.

Laptele este mâncarea pruncului. Prima mâncare care ne ajută să ne naștem la viața spirituală este faptul de „a cunoaște iubirea lui Dumnezeu pentru noi”. Acesta este laptele necesar pentru a ne naște și a trăi. E un lapte pe care e bine să-l luăm constant și noi, adulții.

Prea des – dintr-o greșeală educativă – întâlnim duritatea angajamentului, a muncii, fără ca mai înainte să gustăm darul Domnului, bucuria. Altfel spus, destul de des credința noastră riscă să fie imediat antrenată, angajată, dar puțin cam tristă… deci nu-i conștientă de darul Domnului, de bucurie…

După lapte urmează „hrana tare, solidă”…

În scrisorile lui Pavel către Efeseni și Coloseni, în prima lor parte, găsim „lapte și miere”, adică avem descris minunatul plan al Domnului; dar partea a doua ne prezintă felul în care noi răspundem la acel proiect divin, este hrana tare. Cu alte cuvinte, prima parte ne descrie iubirea, care ne vine de la Dumnezeu și care ne face să existăm; partea a doua ne spune că și noi suntem fii și trăim ca El, așadar ne descrie angajamentul, efortul nostru pentru a răspunde iubirii Sale. Deci ne prezintă responsabilitatea tipică adultului. Iar noi trebuie să fim atenți la ambele aspecte.

A fi responsabil înseamnă a fi capabil să răspund.

În viața noastră ținem cont doar de un aspect: ori numai angajament, ori muncă… Dar munca nu rezistă fără lapte… Căci ar fi o viață trăită în baza datoriei, a legii, sau am rămâne bebeluși pe vecie, fapt care nu-i prea frumos…

Există oameni care cer favoruri de la toți, mereu au nevoie să fie iubiți de toți, dar nu știu să dea nimănui o firimitură de iubire și nu știu să fie înțelegători cu nimeni… Dar ei au nevoie de iubire și spun: „Toți sunt atât de egoiști, încât fiecare se gândește la sine și niciunul nu se gândește la mine”.

Toți gândim astfel…

Procesul educației este delicat, iar Pavel spune: „Până acum v-am dat să beți lapte, pentru că nu erați capabili să luați hrana tare. Dar nici acum nu sunteți în stare…”.

Pavel le spune aceste lucruri ca să le stârnească dorința după hrana tare. Pavel vrea să-i înțarce și să le dea hrana tare…

Și explică motivul pentru care încă nu sunt în măsura să ia hrana tare…

v. 3

³ pentru că sunteţi încă [oameni] de carne. Într-adevăr, când între voi există invidie şi ceartă, nu sunteţi oare [oameni] de carne şi nu vă purtaţi în felul oamenilor?

Nu sunteți capabili de hrana tare, pentru că viața voastră încă o structurați fiind bazați pe egoism. Și ne dă două exemple specifice egoismului: invidia și cearta (vrajba, neînțelegerea).

Invidia este răul radical care există și pe care toți îl avem și care constă în faptul că binele altuia ne deranjează, ne supără; este incapacitatea de a ne bucura de binele altuia.

De obicei toate diviziunile, separările dintre noi – chiar și în viața soților – se nasc din cauza invidiei, din cauza faptului că celălalt are un bine pe care eu nu-l am. Așadar, binele celuilalt, diferența sa față de mine mă supără. Căci mă amenință, mă subminează. Deci vreau să-i fur acel bine. Și acest lucru se întâmplă și în familie și în toate relațiile. Acesta este răul maxim, carnalitatea maximă. Invidia este începutul morții, este imposibilitatea de a mă bucura de bine. Prin invidie a intrat moartea în lume. Fiecare separare, dezbinare între noi, întotdeauna se naște numai din cauza invidiei, nu din alte motive.

Pe pragul veșniciei fiecăruia dintre noi îi este permis să vadă multe persoane bucuroase, chiar persoane la care tu nu te-ai gândit… Dacă în acel moment tu ești mulțumit, ești în Paradis. Dacă, în schimb, în acel moment îți pare rău, ești în Infern…

Primul nostru instinct, înaintea binelui celuilalt, arareori este cel al uimirii, al laudei, al acceptării… Pe noi ne deranjează mai mult binele celorlalți decât răul lor…

Căci răul comun nu ne deranjează, ci justifică răul meu, devin mai tolerant, căci și eu sunt păcătos ca el… Așadar, „binele altuia pe care eu nu-l am” mă deranjează.

Acesta e păcatul original față de Dumnezeu. Nu știm să ne bucurăm de binele altuia… Însă semnul iubirii e să ne bucurăm de binele altuia ca fiind binele altuia, nu ca fiind binele meu, căci acesta este egoism.

Între soți, în familie și în toate relațiile, problema este mereu de acest fel: începând de la raportul nostru cu Dumnezeu până la toate celelalte relații. Deci să știm recunoaște binele altuia!

Neacceptarea diversității, frica de celălalt… Noi spunem: „El trebuie să gândească așa cum gândesc eu; trebuie să facă tot ceea ce vreau eu; trebuie să fie limitat numai la ceea ce cred și vreau eu, adică să împlinească dorințele mele…”. Aceasta este invidia… Și este distrugerea sistematică a binelui.

Nu trebuie să ne minunăm… căci invidia există…

Singurul loc în care ni se spune cauza morții lui Isus în Evanghelie, în Mc. 15,10, se subliniază că „Pilat știa că i L-au dat din invidie”. Versetul face referire la invidia originară: „Din invidia șarpelui a intrat moartea în lume” (Înț. 2,24).

Invidia din inima noastră este începutul morții cărnii, a trupului: este vorba de egoismul care devine un sistem în viața noastră.

Și acest fapt ne împiedică să primim „hrana tare”, adică ne împiedică să știm iubi. Și face în așa fel, încât avem mereu nevoie să fim iubiți noi.

Când vorbește despre invidie și ceartă, Pavel are în vedere comunitatea mică din Corint. Și cuplul este o comunitate mică. Așadar, în cuplu, în familie, noi simțim reușita celuilalt ca fiind o înfrângere de-a mea; viața altuia o văd ca pe o moarte a mea.

Pentru că există „concurența”. Iar concurența se datorează certurilor, discordiei (inimii divizate). În limba greacă avem cuvântul eris, care înseamnă salariu, ceea ce mi se cuvine.

Este ceea ce mi se cuvine mie. Iar altul crede că-i ceea ce i se cuvine lui. Deci ni se cuvine ambilor. Și, astfel, ne certăm din cauza celor care „ni se cuvin”. Ne certăm din cauza „profitului, al avantajului personal”. Și în baza acestor certuri ni se divide inima.

Așadar, invidia și discordia sunt ceea ce ne fac incapabili să avem „mâncarea tare”, care înseamnă să știm, în sfârșit, să iubim, să creștem, să devenim egali cu Tatăl care iubește și e milostiv.

Invidia și discordia ne determină să rămânem mereu bebeluși, nevoiași, să fim iubiți în mod inutil… Căci dacă, până la urmă, cel puțin la nivelul dorinței, nu-i în măsură să răspundă iubirii pe care a primit-o, înseamnă că nici măcar nu a primit-o.

Așadar, trebuie să ne trezim și să devenim adulți.

Dacă nu vom rămâne carnali, ne vom comporta în mod uman. În acest loc, prin „uman” Pavel vrea să spună „satanic”, la fel ca în cazul lui Isus, care-i spune lui Petru: „tu nu cugeți după Dumnezeu, ci după oameni”, și-l numește „satană”. Pentru că, de obicei, omul se gândește la profitul, la interesul său… omul cugetă în mod egoist, și acesta-i gândul satanic… pe care toți îl avem în mod instinctiv. Și se manifestă în invidie și discordie.

v. 4

⁴ Când unul spune: „Eu sunt al lui Paul”, iar altul: „Eu al lui Apolo”, nu sunteţi voi oameni?

În acest loc dezbinările se produc în baza apartenenței la diferiții apostoli…

În baza cărui lucru ne divizăm, ne dezbinăm? În baza lui Pavel, Apolo, Chefa… toți cei trei oameni sunt buni… Cu alte cuvinte, noi ne divizăm (ne despărțim) din cauza binelui, în baza liniei celei mai corecte. Căci noi credem că unul este mai bun decât altul… Cine are teologia mai corectă: Pavel, Apolo sau Chefa? Întotdeauna ne separăm datorită binelui… Cu intenții bune facem tot răul…

Acest fapt ne spune că răul există. Și, într-un fel sau altul, iese la lumină… Răul iese la lumină și în sfera binelui…

Pavel – și fiecare dintre noi – ajunge să admită că aceasta este situația… Dar nu trebuie să spunem: „Așa stau lucrurile și atât, căci nu se poate face nimic. Și apoi să disperăm”. E adevărat că suntem „nou-născuți”, suntem la începutul vieții spirituale, dar în noi deja este prezentă viața nouă, logica nouă, posibilitatea nouă… Așadar, ajutându-ne, dând spațiu acestei noi posibilități, noi putem crește.

Cu alte cuvinte, Pavel nu face un discurs negativ, el nu doar denunță și condamnă situația corintenilor, ci e un discurs care se deschide speranței, adică posibilității unei vieți noi, unei logici noi, care ei logica Domnului, a lui Isus, care deja e altoită în noi.

Sinteza temelor:

• Prezența în noi a binelui și a răului, cf. Rm. 7, 14 ș.u., deci să simțim cele două prezențe…
• Avem de dus o luptă continuă împotriva răului, Gal. 5, 13-26;
• Să ajungem să trăim la nivel spiritual întreaga realitate, chiar și cea carnală, cf. 1Cor. 10, 31-33;
• Există o „copilărie” spirituală pozitivă, Ps. 131; Lc. 10, 21-23; 1Cor. 14, 20. „Copilăria” spirituală este omul adult, cel care știe că e fiu și trăiește precum un fiu, și e opusul stării „nou-născutului”. Această „copilărie” trebuie promovată, pentru că e încrederea fiului pe care o are omul adult… Cealaltă stare a „nou-născutului”, care e neîncrederea omului care mereu are nevoie de probe de încredere și de probe că e iubit trebuie combătută, pentru că ne împiedică să ne maturizăm…
• Hrana adultă, tare, adică faptul de a fi egali cu Dumnezeu, căci astfel devenim fiii celui Preaînalt, adulți, egali cu Tatăl. cf. Lc. 6, 26-38… Iar scopul omului e să devină ca Dumnezeu, să devină ceea ce este fiul lui Dumnezeu.