Ps. 8
Psalmistul spune că omul are „toate sub picioarele sale”, omul este stăpânul creației.
În textul nostru, Pavel subliniază: „toate sunt ale voastre”… Într-adevăr, omul este stăpânul a toate și al tuturor pentru că „îi aparține Domnului”. Tema versetelor este „apartenența noastră la Domnul”, care e izvorul libertății și bogăției noastre.
Se citește 1Cor. 3, 18-23
18 Să nu se înşele nimeni! Dacă cineva dintre voi crede că este înţelept în lumea aceasta, să devină nebun ca să ajungă înţelept, 19 pentru că înţelepciunea acestei lumi este o nebunie înaintea lui Dumnezeu, căci este scris: El îi va pierde pe cei înţelepţi în şiretenia lor 20 şi din nou: Domnul cunoaşte gândurile celor înţelepţi, el ştie că sunt zadarnice. 21 Astfel încât nimeni să nu se laude cu oamenii, căci toate sunt ale voastre: 22 fie Paul, fie Apolo, fie Chefa, fie lumea, fie viaţa, fie moartea, fie cele prezente, fie cele viitoare: toate sunt ale voastre, 23 iar voi sunteţi ai lui Cristos, iar Cristos al lui Dumnezeu.
Versetele ne îndeamnă „să ne facem nebuni pentru a deveni înțelepți”, fiind unul dintre paradoxurile dragi lui Pavel. Cu acest text se încheie tema înțelepciunii și a nebuniei, care domină primele trei capitole ale Scrisorii.
Pavel ne arată prostia corintenilor… Prostia lor constă în faptul că ei se ceartă din cauza diferitelor înțelepciuni – cea a lui Pavel, cea a lui Apollo, cea a lui Chefa – și neglijează singura înțelepciune, care-i cea a crucii, cea a cunoașterii lui Dumnezeu, cea a cunoașterii că toate sunt ale noastre, pentru că Dumnezeu s-a făcut toate/totul pentru noi.
Numai această ultimă înțelepciune ne permite să descoperim demnitatea noastră. Celelalte înțelepciuni nu fac nimic altceva decât să ne facă tot mai prostuți. Căci sunt variile experiențe pe care le inventează omul pentru a valora ceva.
Odată cu aceste versete se încheie tema prostiei și a înțelepciunii.
În textul nostru, Pavel nu apreciază și nu elogiază nebunia, nu ne îndeamnă să devenim prostuți, ci ne prezintă două feluri de a raționa, de a ordona, de a divide propria noastră viață.
Avem modul înțelept al acestei lumi, care divide și orientează viața noastră spre un scop precis, care este eul propriu. Acest fapt se numește egoism.
Egoismul este prostuț, pentru că omul care-și pune eul propriu în centru și-l ruinează, pentru că fiecare eu este relație și iubire. În concluzie, omul care se iubește pe sine, de fapt se urăște pe sine și se distruge pe sine. Așadar, întreaga înțelepciune mondenă nu-i nimic altceva decât imbecilitate.
Notăm că atunci când se spune „înțelepciunea lumească”, cuvântul „lume” – cosmos, în limba greacă – înseamnă structura, ordonarea, cosmetica, adică a fi în ordine… Cu alte cuvinte, tocmai structura lumii este prostie (stupiditate), pentru că-i fondată pe egoism.
Prin urmare, problema este „metanoia”, adică schimbarea mentalității, schimbarea înțelepciunii. Suntem invitați să avem înțelepciunea lui Dumnezeu, care este înțelepciunea iubirii, a darului, a punerii în comun a bunurilor, a sărăciei, a umilinței, a comunicării… este înțelepciunea vieții.
Pavel nu elogiază stupiditatea, ci denigrează inteligența umană, care e stupidă, îndemnându-ne să ne însușim adevărata înțelepciune, cea a lui Dumnezeu și a vieții. Iar dacă un om are înțelepciunea lui Dumnezeu, înțelege „că toate sunt ale Sale”. Cu această înțelepciune, care ne ajută să cunoaștem iubirea, darul, iertarea, comuniunea, noi devenim egali, identici cu Dumnezeu, adică noi devenim fii, pentru că suntem ai lui Cristos, suntem una cu El și suntem stăpâni ai creației, adică atingem scopul vieții noastre.
În concluzie, aceste versete ne arată care e adevărata înțelepciune și unde ne conduce aceasta.
Pretextul de la care a pornit tot acest tratat despre înțelepciune pare banal: este vorba de faptul că unele persoane se ceartă…
Peste tot ne certăm, deși nu ar trebui să ne certăm pentru principii!
Ne certăm din cauza principiilor: eu am principiile mele, iar tu le ai pe ale tale… Această ceartă mereu este o stupiditate. Cearta are la bază faptul că principiul meu sunt eu, iar principiul tău ești tu: deci ne certăm între noi, în loc să ne înțelegem… Dar aceasta este prostie… Căci fiecare vrea să se afirme pe sine în dauna altuia, și viceversa. Deci ne distrugem reciproc… Nu doar că eu îl distrug pe el, ci, distrugându-l pe el, distrug și eul meu profund, care e iubire și relație cu altul…
Aceasta este înțelepciunea falsă, pe care se bazează lumea. Și până când nu ne vom schimba, vom trăi mereu în rău, căci această înțelepciune e rădăcina răului.
Schimbarea trebuie să se facă de-a lungul întregii vieți. Egoismul și prostia noastră mor numai după un sfert de ceas după ce murim noi. Egoismul și prostia se numesc orgoliu… Orgoliul moare la un sfert de ceas după ce murim noi, dar problema este a procentajului: de la a avea 110%, la a avea acea doză minimă care face viața plăcută și ne permite să trăim în mod divin, iar viața noastră este un semn al lui Dumnezeu…
Cealaltă temă, în strânsă legătură cu înțelepciunea, este cea a libertății. Altfel spus: „Voi nu sunteți nici ai lui Pavel, Apollo sau Chefa” și ai nici unui alt om, căci nici un om nu-i sclavul unui alt om!
În numele diferitelor înțelepciuni, a diferitelor ideologii, noi ne facem sclavi unii altora.
Sclavia ideologică – pentru noi – pare nesemnificativă, dar dezastrele pe care le-a comis aceasta în sec. al XX-lea, precum și în toate veacurile, sunt foarte mari… Pentru că unul are o idee, crede că-i abilitat să subjuge jumătate din lume, iar un altul, pentru că are o altă idee, crede că-i autorizat să subjuge cealaltă jumătate… Iar dacă se luptă între ei, lumea trăiește și mai rău… Ca să facem astfel, trebuie să fim chiar prostuți. Și totuși suntem…
Singura realitate justă ar fi ca tot ceea ce avem și suntem să fie investit în slujirea reciprocă, pentru a ne înțelege, pentru a ne clădi și nu pentru a ne distruge.
Iar acest discurs de la nivel planetar este valabil și în cazul „micii planete” reprezentate de fiecare dintre noi în relațiile cu alții
Ținta acestei înțelepciuni este libertatea perfectă.
Iar omul este „stăpânul creației”. Totul este al nostru. Altfel spus, tu știi să te slujești de toate, în măsura în care îți folosesc să ajungi la ținta ta, care constă în a-L iubi pe Dumnezeu și pe aproapele. Deci nu mai ești sclavul nimănui și al nici unui lucru. Așadar, nimic din lume nu te mai domină sau stăpânește: nici viața, nici moartea, nici prezentul, nici trecutul, nici viitorul și nici un om; nici măcar Pavel, Chefa, sau Apollo.
Să ne rugăm Domnului să ne dea această înțelepciune și această libertate.
v. 18
18 Să nu se înşele nimeni! Dacă cineva dintre voi crede că este înţelept în lumea aceasta, să devină nebun ca să ajungă înţelept,
Primele cuvinte sunt: „Niciunul să nu se amăgească, înșele”. Omul se iluzionează și se amăgește foarte mult.
De multe ori am spus că omul nu-i răi, ci e doar puțin stupid, căci se înșală… Și întotdeauna cu intenții bune (căutând să facă binele)…
Cum de se înșală? Înșelăciunea obișnuită este faptul că eu pretind că am un punct de vedere precis, cu un adevăr precis și nu-l pun în dubiu (în discuție). Această atitudine deja este o înșelăciune, este o iluzie.
Dacă adevărul meu nu ascultă adevărul celuilalt, înseamnă că nu-i adevărat. Dacă adevărul meu are nevoie să-l contrazică pe celălalt, înseamnă că nu-i adevărat… Adevărul e mai mare decât noi…
Atunci când un om nu-l ascultă pe un altul și când simte nevoia să-l contrazică înseamnă că acest om nu slujește adevărul, ci se folosește de o parte din adevăr – în cea mai bună ipoteză – pentru a face răul și pentru a-i stăpâni, domina pe alții.
Ceea ce altul spune, chiar dacă vorbele sale sunt contrare spuselor mele, de obicei este mai adevărat decât ceea ce spun eu, cel puțin pentru faptul că își comunică adevărul său, care ar trebui să mă intereseze…
Pentru a vedea adevărul în profunditate, e necesar să avem doi ochi… și îi bine să avem și un al treilea, pentru a vedea și-n spate… Vreau să spun că adevărul este dat de părerile tuturor, puse împreună.
În schimb, noi mereu ne certăm din cauza ideilor noastre, deoarece fiecare pretinde că deține monopolul (privilegiul, brevetul) adevărului și dreptul de a-l folosi, comercializa.
Întotdeauna cearta începe în acest fel: datorită iluziei că ai adevărul de partea ta… Adevărul e mai mare decât noi. Pe Dumnezeu nu-l avem în buzunar. Cine dintre noi L-a văzut? Cine cunoaște ideile Sale?
Să fim modești înaintea celuilalt. Să acceptăm opinii diferite. Cu siguranță, opinia altuia e întotdeauna mai bună decât a mea, deoarece opiniei mele – care e cea mai bună din lume – adaug acea firimitură a altuia, dar înseamnă că eu adaug ceva.
Așadar, opinia mea la care o adaug pe cea a altuia întotdeauna e mai bună.
În schimb, noi, imediat, ne împotrivim părerii celuilalt. De ce? Deoarece, pentru noi, adevărul nu-i ceva pe care-l căutăm, ci e ceva pe care îl utilizăm împotriva celuilalt.
În loc să ne folosim rațiunea în vederea atingerii scopului bun, care este cel de a ne înțelege și a-l iubi pe celălalt, o întrebuințăm pentru a-l stăpâni pe celălalt și a ne divide. Este foarte ușor să cădem în această iluzie, amăgire… Iar lucrurile cele mai rele le facem întotdeauna atunci când pretindem că avem dreptate. Căci atunci când înțelegem că am greșit, cel puțin suntem umili și nu ne împotrivim altora. Însă atunci când credem că avem dreptate, ne dezlănțuim… Așadar să nu ne iluzionăm, să nu ne amăgim!
Ce înseamnă cuvintele lui Pavel: „Dacă i se pare cuiva, între voi, că este înțelept în veacul acesta, să se facă nebun, ca să fie înțelept”? Înseamnă că amăgirea principală a unui om este cea de a se crede înțelept. Iar înțelepciunea înseamnă modul tău de a-ți gestiona viața, criteriile după care îți ordonezi viața, pe care tu le crezi înțelepte și despre care tu crezi că îți dau viață. Pavel, însă, ne îndeamnă să le schimbăm radical, dacă vrem să devenim înțelepți.
Acesta e mesajul fundamental al întregului NT, se numește „metanoia” și înseamnă a-și schimba mentalitatea, a-și schimba modul de a evalua lucrurile și sensul vieții. Pentru că omul evaluează totul în baza unui principiu, cel de a se mântui, a-și salva pielea proprie. Deci omul evaluează totul în baza egoismului propriu. Și din acest motiv se pierde. Și ne pierdem toți…
Așadar, trebuie să ne schimbăm criteriul fundamental de evaluare, de apreciere.
În Lc. 6, 19-38, ni se prezintă foarte clar în ce constă această schimbare… în însușirea logicii fericirilor. „Fericiți cei săraci, cei blânzi, cei prigoniți, făcătorii de pace, înfometații de dreptate…”… Iar de cealaltă parte: „Vai vouă bogaților, celor care râdeți…”. Altfel spus, ceea ce noi considerăm că-i fericire, în realitate este nefericire. Căci pentru noi fericirea înseamnă să avem cât mai multe, să avem o mare putere, să apărem bine, să stăpânim orice și pe oricine… Dar toate acestea sunt o prostie, care ne sărăcește până la extrem, distruge toate relațiile noastre, ne cauzează moartea, pentru că ne sacrificăm viața idolului… Și îi face să moară și pe alții.
Așadar, chestiunea fundamentală este să ne schimbăm mentalitatea și să ajungem să avem aceleași sentimente „care au fost în Isus Cristos”; adică să avem sentimentele Fiului care-L iubește pe Tatăl și își iubește frații. Aceasta este adevărata înțelepciune.
Și apucând pe această cale, niciodată nu sfârșim să ne convertim, căci – după această înțelepciune biblică – zi după zi suntem chemați să ne facem nebuni…
v. 19
19 pentru că înţelepciunea acestei lumi este o nebunie înaintea lui Dumnezeu, căci este scris: El îi va pierde pe cei înţelepţi în şiretenia lor
„Înțelepciunea lumii acesteia este nebunie înaintea lui Dumnezeu”.
Înțelepciunea lumii este alcătuită din criterii în baza cărora ne comportăm și lucrăm în această lume. Sunt acele criterii pe care toți le cunoaștem, inspirate de principiul fricii de moarte, de suferință și de efort. Deci, omul caută singur să se mântuiască. Prin urmare devine egoist, punând eul său în centrul tuturor lucrurilor, după cum pune în centru tot ceea ce slujește eul său: posedarea lucrurilor, a persoanelor și chiar a lui Dumnezeu. Exact această dinamică distruge omul. Pentru că omul este creat nu pentru a avea, a poseda, ci pentru a se dărui. Cu alte cuvinte, am fost creați nu pentru a fi centrați pe noi – pe nimic -, ci pentru a fi centrați pe Celălalt – pe Dumnezeu – și pe alții.
Așadar, înțelepciunea lumii este o adevărată nebunie, adică ne distruge, ne împinge în faliment. Căci noi suntem fiii lui Dumnezeu, suntem plămădiți după chipul Lui, dar dacă folosim această înțelepciune, noi devenim ceea ce nu suntem. Căci, progresiv, ajungem la nimic. De fapt, aceasta este istoria lumii, prezentată în primele capitole ale Genezei, cf. cap. 3-11: după păcat, ni se povestește că există o creștere a răului până la potop.
Potopul este simbolul răului care din nou inundă creația și o face să se reîntoarcă în nimic. Iar principiul potopului, adică al distrugerii și al nimicului, este tocmai păcatul lui Adam, un păcat pe care toți îl săvârșim, e faptul de a pune eul nostru în centrul totului. Și acest fapt se articulează în toate relațiile: raportul nostru cu lucrurile este caracterizat de posedare; cu persoanele, de putere; cu noi și cu Dumnezeu, de orgoliu și de siguranța religioasă de a-L poseda pe Dumnezeu.
Aceasta este adevărata nebunie care ne înșală pe toți, ne face nefericiți, face să devină imposibile raporturile de la nivelul cel mai intim, la nivelul interpersonal și până la nivelul tuturor relațiilor planetare…
Această înțelepciune este adevărata nebunie. Pe de altă parte, avem înțelepciunea creștină: „Cine vrea să vină după Mine, să se lepede se sine”.
Nu-i necesar să învățăm budismul pentru a ne lepăda de sine… Căci budismul, dacă toate merg bine, ne conduce la afirmarea ultimă a propriului eu… Eul nostru este relație, nu izolare!
Iar primul lucru într-o relație este faptul că „tu ești al altuia”, eul tău este al altuia… așa cum Tatăl este al Fiului și Fiul al Tatălui. Așadar, a se lepăda de sine, a renunța la a se pune pe sine în centru este realizarea eului personal, pentru că în centru îl pui pe celălalt… Pentru că iubești. Dacă nu, trăiești în egoism.
Prima regulă este să ne lepădăm de sine. Și e singurul lucru dificil…
Iar crucea de dus este aceasta: eul propriu care vrea să se pună în centru peste tot… dând un gust de moarte și infectând, înveninând totul…
În drumul purtării crucii noastre Îl avem pe Cel care ne anticipă, deci să-L urmăm pe El. Cu alte cuvinte, iubirea pentru Domnul și calea pe care El ne-o deschide ne permit să facem acest drum, care e drumul noii înțelepciuni, cea a Fiului, a vieții.
Cealaltă e înțelepciunea non-fiului, a celui care se construiește singur, a fiului morții…
Înțelepciunea lumii este nebunie… În zilele noastre, noi avem probe clare cu privire la faptul că înțelepciunea noastră e nebunie… Trăim într-o lume atât de complexă, încât nu mai știm pentru ce trăim și ce sens are să trăim… Și astfel viața noastră devine imposibilă, insuportabilă… Devin imposibile relațiile, devine imposibilă îngrijirea familiei, sau faptul de a avea fii, temându-ne că vor fi nefericiți…
Cu alte cuvinte, există o întreagă înțelepciune a morții care se auto-distruge și care e nebunie…
Noi trăim într-o epocă de mare nebunie. E suficient să privim la TV și să urmărim mass-media, dar fără să demonizăm nimic, căci tot ceea ce există pe lume este bun… Rău este modul în care noi folosim tot ceea ce există. Să ne întrebăm: un lucru pe care-l fac îmi folosește pentru a mă maturiza, pentru a deveni mai uman, pentru a-i iubi mai mult pe Dumnezeu și aproapele? Munca mea, relațiile mele, stilul meu de viață mă fac cu adevărat mai fericit? Sau îmi sacrific (subjug, închin) viața nefericirii, alergând după toate aceste lucruri pe care pretind că trebuie să le am… și cu care trebuie să intru în relație, căci altfel cred că sunt un nimeni? Îmi risipesc viața pentru a fi pe placul oamenilor?
Pavel nu afirmă că creștinismul este irațional, ci subliniază cât este de rațional. Adevărata înțelepciune este cea creștină.
Creștinismul este înțelepciunea vieții: ne ajută să știm de ce suntem și trăim pe lume… Noi suntem pe lume ca să instaurăm o viață pozitivă de fiu al lui Dumnezeu.
„Înțelepții sunt prinși prin șiretenia lor”… Deja înțelegem că întreaga noastră șiretenie și toată tehnica noastră, care în sine sunt bune, dacă nu-și schimbă înțelepciunea vor deveni o tehnică a distrugerii și a imbecilității crescânde… Deși sunt bune căci, în sine, totul e bun.
În sine totul nu-i nici bun și nici rău, ci bun sau rău este felul în care tu folosești acel lucru. Dacă îl folosești în baza înțelepciunii Dumnezeului vieții, atunci acel lucru e bun; dacă-l folosești după principiul înțelepciunii lumii – cel al egoismului, al morții – atunci totul devine rău… inclusiv tehnicile cele mai bune…
Credincioșii au de făcut în lume ceva important, în toate planurile: să trăiască tot ceea ce există în baza înțelepciunii vieții…
La nivel general, acest lucru poate părea dificil și complicat, și fiecare om ar putea să spună: „Nu mă privește”.
Dar e dificil și la nivel personal, în raportul cu mine însumi, precum și la nivel interpersonal, în raportul meu cu Dumnezeu… Tot ceea ce simt, gândesc și spun, într-adevăr e folosit pozitiv, în mod înțelept? Adică, pentru a intra în relație cu altul și nu pentru a domina? Nu pentru a mă închide în mine, nu pentru a-l controla pe altul?
De multe ori în viața cuplului soții devin rivali? În raportul dintre părinți și fii, toți percep rivalitatea…
Putem înțelege că există o oarecare rivalitate… Dar dacă aceasta devine normă a vieții, în loc să fie exact opusul normei vieții, adică realitatea împotriva căreia să luptăm, acest fapt este îngrijorător… Nu mă mir că există răul, dar este important să-l recunoaștem și să luptăm împotriva lui. Și nu să-l recunoaștem și să spunem: „exact așa trebuie să trăim”, adică urmând logica răului… Sau să ne scuzăm că nu-i nimic de făcut… Nu! Trebuie să construim totul, să ducem lupta împotriva răului… Altfel înțelepciunea noastră ne distruge…
Înțelepciunea acestei lumi e nebunie înaintea lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, egoismul – iubirea de sine – e o iubire care mereu caută propria favoare, răsplată… Dar nu știe să-și facă bine calculele. În sensul că egoismul vrea binele său, dar alege acel bine superficial, imediat, lăsând de o parte binele adevărat, profund…
v. 20
20 şi din nou: Domnul cunoaşte gândurile celor înţelepţi, el ştie că sunt zadarnice.
„Domnul știe”. Dar noi știm?
E greu să ne dăm seama. De obicei rămânem uimiți… Spre exemplu, dacă un prieten îți dă o știre interesantă, n-o apreciezi, dar dacă același lucru îl citești în ziar, îl crezi întotdeauna… Dar, în realitate, atât prietenul cât și ziarul ți-au dat aceeași informație. Așadar, noi evaluăm lucrurile nu în baza a ceea ce ele sunt, ci în baza felului cum apar… însă „Domnul știe că gândurile înțelepților sunt deșarte”… conducând la gol, la nimic, la îngrijorare și neliniște.
Poate că și noi știm acest lucru. Nu știm că sunt lucruri deșarte, ci doar experimentăm deșertăciunea și angoasa. Dar aceste sentimente ar trebui să ne ajute să ne întrebăm: de ce le avem? Pentru că noi urmăm un plan greșit de viață. În spatele tuturor întristărilor și tulburărilor noastre se află proiectul greșit al vieții noastre, unul pe care l-am moștenit, dar pe care apoi ni l-am însușit (am fost de acord cu el). Multă lume este mereu nefericită pentru că nu se poate conforma (adapta) la modelul pe care-l are în minte. Cine ți-a spus să ai în minte acel model? Fii fiu al lui Dumnezeu, căci e mult mai interesant! Și e mult mai vesel, fericit, căci ești mulțumit, pentru că tu deja ești fiul lui Dumnezeu. Tu ești dar, căci a fi fiu este un dar! Apoi, tu crești din bucurie în bucurie, crescând ca fiu. Cine ți-a spus să urmezi celălalt model?
De la Adam încoace toți suntem nefericiți din această cauză…
Aceste lucruri trebuie să le cunoaștem cu inima, pentru a trăi libertatea…
Există o înțelepciune a omului care caută să fie cine știe ce… Ce vrei să fii? Mult mai mult este ceea ce tu ești! Dacă tu ai ști cine ești, ai fi mulțumit și atât! În schimb, tu ești nemulțumit și cauți lucruri deșarte pentru că nu ai adevărata înțelepciune.
Adevărata înțelepciune ți-o dă crucea. Crucea îți arată cine ești! Îți arată că Dumnezeu te stimează atât de mult, încât Își dă viața pentru tine. În ochii lui Dumnezeu, tu ești mai valoros ca El. Când tu știi acest adevăr, ai înțelepciunea care îți dă acea justă stimă de tine și față de toți ceilalți, îți reglementezi (organizezi) raporturile tale cu fiecare, în baza acestei stime. Și este cu totul altceva. Dacă nu… îți reglementezi raporturile pornind de la convingerea că ești un nimeni și atunci cauți să fii cineva, urmărind să iei puțină stimă de ici și de colo… atrăgându-i pe toți și pe toate în golul, în nimicul tău…..
Știm că după Domnul sunt deșarte planurile înțelepților? Și cunoaștem că există un plan care nu-i deșert? Și că eu sunt planul lui Dumnezeu pentru mine și nu sunt deșert, căci El m-a gândit, m-a iubit, m-a răscumpărat, m-a înviat, m-a unit cu Sine și-mi dă viața veșnică… Așadar, să cunoaștem planul lui Dumnezeu!
vv. 21-22
21 Astfel încât nimeni să nu se laude cu oamenii, căci toate sunt ale voastre: 22 fie Paul, fie Apolo, fie Chefa, fie lumea, fie viaţa, fie moartea, fie cele prezente, fie cele viitoare: toate sunt ale voastre,
„Nimeni să nu pună mărirea sa, mândria sa în oameni”…
Omul are nevoie de glorie (mărire), adică are nevoie să fie recunoscut. Un om este așa cum este văzut. Un om prețuiește atât de mult cât valorează pentru celălalt.
Vă rog să nu credem că valoarea noastră este așa cum ne evaluează ceilalți, căci astfel am fi sclavii altora (ale părerilor acestora despre noi).
În limba ebraică, gloria, kavod, înseamnă greutatea, consistența (tăria, valoarea). Cu alte cuvinte, consistența ți-o dă Celălalt… Să nu facem ca tăria, valoarea, consistența noastră să depindă de alții, căci am fi sclavii altora! Consistența noastră, gloria noastră ne vine direct de la Dumnezeu, de la modul în care El mă vede. Cum mă vede Dumnezeu? Căci așa cum mă vede Dumnezeu, așa sunt! El mă vede așa cum sunt, iar eu sunt așa cum mă vede El. Și Lui îi place cum sunt, și mie-mi place cum sunt… Aceasta e gloria, consistența (tăria, valoarea) mea, identitatea mea. Eul meu este așa cum mă vede Dumnezeu, adică e așa cum El mă iubește și mă ajută să trăiesc… Acesta este numele meu adevărat, adică numele meu ascuns, gloria mea; modul meu de a participa la viața lui Dumnezeu. Și e contribuția mea dată altora. Și nu depinde de oameni. Căci dacă ar depinde de oameni, eu aș merge pe la toți să cerșesc puțină glorie, puțină consistență (tărie, valoare). Iar dacă mi-o dau, înseamnă că eu deja am plătit-o, după care mă întreb: „ce să fac cu ea?”. Apoi, gloria, consistența sunt acceptarea iubirii. Deci, dacă tu o plătești nu mai este iubire.
În schimb, fiecare om are o consistență, o glorie infinită, unică și proprie, care e identitatea sa, și e iubirea pe care Dumnezeu o are pentru el, este felul în care Dumnezeu îl vede, și aceasta este viața sa. „Eu sunt așa cum mă vede Dumnezeu!”
„Dumnezeu a văzut… a spus… și s-a făcut”. Eu sunt vederea, cuvântul și inima lui Dumnezeu. Aceasta este gloria mea, consistența mea! Deci eu nu trebuie să le caut sau să le cerșesc de la nimeni. Dacă le-aș cere de la oameni, aș fi sclav.
Iar omul, pentru a obține puțină glorie, face tot posibilul. Și astfel devine „glorie deșartă”, goală; adică o greutate, o importanță goală, o consistență inconsistentă.
Spre exemplu, politicienii noștri odată erau cineva, iar acum sunt cine știe ce. În schimb, și ei sunt pur și simplu fiii lui Dumnezeu. Doar că puteau să-și dea seama de mai înainte…
Așadar, să știm să ne punem propria glorie nu în oameni, ci în Dumnezeu.
Dacă un om își pune propria glorie în Dumnezeu, știe că toate sunt ale sale. Toate. Chiar și Dumnezeu. Nimic nu-i lipsește.
Darul total pe care Dumnezeu mi l-a făcut, primul dar pe care El mi l-a făcut, sunt chiar eu. Apoi mi-a dăruit tot restul, ca să le pot trăi pe toate, ca fiind darul Său făcut mie, pentru ca eu să pot trăi ca fiu, dăruindu-l altora… Apoi, El mi se dă pe Sine. Deci toate sunt ale mele. Ce aș putea dori mai mult?
Aceasta este înțelepciunea care îți permite să fii ceea ce ești și să trăiești în pace. Și să ai un raport cu alții care nu-i nici de răpire (furt), nici de invidie, nici de omor, nici de egoism, ci un raport de relație, de dar reciproc: tu ești tu și eu sunt eu. Ce frumos e să fim diferiți și să fim doi… Suntem două glorii ale lui Dumnezeu, deci se multiplică gloria în exterior…
Să știm că toate sunt ale noastre!
Toate sunt ale noastre, dacă noi suntem ai lui Dumnezeu. Dacă tu nu ești al lui Dumnezeu, atunci lucrurile nu sunt ale tale, ci ele te stăpânesc pe tine, adică tu ești al lucrurilor… Dacă nu ești al lui Dumnezeu, lucrurile care s-ar părea că sunt ale tale, de fapt te domină, și tu ești al lor… În schimb, dacă tu ești al lui Dumnezeu, lucrurile sunt ale tale, însă raportul tău cu ele nu e caracterizat de posedare, de stăpânire despotică… Să ne amintim că pentru Ignațiu lucrurile sunt relative și îi slujesc omului ca să ajungă la scopul său ultim, pentru care a fost creat.
Toate sunt ale noastre… Ni se spune ce se înțelege prin cuvântul „toate”… Mai întâi de toate, prin cuvântul „toate” se înțelege „Pavel, Apollo și Chefa”. Apostolii nu sunt fondatorii unor secte care vă domină, ci „sunt ai voștri”, adică sunt în slujirea voastră… Sunt diaconi, slujitori.
Apoi nu doar apostolii sunt ai voștri, ci, prin cuvântul „toate”, se înțelege „întreaga lume”. Deci întreaga lume este a ta, este în slujirea ta. Tu nu ești sclavul lumii și al tuturor relațiilor care există în lume. Nu trebuie să slujești, să te modelezi după unele clișee, ci lumea trebuie să fie în slujba scopului tău. Iar scopul tău este să-L iubești pe Dumnezeu și pe aproapele… Prin urmare, eu dispun de lume. Nu sunt sclavul lumii. Și nu sunt sclavul vieții.
Dorința de a-și păstra viața cu orice preț… Este uimitoare încăpățânarea pentru a trăi… ca apoi să trebuiască să se facă eutanasia…
Viața este a mea în sens profund, adică îmi aparține ca dar, pe care eu pot să-l dăruiesc… Tocmai dăruindu-mi viața, eu o păstrez… Și nu acățându-mă de ea, devenind sclavul ei… E important să știu că viața e a mea și că eu nu sunt sclavul ei. În zilele noastre, am devenit sclavii vieții.
La fel, noi nu suntem sclavii morții, ci noi o dominăm. Noi știm că murim. Moartea este limita noastră și înseamnă reîntoarcerea acasă, nu-i ultima teroare care ne subjugă pe toți. Deci dominăm chiar și moartea. Deja trăim o viață de înviați: ca persoane care, deși avem acea justă frică de moarte pe care toți oamenii o au, în urma păcatului, totuși nu acționăm ca sclavi ai fricii de moarte, deci închiși în propriul egoism, pentru a ne mântui… ci ca persoane libere, care știu și să-și dea viața.
Timpul prezent nu-i atât de rău încât noi trebuie să așteptăm un viitor mai bun, ci în acest timp prezent trăim ca fii ai lui Dumnezeu.
Timpul viitor… Viitorul nu trebuie să ne înspăimânte, pentru că „nu știm ce se va întâmpla…”. Se va întâmpla sfârșitul lumii! Dar să stăm calmi, că sfârșitul oricum trebuie să vină și va fi, se va împlini comuniunea noastră cu Dumnezeu. Deci sfârșitul nu ne îngrijorează…
„Toate sunt ale voastre…”.
Așadar, chiar și acele lucruri care ne impresionează: moartea, viitorul, prezentul, golul, lumea care ne terorizează… Toate sunt ale noastre… și „În toate și prin toate putem trăi ca fii ai lui Dumnezeu”.
La versetul 23 avem rădăcina, cauza acestui discurs. Ni se expune motivul pentru care „Toate sunt ale noastre…”.
v. 23
23 iar voi sunteţi ai lui Cristos, iar Cristos al lui Dumnezeu.
Originea domniei, a libertății pentru care suntem domni ai creației este faptul că „noi suntem ai lui Cristos”.
„A fi ai lui Cristos” este cea mai frumoasă definiție a creștinului. E prima definiție: „a fi ai lui”, a-I aparține Lui.
Ce înseamnă să fim ai lui Cristos, să-i aparținem Lui? Înseamnă că eul meu este El! Mă interesează El; sunt în interiorul Său; sunt în El. Acesta este botezul! De ce? Pentru că-L iubesc pe El. Pentru că El e viața mea…
Și, iubindu-L pe El, unindu-mă cu El sunt eu însumi, adică devin fiu. Ating (ajung la) realitatea mea profundă, în plinătate, în totalitate… Ajung la realitatea lui Dumnezeu. Tocmai în Cristos. De fapt, botezul ne introduce în interiorul acestei realități divine, care apoi devine darul Spiritului făcut nouă.
Cine este Cristos? Este al lui Dumnezeu; e Fiul unit cu Tatăl. Și în această unire a Sa cu Tatăl, în acest al Său a fi „al Tatălui”, Cristos este El însuși, iar Tatăl este El însuși, unit cu Fiul.
Principiul întregii libertăți și domnii peste lumea creată este „entuziasmul” care, în sens etimologic, înseamnă „a fi îndumnezeiți”. Așadar, „suntem în Dumnezeu” și nu suntem îndrăciți.
Cu alte cuvinte, noi suntem în Dumnezeu, suntem în Cristos, care e Fiul; Fiul e în Tatăl, iar noi în El suntem fii în Tatăl. Fapt pentru care întreaga creație este a noastră.
Iar gloria noastră, consistența noastră, greutatea noastră este acest „a fi fii în Fiul” și „a fi în Tatăl”. Acesta este principiul (cauza, originea) oricărei libertăți, principiu care devine înțelepciune, adică ne determină să ne trăim viața în mod diferit. Ne ajută să ducem o viață liniștită de fii și frați.
Aceasta este adevărata înțelepciune care biruie înțelepciunea lumii.
Cu aceste versete, Pavel concluzionează primele trei capitole despre tema înțelepciunii.
Discursul a început pornind de la comportamentul corintenilor, care se separau în numele diferitelor înțelepciuni, ale diferitelor ideologii, sau ale diferitelor partide și tendințe… după cum mereu se întâmplă de-a lungul istoriei…
Însă Pavel ne arată că există o altă înțelepciune, mult mai profundă, care biruie și arată stupiditatea acestor înțelepciuni lumești, și care cu adevărat ne conduce să ne descoperim propriul adevăr, creează unire și ne dă viață.
Temele versetelor:
Prima temă ne invită să nu ne înșelăm, să nu ne iluzionăm, cf. Gen. 3, un text din care observăm că omul nu-L crede nici măcar pe Dumnezeu – deci cum să creadă altor oameni? – și astfel se înșală, se iluzionează…
„Dacă unul vrea să fie înțelept, să se facă nebun”, așadar trebuie să ne schimbăm înțelepciunea din minte… Să ne măsurăm cu înțelepciunea lui Cristos, cf. Lc. 6, 19-38, unde ni se descrie înțelepciunea fericirilor. Această înțelepciune pare nebunie, dar, în realitate, este adevărata înțelepciune.
Opoziția dintre înțelepciunea lumii și cea a lui Cristos o avem în episodul în care Petru se ceartă cu Isus, pentru că nu vrea să accepte înțelepciunea crucii, iar Isus răspunde: „Cine vrea să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea…”, cf. Mc. 8, 34-38, versete care ne prezintă noua înțelepciune, care înseamnă a se lepăda de sine.
Despre înțelepciunea deșartă a lumii, cf. Înț. 2 și Ier. 2, 12-13.
Despre „Toate sunt ale voastre”, cf. Ps. 8, „Toate sunt puse sub picioarele sale”, ne prezintă demnitatea omului în ordinea creației.
Despre faptul că „noi suntem ai lui Cristos, ai Fiului, iar Fiul e al Tatălui. Iar noi, în Fiul, suntem ai Tatălui”, cf. Rm. 8, 14-17, unde ni se prezintă experiența primordială a creștinului, care în Spirit suspină „Abba, Tată”, pentru că în Fiul și creștinul se simte fiu.
Și aceasta este demnitatea noastră, gloria noastră, înțelepciunea noastră…
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Gabriela Neag și Ioan F. Pop