Psalmistul ne spune că fiecare lucrarea umană este o lucrare a lui Dumnezeu, dacă nu, nu-i nici măcar o acțiune umană, adică e doar distrugere. Iar acest principiu, care e valabil în cazul fiecărei acțiuni, este valid în special în cazul acelei lucrări care ne face să fim ceea ce suntem: fiii lui Dumnezeu și frați între noi, adică aparținem Bisericii.

Biserica este lucrarea lui Dumnezeu și fiecare acțiune de-a noastră în interiorul Bisericii nu-i nimic altceva decât colaborarea noastră la lucrarea pe care El o face. Acest adevăr îl vom prezenta în această cateheză, pornind de la textul biblic.

Deja am subliniat că înțelepciunea lui Dumnezeu este diferită de cea lumească. În textul nostru, Pavel spune: „Voi aveți o înțelepciune lumească, deoarece sunteți separați între voi”, căci înțelepciunea lui Dumnezeu unește credincioșii în comunitate.

Înțelepciunea lui Dumnezeu este cea a țăranului care lucrează terenul, care produce o unitate între pământ, sămânță, plantă și rod… este cea a constructorului care creează unitatea între fundație, muncă și casă… și e cea a Templului care creează unitatea între om și Dumnezeu, prin întreaga acțiune, lucrare a omului care răspunde iubirii lui Dumnezeu.

Însă credincioșii din Corint se separă datorită apartenenței la Pavel, la Apollo și la Chefa… Acest fapt ne spune că există ceva greșit: se formează o unitate, dar nu în jurul acțiunii Domnului, ci în jurul altcuiva…

Textul nostru este important pentru că ne arată care este lucrarea noastră și răspunde întrebării: „Ce este comunitatea?” Comunitatea este lucrarea lui Dumnezeu!

Să ținem cont de faptul că „lucrarea lui Dumnezeu” nu înseamnă doar că El ne-a creat pe fiecare și lumea, ci lucrarea lui Dumnezeu înseamnă a construi comunitatea, Biserica; pentru că lucrarea lui Dumnezeu, care e Tatăl, este să construiască, să creeze comunitatea între frați.

În sine, creația (lumea) și omul nu sunt adevărata lucrare împlinită a lui Dumnezeu, ci comunitatea între oameni, unitatea lor în Cristos este lucrarea lui Dumnezeu. Pentru că omul singur este un om care nu are relații. Și, deoarece omul prin definiție este relație, înseamnă că omul singur este falit, e distrus…

Așadar, Biserica reprezintă împlinirea, ținta lucrării lui Dumnezeu. Deci omul care spune: „Sunt de acord cu Cristos, dar nu cu Biserica”, înseamnă că nu a înțeles nimic despre Isus. Vorbele lui sunt doar o scuză față de realitate, o fugă de realitate, pentru că Cristos este Fiul care se face frate. Iar dacă tu nu iubești fratele concret și nu faci comuniune cu fratele real de lângă tine înseamnă că nu ai înțeles că Isus e Fiul, deci tu nu ai spiritul Său și nu-L cunoști pe Tatăl.

Așadar, credința noastră se măsoară în baza comunității concrete și în baza apartenenței la Biserică. Dar nu pentru că Biserica e un idol, ci pentru că Biserica este alcătuită de cei care, cunoscându-L pe Tatăl, se iubesc ca frații. Iubirea frățească este rodul cunoașterii Tatălui în Fiul prin Spiritul. Dacă lipsește comunitatea în iubire, înseamnă că lipsește Fiul, Spiritul și Tatăl.

În sinteză, specific răului este să dividă, dar tipic lui Dumnezeu este să purifice și să adune în unitate.

Se citește 1Cor. 3, 5-17

⁵ Dar ce este Apolo? Sau ce este Paul? Nişte slujitori, fiecare după cum i-a dat Domnul, prin care aţi primit credinţa. ⁶ Eu am plantat, Apolo a udat, însă Dumnezeu a făcut să crească, ⁷ aşa încât nici cel care plantează, nici cel care udă nu este nimic, ci Dumnezeu, cel care face să crească. ⁸ Şi cel care plantează, şi cel care udă sunt una şi fiecare îşi va primi plata proprie după munca proprie. ⁹ Căci noi suntem colaboratorii lui Dumnezeu, iar voi sunteţi ogorul lui Dumnezeu, zidirea lui Dumnezeu. ¹⁰ După harul lui Dumnezeu care mi-a fost dat, ca un arhitect înţelept, eu am pus temelia, iar un altul construieşte deasupra, dar fiecare să aibă grijă cum construieşte. ¹¹ Căci nimeni nu poate să pună o altă temelie în afară de cea existentă, care este Isus Cristos. ¹² Dar dacă cineva pune pe această temelie aur, argint, pietre preţioase, lemn, fân, paie, ¹³ lucrarea fiecăruia va fi dată pe faţă, căci ziua [Domnului] o va face cunoscută, pentru că în foc va fi dezvăluită şi focul va arăta cum este lucrarea fiecăruia. ¹⁴ Dacă lucrarea pe care cineva o construieşte deasupra rămâne, va primi răsplată, ¹⁵ dacă lucrarea lui va fi arsă, va fi pedepsit. El va fi totuşi mântuit, dar numai ca prin foc. ¹⁶ Nu ştiţi că voi sunteţi templul lui Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi? ¹⁷ Dacă cineva distruge templul lui Dumnezeu, şi Dumnezeu îl va distruge pe el. Căci templul lui Dumnezeu, care sunteţi voi, este sfânt.

Tema centrală a textului este: „Comunitatea ca lucrare a lui Dumnezeu”.

Cine alcătuiește comunitatea – cine viețuiește împreună – în familie, în Biserică, între oameni nu realizează un „mai mult, un ceva mai bun” al Împărăției lui Dumnezeu, ci comunitatea este locul în care se joacă, se decide Împărăția lui Dumnezeu, orașul lui Dumnezeu (cf. Sf. Augustin). Căci Dumnezeu e Tatăl, iar noi îl cunoaștem ca fiind Tatăl tocmai trăind ca frații. Deci nu poți accepta discursul creștin fără să accepți Biserica.

Creștinismul nu este alcătuit din persoane luminate, care au înțeles „câte ceva” despre Dumnezeu și respectă acel „ceva” pe care ei l-au înțeles. Nu! Căci a înțelege „ceva” despre Dumnezeu în sens adevărat înseamnă a avea spiritul Tatălui și al Fiului, înseamnă a iubi frații în mod concret. Aceasta e lucrarea lui Dumnezeu! Fapt pentru care, în iubire, toți frații devin una, un fiu, Cristos, păstrând fiecare propria sa identitate.

Și astfel omul intră în sânul Treimii. Dacă nu iubim frații, încă nu am trecut de la moarte la viață.

Apartenența la comunitate nu e opțională (facultativă), ci e realizarea lucrării lui Dumnezeu.

Iar munca, lucrarea noastră este o „colaborare la această lucrare”, noi trebuie să colaborăm la edificarea comunității.

Comunitatea este reprezentată cu ajutorul a trei simboluri: terenul, casa și templul. Pământul este cel care ne garantează viața materială (biologică), deci e comparat cu viața biologică, exprimând posibilitatea de a trăi… Mesajul textului este că „a sta împreună” este adevărata posibilitate de a trăi… Casa e locul în care trăim relațiile din punct de vedere uman. Iar Biserica nu reprezintă doar posibilitatea de a trăi, ci viața omului trăită în plinătate. Templul reprezintă locuința comună a lui Dumnezeu și a omului. Așadar, Biserica e locul în care omul trăiește ființa sa în Dumnezeu și a Domnului care e în om.

Aceste trei exemple sunt alese cu grijă, descriindu-ne plinătatea vieții atât pe tărâmul material (biologic), cât și în câmp uman și religios…

Aceste pilde subliniază că pe pământ „unii seamănă (plantează), alții irigă (udă)”. Dar cei care plantează nu spun: „eu am semănat, munca este a mea, deci tu să nu irigi!”. Iar cei care irigă nu spun: „Tu ai plantat, deci eu nu irig, ci voi iriga în altă parte, pe pietre…”. Nu! Ci toți facem munca proprie, care e o contribuție la a ajuta să crească „lucrarea lui Dumnezeu”.

Lucrarea lui Dumnezeu înseamnă că El este Cel care face să crească rodul în acest pământ. La fel, construind o casă, nimeni nu spune: „Pentru că această cărămidă ai pus-o tu, eu o elimin”, ci fiecare are de pus cărămida sa, care este eul său, care participă la edificarea comună a casei. Apoi fiecare devine casa celuilalt, găzduirea celuilalt. Și fiecare are specificitatea sa, particularitatea sa. Iar specificul meu nu trebuie să mă dividă de celălalt, ci reprezintă slujirea mea adusă celuilalt.

Dacă noi ne folosim de specificul nostru pentru a-l stăpâni pe celălalt, în sfera credinței, specificul nostru adevărat ar trebui să fie tocmai slujirea noastră proprie adusă celuilalt.

Privitor la Templu și la Biserică se spune că „Cine distruge Templul, va fi distrus”. Cu alte cuvinte, un om care distruge Biserica – neacceptând frații – se distruge singur, pentru că nu-L acceptă pe Tatăl și Spiritul.

Așadar, această temă nu este nesemnificativă…

Pavel scrie toate acestea pentru a ne arăta care e munca pe care o face el și Apollo. La Corint, oamenii sunt separați pentru că susțin că unul este al lui Apollo, altul e al lui Pavel… Fiecare credincios pretinde că aparține unui predicator, care e mai bun decât celălalt…

La începutul Scrisorii, Pavel denunță aceste separări din sânul comunității, din cauza faptului că creștinii pretindeau că aparțin diferiților lideri…

vv. 5-6

⁵ Dar ce este Apolo? Sau ce este Paul? Nişte slujitori, fiecare după cum i-a dat Domnul, prin care aţi primit credinţa. ⁶ Eu am plantat, Apolo a udat, însă Dumnezeu a făcut să crească,

„Cine sunt Pavel și Apollo?”… Comunitatea era separată pentru că unii îl puneau în centru pe Pavel, alții pe Apollo și alții pe Petru…

Problema fiecărei agregări (uniri) este „centrul”. Ne agregăm în jurul unui centru… Nu putem trăi fără centru. Fiecare dintre noi are un centru, dacă nu, ar fi risipit, rătăcit…

Ce este centrul comunității?

Subliniem importanța existenței unui centru… Spițele roții, dacă nu au un centru, nu folosesc la nimic. Tocmai stând fixate într-un centru se naște roata care se rotește și, astfel, e de folos. Fără centru avem destrămarea, dividerea, deci nu există comunitate.

În planul mântuitor al lui Dumnezeu, Isus se întrupează (ia trup), iar comunitatea e ceva trupesc, consistent, substanțial, aflându-și consistența în jurul unui centru.

Problema este că noi toți suntem „auto-centrați”, adică fiecare din noi vrea să fie centrul. Dacă fiecare caută centrul său în sine și dacă fiecare-și centrează totul pe sine – fapt care se numește egoism – înseamnă că ne separăm, deoarece fiecare e centrat pe sine.

Problema este să aflăm un centru care să nu ne separe, iar acest Centru nu poate fi nici Pavel, nici Apollo și nici un alt om.

Centrul care ne unește pe toți este singurul care Și-a dat viața pentru toți: care nu robește pe nimeni și care îi eliberează pe toți oamenii. Centrul nu poate fi decât Cel care e în centru, adică Domnul.

Așadar, problema centrului este să-L punem pe Isus în centru. Deci centrul comunității este Cristos: nu-i papa, episcopul, preotul, nu-i înțelepciunea mea, nu-i acea persoană care-mi este simpatică sau antipatică…

În măsura în care suntem centrați pe Cristos avem adevărata unitate. Dar dacă punem centrul nostru și al comunității în altă parte nu mai avem unitate.

Apoi este limpede că Centrul este vizibil în Sfântul Părinte, în episcop, în preot, în persoana pe care o am înaintea mea…

Problema centrului este cea de a ne lepăda de eul propriu. Cu alte cuvinte, Centrul există în măsura în care noi toți depășim egoismul, în măsura în care nu suntem autocentrați. Dacă nu, fiecare își pune centrul propriu în sine.

Dar pentru că sunt destul de meschin să pun centrul în mine și pentru că a-l pune în mine implică prea mult efort din partea mea, aleg să-l pun în vreun alt om… Atunci decidem să facem agregările cu diferite centre, dar nu-i diferit… Poate că-i mai bine să punem centrul în noi, căci astfel ne dăm seama că suntem prostuți… Dacă punem centrul nostru într-un alt om e mult mai rău, pentru că înseamnă că ne separăm la nivele mai mari (de popoare)… Problema e să nu punem un alt centru decât Cristos. Atunci când fiecare dintre noi ne așezăm pe noi în centru avem ca rezultat subjugarea (înrobirea) reciprocă. Dacă îl punem în centru pe Cristos, noi toți suntem frați. Iar El este Capul, nu pentru că ne subjugă, ci pentru că este singurul care Și-a dat viața pentru noi, e singurul care e slujitorul tuturor. Și astfel ne învață pe toți să trăim în referință, în raport cu acest Centru, adică în slujire reciprocă.

Acum înțelegem că Pavel și Apollo nu sunt centrul, ci sunt slujitori „prin mijlocirea cărora ați îmbrățișat credința”, credința în Isus, căci El este centrul. Noi suntem instrumente care au misiunea să-i conducă pe toți oamenii la acest Centru. Un centru care ne face liberi pe toți.

Și fiecare este slujitor „în măsura darului pe care Domnul i l-a dat fiecăruia”. Fiecare are slujirea sa, dar nu el este centrul!

Apoi, Pavel explică în ce constă slujirea apostolică. Atât Pavel, cât și Apollo, sunt apostoli, dar în două moduri diferite. Lui Pavel îi place să semene (să planteze), la fel ca în Rm. 15, 20, când spune că pentru el a fost o onoare să meargă în locurile în care n-a fost nimeni să vestească… Pavel plantează – se oprește pentru scurt timp – și apoi pleacă. Dar nu se oprește mult în mod insistent, să muncească, să creeze o comunitate… El doar aruncă sămânța, plantează… Apoi va veni un alt apostol și va face cealaltă parte a muncii… Spre exemplu, Pavel, care are o mare putere în vestirea Evangheliei, face prima vestire a Cuvântului, care e kerigma, iar Apollo, care era mult mai înțelept și știa să explice mai bine, face a doua vestire care-i didake, adică doctrina, explicația…

Pavel a plantat. Dar nu-i suficient că a plantat, e necesar ca sămânța să crească cu ajutorul irigației: a înțelepciunii, a măsurării personale cu Cuvântul, a instruirii. Iar irigația o face Apollo.

Subliniem că Pavel și Apollo nu sunt în contradicție. Așadar, cine irigă nu spune că e în contradicție cu cine a semănat, ci irigă exact ceea ce a fost semănat; iar celălalt seamănă ceea ce va fi irigat. Deci se recunosc limitele fiecăruia.

Apoi limita mea nu-i în contradicție, în opoziție cu limita celuilalt, ci limita ne așază în slujirea reciprocă, în vederea ajungerii la singurul scop, care e edificarea comună.

Deci accepți orice diferență ca fiind un ajutor. De aici rezultă că egalitarismul stupid, care afirmă că toți suntem identici, este fals, căci noi nu suntem omogeni, uniformi: bărbații și femeile nu sunt identici, omogeni…

Cu alte cuvinte, egalitarismul este greșit. Mulțumită Domnului, toți suntem diferiți unii de alții. Nu suntem un pământ cu cartofi – toți la fel, cu diferențele care stau sub pământ – dar toți sunt cartofi… nu! Noi suntem precum un pământ plin cu flori care sunt diferite, pentru că Dumnezeu e plin de fantezie. Iar diversitatea este o adevărată bogăție, pe care trebuie să învățăm să o acceptăm.

Nouă ne e frică de diversitate, vrem să-i facem pe toți să fie uniformi (omologați, la fel), deci ar fi suficient să tăiem capul tuturor, și astfel toți am fi la fel. Dar așa nu e frumos… Și totuși noi facem exact astfel și spunem că aceasta este dreptatea. Nu e dreptate, ci e prostie.

Dreptatea înseamnă să acceptăm orice diferență ca fiind o bogăție și un loc al comuniunii. Dacă nu acceptăm diferențele se nasc invidia, mânia, discordia, toate ideologiile, geloziile… Începând cu diferența primordială bărbat-femeie, care-i locul certei, în loc să fie locul principalei înțelegeri și continuând cu toate celelalte diferențe…

Deși noi nu le acceptăm , Dumnezeu creează intenționat diferențele… Noi înșine suntem diferiți de Dumnezeu pentru ca să ne unim cu El.

E important să acceptăm diferențele, deși e lucrul cel mai greu: de la viața în cuplu până la viața în toate ramificările ei. Diferența este o bogăție! Căci în caz contrar ar exista numai Dumnezeu, numai El, care e diferit de toți.

Diversitatea devine la fel ca strigătul lui Adam când a fost creată Eva – în Gen. 2 – cînd afirmă: „Cu adevărat ea este os din oasele mele, pentru că e diferită: iș, ișe, în limba ebraică”. Adam exprimă strigătul bucuriei din cauza diversității, este uimirea faptului de a se afla înaintea diferitului, care e precum a se afla înaintea lui Dumnezeu. Căci tocmai în unirea dintre diferiți se vede Dumnezeu, pentru că Dumnezeu e iubire și e diferit prin excelență (în cel mai înalt grad).

Cine nu acceptă diversitatea nu-L acceptă pe Dumnezeu, care e diferit în gradul cel mai înalt.

Diversitatea este o perfectă complementaritate; dacă ar fi o identitate (o egalitate), rezultatul ar fi suma diferitelor identități, sau ceva repetitiv, nu ar exista complementaritatea și îmbogățirea.

Pavel seamănă, Apollo udă, dar ambii sunt slujitori, adică sunt relativi, se raportează față de Cel care e Absolutul, la Dumnezeu, care ajută să crească ce a fost semănat și udat.

Există noțiunea de „democrație” – care poate fi și justă și utilă – după care toți suntem egali în datorii și drepturi, mai mult sau mai puțin… Dar în Biserică democrația nu-i adevărată, căci ar fi ca și cum în trupul meu toate mădularele ar fi egale: ochiul ar fi egal cu bătătura… Nu! Bătătura mă doare și trebuie să o elimin. Mâna nu poate fi egală cu nasul… Așadar, trupul meu este în totalitatea alcătuit din organe diferite, și pe bună dreptate. Și tocmai din acest motiv se formează organismul, o unitate vie.

Deci diferența este indispensabilă…

Nu am dat acest exemplu pentru a justifica lucrurile anti-democratice, ci pentru a sublinia că toți suntem o unitate în care diferența e indispensabilă, este tocmai comuniunea în care fiecare membru e în slujirea celuilalt cu diferența lui specifică. Mâna, care e creată în acest fel, va munci și va duce hrana la gură. Gura, făcută în mod diferit de mână, va avea rolul ei, acela de a vorbi…

Deci să acceptăm rolurile diferite, dar făcute în favoarea binelui comun. Știu că e dificil…

E adevărat că există apologeți care justifică nedreptatea. E clar că în acest câmp ei pot trișa, înșela, însă este la fel de clar că trupul e alcătuit din organe diferite. Dacă un om ar fi doar ureche, nu ar fi frumos…

Diferența este indispensabilă tocmai pentru existența vieții.

Biserica e un organism, deci democrația are mari lacune… Spre exemplu, egalitarismul ar trebui revăzut, regândit… Este mult mai bun diferențialul, în baza căruia fiecare se raportează la celălalt. Căci, în egalitarism, femeile sunt egalele bărbaților, fapt pentru care ele muncesc la fel ca bărbații, apoi muncesc și acasă, rămân însărcinate, alăptează… Ele ar trebui să prefere să nu fie egale, dacă egalitatea înseamnă să muncească de trei ori mai mult…

Să înțelegem diferența ca loc al slujirii reciproce, ca loc de comuniune, de înțelegere, nu de rivalitate, nu de stăpânire reciprocă, căci este ceva divin.

Biserica și fiecare comunitate – începând cu familia, care deja exprimă diversitatea – trebuie să aibă aceste însușiri. Și acest fapt este posibil dacă centrul nu-i Pavel, Apollo, Chefa – adică omul autocentrat, care face din sine (se pune pe sine) măsura tuturor lucrurilor -, ci e Cristos care e slujitorul tuturor, și care e Cuvântul lui Dumnezeu, care a creat toate diferențele și le respectă pe toate.

v. 8

⁸ Şi cel care plantează, şi cel care udă sunt una şi fiecare îşi va primi plata proprie după munca proprie.

Textul grec afirmă că „Sunt una cel care plantează și cel care udă…”. Acest fapt înseamnă că diferența există, dar ea creează unitate, la fel ca în raportul bărbat-femeie: „sunt una”, adică sunt o singură realitate.

Așadar, diferitele persoane cu diferențele lor, în realitate sunt conduse (adunate) la unitate în Cristos. Sunt precum cele două mâini care fac parte dintr-un singur trup. Mâna și piciorul sunt „una” în trup, dar cu roluri diferite.

Problema nu constă în a avea roluri diferite, ci chestiunea este ca fiecare să-și cunoască propriul său rol, deoarece:

„Fiecare își va lua plata după munca sa”… Așadar, există o „individualitate ireductibilă”, care e modul în care eu îmi folosesc carisma. Spre exemplu: dacă rolul meu este să lucrez, eu – ca mână – voi primi identitatea mea totală de fiu al lui Dumnezeu, dacă voi fi lucrat în favoarea comunității; dacă eu aș avea rolul de a-mi exprima părerea, de a intui (aș fi inteligență), nu înseamnă că aș primi mai mult sau mai puțin decât mâna, pentru că intuiția și inteligența reprezintă o muncă mai rafinată… nu! Voi primi răsplata la fel, în baza faptului că mi-am folosit bine – sau nu – intuiția mea…

Așadar, toți suntem una – în slujirea unității – apoi fiecare este responsabil de munca sa, de rolul și de carisma sa… și va primi răsplata, adică ființa sa de fiu al lui Dumnezeu, în măsura în care folosește diferența sa (carisma sa diferită, rolul său) în mod pozitiv.

Deci nu mă pot scuza: „eu am puține daruri, deci îl invidiez pe celălalt care are mai multe”. Nu!

Nu mă pot plânge că aș fi „picior”… Căci piciorul e mai util decât capul, pentru că, de obicei, omul judecă cu picioarele și umblă cu picioarele… Deci desfășoară o activitate dublă…

Deci problema nu-i „ceea ce sunt”: nu pot spune „pentru că sunt ureche, eu nu sunt important…”. Căci e mult mai bine să crezi că ești neimportant, decât să crezi că valorezi mai mult decât ceea ce ești. Întrebarea adevărată este: „În ce fel contribui cu rolul tău la edificarea comunității?”.

Văduva care avea doi bănuți (echivalentul a doi lei) și a dat totul este imaginea lui Cristos, care dă totul. Iar toți ceilalți – care au mult mai mult – nu sunt imaginea lui Cristos, chiar dacă dau mult, pentru că dau din superfluul (nefolositorul) lor…

Problema nu e în legătură cu ceea ce sunt (ce rol am), ci e felul în care-mi folosesc rolul, însușirile, ființa mea… De acea, demnitatea mea nu-i ceea ce sunt: unul poate fi rege, altul poate fi inteligent, mult mai inteligent decât Dante Alighieri, dar să fie un idiot, pentru că-și folosește capacitățile pentru a-și spori auto-mărirea și dauna altora… Deci nu a înțeles nimic din viață. Iar răsplata sa va fi faptul că tot ceea ce el a făcut va fi deșertat, abandonat îngâmfării, deșertăciunii.

Un alt om ar putea fi persoana cea mai prostuță din lume, cea mai josnică (meschină), care nu are aproape nimic, însă acel puțin pe care-l are știe într-adevăr să-l pună la dispoziția celorlalți. Acest om va fi la fel cu Cristos: va intra în bucuria Domnului Său; se va bucura deplin de Dumnezeu…

Așadar, toate diferențele, tânguirile și târguirile noastre sunt ridicole pentru că izvorăsc din faptul că nu avem însușirile și lucrurile cu care sunt înzestrați ceilalți… E mai bine să nu le avem… Altfel spus, e mult mai ușor să punem în comun cu alții cinci lei decât cinci miliarde de lei. În sfera vieții spirituale, săracul este cu adevărat avantajat.

Deci suntem una, dar fiecare va primi „răsplata sa”. Iar răsplata e aceea să devenim fiul lui Dumnezeu. Și acest fapt depinde de mine; de felul în care folosesc ceea ce sunt și ceea ce am.

Paradoxal, cu cât am mai puțin și cu cât sunt mai puțin, cu atât îmi este mai ușor să cresc în viața spirituală… Nu din această cauză trebuie să țintim în jos! Ci v-am spus toate acestea pentru a clarifica faptul că nu sunt atât de importante lucrurile pe care noi le estimăm că ar fi importante… Nu ne putem scuza: „Eu nu pot face nimic, deci nu fac nimic”. Nu! De ce nu faci nimic? Pentru că ai vrea să fii important… Dar pentru că ești invidios, tu ai mania gloriei personale și acesta este răul.

Deci este importantă munca noastră, căci este responsabilitatea noastră, care se manifestă prin folosire calităților personale… Avem istoria talanților: cel care a primit unul se scuză că are prea puțin și-l pune sub pământ, deși erau 37 kilograme de aur… Însă nu! Nu trebuie să-l ascunzi! Și ceea ce ai, niciodată nu-i puțin!

Premiul e frumos, tu primești la fel de multe orașe…

Noțiunea „premiu” e diferită de cea de „merit”. Meritul este cel pe care tu ți-l câștigi. Premiul reflectă faptul că ai inițiativa ta liberă, dar există și darul Domnului. Cu alte cuvinte, dacă se spune: „Celor care participă la acest concurs de alergare le va fi dat premiul de 5 miliarde de lei”. Un om nu poate merita cinci miliarde pentru simplul fapt că a alergat, dar are premiul de cinci miliarde. Înseamnă că el a avut meritul să participe. Și acestui merit – care e minim, dar indică libertatea sa de a adera la concurs – îi corespunde generozitatea Celuilalt care dăruiește infinit, dar în conexiune cu libertatea celui care primește. Altfel, Dumnezeu nu ne poate da nimic… Așadar, noțiunea de „premiu” include (concentrează) în sine libertatea, meritul și grația. Premiul e identitatea noastră și depinde de munca noastră.

Deci faptele să nu la opunem credinței sau harului…

v. 9

⁹ Căci noi suntem colaboratorii lui Dumnezeu, iar voi sunteţi ogorul lui Dumnezeu, zidirea lui Dumnezeu.

Pavel ne oferă cea mai frumoasă definiție a apostolului, dar și a oricărei persoane cu darul ei, deci „fiecare persoană este colaboratoarea lui Dumnezeu”. Dumnezeu lucrează în creație, iar noi muncim împreună cu El. „A colabora” înseamnă „a lucra împreună cu”. Iar pentru cine „muncește cu” este important să nu tragă sfoara în partea opusă… căci ar distruge munca celuilalt.

Colaboratorul este cel care face aceeași muncă a Celuilalt. Muncitorul principal e Dumnezeu, iar noi lucrăm împreună cu el. Dacă muncim „cu El” înseamnă că noi cunoaștem planul Său mântuitor, că muncim în aceeași direcție, facem ceea ce face El, fapt care înseamnă să devenim ca El.

Așadar, indiferent cât sunt de mic și cât de puține calități am, sunt colaboratorul Său, devin egal cu El, tocmai făcând aceeași muncă a Sa. Iar rolul omului este să fie colaboratorul lui Dumnezeu în sfera creației.

Colaborarea este o sinergie. Deci ce pot eu să fac? Un lucru mic: să colaborez cu Dumnezeu la crearea lumii. El este cel care muncește. Deci eu nu am o lucrare titanică pe care trebuie să o realizez singur. Dar am de făcut partea mea, care e o adevărată colaborare.

De obicei, greșeala noastră constă în faptul că muncim exact în direcția opusă celei în care lucrează Dumnezeu, fapt pentru care căutăm să distrugem ceea ce El face. Și depunem mult efort inutil. Căci nu reușim să-L distrugem pe Domnul…

Truda, chinul principal din viața noastră e reprezentat de împotrivirile noastre față de realitate. Realitatea oricum merge înainte. Noi căutăm să ne împotrivim acesteia, dar ea oricum merge înainte.

Mai mult de nouăzeci la sută din ostenelile noastre sunt împotriva lucrării lui Dumnezeu. Munca nu este o trudă în adevăratul sens al cuvântului, ci împotrivirile față de realitate sunt o trudă… Când trebuie să fac un lucru pe care nu-l vreau, depun multă trudă, dar alte lucruri, deși sunt mult mai grele, mă umplu de energie, pentru simplul fapt că vreau să le fac și să le am…

Marile osteneli sunt date de necolaborarea noastră cu lucrarea lui Dumnezeu: sunt împotrivirile noastră la lucrarea Sa, căci Dumnezeu lucrează în creație, în lucrurile care se întâmplă…

Truda noastră – de obicei – e să colaborăm cu o altă persoană. Iar colaborarea cu o altă persoană uneori ne este foarte dificilă pentru că e ca și cum eu ar trebui să renunț la ceea ce gândesc, la ceea ce simt pentru a mă vinde, a mă lăsa pe mâna altuia… În textul nostru, Pavel subliniază faptul că colaborarea este cu Dumnezeu. Altfel spus, eu lucrez împreună cu Dumnezeu, care muncește… În dinamica acestei colaborări, în mijloc sunt frații. E adevărat că Dumnezeu e Spirit, dar e și Viață, deci este ceva concret. Prin urmare, colaborarea mea cu Dumnezeu, întotdeauna se întâmplă prin colaborarea mea cu un alt frate…

Colaborarea mea cu altul nu se limitează doar la munca mea cu el; în sfera credinței, prin lucrarea mea nu realizez atât planul fratelui meu, ci planul mântuitor al lui Dumnezeu. De aceea accept să muncesc împreună cu fratele, chiar dacă ar fi o trudă pentru mine, căci săvârșesc un lucru mare… Prin colaborarea imediată cu fratele colaborez în mod profund cu Dumnezeu. Așadar, colaborând să trăim împreună devine o colaborare cu însuși Dumnezeu, care creează unitatea conviețuirii în familie și în Biserică.

În concluzie, colaborarea cu Dumnezeu nu-i o fugă de realitate și nici o limitare doar la realitatea imediată.

v. 10

¹⁰ După harul lui Dumnezeu care mi-a fost dat, ca un arhitect înţelept, eu am pus temelia, iar un altul construieşte deasupra, dar fiecare să aibă grijă cum construieşte.

Pavel, de la exemplul ogorului – comunitatea fiind comparată cu ogorul: unul seamănă, altul irigă, iar Dumnezeu face să crească – trece la exemplul casei. Casa e locul în care se desfășoară viața omului cu relațiile sale… Așadar, comunitatea, dincolo de ogorul care dă viața biologică, este și casa lui Dumnezeu, care ne dă viața umană, relațiile inter-umane.

Pavel spune: „eu am pus temelia acestei case, dar un altul construiește de la fundație mai departe”. Așadar, Pavel recunoaște că nu a făcut el totul… doar a pus fundația. Evanghelizarea înseamnă „a pune fundația”, care e Isus.

Dar fundamentul nu-i suficient. Un om nu construiește doar fundația și apoi se așază să doarmă liniștit pe ea… Cu un altul trebuie să continue să o zidească, un altul să-i aranjeze interiorul… Folosindu-se de imaginea casei, Pavel subliniază diversitatea, care devine o colaborare între noi, dar și cu Dumnezeu.

Cu alte cuvinte, numai Dumnezeu face totul! De fapt, El nu face nimic, ne lasă pe noi să facem totul, și fiecare contribuie cu ceva la ridicarea casei… Iar Pavel pricepe că el a pus numai fundația. Știe că altul va continua să o ridice… E mai important cine sapă fundația sau cine zidește casa? E limpede că e mai important cel ce zidește, căci fundația nu te protejează, nu poți locui pe fundație… E adevărat că într-o casă și fundația, și pereții au rolul lor bine definit… Totuși, fără fundație casa se dărâmă… Poate că lucrurile cele mai importante sunt exact cele mai puțin importante, mai puțin vizibile… La fel ca muncile principale într-o locuință – păstrarea ei curată, cumpărăturile, gătitul – sunt cele mai banale… Căci fără aceste munci omul nu ar trăi… La fel: avem marile discuții despre Biblie. E adevărat că mulți nu le cunosc, însă acestea sunt fundația…

E important să știm că fiecare om face câte ceva, că are rolul său… Pavel limitează ministerul său: știe că e important ca fundație, dar e conștient că este doar o fundație… și că fără restul, casa ar fi fără valoare.

Așadar, fiecare dintre noi trebuie să se pună în relație cu darul altuia. Și să participe (să simtă, să se raporteze) la darul altuia ca la o colaborare cu Dumnezeu și ca la o zidire proprie. Să nu simtă darul celuilalt ca dușmănie… Deși e dificil.

Fiecare să fie atent la felul în care zidește.

Dacă, anterior, Pavel afirma că fiecare va primi răsplata după munca sa, acum spune că fiecare va primi răsplata în funcție de materialul pe care-l folosește.

Să vedem procesul construcției…

v. 11

¹¹ Căci nimeni nu poate să pună o altă temelie în afară de cea existentă, care este Isus Cristos.

Este versetul principal al pericopei și se înțelege din context, din explicarea întregului pasaj biblic… Pavel ne spune că adevărata fundație e Isus Cristos!

Să vedem ce trebuie să construim noi pe această fundație…

vv. 12-13

¹² Dar dacă cineva pune pe această temelie aur, argint, pietre preţioase, lemn, fân, paie, ¹³ lucrarea fiecăruia va fi dată pe faţă, căci ziua [Domnului] o va face cunoscută, pentru că în foc va fi dezvăluită şi focul va arăta cum este lucrarea fiecăruia.

Am subliniat responsabilitatea noastră în sfera „ogorului” – a colaborării noastre – iar acum o notăm în sfara „casei”: cu ce material construim? Cu materialul bun (aur, argint), care-i înțelepciunea lui Dumnezeu, sau cu material de slabă calitate (pleavă, paie), care-i înțelepciunea umană, caracterizată de rivalitate, egoism, avantaj, profit propriu?

Calitatea materialului va fi decisă de „acea zi”, adică ziua judecății lui Dumnezeu, care este „un foc” care va arde toate îngâmfările, deșertăciunile și va rămâne numai esențialul. Deci întreaga noastră viață va fi arsă, pentru că este în totalitate o îngâmfare, o deșertăciune, o vanitate. Căci am construit-o pe noi înșine… Așadar, este important cum trăiesc acum, cum construiesc. Într-adevăr, construiesc în baza înțelepciunii Evangheliei, acceptându-l pe cel diferit, colaborând cu ajutorul darului, al iertării, al milei, al harului? Dacă da, înseamnă că tu construiești o casă și devii „templul lui Dumnezeu”, un loc în care alții locuiesc și Dumnezeu însuși locuiește. Și această casă rămâne veșnic și e realizarea ta ca fiu al lui Dumnezeu.

Dacă nu construiești astfel, ce se întâmplă? Tu te vei mântui, pentru că fundația – Isus Cristos – se mântuiește, dar din tine, din viața ta singurul lucru care rămâne este faptul că te-ai născut fiu al lui Dumnezeu și atât. Dar viața ta a fost inutilă… Dacă ai fi murit înainte să te naști, ar fi fost la fel… Deci ai trăit întreaga ta viață degeaba…

De obicei trăim într-un mod foarte inutil… Ba mai mult, trăim mai rău decât în mod inutil, căci trăim torturându-ne. Deci ar fi mai bine să nu ne fi născut… De ce? Pentru că trăim centrați, fixați pe noi, în egoism, și tot ceea ce realizăm în viață este să distrugem: ne distrugem pe noi și pe alții. Dar acest lucru nu-i bun.

Prin urmare, responsabilitate noastră de a fi colaboratori e foarte mare.

Noi ne scuzăm că: „Oricum, Dumnezeu face totul…”. Dumnezeu face totul, dar nu face nimic, deoarece ne lasă pe noi să facem totul, dacă noi colaborăm cu El. Iar dacă nu colaborăm cu El, nu facem nimic.

Ceea ce noi facem, ceea ce construim nu sunt lucrurile, ci este eul nostru! Așadar, ori realizăm din noi un nimic, ori facem din noi fiii lui Dumnezeu, după chipul său?! Aceasta este marea lucrare a vieții noastre! Și e lăsată în seama noastră, pe mâna noastră.

Și nu-i suficient să fim botezați și să fim credincioși… Căci a fi botezați și credincioși înseamnă să devenim egali cu Tatăl, trăind ca Fiul. Acest fapt înseamnă să construim casa.

Așadar, după credința primită la început, după kerigma – vestirea mântuirii – să trăim ca oameni noi, ca oameni mântuiți care duc mântuire altora… Și această misiune este încredințată răspunderii noastre.

Acest fapt nu-i moralism, ci e responsabilitatea de a fi ceea ce suntem, să devenim ceea ce suntem.

Iar „acea zi”, care e ziua judecății… Cuvântul „zi” e frumos, pentru că ziua este opusul nopții. Deci când apare lumina înseamnă că vine adevărul.

În ziua adevărului vom descoperi câtă îngâmfare, minciună și prostie am trăit… Evanghelia ne vestește dinainte aceste lucruri, pentru ca încă de acum să trăim în mod înțelept.

vv. 14-15

¹⁴ Dacă lucrarea pe care cineva o construieşte deasupra rămâne, va primi răsplată, ¹⁵ dacă lucrarea lui va fi arsă, va fi pedepsit. El va fi totuşi mântuit, dar numai ca prin foc.

Dacă am construit corect, toate câte le-am construit vor dăinui. Tot ceea ce am construit după Cuvântul lui Dumnezeu – cu milă, cu bunătate – va rămâne. Tot restul va fi ars. Nu va rezista, pentru că nu are sens.

Așadar, suntem pedepsiți. Care e pedeapsa? Nu înseamnă că Dumnezeu ne pedepsește! Ci acțiunile noastre ne pedepsesc! Prostia noastră ne pedepsește. Noi am răspândit îngâmfare, deșertăciune, deci vom aduna deșertăciune… Aceasta este pedeapsa. Pedeapsa este interioară acțiunilor noastre… Dacă n-ai construit nimic, nu vei avea nimic.

„Tu te vei mântui, dar ca prin foc”, adică totul arde, dar rămâne numai fundația, adică faptul că ești fiul lui Dumnezeu, dar erai astfel… E important ceea ce rămâne și aceasta va fi fericirea veșnică… Dar este precum un om care se naște deja om, dar omul e om chiar dacă trăiește pe pământ un singur an… Dar noi n-am primit viața pământească pentru a rămâne la nivelul pruncului de un an… Ci am fost creați ca să învățăm să vorbim, să umblăm, pentru a comunica, pentru a deveni mari, pentru a transmite viața… Lucruri pe care un prunc de un an nu le face.

De obicei, noi rămânem bebeluși spirituali, în sens negativ, adică nu creștem spiritual, nu ajungem la maturitatea (măsura) deplină la care ne-a destinat Domnul. Nu umblăm…

Ne mulțumim să fim botezați și să respectăm trei, patru reguli… pentru a avea conștiința împăcată și a ne simți liniștiți cu Dumnezeu… Dar în acest fel adăugăm josnicie, nelegiuire peste nelegiuire… Și toate numai să-L ținem bun pe Dumnezeu…

Însă problema adevărată este aceea de a crește în realitatea noastră de fii.

Așadar există mântuire, dar e o mântuire în starea de „bebeluș”…

vv. 16-17

¹⁶ Nu ştiţi că voi sunteţi templul lui Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi? ¹⁷ Dacă cineva distruge templul lui Dumnezeu, şi Dumnezeu îl va distruge pe el. Căci templul lui Dumnezeu, care sunteţi voi, este sfânt.

În aceste versete lucrurile sunt și mai serioase…

Dacă nu suntem templul lui Dumnezeu, înseamnă că nu avem mântuire, pentru că nu-L avem în noi pe Domnul.

„Voi sunteți templul lui Dumnezeu”… A fi templul lui Dumnezeu înseamnă că Dumnezeu este căseanul nostru, se simte acasă în noi și că noi suntem acasă în El, cu tot ceea ce înseamnă că unul e acasă în celălalt. Locuirea reciprocă reprezintă apogeul iubirii.

Sunteți templul lui Dumnezeu pentru că „Spiritul” – viața, iubirea lui Dumnezeu – „locuiește în voi”. Și aceasta este însemnătatea și ținta vieții creștine.

Spiritul lui Dumnezeu – care locuiește în noi – e Spiritul Tatălui și al Fiului care ne face frați.

Dacă tu distrugi templul – „voi sunteți templul” -, adică dacă distrugi comunitatea, fraternitatea, atunci și Dumnezeu te distruge.

Dacă tu nimicești fraternitatea, înseamnă că distrugi paternitatea, adică Îl distrugi pe Dumnezeu. Altfel spus, tu nu te recunoști fiu, deci te distrugi pe tine ca fiu. E pierzania ta. E clar?

Așadar, a nu edifica, a nu construi comunitatea – deci a o distruge – înseamnă a te distruge pe tine.

Cu alte cuvinte, creștinul nu poate spune: „Eu caut să fiu bun, dar nu mă interesează comunitatea și nici alții”. Nu! Dacă nu te interesează ceilalți, te distrugi singur. Și e unicul mod pentru a te autodistruge, pentru că nu te realizezi în adevărata ta dimensiune, care e cea de a fi fiu, deci frate.

Mântuirea noastră este în legătură strânsă cu raportul nostru cu frații. Acest adevăr deja îl știam pentru că: „Cine nu-l iubește pe fratele său, pe care-l vede, nu poate spune că-L iubește pe Dumnezeu, pe care nu-L vede”… Dacă eu nu iubesc comunitatea, dar produc dezbinări în ea, nu-L iubesc pe Tatăl, pe care nu-L văd. Căci dacă nu-i iubesc pe frații pe care-i văd, în numele Tatălui, e limpede că nu-L iubesc pe Tatăl.

Iubirea fraților este semnul realizării mele, după cum neiubirea lor e semnul distrugerii mele.

Eu mă împlinesc dacă construiesc comunitatea! Așadar, oamenii care spun: „Îl accept pe Dumnezeu, dar nu și comunitatea”, fac un lucru grav, căci văd ca fiind un bine tocmai distrugerea lor. Nu acesta e creștinismul, nu aceasta e mântuirea. Mântuirea este relație, e fraternitate, pentru că suntem fiii Tatălui.

Cu imaginile ogorului, ale casei și ale templului, Pavel ne spune ce este Biserica: ea nu-i un loc „mai însemnat” , în care să ne trăim credința, ci este modul în care se exprimă viața noastră de fii, fraternitatea. Și fiecare își manifestă viața de fiu în deplină libertate și responsabilitate față de darul pe care l-a primit. Nu-i important cât a primit: dacă a primit mult sau puțin. Dacă a primit puțin este mai bine! Căci îi este mai ușor să dăruiască totul. Iar dacă dă totul, va primi totul.

Acest text ne ajută să înțelegem că centrul Bisericii este Isus Cristos; că Biserica este un organism diferențiat; că diferența este foarte importantă și trebuie acceptată, nu doar acceptată reciproc, ci acceptată cu responsabilitate, necesitând să fie pusă în slujba uniunii și nu a separării… Dacă nu lucrez în favoarea comunității, cu adevărat mă distrug. Iar realizarea mea este lăsată în seama responsabilității mele.

Texte utile:

• Să-L avem mereu în centrul nostru pe Cristos, care e slujitorul tuturor și Și-a dat viața pentru toți, de aceea stă în centru, iar noi participăm la viața Sa, punându-ne să slujim, cf. Lc. 22, 22-24; Io. 13, 1-17, Isus care spală picioarele e centrul, pentru ca și noi să facem la fel, adică fiecare să înceapă să-l slujească pe celălalt…
• Diferențele sunt chemate să contribuie la unitate, Gal. 3, 26-29;
• Unitatea între toți oamenii în Fiul, care e planul lui Dumnezeu, cf. Col. 1, 12-20; Ef. 1, 1-23;
• Despre casă și templu, care este imaginea Bisericii, a miresei cf. Apoc. 21, 9-27
• Biserica este templu al lui Dumnezeu, cf. Ef. 2, 20-22; 1Pt. 2, 4-5; Io. 14, 15-24;