Versetele ne prezintă problematica judecății, a judecătorului, a certurilor între creștini și a rezolvărilor disensiunilor dintre aceștia…
Se citește 1Cor. 6, 1-11
1 Îndrăzneşte cineva dintre voi, care are vreo pricină cu un altul, să se lase judecat de cei nedrepţi, şi nu de sfinţi? 2 Sau nu ştiţi că sfinţii vor judeca lumea? Şi dacă lumea este judecată de voi, sunteţi nevrednici [ca să judecaţi] probleme mărunte? 3 Nu ştiţi că noi îi vom judeca pe îngeri? Cu atât mai mult problemele vieţii acesteia. 4 Aşadar, dacă aveţi neînţelegeri în probleme ale vieţii acesteia, îi puneţi judecători pe aceia care nu au nici o trecere în Biserică? 5 O spun spre ruşinea voastră: oare chiar nu este între voi nici un om înţelept care să poată judeca între fraţi? 6 Însă frate cu frate se judecă şi aceasta înaintea celor necredincioşi? 7 Deja numai simplul fapt că aveţi procese între voi este o decădere. De ce nu acceptaţi mai degrabă să fiţi nedreptăţiţi? Pentru ce nu acceptaţi mai degrabă să fiţi păgubiţi? 8 Ba chiar voi faceţi nedreptate şi faceţi şi pagubă şi aceasta chiar fraţilor. 9 Sau nu ştiţi că cei nedrepţi nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu? Nu vă înşelaţi: nici desfrânaţii, nici idolatrii, nici adulterii, nici cei cu perversiuni sexuale, nici homosexualii, 10 nici hoţii, nici lacomii, nici beţivii, nici bârfitorii, nici hrăpăreţii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu. 11 Şi aşa eraţi unii dintre voi, dar aţi fost spălaţi, aţi fost sfinţiţi, aţi fost justificaţi în numele Domnului Isus Cristos şi în Duhul Dumnezeului nostru.
Tema versetelor este clară: există creștini care se ceartă. Acest fapt nu-i o noutate… Dar în loc să rezolve problemele lor în modul pe care Pavel ni-l va explica, ei apelează la un judecător păgân… Acest fapt este de nesuportat pentru Pavel și vom vedea motivul… Căci este just să funcționeze justiția și să ne supunem deciziilor tribunalelor păgâne, dar problemele noastre nu trebuie rezolvate cu ajutorul acestei justiții, căci justiția este falimentul carității.
Mă explic: este just să fie întemnițat un om care a ucis, căci așa spune legea. Dar a întemnița un om care a ucis reprezintă falimentul Evangheliei în două direcții… Atât pentru că el a ucis, și nu trebuia să ucidă; apoi, pentru că nu-l iartă cei din comunitatea creștină…
Așadar, avem problemele dreptății și a dreptății superioare.
Cealaltă temă prezentă în textul nostru este moștenirea Împărăției lui Dumnezeu: faptul că Împărăția lui Dumnezeu este dăruită tuturor, ne-o spune Evanghelia. Evanghelia este har, totuși, deși este har, cere un răspuns, iar cine nu răspunde în mod adecvat (potrivit) se exclude din Împărăție.
În zilele noastre, aceste subiecte nu sunt prea cunoscute…
Despre prima temă notăm că nu se vorbește prea des despre raportul dintre justiție – care e cea dreaptă, de a respecta legea și de a-l sancționa pe cel care greșește – și justiția superioară, care ar trebui să existe în interiorul comunității creștine.
Suntem obișnuiți să spunem ori că Dumnezeu este just și înspăimântător (dur, teribil), deci judecata este a Sa, deci fii atent să nu greșești, căci dacă greșești, Dumnezeu te pedepsește… Și astfel, avem această imagine falsă despre Dumnezeu… Sau avem cealaltă imagine, tot falsă despre Dumnezeu: oricum, Dumnezeu este bun, deci putem face tot ceea ce vrem (putem face orice)… Iar noi trecem cu certitudine de la o imagine falsă la cealaltă… În schimb, problema este cu totul alta…
Cazul specific este că un frate este chemat la judecată de un alt frate…
v. 1
1 Îndrăzneşte cineva dintre voi, care are vreo pricină cu un altul, să se lase judecat de cei nedrepţi, şi nu de sfinţi?
Există certuri în interiorul comunității…
Cu alte cuvinte, a se certa – cu sine, cu alții și cu Dumnezeu – este profesia principală a omului. Pentru că omul nu-i împăcat cu sine și, cu atât mai mult, nici cu alții, pentru că nu-i împăcat cu Rădăcina (Originea) sa. Prin urmare, păcatul (răul) certei va exista mereu în comunitate, și-n comunitatea creștină. Deci nu va exista comunitatea perfectă, în care totul merge bine: și între soți și între frați vor exista certuri. Mai mult, de obicei ne certăm cu cei care ne sunt aproape, cu cineva pe care-l iubim, pentru că nu putem cu străinii, căci ne-ar întemnița…
Din motive de distanță, cu un om din Africa niciodată nu m-am certat… cu aproapele am probleme, deoarece îl cunosc și pretind că deja știu cum va reacționa… ce va spune și ce va gândi…
Așadar, există certurile. De ce există răul? Pentru că există în interiorul meu… și trebuie să iasă la iveală.
Problema nu-i faptul că răul iese la lumină. Este bine că iese. Ci problema este „cum să mă comport când răul iese la iveală?”.
Răul trebuie să fie o ocazie de purificare (curățire): de milă (îndurare) și de iubire, și nu trebuie să fie un faliment și o înfrângere. Trebuie să fie o ocazie de umilință pentru cel care are acest rău (păcat) și de îndurare din partea celui care în acel moment nu are acel rău (dar și el îl are în interior și va ieși la iveală imediat după). Așadar, răul, în realitate, este locul în care omul trăiește mântuirea.
Mântuirea constă în a primi iertarea și în a dărui iertarea, în a primi milă și în a oferi milă. Deci răul este locul în care se arată (iese la lumină) mântuirea.
Așadar să nu presupunem (să nu ne închipuim) o lume mai bună, o comunitate sau o familie mai bună, un raport mai bun în care răul să nu existe… Dacă facem astfel, niciodată nu va exista vreun raport, pentru că răul există…
Problema este că această realitate a răului, chiar ieșind la lumină, să fie din partea celui din care iese o ocazie de umilință și, astfel, el primește mila; iar cealaltă parte să exercite (să ofere) îndurarea… Și viceversa data următoare, când răul va ieși la lumină în cel care prima dată a oferit mila sa.
În mod ciudat, până la urmă, răul ne face similari cu Dumnezeu, care e milă. Sau reprezintă înfrângerea imaginii noastre în legătură cu Dumnezeu, adică noi cădem în rău, în duritate, în împietrire, în neacordarea milostivirii.
Dacă răul există – și există în noi – este bine să iasă la iveală… Uneori există convingerea că avem o aureolă mistică a unei evlavii după chipul și asemănarea noastră, iar răul din noi îl ascundem, îl reprimăm[1], îl negăm…
Dumnezeu ni se arată că-I Dumnezeu nu atât în lucrarea creației – creând lucrurile din nimic – ci în lucrarea răscumpărării, a învierii. Domnul, pornind de la rău, face să iasă la lumină binele, adică El transformă răul în bine…
Așadar, răul nu-i locul în care este nevoie să exercităm justiția… Mă explic… Este just să existe justiția. Justiția folosește pentru a reprima (opri, curma) răul și pentru a împiedica un rău mai mare sau o dezordine mai mare… Însă justiția nu rezolvă problema cauzei, a rădăcinii răului.
Creștinul nu trebuie să rezolve problema răului cu ajutorul justiției. Altfel spus, „El mi-a dat o palmă. Deci și eu îi dau o palmă și astfel suntem chit”… nu! Căci astfel răul se dublează… Aceasta nu-i calea creștină de rezolvare a răului. Însă este corect să fie pedepsit cel care dă o palmă, și de acest fapt va avea grijă legea civilă. Și-i just să fie sancționat de legea civilă. Pentru că răul este încălcarea legii, iar legea te poate pedepsi, și pe bună dreptate.
În schimb, cine urmează Evanghelia se ghidează după un alt principiu… Este adevărat că mi s-a făcut un rău… dar eu nu trebuie să-mi pedepsesc fratele! Ci trebuie să-l iert, să fiu și să mă comport ca Dumnezeu… Iar celălalt care mi-a făcut rău trebuie să accepte iertarea și deci să înceapă să-și schimbe optica, mentalitatea… Cu alte cuvinte, să spună: „Eu nu fac răul pentru că alții mi-au făcut rău, iar eu trebuie să-l transmit mai departe… Ci și eu trebuie să-mi schimb punctul de vedere și să trăiesc prin prisma iubirii”. Și sunt două viziuni, două mentalități total diferite…
Așadar, noi nu trebuie să ne lăsăm judecați de „nedrepți”. „Nedrept” nu înseamnă că tribunalele civile sunt nedrepte, injuste, ci înseamnă „neîndreptățit de credință”, adică se referă la necredincioși.
„Nedrept” și „infidel”, adică omul care nu are credință, sunt sinonime în acest loc…
În schimb, noi trebuie să fim judecați de sfinți. Adică există o judecată sfântă de care noi trebuie să ținem seama în rezolvarea problemelor noastre… Fapt pentru care trebuie să învățăm această judecată… De aceea, nouă nu ne este suficientă dreptatea perfectă: „Dacă dreptatea voastră nu o depășește pe cea a fariseilor și a cărturarilor, nu veți intra în Împărăția cerurilor”, căci dreptatea noastră are o calitate diferită…
Pavel nu pretinde ca el sau creștinii să aibă un tribunal alternativ față de cel civil… ci vrea criterii diferite la care să apeleze creștinii…
El nu cere privilegii, nu pretinde ca unii clericii să nu fie condamnați de tribunalele civile… ci problema este cu totul alta… Să încercăm s-o înțelegem!
v. 2
2 Sau nu ştiţi că sfinţii vor judeca lumea? Şi dacă lumea este judecată de voi, sunteţi nevrednici [ca să judecaţi] probleme mărunte?
„Știți că sfinții…”. Sfinții sunt credincioșii. Noi toți suntem sfinți, adică îi aparținem lui Dumnezeu! Așadar, noi suntem chemați să judecăm lumea.
Cum de suntem chemați să judecăm lumea, dacă Isus spune: „Nu judecați, și nu veți fi judecați!”.
Există două feluri de judecată.
Mai întâi avem judecata legii în vigoare, care stabilește, hotărăște pedeapsa cuvenită pentru cine a săvârșit răul. Aceasta este o judecată normală, obișnuită, justă a unui tribunal civil. Și această judecată este dorită de Dumnezeu, cf. Rm. 13, pentru ca omul să nu săvârșească răul.
Însă creștinul are un alt tip de judecată… și va judeca lumea.
Ce judecată are creștinul? Pentru noi, judecata este crucea lui Cristos.
Ce a făcut Isus? I-a iertat pe cei care L-au răstignit. A dat totul celor care-L furau. S-a dat pe Sine celor care-L insultau. Pe cei care-L blestemau, El nu-i blestema. Aceasta este noua justiție, dreptatea creștinului.
De ce? Ce-i această justiție?
Aceasta este justiția Tatălui, care-i iubește pe toți fiii Său. Iar dacă fiul săvârșește vreun rău, Tatăl nu-l condamnă, ci simte răul său, și atât. Dar continuă să-l iubească dincolo de răul făcut de fiu…
Și cine-L înțelege pe Tatăl – adică Fiul – are, folosește aceeași justiție. Iar Isus care e Fiul, are aceeași justiție a Tatălui: îi iubește pe păcătoși, îi iubește pe cei care-I fac rău și-i iartă, pentru că sunt frații Săi, chiar dacă ei nu știu.
Noi suntem chemați să trăim, să exercităm această justiție. Tocmai această justiție – care e crucea lui Cristos – judecă lumea. Crucea judecă lumea, în sensul că o mântuiește, o salvează… Pentru că această justiție a lui Dumnezeu eliberează de rău.
Dacă cealaltă justiție pedepsește răul, dar nu eliberează de rău, această justiție nouă este Evanghelia, adică este vestea bună a unei iubiri mai mari decât răul, care eliberează de rău. Iar noi suntem chemați să trăim, în această lume, această justiție, care e justiția fiilor și a fraților.
Este limpede că și între frați trebuie să existe justiție. Nu pot gândi că el este fratele meu și atunci pot să-l ucid liniștit… Așadar, este limpede că între frați se trăiește justiția. Dar dacă frații apelează la judecător, ce înseamnă? Înseamnă că nu trăiesc justiția și că au pierdut fraternitatea.
Dacă tu trăiești fraternitatea și iubirea, este clar că trăiești justiția. Fapt pentru care, dacă trebuie să apelezi la judecător, înseamnă că ai pierdut și justiția, dar și justiția superioară, care e fraternitatea.
Iar când s-ar întâmpla să pierzi justiția și fraternitatea, ce trebuie să faci? Nu să apelezi la justiție, ci la justiția superioară! Adică să ai o iubire mare care știe să învingă răul! În acest sens, noi trebuie să judecăm lumea! Cu iertare!
E adevărat că poate părea un lucru ciudat! Dar să ne amintim că terorismul a fost biruit de iertare, nu de forțele poliției!
Cu alte cuvinte, puterea iertării știe să creeze lumea nouă. Este singura putere capabilă să facă noi toate lucrurile. Și-i unica putere pe care o are Dumnezeu. Se pare că-i slabă, însă este puterea extremă a lui Dumnezeu. Este puterea unei iubiri care spune: „Chiar dacă mă ucizi… Eu voi continua să te iubesc, nu te reneg”. Aceasta este puterea extremă a lui Dumnezeu, care-i puterea crucii. Și pare că-i slăbiciune pentru omul care-i nebun și nu înțelege că aceasta este puterea iubirii.
Această putere este mult mai mare decât puterea de a crea o lume nouă. Pentru a crea o lume este nevoie de puțin, dar a ierta este o minune mai mare decât a învia un mort. Pentru că, iertând, înseamnă că ești un om nou, ești Dumnezeu, dacă știi să ierți… Și-l ajuți pe celălalt să trăiască, în loc să-l ucizi în interiorul tău.
Aceasta este judecata pe care sfinții o exprimă (o dau) asupra lumii.
„Dacă voi sunteți chemați să judecați lumea… Nu știți să judecați între voi aceste lucruri mici, folosind această judecată nouă? Fără să apelați la tribunale, care folosesc un alt fel de judecată?”… O judecată care totuși este dreaptă… Căci legea este justă și trebuie respectată.
Dar problema este alta: dacă tu ești un credincios, tu cunoști nu atât drepturile tale, ci datoriile tale. Iar datoria ta este să fii frate.
v. 3
3 Nu ştiţi că noi îi vom judeca pe îngeri? Cu atât mai mult problemele vieţii acesteia.
Nu știm ce înseamnă cu precizie „a judeca îngerii”. Poate că-i vom judeca pe îngerii căzuți, sau poate că îngerii sunt puterile. Și în spatele fiecărei puteri se credea că ar fi un înger care sprijină această putere (chiar și-n spatele puterii împăratului)… fapt pentru care noi vom judeca nu doar lumea, nu doar puterile, ci și ceea ce stă în spatele fiecărei puteri. Și, de fapt, este adevărat, pentru că credinciosul este chemat să aibă și să exercite aceeași judecată a lui Dumnezeu pe acest pământ.
Putem înțelege ce responsabilitate mare avem tocmai înaintea răului? Adică suntem chemați ca înaintea răului să practicăm, să aplicăm judecata lui Dumnezeu, care e crucea, iertarea și capacitatea de a dărui viață acolo unde-i moarte. Aceasta este mântuirea de rău. Și aceasta mă face asemănător cu Dumnezeu, și înseamnă deplina mea libertate.
Așadar, libertatea și eliberarea (mântuirea) nu înseamnă că noi vom lua în mâini puterea și vom guverna triumfând în locul dușmanilor. Dacă ar fi astfel, înseamnă că am fi noi dușmanii lui Dumnezeu. Ci libertatea constă în faptul că noi vom avea capacitatea martirilor, aceea de a ne da viața pentru cei care ne ucid. Și când toți vom judeca și ne vom comporta astfel, toți vom fi fiii lui Dumnezeu. Între timp, fiecare om poate trăi libertatea/eliberarea după modelul martirilor și trebuie să o trăiască… pentru că este singurul mod de a fi eliberați de rău (mântuiți de cel rău). Pentru că răul este în interiorul meu, nu-i în afara mea… Și-l înving cu ajutorul iertării, adică cu ajutorul judecății lui Dumnezeu.
Exercitarea acestei judecăți – în baza acestei judecăți superioare – o practicăm față de lume și față de îngeri, dar și față de lucrurile acestei vieți… se practică în viața cotidiană… Deci, criteriul iubirii trebuie practicat în viața de zi cu zi…
vv. 4-5
4 Aşadar, dacă aveţi neînţelegeri în probleme ale vieţii acesteia, îi puneţi judecători pe aceia care nu au nici o trecere în Biserică? 5 O spun spre ruşinea voastră: oare chiar nu este între voi nici un om înţelept care să poată judeca între fraţi?
Reia tema certurilor: „Dacă aveți certuri, de ce luați ca judecători niște oameni care nu au autoritate în Biserică?”. Vreau să spun că și noi, creștinii, ne certăm pentru „lucrurile din această lume”. Unii s-au sfădit în problema Sfintei Treimi, dar astăzi nu avem astfel de polemici… Poate că acele controverse erau mai sănătoase, căci cel puțin se putea da vina pe Domnul… în schimb, în zilele noastre știm că Dumnezeu nu vrea certurile și, deci, ne certăm pentru afacerile noastre…
În aceste certuri noi nu trebuie să apelăm la judecători – la oameni – din această lume, pentru că ei au o judecată care e dreaptă, dar nu aceasta este judecata noastră… Deci autoritatea civilă este recunoscută în totalitate. Nu înseamnă că ne sustragem acestei autorități. Nu avem privilegiul forului (conducerii, autorității). Ci problema este alta: dacă suntem credincioși, noi practicăm un alt tip de judecată. Dacă nu, înseamnă că nu credem.
Dar dacă eu nu sunt dispus să renunț la drepturile mele în favoarea fratelui, pentru că el este fratele meu, și dacă nu încerc să mă împac cu el, prin a căuta un frate expert, care să-l ajute și pe fratele meu să înțeleagă… Nu demonstrez că sunt creștin!
A-l ajuta pe frate să înțeleagă că greșește și că, deci, trebuie să-și corecteze greșeala, înseamnă a fi milostiv cu el… Acesta este motivul pentru care apelez la un frate care să judece, adică un frate care caută să clarifice toate aceste lucruri… Căci foarte des certurile și nedreptățile sunt din cauza „înțelegerilor greșite”, adică nu există o adevărată nedreptate (greșeală), ci o incomprehensiune.
Așadar, Pavel ne îndeamnă să luăm un frate dintre noi care să știe să ne împace. Și nu apelați la judecata acestei lumi. Aceste lucruri vi le spun spre „rușinea voastră”. Căci voi, care vă lăudați cu înțelepciunea voastră, de fapt nu ați aflat printre voi nici un înțelept, nici un frate care să aibă discernământ.
Pentru a judeca între bine și rău nu avem nevoie de Evanghelie și de credință.
Pentru a deosebi binele și răul ne sunt îndeajuns poruncile care, de fapt, sunt legea naturală. Fiecare om care a ajuns să-și folosească rațiunea ar trebui să înțeleagă acest adevăr… Cel puțin în trecut, căci în zilele noastre nu mai este astfel… Totuși, pentru a deosebi între bine și rău nu avem nevoie de credință, ci este suficient să avem o gândire sănătoasă, care să nu fie afectată de propagandă, și o conștiință care să nu fie deformată (stricată)… Căci un om, mai repede sau mai târziu, își dă seama de lucrurile care rezistă, care au valoare…
Problema credinței creștine nu-i de a deosebi între bine și rău, pentru că această deosebire deja este înfăptuită. Ci întrebarea credinței este: „Ce este mai bine să facem dintre două lucruri bune?”. Spre exemplu: a merge la judecător pentru a dobândi dreptate, în sine, este un lucru bun, după legea naturală… Evanghelia ne propune un alt lucru bun: împăcarea frățească și iertarea… Așadar, discernământul nu-i să deosebim între bine și rău, ci întrebarea este: „Între două lucruri bune, care-i cel pe care Dumnezeu îl vrea de la mine aici și în acest moment?”. De aici rezultă că întreaga etică creștină nu înseamnă „a evita răul”, căci aceasta este etica naturală, minimală… ci „care-i binele pe care trebuie să-l fac?”, adică este o etică pozitivă. Iar întrebarea este: „ce-i place lui Dumnezeu; ce edifică, în acest moment? ”
Discernământul nu-i între rău și bine, între a ucide sau nu un om… Acesta nu-i discernământ! Discernământul se face în sfera binelui, iar întrebarea este: „ce-i mai bine? Ce-i mai bine pentru celălalt, în acea situație? Ce-i mai bine și pentru mine?”…
Alegerea și apelarea la un frate înțelept nu se face pentru ca el să ne spună cine are dreptate și cine greșește… E simplu să înțelegem cine are dreptate și cine a greșit… Dacă un om a furat sau a insultat, el a greșit. În schimb, problema este cum să mediem între cei doi astfel încât fratele care a săvârșit răul să-și înțeleagă greșeala și să se căiască, iar cel care a îndurat răul să ierte, fapt care nu-i un lucru atât de ușor…
Reacția lui Pavel este o uimire, dar și o rugăminte pentru ca să existe în comunitate vreun om înțelept… și împreună să ajungă la împăcare.
În interiorul raporturilor dintr-o familie, dacă membrii ei ar dori să-și stabilească relațiile dintre ei în baza logicii „cine are dreptate?”… toate raporturile ar fi distruse… Ori reușesc toți membrii familiei să planifice relațiile dintre ei, pornind de la o altă logică, adică nu urmând mentalitatea „cine are dreptate?”, ci „să caute să se înțeleagă”, căci altfel este imposibil să stea împreună. Același lucru este valabil și-n comunitate.
Chestiunea nu-i cine are dreptate! E just să știm cine are dreptate și să știu în ce măsură greșesc și în ce măsură am dreptate… Dar problema nu-i a pedepsi greșeala unuia și a respecta dreptatea altuia, ci este ca oponenții să se înțeleagă… Dacă nu, ei rămân separați, iar diviziunea este răul maxim: adică mă separă de Tatăl, pentru că mă separă de frate…
vv. 6-7
6 Însă frate cu frate se judecă şi aceasta înaintea celor necredincioşi? 7 Deja numai simplul fapt că aveţi procese între voi este o decădere. De ce nu acceptaţi mai degrabă să fiţi nedreptăţiţi? Pentru ce nu acceptaţi mai degrabă să fiţi păgubiţi?
Este una dintre frazele cele mai frumoase din NT: „De ce să nu îndurați mai bine o nedreptate? De ce să nu vă lăsați mai curând despuiați de ceea ce vă aparține?”… Și-i ceea ce și Isus spune: „Celui care te lovește peste un obraz, întoarce-i-l și pe celălalt… Celui care-ți ia haina, dă-i și cămașa; celui care-ți fură, dă”. Ce înseamnă toate acestea?
Noi avem o noțiune destul de ciudată despre justiție… „Am îndurat o nedreptate. Un altul mi-a făcut un rău”. Așadar, răul este faptul că eu am îndurat o nedreptate… Deci trebuie să remediez această nedreptate, plătindu-i cu aceeași monedă. Astfel apar două rele…
Însă răul nu este faptul de a îndura (a suferi) o nedreptate. Dacă ar fi așa, înseamnă că Isus s-a comportat greșit în întreaga Sa viață (și-a greșit întreaga viață), căci a luat asupra Sa păcatele întregii lumi.
Așadar, răul nu este doar a suferi o nedreptate, ci răul înseamnă a face o nedreptate altora.
Însă nouă ne place să facem altora o injustiție, pentru că suntem nedrepți… Dar să o suferim nu ne place, pentru că nu suntem drepți și nu iubim frații. Însă centrul NT este ca noi, la fel ca Isus pe cruce, la fel ca Dumnezeu care este Iubire, să fim dispuși să îndurăm, să suferim întreaga nedreptate și să nu facem nici cea mai mică nedreptate… căci acesta-i semnul iubirii… și-i semnul divinului…
Deci creștinul nu-i îndemnat să se resemneze… și să spună: „E bună sclavia și-i bine să suferim nedreptățile altora…”. Nu!
Este bine – dacă eu sunt un sclav – să rămân sclav… Căci eu pot fi creștin și sclav în același timp… În schimb, dacă sunt stăpân, patron, nu pot fi creștin în același timp…
Dacă sufăr o nedreptate, nu doar că pot fi creștin, ci sunt și mai creștin, pentru că mă asemăn cu Cristos… În schimb, dacă eu cauzez altora o nedreptate, nu sunt creștin. Deci Pavel nu justifică injustiția… Ci neagă rădăcina injustiției, care este a face altora o nedreptate.
Însă, după părerea noastră, nedreptatea înseamnă a suferi o injustiție… De aceea o facem altora, pentru că nu vrem să o suferim noi… În schimb, Isus o îndură, iar creștinul este cel care acceptă spusele lui Petru, care afirmă că-i „un har – pentru cine-L cunoaște pe Dumnezeu – să sufere pe nedrept” (1Pt. 2, 19). Suntem ca Isus-Mielul, care ia asupra Sa păcatul lumii. De ce? Pentru că-i nevinovat și pentru că-i iubește pe toți. Și aceasta este victoria lui Dumnezeu.
Toți suntem chemați să participăm la această victorie asupra răului… Acum înțelegem Fericirile… Altfel spus, expresia „fericiți cei săraci” nu vrea să legitimeze sărăcia, sau cuvintele din Mt. 5, 11: „Fericiți veți fi voi când vă vor ocărî și vă vor prigoni și vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, mințind din pricina Mea”…
De ce fericiți? Pentru că suntem ca Dumnezeu care știe să iubească fără să pună condiții și știe să se împotrivească răului fără ca să-l facă. Și nu răsplătește răul cu rău, ci răului îi răspunde prin bine.
Așadar, această frază de la v. 7 este punctul cel mai înalt al credinței creștine. Și aceasta este noua dreptate, care-i iubirea Tatălui față de toți fiii. Și cine-L cunoaște pe Tatăl are aceeași iubire a Sa față de frați. Și toți suntem chemați să practicăm, să participăm la această justiție. Și trebuie să ne ajutăm să o putem practica.
Nu înseamnă că nu vor ieși la lumină certurile… Noi suntem nedrepți, deci iese la iveală injustiția. Dar, în timp ce iese la lumină, noi trebuie să căutăm să o rezolvăm în direcția descrisă mai sus… Vreau să spun că nu înseamnă că noi suntem mai buni decât alții, căci și noi, la fel ca alții, suntem susceptibili, supărăcioși, sensibili față de noi și nu față de alții, facem răul… Deci și noi avem toate problemele pe care toți oamenii le au în societate… Numai că, în loc să rezolvăm situația, cerându-i celuilalt să repare dauna făcută (să ne despăgubească), căci astfel vom fi chit, noi suntem chemați să practicăm despăgubirea profundă, adică iubirea și iertarea care îi fac noi pe ei – pentru că ne devin frați, dacă ei acceptă – și ne fac noi și pe noi, pentru că devenim fii Tatălui, deoarece acceptăm frații…
Acesta este marele mister al credinței creștine…
În acest loc înțelegem raportul dintre creștinism și justiție… Este clar că creștinul nu tolerează injustiția, dar nu tolerează nedreptatea care se face… Nici nedreptatea pe care eu – creștinul – o fac nu trebuie să o tolerez! De ce? Pentru că sunt capabil să o duc. Cel puțin ar trebui să fiu capabil să o duc pe proprii umeri… Apoi, creștinul are capacitatea de a purta pe umerii săi tot răul și să nu-l facă… Aceasta este dreptatea creștină…
vv. 8-10
8 Ba chiar voi faceţi nedreptate şi faceţi şi pagubă şi aceasta chiar fraţilor. 9 Sau nu ştiţi că cei nedrepţi nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu? Nu vă înşelaţi: nici desfrânaţii, nici idolatrii, nici adulterii, nici cei cu perversiuni sexuale, nici homosexualii, 10 nici hoţii, nici lacomii, nici beţivii, nici bârfitorii, nici hrăpăreţii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu.
Problema este aceea de „a moșteni Împărăția lui Dumnezeu”.
Primul lucru: Împărăția cerurilor este tot ceea ce omul dorește, este viața omului… Iar Împărăția este o moștenire. Iar moștenirea este ceva ce mi se cuvine de drept, nu în baza meritului. Moștenirea nu trebuie să o câștig, căci mi se cuvine…
Moștenirea Împărăției lui Dumnezeu mi se cuvinte pentru că-i un dar din partea Tatălui, însă, în mod ciudat, eu pot să nu o moștenesc… De ce?
Pentru că moștenirea – adică Împărăția lui Dumnezeu – este viața fraternă și filială. Cine nu trăiește ca frate și fiu, adică cine nu iubește nu a moștenit Împărăția, Împărăția pe care Dumnezeu vrea să i-o dea, dar acest om nu o dorește…
Împărăția lui Dumnezeu este Dumnezeu care îmi propune, îmi dă iubirea Sa, îmi dă viața Sa, iar eu trebuie să răspund acestei iubiri și să trăiesc viața nouă. Iar dacă nu o trăiesc înseamnă că arunc moștenirea la gunoi… Așadar, avem întreaga noastră responsabilitate, de care nimeni nu ne lipsește, în a primi moștenirea… Altfel spus, Împărăția lui Dumnezeu este în totalitate har, dar al lui Dumnezeu, nu-i meritul nostru. Însă eu, dacă nu răspund, alung Împărăția de la mine, chiar dacă Dumnezeu vrea să mi-o dea… Fapt pentru care este importantă strădania noastră ascetică, efortul nostru… În concluzie, Împărăția, deși este un dar al lui Dumnezeu, implică și strădania noastră…
Împărăția lui Dumnezeu, înainte de a fi în planul averii, al posedării, al moștenirii… este în planul ființei: Împărăția lui Dumnezeu este să fim ca Dumnezeu. Iar în măsura în care în mine accept păcatul, eu nu sunt ca Dumnezeu, deci eu nu am Împărăția.
La un moment dat ni se spune că „vom fi fiii lui Dumnezeu”, ca moștenire, ca răsplată… „Veți fi fiii lui Dumnezeu”, veți fi ca Dumnezeu… În planul ființei, în măsura în care există păcatul, eu mă elimin, mă exclud din sfera lui „a fi ca Dumnezeu”, deci eu nu moștenesc Împărăția lui Dumnezeu.
În raportul nostru cu Dumnezeu există două pericole… Cel dintâi constă în a-L considera rău și a dori să merităm Împărăția lui Dumnezeu. Ca și cum Dumnezeu ar fi rău, iar eu ar trebui să câștig iubirea Sa. Aceasta este calea opusă celei indicate de Evanghelie, pentru că este vorba de justiția pe care omul și-o construiește cu puterile sale; este autojustificarea, care îl conduce la disperare și la sinucidere, pentru că nu reușește să-și sacrifice viața pentru Dumnezeu. Este calea falsă a religiei, care subjugă omul, îl înstrăinează de identitatea sa adevărată…
Există și idolul opus, adică sunt cei care judecă astfel: „Dumnezeu este bun. Și atunci bunătatea Sa este un pretext al răutății mele”… Cu alte cuvinte, pentru că Dumnezeu este bun, eu fac ceea ce vreau… Însă acest Dumnezeu bun nu-i adevăratul Dumnezeu bun, ci este idolul răutății mele, căci îmi folosește ca alibi ca să fac ceea ce vreau eu… Însă, nu! Dumnezeu nu este de acord să fie cauza răului meu… Eu nu pot să-mi bat joc de Dumnezeu și de mila Sa (cf. Rm. 2, 4), pentru a acoperi răul meu și nedreptatea mea! Ci mila Sa trebuie să mă determine să mă convertesc.
Există două feluri de a face din Dumnezeu propriul nostru idol: ori a-L considera rău, și astfel mă sacrific Lui în totalitate, sau să-l consider bun și, în acest caz, renunț la responsabilitatea mea și nu fac nimic, și-L alung din viața mea…
Drept pentru care frica de Dumnezeu – adică a ține cont de Dumnezeu – este foarte importantă, adică a ține cont de Dumnezeu în propria viață și de judecata Lui.
Noi nu spunem: „Pentru că mama mea mă iubește, eu pot să o bat și să o ucid, căci oricum ea mă iubește”… Un astfel de om nu-i un fiu bun… El nu este fiu, chiar dacă mama sa îl consideră fiu. Fiul este cel care răspunde iubirii materne și fraterne, cu o iubire filială.
Așadar, trebuie să existe răspunsul nostru, care e identitatea noastră. Dacă lipsește răspunsul nostru, am pierdut identitatea noastră, adică Împărăția, asemănarea noastră cu Dumnezeu.
În istoria vieții noastre oscilăm între aceste două poziții: mai întâi avem impresia că Dumnezeu este rău, căci îl suprapunem propriului super-eu, și-L vedem ca pe un Dumnezeu sever, judecător, și atunci ne străduim să pretindem drepturi… Nu ne este frică de El în sens just, ci în sensul servil, care ne subjugă… Apoi descoperim că Dumnezeu este diferit, și cu ușurință cădem în cealaltă extremă… adică Dumnezeu este bun și noi putem face tot ceea ce vrem… Suntem chemați să urcăm la un nivel superior în raportul nostru cu Dumnezeu: un raport de iubire și de acceptare necondiționată din partea Sa, care devine un răspuns de iubire și de efort din partea mea… Altfel spus, privindu-L pe El, eu mă angajez să devin ca El.
Așadar, harul, iertarea și justiția Sa nu trebuie să le privim cu ușurință, căci pe El l-au costat viața, deci și eu iau parte la acest cost…
Care-i prețul harului și al iubirii lui Dumnezeu? Nu are preț! Harul este gratis. Însă pe El îl costă viața. Și-l costă viața și pe cel care acceptă harul. Pentru că singurul răspuns demn dat Vieții este viața dăruită, iar Iubirii, este iubirea care-și dă viața. Deci harul nu costă nimic, dar costă viața, dacă un om acceptă harul, pentru că dă sens vieții sale și devine ca Dumnezeu, care iubește gratis. Iar noi suntem chemați să trăim ca El.
Omul care fură sau este imoral, idolatru, adulter, bețiv, avar, calomniator, cu siguranță nu iubește. Deci este în afara Vieții.
În acest loc apare o nouă întrebare: cine se mântuiește, pentru că toți simțim că avem ori unul ori altul din aceste păcate?
În adevăr, nimeni nu se mântuiește!
Problema este cu totul alta… Mai întâi de toate, să nu justificăm răul nostru. Deci să știm că este un rău. Apoi să cerem iertare în mod serios și, în final, să ne convertim. Adică să ne disociem, să ne dezicem de rău… Să nu-l vrem… Chiar dacă îl săvârșim, nu-l vrem.
Deci este un fapt de inteligență, adică să înțelegem că este un rău; și un fapt de voință, adică mă disociez, chiar dacă pe moment nu reușesc să scap de acest rău… Dar eu vreau să scap de acest rău. Și această libertate de a nu vrea să fac răul o am mereu.
În realitate, Dumnezeu ne dă har tuturor. De fapt, Pavel le spune: „Și voi erați așa”. Dumnezeu dă har tuturor (ne spală și ne sfințește), pentru că harul este gratis și-i pentru toți. Însă eu trebuie să înțeleg ceea ce este bine și ceea ce-i rău; ceea ce mă face ca Dumnezeu și ceea ce nu mă face ca Dumnezeu… Apoi trebuie să vreau ceea ce mă face ca Dumnezeu și să nu vreau ceea ce nu mă face ca Dumnezeu… Chiar dacă încă am răul… Dar am înainte tot drumul vieții pentru a mă elibera de rău… Așadar, există din partea noastră un angajament de a răspunde Iubirii și harului divin. Suntem responsabili, adică avem abilitatea să răspundem în viața noastră. Dacă nu, există pericolul ca harul și mila lui Dumnezeu să fie ultimul idol, care ne-ar face să ne falimentăm viața: „Oricum, El este bun, atunci putem face tot ceea ce vrem”…
v. 11
11 Şi aşa eraţi unii dintre voi, dar aţi fost spălaţi, aţi fost sfinţiţi, aţi fost justificaţi în numele Domnului Isus Cristos şi în Duhul Dumnezeului nostru.
Cine se va mântui văzând că fiecare dintre noi a avut de a face cu măcar unul dintre păcatele enumerate la vv. 9-10? Un monah, deși ducea o viață spirituală înaltă, s-a acuzat în testamentul său – scandalizându-i pe cei care-l cunoșteau – de o serie infinită de păcate…
Este adevărat că Pavel vrea să facă un diagnostic al relelor, pentru ca apoi să ofere o terapie… Însă vrea să sublinieze răul prezent în comunitate și în noi… Dar în final ne amintește că am fost răscumpărați…
Botezul ne-a spălat de acest rău. De ce? Pentru că ne-a sfințit. „Ne-a sfințit”, înseamnă că ne-a făcut ca Dumnezeu. Cu alte cuvinte, botezul ne face ca Dumnezeu, pentru că botezul este iubirea pe care Dumnezeu o are pentru mine… Dacă eu accept această iubire, ea mă transformă. Dacă nu mă schimbă, nu-i adevărat că am acceptat această iubire.
Transformarea mea va fi progresivă, la fel cum fiecare drum este progresiv… Însă, oricât ar fi de progresiv, este una dacă merg într-o direcție, și alta dacă merg în direcția opusă… Nu-i important în care punct al drumului am ajuns, ci în ce direcție merg…
Cu adevărat noi suntem spălați, în sensul că, dacă acceptăm iubirea Sa, suntem sfinți, îi aparținem Lui, și deci începem să înaintăm în acea direcție, adică să răspundem iubirii Sale.
Și suntem și „justificați” (duși la dreptate), adică suntem făcuți drepți. Altfel spus, iubirea ne face drepți, ne face capabili să iubim, așa cum suntem iubiți.
Toate acestea se realizează „în numele”, adică prin persoana lui Isus care „m-a iubit și s-a dat pe Sine pentru mine”; și „în Spirit”. Spiritul este viața pe care El a dat-o pentru mine, e viața lui Isus și iubirea Sa pentru Tatăl și pentru frați. Acest Spirit mi l-a dat și mie din înaltul crucii.
Și acesta e începutul vieții noi.
Pavel a pornit de la problema certurilor dintre credincioși iscate de moșteniri și furturi, pentru a ajunge la o temă mult mai amplă, explicând că între credincioși există o nouă justiție și un fel nou de a trăi, care nu mai este modul de a trăi al lumii, ci este cel divin, care de acum suntem chemați să-l trăim…
Iar tema centrală este „mai bine să îndurăm nedreptatea, decât să o facem”.
Texte utile
Prima temă a versetelor noastre este diferența dintre lege și Evanghelie, cf. Mt. 5, 17-48. Textul opune legii radicalitatea legii Evangheliei, pentru că scopul Evangheliei este: „Fiți deci perfecți, după cum perfect este Tatăl vostru”, adică ne invită să devenim ca Dumnezeu.
Despre exigențele acestei legi, cf. Lc. 6, 27-38, iubiți dușmanii voștri;
Aceste două texte reprezintă judecata creștinului asupra lumii.
Un al treilea text ne vorbește despre raportul nostru cu autoritatea civilă, cf. Rm. 13, care trebuie respectată, pentru că își face doar datoria. Oricum, între frați avem un alt mod de a ne comporta… Dar din acest motiv nu trebuie să fim lipsiți de loialitate față de autoritatea civilă, față de care trebuie să ne supunem.
Despre faptul că e mai bine să suferim nedreptatea, cf. 1Pt. 2, 19: „E un har, pentru cine-L cunoaște pe Domnul, să sufere pe nedrept”. Avem tema servitorului suferind, care-i justifică pe toți, și care ia asupra Sa relele noastre cf. Is. 53. E tema centrală a creștinismului, este mântuirea prin cruce. Și este singura temă pe care apostolii și iudeii nu au înțeles-o și pe care nici noi nu vrem să o înțelegem…
Despre faptul că mântuirea este un har, o moștenire, deci este gratuită, însă cere răspunsul nostru, cf. Iuda, versetul 4., și Rm. 2, 4, unde ni se spune că nu trebuie să-L nesocotim pe Dumnezeu și iubirea Sa. Cu alte cuvinte, să știm că iubirea lui Dumnezeu cere un răspuns din partea noastră.
[1] Reprezintă blocarea inconștientă a gândurilor, a impulsurilor și sentimentelor de neacceptat.
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Gabriela Neag și Ioan F. Pop