Descendenții lui Levi erau singurii care nu aveau dreptul la moștenire. Pământul făgăduinței era împărțit între cele unsprezece triburi, iar tribul lui Levi nu avea pământ… Pământul înseamnă viață, deci tribul lui Levi era fără viață, căci viața omului este hrănită de roadele pământului… Fără pământ, omul nu are cu ce trăi.

Tribul lui Levi – tribul sacerdotal, care aducea cultul la Templu – înțelege un lucru pe care-l amintește poporului: faptul că viața nu-i pământul, ci-i Dumnezeu care a dat pământul. Dacă nu, omul face din pământ un fetiș, devine un animal care se hrănește cu roadele pământului. Însă noi ne hrănim cu Dumnezeu. Iar Levi amintește tuturor celorlalte triburi că pământul este darul lui Dumnezeu, deci adevărata moștenire este Dumnezeu.

Viața nu-i ceea ce alții îți dau ca să trăiești, viața este Celălalt, cel care-ți dăruiește, în spatele fiecărui dar stă dăruitorul. Așadar, cei din tribul lui Levi descoperă care e adevărata moștenire a omului.

Adevărata mea moștenire este minunată, căci este Domnul: „Tu ești Domnul meu, iar eu sunt al Tău”. Deci tribul lui Levi amintește întregului popor ceea ce fiecare dintre noi este… Tot ceea ce există pe lume este un dar de la Dumnezeu, iar în spatele darului se află Dăruitorul. Iar însemnătatea fiecărui dar este comuniunea noastră cu Dăruitorul. Cine începe să adore darul devine fetișist, se identifică cu darul și nu mai înțelege nici valoarea darului, nici a sensului vieții, care e Celălalt, cel care-ți dăruiește.

Iar ceea ce are valoare în raportul dintre persoane – chiar dacă nu înțelegem prea bine despre ce este vorba – cu atât mai mult are valoare în raportul nostru cu Dumnezeu.

Aceste versete pornesc de la o problemă. În cateheza anterioară am expus problema opusă, faptul că corintenii erau persoane luminate, deci libere. Astfel, libertatea se exprima în două forme de sclavie: „pentru că sunt liber, fac tot ceea ce îmi place și ce simt…”. Și, astfel, omul devine sclavul a ceea ce-i place și a ceea ce simte… Dar exista și tendința opusă… „Văzând că sunt liber, în sfârșit sunt liber în fața materiei, deci înseamnă că nu mai trebuie să urmez materia (să nu mai satisfac nevoile trupului), deci înseamnă că taina căsătoriei este rea, înseamnă că trebuie să fim celibatari, că nu trebuie să ne căsătorim”… Erau cele două poziții curente opuse: cea a libertinismului absolut în sfera sexuală, și cea de interzicere a sexualității, fiind considerată negativă față de virginitate (feciorie)…

În realitate, problema libertinismului nu au pus-o cei din Corint, ci a intuit-o Pavel, pentru că aceste aspecte mai mereu se împletesc…

Așadar, Pavel a răspuns mai întâi la problema libertinismului, care e comună…

Apoi urmează cea de a doua, la care Pavel va răspunde. De fapt, el își începe discursul astfel: „Cât despre cele ce mi-ați scris, vă răspund…”.

De aici înainte avem toate răspunsurile pe care Pavel le dă întrebărilor primite de la corinteni…

Mai înainte de a explica aceste texte care abordează chestiuni morale, să spunem ceva despre morala lui Pavel și despre morala creștină în general…

Morala noastră nu-i un moralism, adică nu înseamnă „a face lucrurile din datorie”… Deși este un lucru înțelept, căci dacă toți și-ar cunoaște propria datorie și ar împlini-o, ar fi optim… Dar nu aceasta este morala creștină!

Creștinismul are imperative, porunci, dar imperativele pornesc de la un indicativ… Indicativul este „ceea ce ești” și care ți-a fost revelat în Isus Cristos: ești fiul lui Dumnezeu, deci devii fiu! Ai fost eliberat, deci devino liber! Ai fost iubit, deci învață să iubești! Ai fost mântuit, deci trăiește o viață mântuită de egoism!

Așadar, imperativul izvorăște direct din indicativ.

Altfel spus, implicarea mea, efortul meu derivă din darul care deja mi-a fost făcut. „Ești fiul lui Dumnezeu” este indicativul, e revelația a ceea ce suntem… „Prin urmare, trăiește, implică-te să trăiești în mod coerent cu identitatea ta, care-ți spune că ai o strânsă înrudire cu Dumnezeu!”.

Deci, morala creștină nu-i moralism, ci e faptul de a atinge propria ta identitate, să devii ceea ce ești!

Altfel spus, odată ce un om s-a născut, problema este să trăiască, să crească. Nu-i suficient că s-a născut. Dacă ar fi astfel, omul ar muri imediat… La fel, în viața spirituală: iubirea lui Dumnezeu ne ajută să ne naștem, dar apoi trebuie să ne alimentăm cu această iubire, să creștem, iar apoi să răspundem, ca să devenim ca El, adică să avem responsabilitate.

Așadar, partea responsabilității trebuie privită nu în sens moralist, ci ca o responsabilitate, adică abilitatea și capacitatea de a răspunde, apropo de ceea ce ai înțeles.

Din acest motiv noi devenim, ne maturizăm. Adică există un drum… Iar omul străbate drumul numai dacă înțelege ceea ce trebuie să devină și numai dacă vrea… Problema lui este să înțeleagă și să vrea.

În ajutorul nostru avem inteligența, iar pentru inteligență avem indicativul care ne spune adevărul nostru, ceea ce noi suntem, adică fiii lui Dumnezeu… Apoi avem imperativul care privește voința noastră, și care e drumul în care ne implicăm activ. Acesta constă în faptul că: după ce omul a înțeles care e adevărul, trebuie să-l iubească… Omul învață treptat să iubească adevărul, puțin câte puțin…

Libertatea înseamnă a iubi ceea ce-i adevărat și a crește în adevăr!

Să ne reîntoarcem la versetele noastre. Motivul scrierii lor a fost faptul că era interzisă căsătoria sau să se folosească de aceasta… pentru că toți ar fi trebuit să fie feciori. Să vedem ce răspunde Pavel…

Se citește 1Cor. 7, 1-16

¹ Referitor la cele ce mi le-aţi scris, este bine ca omul să nu se atingă de femeie. ² Totuşi, pentru a evita desfrânările, fiecare [bărbat] să-şi aibă femeia lui şi fiecare [femeie] să-şi aibă bărbatul ei. ³ Bărbatul să-şi împlinească datoria faţă de soţie, la fel şi soţia faţă de bărbat. ⁴ Femeia nu este stăpână pe trupul ei, ci bărbatul; la fel, nici bărbatul nu este stăpân pe propriul trup, ci femeia. ⁵ Să nu vă lipsiţi unul de celălalt decât cu consimţământ, pentru un anumit timp, ca să vă dedicaţi rugăciunii şi iarăşi să fiţi împreună ca să nu vă ispitească Satana din cauza nestăpânirii voastre. ⁶ Vă spun lucrul acesta ca o îngăduinţă, nu ca o poruncă. ⁷ Eu aş vrea ca toţi oamenii să fie ca mine, însă fiecare îşi are carisma proprie de la Dumnezeu, unul într-un fel, altul în alt fel. ⁸ Celor necăsătoriţi şi văduvelor le spun că este bine pentru ei dacă rămân ca mine. ⁹ Dar dacă nu se pot stăpâni, să se căsătorească, pentru că este mai bine să se căsătorească decât să ardă. ¹⁰ Celor căsătoriţi le poruncesc, nu eu, ci Domnul: femeia să nu se despartă de bărbat. ¹¹ Dar dacă se desparte, să rămână necăsătorită sau să se împace cu bărbatul, iar bărbatul să nu-şi lase femeia. ¹² Celorlalţi le spun, eu, nu Domnul: dacă un frate are o soţie necreştină şi ea consimte să locuiască cu el, să nu o părăsească. ¹³ Iar dacă o femeie are un bărbat necreştin şi acesta consimte să locuiască cu ea, să nu-şi părăsească bărbatul, ¹⁴ căci bărbatul necreştin este sfinţit prin femeie, iar femeia necreştină este sfinţită prin frate; altfel, copiii voştri ar fi necuraţi, însă ei sunt sfinţi. ¹⁵ Dar dacă cel necreştin vrea să se despartă, să se despartă: în cazuri de acestea, fratele sau sora nu sunt legaţi. Dumnezeu v-a chemat la pace. ¹⁶ Căci cum [poţi să] ştii, tu, femeie, dacă îţi vei mântui bărbatul? Sau cum poţi şti, tu, bărbatule, dacă îţi vei mântui soţia?

Versetele ne prezintă multe probleme… Vom expune ceea ce le unește, apoi le vom trata una câte una…

Ceea ce le unește este întrebare pe care i-au adresat-o în scris… De acum înainte Pavel va răspunde scrisorii primite de la corinteni, care cuprinde câteva întrebări și nedumeriri…Corintenii spuneau: „E bine ca omul să nu se căsătorească. Și e obligatorie fecioria, pentru cei care cred”.

Pavel răspunde că este bună căsătoria, dar și fecioria…

Împotriva gnosticilor (a spiritualiștilor) spune că sacramentul căsătoriei este bun, bazându-se pe întreaga tradiția biblică a bunătății căsătoriei, iar împotriva tendințelor iudeilor afirmă faptul că și fecioria este bună, căci pentru iudei fecioria nu avea vreun sens. Pentru ei sterilitatea era văzută ca un blestem.

Pavel nu afirmă doar că fecioria este bună, ci și că este „mai bună”, întărind: „Aș vrea ca toți să fie ca mine”.

Apare o problemă: dacă fecioria e mai bună, atunci toți ar trebui să fim necăsătoriți. Nu? Nu-i așa că toți trebuie să facem ceea ce-i mai bine?

Însă adevărul nu-i acela că toți trebuie să facem ceea ce e mai bine! Dar este adevărat că există un „mai bine” obiectiv.

Apoi, fiecare om face „nu ceea ce-i mai bine din punct de vedere obiectiv”, ci face ceea ce el poate să facă, adică își urmează vocația sa, chemarea sa.

Fiecare face ceea ce-i mai bine pentru el, în pace…

Vreau să spun că scopul omului este să-l iubească pe Dumnezeu și pe aproapele.

Sfințenia este pentru toți. Toți trebuie să ajungem pe această culme. Este adevărat că există o cale directă, dar cu un grad mare de dificultate.

„Este mai bună”?

Dacă un om reușește să o parcurgă, pentru el e mai bine… Dar dacă alunecă în prăpastie, nu-i mai bună!

Apoi există alte căi mai ușoare care ajung pe acea culme… Și fiecare om poate să-și aleagă calea sa.

Important este să ajungă pe culme, care e sfințenia, voia Domnului.

Calea pe care o vei urma va fi cea pe care Domnul ți-o indică ție, nu aceea care-i cea mai bună din punct de vedere obiectiv.

Este adevărat că există un „mai bun obiectiv” de care e just să ținem seama… Pentru că există o scară a valorilor la nivelul lucrurilor, căci un lucru nu-i egal cu opusul său… Însă acest „mai bine” tu îl vei face, dacă ești chemat să-l faci.

Dar cum știi dacă ești chemat?

Ești chemat să-l faci dacă îl poți face bine, cu pace, cu seriozitate și dacă îți reușește… Dacă nu, înseamnă că acel lucru nu-i pentru tine.

Dar aceasta este o regulă generală…

Noi toți suntem chemați să facem „ce-i mai bine”.

Oare trebuie să tot încercăm, să ne tot chinuim ca să facem binele, trăind tot mai neliniștiți? Nu!

Eu trebuie să fac acel „mai bine” care-mi reușește, care-mi este posibil să-l înfăptuiesc, cu seriozitate, cu bucurie și cu pace și față de care simt o atracție.

Dacă nu sunt atras față de acest mai bine, sau dacă nu simt bucurie, sau dacă mă simt neliniștit și nu-l înfăptuiesc cu pace, acel lucru nu-i pentru mine. Așadar, în cazul oricărui lucru bun, dacă nu se verifică aceste criterii, nu-i pentru mine… în afară de respectarea legii, care interzice lucrurile negative, adică să nu facem răul. Niciodată să nu facem răul!

În textul nostru avem patru întrebări adresate de corinteni lui Pavel.

Cea dintâi este: „omul căsătorit nu trebuie să se atingă de soția sa?”. Pavel răspunde: „Căsătoritul este bine să fie căsătorit!”

Iar cine nu-i căsătorit, ce trebuie să facă? Să nu se căsătorească?

Pavel spune: „Dacă nu se căsătorește, e mai bine. Nici eu nu-s căsătorit”. Dar depinde de faptul dacă-i chemat să se căsătorească sau nu. Aceasta este a doua problemă.

A treia chestiune este: „Cine e căsătorit, oare nu-i bine să se abțină de la actele intime, pentru a se dedica operelor spirituale?”.

Pavel răspunde: „Poate să se abțină, dar cu prudență și pentru un timp scurt. Pentru că omul căsătorit nu-i chemat să trăiască precum celibatarul”.

Ultima întrebare este: „Iar cine este căsătorit cu un păgân, ce trebuie să facă?”.

Aceste patru teme la vom aprofunda în cateheza noastră.

Vom nota că Pavel răspunde acestor probleme nu în mod ideologic, ci în mod concret și practic…

Există o scară obiectivă a valorilor și este just să existe, dar apoi există și vocația fiecărei persoane în parte, iar propria vocație o cunoaște fiecare, personal.

Discernământul nu este între bine și rău, ci între două lucruri bune. Mai mult, între unul bun și unul „mai bun”. Deci întrebarea este: „Care-i pentru mine lucrul mai bun?”. Iar eu mă sfințesc înfăptuind lucrul „mai bun” care-i valabil în cazul meu și nu alegând și făcând lucrul care-i „mai bun în sine”, mai bun din punct de vedere obiectiv. Căci dacă nu, la nivel obiectiv eu sunt sigur că-i mai bine pentru om să fie certozin, să stea să se plictisească, ascultând lucruri stupide întreaga zi… Dar dacă Domnul nu mă cheamă să fiu certozin (un om retras), pentru mine este „mai bine” să fac altceva.

Vreau să spun că „mai bun” nu-i identic cu „mai bun în sine”, ci-i ceea ce Dumnezeu vrea de la tine. Îți rămâne problema cum să discerni ce-i mai bun pentru tine… Dar e important să știi că există ceva mai bun în sine, pentru că acel mai bun în sine este realitatea pe care toți suntem chemați să o trăim. Cu alte cuvinte, celibatul nu face nimic altceva decât să arate acea virginitate (supunere/ascultare) a inimii față de Domnul, pe care fiecare om ar trebui să o aibă.

Certozinul nu face nimic altceva decât să arate, celor care fac orice alt fel de muncă apostolică, faptul că ceea ce contează este unirea fiecărui om cu Dumnezeu, care este principiul și scopul oricărui apostolat, dacă nu, apostolatul este inutil…

Așadar, cine are acea carismă particulară, o are „pentru alții”, să-i slujească pe alții.

Aceasta este tema generală. Acum vom examina fiecare temă, pe rând.

v. 1

¹ Referitor la cele ce mi le-aţi scris, este bine ca omul să nu se atingă de femeie.

Așa susțineau corintenii: „e bine pentru om să nu se atingă de femeie”. Cu alte cuvinte, omul nu trebuie să se căsătorească. Materia e negativă, deci uniunea intimă dintre soți e negativă, deci trebuie exclusă.

Această mentalitate este împotriva întregii tradiții biblice, e împotriva bunului simț dar și a creației, pentru că Dumnezeu l-a făcut pe om bărbat și femeie. Fiind iudeu, Pavel cunoaște toate aceste adevăruri și mai știe un lucru pe care l-am amintit în cateheza anterioară: tocmai sexualitatea – faptul de a fi bărbat și femeie – este chipul lui Dumnezeu. Altfel spus nu bărbatul este chip al lui Dumnezeu și nici femeia, ci cei doi luați împreună sunt chipul lui Dumnezeu.

Acest fapt înseamnă că sexualitatea – omul, la nivelul trupesc – are în sine chipul lui Dumnezeu, și deci sexualitatea este bună!

De ce?

Pentru că Dumnezeu este relație, diversitate, acceptare, dar și fecunditate, viață și iubire. Astfel, sexualitatea readuce la nivel trupesc chipul lui Dumnezeu, în care-s toate însușirile enumerate.

Noi trebuie să înțelegem sexualitatea în cheie simbolică și nu în cea fetișistă…

Sexualitatea are o valoare umană, ba, mai mult, are o valoare divină, deci, trebuie trăită ca o valoare atât umană, cât și divină. Sexualitatea nu-i „un lucru/obiect”. După cum nici hrana pe care omul o mănâncă nu-i „un lucru/obiect”… E adevărat că pentru animal este un obiect, dar, pentru om, mâncarea este ocazie de a sta împreună cu alții, e comuniune, e familie, e comunicare… Deci este un fapt uman, mai mult, este un lucru divin.

Este important să recuperăm această interpretare simbolică a mâncării, a trupului și a sexualității. Dacă nu, decădem la nivelul animalelor. Iar omul are mereu această tendință… Adică să trăiască în mod animalic, să-și trăiască propria viață la fel ca animalele. Și acesta e răul! Adică să nu trăiască în mod uman și divin.

Omul se deosebește de animal prin capacitățile sale simbolice de a citi realitatea și de a da valoare lucrurilor…

În spatele discursului său, Pavel presupune că se cunosc toate aceste aspecte pozitive ale căsătoriei…

Apoi, el răspunde celor care au afirmat că „e bine să nu atingă femeia”. Să ascultăm ce răspuns dă…

v. 2

² Totuşi, pentru a evita desfrânările, fiecare [bărbat] să-şi aibă femeia lui şi fiecare [femeie] să-şi aibă bărbatul ei.

Pavel precizează: să admitem că ar fi bine ca bărbatul să nu se atingă de femeie. Și eu sunt de acord cu această părere, dar dintr-un alt motiv, pe care vi-l voi spune după… Și-l vom explica după, fiind vorba de valoarea virginității…

Însă, chiar dacă fecioria este un lucru bun, „fiecare om să aibă propria sa soție, și fiecare femeie, propriul său bărbat”. Deci, căsătoria este un bine.

Pavel motivează – „din cauza pericolului desfrâului (a neînfrânării)”.

De ce?

Mai întâi trebuie să înțelegem însemnătatea virginității.

Fecioria, în creștinism, este ceva măreț, deși este doar amintit în VT. Cu alte cuvinte, dacă sexualitatea – ca raport bărbat-femeie – îl reprezintă pe Dumnezeu, înseamnă că Dumnezeu este relație, dar înseamnă și ceva mai profund, adică faptul că omul este cealaltă parte a lui Dumnezeu (omul este jumătatea lui Dumnezeu), omul este în relație cu Dumnezeu.

Așadar, relația ta cu celălalt (cu cel diferit de tine la nivel sexual) indică relația ta cu Celălalt, cu Absolutul, cu Diferitul, cu Dumnezeu. Prin urmare, virginitatea înseamnă tocmai a vesti această relație a omului cu Celălalt, pe care căsătoria o vestește prin medierea unui alt om. Iar fecioria o vestește în mod direct.

De aceea Pavel spune că e bine ca un om să nu se căsătorească. Dar spune și că este bine ca un om să se căsătorească. De ce?

Pentru că omul nu reușește – decât cu excepția celui care e chemat, sau prin faptul că Dumnezeu îi face acest dar – să trăiască înfrânarea. Altfel spus, să trăiască corect această relație cu Altul, cu Dumnezeu, în feciorie. Deci este bine să existe căsătoria.

Sfântul Toma de Aquino nota: „Dacă nu ar fi existat păcatul originar, ar fi fost mai bună căsătoria decât fecioria”, în sensul că am fi trăit căsătoria fără dezordine, care e consecința păcatului. „Dar pentru că există păcatul și dezordinea, virginitatea indică victoria asupra dezordinii”. Ca să înțelegem mai bine, dăm un alt exemplu: în sine, bogăția este mai bună decât sărăcia, dacă s-ar folosi corect. Pentru că Dumnezeu a făcut darurile pământului… Dar de ce este mai bună sărăcia? Pentru că noi toți ne sfâșiem din cauza bogăției. Așadar, tocmai pentru a remedia un lucru strâmb, este mai bună sărăcia și celibatul… Și nu pentru că „în sine” sunt absolut mai bune.

Este ciudat, dar e interesant…

Deci, cele două lucruri, în sine, sunt bune. Mai mult, devine lucru bun ceea ce nu ar fi fost bun… adică lipsirea de raportul sexual și de bogăție… De ce? Pentru că dacă te-ai folosit rău de acel lucru, faptul că te lipsești de el îți vestește că: „Vezi că acel lucru nu-i identic cu acel lucru important pe care-l credeai, nu-i acel fetiș, acel absolut care credeai că este”… Deci le reamintește tuturor incompletul, neîmplinitul…

Deci, admițând că ar fi adevărat faptul de a nu atinge femeia, Pavel spune: „Totuși e bine să se căsătorească, din cauza desfrâului (al neînfrânării)”, pentru că omul trăiește dezordonat sexualitatea, așa cum trăiește dezordonat și mâncarea, și munca, și toate celelalte aspecte ale vieții sale…

v. 3

³ Bărbatul să-şi împlinească datoria faţă de soţie, la fel şi soţia faţă de bărbat.

Este interesant: între bărbat și femeie nu există drepturi, ci doar îndatoriri. Iar acest fapt este extrem de important, căci este o mare diferență între o viață bazată pe datorii și una pe drepturi.

Dacă un om judecă pornind de la propriile sale drepturi, se va separa de celălalt… El va spune „E dreptul meu!”. Nu! Fiecare are datoriile sale față de celălalt… Dacă fiecare își respectă îndatoririle într-o căsnicie, atunci toate funcționează. Dacă fiecare își revendică drepturile proprii, fiecare se va certa cu celălalt pentru acestea și niciunul dintre soți nu le va respecta…

Dacă fiecare soț respectă îndatoririle personale, toate vor funcționa bine în viața cuplului, pentru că fiecare primește de la celălalt, în mod liber, ceea ce altul îi dăruiește…

Diferența dintre drepturi și datorii este diferența care există între egoism și iubire…

Iubirea cunoaște numai îndatoririle proprii, și aceasta este libertatea… Egoismul cunoaște doar drepturile sale, aceasta este sclavia… Omul egoist este atent numai față de eul său și față de drepturile sale (ceea ce i se cuvine).

Dacă în căsătorie fiecare soț ar pretinde de la celălalt „ceea ce i se cuvine”…

Ce ți se cuvine?

Nimic!

Urmând mentalitatea: „pretind ce mi se cuvine”, fiecare se gândește numai la sine. Dar în acest caz, ei nu sunt căsătoriți…

Căsătoria este un dar reciproc. Iar darul este ceva ce dai. Iar un om căsătorit oferă darul, nu pentru că-i obligat, pentru că celuilalt i s-ar cuveni de drept… Celălalt nu poate pretinde darul pe care îl oferi.

De ce îl oferi?

Pentru că tu simți datoria de a-l da. Pentru că cine iubește este dator, are datorii!

Revendicarea drepturilor – deși-i justă la nivel social – la nivel personal este un mare faliment, deși este justă, uneori este necesară… Vreau să spun că planul „drepturilor” înseamnă falimentul a ceea ce e just. Iar când se apelează la drepturi, este pentru că au fost încălcate… Altfel nu-i necesar ca unul să apeleze la drepturile sale… Pentru că iubirea respectă și împlinește ceea ce e just, dar neapelând la drepturi. Cu alte cuvinte, dacă doi frați se înțeleg, ei nu merg la avocat pentru a-și împărți moștenirea, sfâșiindu-se, ci fiecare își recunoaște propriile sale datorii și fiecare respectă drepturile celuilalt. Și acest exemplu este valabil în cazul oricărui raport…

Apelarea la drepturile omului este falimentul eticii iubirii. Însă, atunci când falimentează etica iubirii, e necesară apelarea la drepturi, după cum e necesară și apelarea la lege… Dar să clădim, să planificăm viața de cuplu pe mentalitatea pretinderii propriilor drepturi este inuman. Nu-i posibil să se construiască, să se planifice viața de cuplu și de familie pe drepturile omului…

Dar e just să existe drepturile soților, după cum e just să existe drepturile copiilor, pentru a sesiza tribunalul pentru minori, atunci când ele sunt încălcate. Dar apelarea la tribunal este ceva mizerabil, lipsit de demnitate…

Este just să existe, dar e josnic atunci când trebuie să-l oblig pe celălalt să-mi respecte drepturile, pentru că înseamnă că totul a falimentat.

La fel și-n relațiile noastre, este bine să înțelegem că, atunci când apelăm la drepturi, deja totul a falimentat… Dar e just să respectăm drepturile…

Problema este alta, iubirea are numai datorii! Aceasta-i frumusețea iubirii! Și apoi, iubirea face ceea ce trebuie să facă, în baza unei nevoi interioare, adică în baza iubirii!

Pavel ne explică din ce derivă această datorie…

v. 4

⁴ Femeia nu este stăpână pe trupul ei, ci bărbatul; la fel, nici bărbatul nu este stăpân pe propriul trup, ci femeia.

Cuvântul „stăpân”, exusia, în limba greacă, indică faptul că stăpânirea o are Domnul, Cel care are autoritate, putere asupra sa…

În realitate, în căsătorie soțul nu este al său, după cum nici soția nu este a sa, ci fiecare este al celuilalt! Acesta este cel mai frumos aspect al relației: tu ești al celuilalt!

Mulți spun: „Eu sunt al meu”. Nu! Căci iubirea este o aparținere liberă. Prin urmare, eu nu-i pot spune celuilalt: „Ești al meu”, dar pot să-i spun, și-i frumos să-i spun: „Sunt al tău, sunt a ta”.

Așadar, trupul nu-i al meu. Eu nu sunt al meu. Așa cum nici Dumnezeu nu-i al Său… Căci Tatăl este al Fiului, Fiul este al Tatălui, iar Spiritul/Iubirea este a ambilor.

A spune: „Sunt al meu”, indică iadul, singurătatea. Iar a spune: „Ești al meu”, înseamnă a-l reduce pe celălalt la un obiect de al tău… Adică îl strivești, îl ucizi…

Însă a spune: „Sunt al tău”, indică relația corectă…

vv. 5-6

⁵ Să nu vă lipsiţi unul de celălalt decât cu consimţământ, pentru un anumit timp, ca să vă dedicaţi rugăciunii şi iarăşi să fiţi împreună ca să nu vă ispitească Satana din cauza nestăpânirii voastre. ⁶ Vă spun lucrul acesta ca o îngăduinţă, nu ca o poruncă.

Pavel răspunde că soții se pot abține de la unirile intime, numai ținând cont de trei condiții. Cea dintâi este ca abținerile să fie decise de comun acord, căci dacă unul vrea abstinența, iar celălalt nu, abstinența este greșită. A doua este ca aceste abțineri să fie doar pe o durată scurtă de timp… Iar motivul să fie pentru a se dedica rugăciunii.

În final explică. „Aceasta este o învoire (o concesie), nu o poruncă”.

De ce?

Deoarece ei susțineau că pentru a se ruga este obligatoriu să se abțină de la raportul sexual în interiorul căsătoriei și să respecte toate legile curăției… Nu!

Pavel pune unele limite clare, dar spune că sunt o învoire (o concesie), nu o poruncă.

Porunca este să nu depășiți aceste concesii! Așadar, abținerile de la actele intime trebuie să fie decise de comun acord, pentru un timp scurt și pentru a se dedica rugăciunii.

Pavel le permite să se abțină, dar îi avertizează: fiți atenți să nu fiți ispitiți.

În versetul următor prezintă problema fecioriei.

v. 7

⁷ Eu aş vrea ca toţi oamenii să fie ca mine, însă fiecare îşi are carisma proprie de la Dumnezeu, unul într-un fel, altul în alt fel.

Pavel era celibatar și ar fi vrut ca toți să fie astfel. De ce? Pentru că aceasta înseamnă ceva precis și-i ceea ce spune Isus în Mt. 19, 11ș.u., atunci când, după problemele despre divorț, Petru concluzionează: „Dacă așa stau lucrurile, e mai bine pentru om să nu se căsătorească”. Iar Isus răspunde: „Nu toți înțeleg”… Nici Petru nu a înțeles, pentru că motivele din cauza cărora afirma că-i mai bine să nu se căsătorească erau date de faptul că nu se putea divorța… Dacă trebuie să trăiesc legat pe viață, e mai bine să nu mă căsătoresc… Însă Isus dorea să spună cu totul altceva… „Nu toți înțeleg faptul că unii sunt eunuci din pântecele maicii lor, alții au fost făcuți astfel de oameni, iar alții au ales să fie eunuci pentru Împărăția cerurilor… Dar nu toți înțeleg”.

Poziția lui Isus este cu totul diferită de cea a lui Petru, căci alegând să fii „eunuc” pentru Împărăție, înseamnă că alegi ca cealaltă parte/jumătate a ta în mod direct să fie Dumnezeu, la fel ca leviții.

Practic, celibatarul este cel care arată tuturor oamenilor ceea ce toți oamenii trebuie să trăiască, adică unirea cu Dumnezeu. După cum levitul, care nu avea pământ, arăta întregului Israel că adevăratul pământ, adevărata moștenire este Dumnezeu și nu pământul material. Pentru că acel care poseda pământul mergea apoi în exil, pentru că săvârșea nedreptatea… Altfel spus, pământul trebuie trăit ca fiind darul lui Dumnezeu.

Prin urmare, tu, în viața căsătoriei, ce trebuie să trăiești? Trebuie să trăiești iubirea față de Dumnezeu și față de aproapele; trebuie să trăiești darul oferit ție de Dumnezeu. Iar căsătoria ta trebuie să fie oglindirea acestei Iubiri. Și-i aceeași iubire pe care celibatarul o trăiește în mod direct cu Dumnezeu.

Cuvintele „aș vrea ca toți” exprimă o dorință a lui Pavel. Pentru că în mod sigur, în sine, „e mai bun” pentru că reprezintă ținta și nu doar scopul omului, ci acea aparținere, în starea pură, pe care toți, mai repede sau mai târziu, o vom avea.

Un alt aspect este că celibatarul are inima „neîmpărțită”, adică are o mai mare libertate și mai puține griji… Deci poate fi mai atent față de Domnul. Deci celibatarul are avantaje…

Dar Pavel spune: „Fiecare are propriul său dar de la Dumnezeu”.

E important să reluăm tema fecioriei, care cu adevărat e mai bună decât căsătoria, văzând cum stau lucrurile în zilele noastre (starea actuală a lucrurilor), chiar dacă la început era diferit.

Pentru că trăim în dezordine relațiile noastre, lipsirea de căsătorie – la fel ca sărăcia care-i lipsirea de lucruri – arată lumii că există o altă ordine… Așadar, celibatarul înfăptuiește un gest profetic, care dăruiește adevărata semnificație tuturor oamenilor. Însă celibatul este un dar. Și fiecare are propriul său dar, unul într-un fel, altul în modul opus… Și ambele daruri sunt bune! E un dar să trăiești căsătoria și e un dar să trăiești starea de celibatar. Și fiecare trebuie să-și trăiască propriul dar, fără ca să fie invidios pe darul celuilalt. Și fiecare, în fond, îi vestește, îi arată celuilalt valoarea…

Vreau să spun că celibatarul îi arată căsătoritului că ceea ce contează în sfera iubirii este să trăiască Iubirea, care e Dumnezeu. Iar căsătoritul îi va indica celibatarului: vezi că a trăi iubirea este un lucru destul de dificil… Tu ca și celibatar spui că trăiești iubirea lui Dumnezeu, dar nu știu dacă-i adevărat, pentru că… Vreau să spun că trăind în căsătorie, înțelegi că jumătatea ta te constrânge să ieși din egoismul tău… Dar Dumnezeu nu te constrânge niciodată, spre exemplu… În căsătorie, celălalt te roade și te corectează, te finisează… În schimb, pe Dumnezeu noi îl istovim, de obicei, căci El este veșnic…

Așadar, avem o complementaritate între căsătoriți și celibatari. Iar Dumnezeu știe de ce unuia îi dă un dar, iar altuia îi dă un altul…

Iar Dumnezeu este un Domn al păcii, deci tu trebuie să alegi să faci acel lucru pe care simți că-l vei face în pace, față de care simți o atracție… Este limpede că toți, dacă sunt normali, simt atracția spre căsătorie… Dacă un om simte atracția și spre celibat, deja este un semn că… Dacă, apoi, obiectiv este posibil, și dorește să fie celibatar, poate fi un semn că-i chemat să trăiască această stare… Dar nu-i sigur… Căci el trebuie să simtă bucurie și pace în această optică și apoi să aibă aceste sentimente la nivelul experienței, în istoria vieții sale, adică după ce a făcut alegerea. Și cei de lângă el să-i confirme că această alegere este potrivită pentru el… Pentru că e posibil ca el să fie în pace doar pentru că… pentru că a greșit în evaluarea sa…

Subliniem că și căsătoria și celibatul sunt un dar. Și nu doar că nu sunt în opoziție, ci slujesc unul celuilalt… adică se ajută și să edifică reciproc.

Cuvintele lui Pavel: „Aș vrea ca toți să fie ca mine” au o legătură cu ceea ce Pavel a experimentat în viața sa; el a fost copleșit de Iubirea Domnului, atât de copleșit, încât simte venirea Sa iminentă… Atunci îndeamnă ca toți să fie ca el…

vv. 8-9

⁸ Celor necăsătoriţi şi văduvelor le spun că este bine pentru ei dacă rămân ca mine. ⁹ Dar dacă nu se pot stăpâni, să se căsătorească, pentru că este mai bine să se căsătorească decât să ardă.

După Pavel, cel căsătorit este limpede ce trebuie să facă: să rămână căsătorit! Dacă s-ar abține de la folosirea relațiilor intime specifice căsătoriei, ar putea să o facă doar pentru un timp scurt, de comun acord, pentru a se ruga, iar apoi din nou să aibă relații intime…

„Aș vrea ca toți să fie ca mine”. Oare aceste cuvinte înseamnă că, cine nu-i căsătorit, trebuie să devină ca mine?

Pavel răspunde că-i un lucru bun a nu se căsători, dar cu o condiție, ca un astfel de om să știe trăi în continență (abstinență, înfrânare). Așadar, chemarea la celibat se exprimă prin două lucruri: mai întâi ca un om să dorească starea celibatară, iar apoi ca această stare să-i fie posibilă. Și nu să fie doar o fugă de căsătorie, pentru că îi este teamă. Dacă unei persoane îi este frică de femeie sau de bărbat, nu-i chemată la starea celibatarului, ci e chemată să se trateze… Fapt care e cu totul altceva, față de vocația la celibat. Acest fapt este foarte important, pentru că de obicei, un om crede că-i chemat, însă, de fapt, el trebuie să se trateze…

Deci trebuie să dorească celibatul și să aibă posibilitatea… Dar această dorință să nu fie o fugă… Și apoi „să fie posibil”, pentru că dacă un om „arde”, adică nu trăiește celibatul său în pace, înseamnă că nu-i chemat. Fie că a fost căsătorit mai înainte, fie că a rămas văduv, fie că încă nu s-a căsătorit…

vv. 10-11

¹⁰ Celor căsătoriţi le poruncesc, nu eu, ci Domnul: femeia să nu se despartă de bărbat. ¹¹ Dar dacă se desparte, să rămână necăsătorită sau să se împace cu bărbatul, iar bărbatul să nu-şi lase femeia.

Pavel ne spune că nu el, ci Domnul poruncește astfel.

Din Evanghelie cunoaștem disputa despre divorț…

Căsătoria creștină este monogamă și fidelă.

De ce?

Pentru că oglindește fidelitatea iubirii lui Dumnezeu! Deci nu-i fidelă în baza unei legi, ci pentru că omul are posibilitatea să trăiască planul originar al lui Dumnezeu, cu ajutorul harului lui Dumnezeu.

Planul originar al lui Dumnezeu este ca raportul bărbat-femeie să fie chip al raportului pe care Dumnezeu îl are cu noi. În această optică vorbim despre o căsătorie creștină. Acolo unde lipsește această optică de fidelitate nu avem o căsătorie creștină.

Atunci când doi cred că ar putea să se despartă, să se separe, deja nu mai este o căsătorie sacramentală… Pentru că nu mai este fondată pe fidelitatea lui Dumnezeu, în Cristos, adică nu mai este bazată pe această posibilitate nouă dată omului; o posibilitate care e un dar de har (grație) nu-i o lege.

Și-i reciproc, adică e valabil și în cazul bărbatului, și în cazul femeii. Deci avem o fidelitate, o reciprocitate. Iar monogamia creștină nu-i o pedeapsă, ci-i ceva revelator, adică revelează, deja de acum, posibilitatea unei iubiri care să fie fidelă și care știe să depășească dificultățile…

Când acest fapt nu se întâmplă… Se întâmplă ca soții să nu trăiască astfel… Dar faptul că există divorțuri nu anulează faptul că darul căsătoriei creștine e un bine și că așa trebuie să fie…

Spre exemplu: este foarte bine să nu avem pneumonie, dar se întâmplă să avem pneumonie. E mai bine să nu o ai, dar dacă o ai, te tratezi… Nu înseamnă că un om nu mai este fiul lui Dumnezeu pentru că are pneumonie, sau pentru că a divorțat nu mai poate trăi creștinește… Poate trăi foarte bine ca un adevărat credincios… Numai că trebuie să țină seama de această situație de boală, care nu-i de neglijat, la fel cum omul care are pneumonie nu poate să-și neglijeze boala… Deși are o boală rămâne la fel, un om și fiu al lui Dumnezeu… Dar este nevoie să priceapă despre ce este vorba, ce-l poate ajuta să rezolve aceste probleme, care nu sunt banale… Adică sunt similare unei grave maladii la nivelul fizic… Bolile relaționale sunt lucruri extrem de serioase…

Însă divorțul nu exclude indisolubilitatea căsătoriei ca dar, un dar care e propus tuturor. Și nu exclude ca omul, care a trecut printr-un faliment al căsătoriei, să poată fi un creștin mai bun decât unul care i s-a consacrat lui Dumnezeu…

După cum nouă tuturor celor care, deși am fost mântuiți și sfințiți de Cristos, ni se întâmplă să fim încă păcătoși… Vreau să spun că nu anulează faptul că greșim și nici că-i bine să păcătuim.

E important să ne gândim că așa este căsătoria. Dacă nu, nici măcar nu-i căsătorie.

vv. 12-13

¹² Celorlalţi le spun, eu, nu Domnul: dacă un frate are o soţie necreştină şi ea consimte să locuiască cu el, să nu o părăsească. ¹³ Iar dacă o femeie are un bărbat necreştin şi acesta consimte să locuiască cu ea, să nu-şi părăsească bărbatul,

Apoi ne va spune motivul…

Pavel zice: „Eu spun și nu Domnul”. Domnul nu putea să spună aceste lucruri pentru că pe timpul Lui încă nu existau creștinii și păgânii. Dar pe vremea lui Pavel existau creștini care se converteau și aveau soția păgână, iar atunci se întrebau: ce trebuie să facem? Să mă separ de ea? Sau o țin?

Pavel răspunde: „N-o alunga, dacă ea consimte să rămână cu tine”. Apoi ne explică motivul…

Acest fapt înseamnă că actul căsătoriei, chiar și cel natural, este de drept divin. Altfel spus, în mod paradoxal, natura valorează mai mult decât harul, pentru că îl precedă. Așadar, căsătoria naturală este un lucru foarte serios… și, la fel, căsătoria civilă. Iar harul sfințește darul natural al căsătoriei, dându-i însemnătatea deplină.

Ca atare, Pavel afirmă: „Dacă celălalt consimte, nu-l alunga, ci ține-l”. Apoi ne va explica de ce spune acest lucru…

v. 14

¹⁴ căci bărbatul necreştin este sfinţit prin femeie, iar femeia necreştină este sfinţită prin frate; altfel, copiii voştri ar fi necuraţi, însă ei sunt sfinţi.

Cum de soțul e sfințit de soție și soția de soț? Datorită unui lucru simplu: deoarece căsătoria este un mister de comuniune spirituală, la toate nivelurile, fapt pentru care soții își comunică ceea ce sunt. Își comunică și mântuirea și pierzania… așa cum își comunică stările de suflet bune și rele: bunătatea și răutatea, bucuria și întristarea… Așa îl comunică partenerului și lui Dumnezeu, dacă celălalt este dispus să-l primească.

„Iar fiii sunt sfinți”. Există o adevărată transmitere a sfințeniei, care e trupească. Și-i interesant acest fapt… Există o solidaritate care trece dincolo de intenții și pe care omul o primește odată cu sângele și cu trupul de la cei din jurul său… Sunt lucruri ciudate pentru noi, dar poate că reușim să intuim importanța lor… Dacă Pavel le spune, înseamnă că știe și crede că sunt adevărate.

Prin faptul că un păgân și o creștină trăiesc împreună realizează acea comuniune profundă, misterioasă – Marele mister – care amintește comuniunea dintre Cristos și Biserică, adică dintre Dumnezeu și omenire… Deci putem spune că asemănarea, înrudirea cu acea comuniune, adică a lui Dumnezeu cu omenirea, face în așa fel, încât în această căsătorie dintre un creștin și o păgână să intre și să se arate însăși viața lui Dumnezeu. Sfințenia înseamnă viața lui Dumnezeu. Harul înseamnă viața lui Dumnezeu. Tocmai datorită aspectului material, datorită faptului că cei doi sunt împreună, în comuniune.

Și-n zilele noastre avem cazuri similare… cazuri în care un soț e credincios, iar celălalt nu este. Bine… Fiecare să trăiască propria sa credință cu seriozitate și până la capăt și va vedea că, deoarece credința nu-i ceva opțional, ci face bine tuturor, celălalt va înțelege credința și o va urma… Tocmai prin faptul că tu îi stai aproape și ești atent cu el…

vv .15-16

¹⁵ Dar dacă cel necreştin vrea să se despartă, să se despartă: în cazuri de acestea, fratele sau sora nu sunt legaţi. Dumnezeu v-a chemat la pace. ¹⁶ Căci cum [poţi să] ştii, tu, femeie, dacă îţi vei mântui bărbatul? Sau cum poţi şti, tu, bărbatule, dacă îţi vei mântui soţia?

Este privilegiul paulin.

Apoi spune: „pentru că Dumnezeu v-a chemat să trăiți în pace”. Dacă nu poți trăi în pace, pentru că jumătatea ta păgână nu te lasă în pace, poți să te desparți… iar dacă nu poți trăi în pace ca celibatar, pentru că nu ești chemat la celibat, să te căsătorești…

Apoi concluzionează: nu te preocupa peste măsură, pentru că mântuirea este în mâinile lui Dumnezeu și nu în mâinile oamenilor….

În concluzie, am expus teme particulare pin prisma (optica) fecioriei și a căsătoriei, ambele vocații fiind bune… Iar în ordinea naturii, în sine, fecioria ar fi negativă… Dar apoi este „mai bună”, fiind o corectare profetică a unei greșeli, adică a folosirii greșite a sexualității… La fel și sărăcia…

Texte utile

Cântarea cântărilor, din optica naturală este un imn de iubire, care ne ajută să înțelegem valoarea căsătoriei și a sexualității, sunt lucruri mari pe care Dumnezeu le-a vrut…

Dar să citim Cântarea cântărilor și-n semnificația ei profundă, mistică, și care cântă raportul între om și Dumnezeu. Astfel vom înțelege că fecioria/celibatul este un lucru foarte mare, superior căsătoriei… Și că ceea ce în căsătorie este indicat, în celibat se realizează în mod direct, adică unirea cu Dumnezeu…

Despre faptul de a alege o stare sau alta, fiecare să vadă în pace, dacă e căsătorit, să rămână căsătorit…

Despre posibilitatea celibatului, trebuie mai întâi ca omul să-l dorească din iubire față de Dumnezeu… Celibatul nu-i o fugă, o complicație psihologică și nici o apărare față de căsătorie… să vadă dacă îi este posibil, dacă se simte chemat și dacă trăiește starea celibatului cu bucurie… În acest caz Pavel spune: „aș vrea ca toți să fie ca mine…”.