Ps. 27 (26)

Psalmul este compus din două momente: cel dintâi este caracterizat de liniște, de pace „A locui în casa Domnului”, iar al doilea este dinamic, prezentându-ne călătoria sfântă. Aceste momente exprimă experiența credinței, a rugăciunii care-i caracterizată de liniște și de contemplație, dar și de călătorie, de un dinamism înspre Domnul, și de la Domnul înspre frați. Putem alege un alt text care să descrie inutilitatea și inexistența idolilor… Căci textul nostru, deși ne prezintă aspecte care au legătură cu idolii, de fapt, ne ajută să înțelegem care-i datoria celor din Corint, precum și a celor care trăiesc în orice comunitate: o atenție, o îngrijire, o iubire față de cei care sunt mai slabi, și au o capacitate mai slabă de a discerne, de a decide.

Realitatea este aceasta: diferitelor întrebări care deja i-au fost adresate lui Pavel și cărora le-a răspuns, li se adaugă următoarea „Cum să ne comportăm înaintea unei oferte de carne care a fost sacrificată și jertfită idolilor?”.

Carnea era jertfită idolilor, apoi era distribuită în măcelării, iar lumea o cumpăra. Păgânii credeau că astfel participă la un ospăț sacru. Cum trebuie să se comporte în acest caz credincioșii – atât cei care provin din iudaism sau din păgânism – care nu sunt păgâni și nici idolatrii? Cu alte cuvinte, unui credincios creștin îi este permis să se hrănească cu această carne? Sau ea este ceva oribil?

Unii, care erau informați la nivel filozofic și teologic, susțineau că: idolii nu există, deci carnea jertfită lor putea fi mâncată în liniște, fiind ca orice carne. Dar alți credincioși, care erau mai puțin informați, par scandalizați.

Această problemă este rezolvată de Pavel în felul următor: „eu pot, în numele cunoștinței mele să mănânc această carne, dar dacă acest gest deranjează, scandalizează, deci dăunează credinței altora, atunci eu niciodată nu voi mânca din această carne”.

Ce însemnătate are pentru noi acest discurs? Vom vorbi despre respectarea conștiinței aproapelui, a celui care-i mai puțin informat.

Se citește 1Cor. 8, 1-13

¹ Cât despre cele jertfite idolilor, ştiu că toţi avem cunoştinţă. Dar ştiinţa umflă, pe când iubirea edifică. ² Dacă cineva crede că ştie ceva, încă nu a cunoscut cum trebuie să cunoască. ³ Dar dacă cineva îl iubeşte pe Dumnezeu, acela este cunoscut de el. ⁴ Referitor la consumarea celor jertfite idolilor, ştim că idolul nu este nimic pe lume şi că nu este decât un singur Dumnezeu. ⁵ Căci, chiar dacă sunt numiţi zei fie în cer, fie pe pământ, aşa încât sunt mulţi zei şi mulţi stăpâni, ⁶ pentru voi există un singur Dumnezeu, Tatăl, de la care vin toate şi pentru care suntem, şi un singur Domn, Isus Cristos, prin care sunt toate şi prin care suntem şi noi. ⁷ Dar nu în toţi este cunoştinţa. Căci unii, din obişnuinţa de până acum cu idolul, mănâncă ceva ca jertfit idolilor şi conştiinţa lor, fiind slabă, se pătează. ⁸ Dar nu mâncarea ne apropie de Dumnezeu: dacă nu mâncăm, nu pierdem şi dacă mâncăm, nu câştigăm. ⁹ Aveţi grijă ca nu cumva această libertate a voastră să fie o piatră de poticnire pentru cei slabi. ¹⁰ Căci dacă cineva te-ar vedea pe tine, care ai cunoştinţă, şezând la masă într-un templu al idolilor, conştiinţa lui, care este slabă, nu va fi determinată să mănânce cele jertfite idolilor? ¹¹ Atunci cel slab, fratele pentru care a murit Cristos, va pieri din cauza cunoaşterii tale. ¹² Păcătuind în felul acesta împotriva fraţilor şi rănindu-le conştiinţa slabă, păcătuiţi împotriva lui Cristos. ¹³ De aceea, dacă mâncarea îl scandalizează pe fratele meu, nu voi mânca în veci carne ca să nu-l scandalizez pe fratele meu.

Cazul care ne este prezentat este destul de simplu. Însă implicațiile sale sunt greu de raportat la zilele noastre, la situațiile noastre și la viața noastră.

Situația din Corint, într-o oarecare măsură este împărtășită și de Pavel. Cu alte cuvinte, cei numiți „puternici”, adică „cei care cunosc adevărul” se pot bucura de sprijinul lui Pavel, căci și el cunoaște adevărul… Știe că această carne jertfită idolilor poate fi liniștit cumpărată și consumată. Dar acești puternici – care cunosc – au libertatea interioară să participe la toate ospețele și astfel se simt liberi. Însă pentru a fi liberi în sens creștin, trebuie să țină seama de aproapele. Libertatea izvorăște din două principii, care trebuie respectate concomitent. Cel dintâi este cunoașterea, iar ei (atât corintenii puternici cât și Pavel) au această cunoaștere… Dar al doilea principiu este iubirea.

Trebuie să cunoască și trebuie să iubească, adică este nevoie să existe adevărul, dar să existe și caritatea. Iubirea este condiția hotărâtoare, ultimă, este punctul de vedere superior, care ne spune cum să folosim cunoașterea.

Textul nostru este împărțit astfel:

1. 1-3 ne prezintă cunoașterea celor puternici, luminați. Dar cunoașterea lor este lipsită de iubire;
2. 4-6 subliniază monoteismul, căci Pavel trăia într-un climat păgân politeist;
3. 7-12 Pavel critică poziția, comportamentul celor „puternici” față de cei slabi. Cunoașterea puternicilor, în loc să-i ajute, îi derutează pe cei slabi, în loc să-i determine să iubească, le folosește pentru a se mândri, a păcătui;
4. 13 Pavel ne oferă exemplul libertății sale, ghidată de iubire. Cel luminat de iubire – deși este liber – niciodată nu va mânca din carnea jertfită idolilor, adică nu va face ceva ce nu-l ajută pe aproapele.

Este adevărat că toți suntem fiii lui Dumnezeu, dar nu suntem singuri pe lume. Uneori suntem ispitiți să înfăptuim un drum individual de maturizare spirituală, prea autocentrat. Însă nu trebuie să uităm că Dumnezeu cheamă un popor, Dumnezeu mântuiește un popor, El vrea un popor, un drum parcurs de un popor…

Latura comunitară a credinței și a vieții spirituale este determinantă: nu suntem fii singuri, ci există Fiul întâi născut care-I Isus, împreună cu o serie de frați care alcătuiesc o realitate organică, însuși trupul lui Cristos, o încrengătură de raporturi.

v. 1

¹ Cât despre cele jertfite idolilor, ştiu că toţi avem cunoştinţă. Dar ştiinţa umflă, pe când iubirea edifică.

Toți cei care au cunoașterea o au. Toți cei care cunosc această problemă, știu despre ce este vorba. Problema este cea a cărnurilor jertfite idolilor.

Evreii, în baza legii și a tradiției, nu aveau voie să mănânce această carne. Ei respectau puritatea impusă de lege, o temă prezentă și-n Evanghelie. Pentru ei orice hrană, chiar și mâncarea considerată legitimă de lege, pe care o cumpărau, trebuia purificată. Așadar, ei erau atenți față de această temă. A cumpăra și a mânca această carne reprezenta o contaminare idolatră.

Împotriva acestei gândiri reacționează unele persoane, printre care și Pavel, care „cunoaște” faptul că această carne poate fi mâncată.

v. 2

² Dacă cineva crede că ştie ceva, încă nu a cunoscut cum trebuie să cunoască.

Acest principiu depășește chestiunea cărnurilor… De fapt, există mai multe feluri de cunoaștere, de înțelegere și de judecată, notează Pavel. Cu alte cuvinte, există o cunoaștere guvernată de un instinct egocentric, egoist, și există o altă cunoaștere ghidată și caracterizată de iubirea față de aproapele, de atenția față de aproapele: trebuie să știm deosebi aceste două feluri diferite de a cunoaște.

Îndemnul tipic părinților: „Învață ca să obții un loc bun în societate!” face din talentul (darul) pe care Dumnezeu ți l-a dat – inteligența – un rob al falsei realizări… Nu ținem cont că am primit inteligența pentru a-i iubi și a-i sluji pe frați… Mesajul just ar fi „Învață pentru că-ți folosește ca să-l lauzi pe Dumnezeu și să-i slujești mai bine pe frați”.

Cum să ne folosim cunoașterea? Să învățăm s-o întrebuințăm în favoarea progresului personal, dar și în favoarea progresului aproapelui… Să învățăm să știm și să creștem în cunoașterea noastră, că să dobândim acea caritate dreaptă, care pornește de la iubirea corectă de sine și se îndreaptă spre iubirea și slujirea altora.

Așadar, nu-i vorba de o cunoaștere care ne ajută să progresăm, dar în defavoarea celorlalți… Deci este just să deosebim o cunoaștere care-i spre viață, de una care-i spre moarte, adică, cea care nu ține seama de iubirea aproapelui, nu știe să înfăptuiască adevărul în iubire (Ef. 4, 15).

A învăța cum să cunoaștem – cum să ne folosim cunoașterea și puterea – este o artă… Libertatea noastră trebuie să respecte aproapele, dacă nu, e o libertate guvernată de plăcerile trupului, împotriva Evangheliei, urmând principiul autoafirmării.

v. 3

³ Dar dacă cineva îl iubeşte pe Dumnezeu, acela este cunoscut de el.

„Dar dacă cineva Îl iubește pe Dumnezeu”… noi am concluziona că „Îl cunoaște pe Dumnezeu”. Însă Pavel are o altă variantă. El notează că mai important decât faptul că „noi Îl cunoaștem pe Dumnezeu” este faptul că „suntem cunoscuți de El”… Cine iubește, cunoaște felul în care este cunoscut; cunoaște, așa cum este cunoscut. Pavel subliniază primatul iubirii față de cunoașterea noastră, notând că inițiativa cunoașterii și a iubirii îi aparține lui Dumnezeu. Pavel tace, lasă de o parte cunoașterea pe care noi o avem despre Dumnezeu, pentru că e secundară, derivă din cunoașterea Sa. Esențial este să-L iubim și să fim cunoscuți de El. Apoi poate urma și cunoașterea noastră limitată… Spre exemplu, pe corinteni, cunoașterea lor risca să-i conducă pe un drum greșit…

v. 4

⁴ Referitor la consumarea celor jertfite idolilor, ştim că idolul nu este nimic pe lume şi că nu este decât un singur Dumnezeu.

„Noi știm că nu există nici un idol pe lume”. Aceasta este cunoașterea lui Pavel! El a avut experiența de a fi „prins” de Dumnezeu (cf. Fil. 3). Pavel recunoaște că mai înainte s-a străduit mult să crească în respectarea legii… Dar, la un moment dat, a fost „prins” de Isus și, astfel, a avut experiența cunoașterii vitale, globale, a măreției Domnului, a Domnului vieții sale.

Despre mâncarea acestor cărnuri, Pavel spune că nu există probleme, pentru că „Noi știm că nu există nici un idol pe lume”. Deci nici nu există un discurs despre cărnurile jertfite idolilor…

Și continuă: „există numai un singur Dumnezeu”. Pavel conduce atenția auditorului asupra lui Dumnezeu.

vv. 5-6

⁵ Căci, chiar dacă sunt numiţi zei fie în cer, fie pe pământ, aşa încât sunt mulţi zei şi mulţi stăpâni, ⁶ pentru voi există un singur Dumnezeu, Tatăl, de la care vin toate şi pentru care suntem, şi un singur Domn, Isus Cristos, prin care sunt toate şi prin care suntem şi noi.

Mai înainte a spus: „Noi știm că nu există nici un idol pe lume”, acum adaugă: „Căci deși sunt așa-ziși dumnezei, fie în cer, fie pe pământ”. În realitate, Pavel admite că există – atât în plan obiectiv, cât și subiectiv – o ființă pe care noi o considerăm superioară nouă. De fapt, în Scrisoarea către Efeseni, când vorbește despre dificultățile care ni se opun, notează că noi nu putem învinge răul cu puterile noastre, pentru că răul este mai mare decât puterile noastre… „Îmbrăcați-vă cu toate armele lui Dumnezeu, ca să puteți sta împotriva uneltirilor diavolului. Căci lupta noastră nu este împotriva trupului și a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpânirilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutății, care sunt în văzduh” (cf. 6, 11-12). Așadar, Pavel admite că există un rău mare, care depășește puterile noastre, dar acest fapt nu trebuie să ne tulbure, pentru că unul sigur este Domn!

Noi percepem că răul este mai mare decât noi – în special în sfera socială, a structurilor, a sistemului – și ne condiționează, părând că este invincibil… Însă, admițând că există aceste puteri negative, de fapt, pentru noi există un singur Dumnezeu, Tată.

Pavel afirmă că există „un Dumnezeu, Tatăl”, nu la nivel teoretic, nu la modul general, ci la nivelul raportului personal: un Dumnezeu care-I Dumnezeul meu. E un Dumnezeu care mă simte ca fiul Său, pentru că mi se prezintă ca Tată, în Isus Cristos. Un Dumnezeu care-i creator și de la care toate vin; un Dumnezeu care-i ținta înspre care călătoresc: noi trăim pentru El.

Pavel îl consideră pe Dumnezeu, creatorul universului – căci toate vin de la El – dar și Domnul istoriei, chiar și al istoriei mele personale.

Eu am înțeles și sunt liber de legea veche, prin faptul că sunt fiul lui Dumnezeu. Realizarea mea adevărată nu constă în a fi liber să păcătuiesc, ci-n libertatea de a descoperi că sunt fiul lui Dumnezeu…

v. 7

⁷ Dar nu în toţi este cunoştinţa. Căci unii, din obişnuinţa de până acum cu idolul, mănâncă ceva ca jertfit idolilor şi conştiinţa lor, fiind slabă, se pătează.

Față de cei care cunosc, care au avut o formare a conștiinței, există și cei slabi, căci „Nu toți au cunoștința”. Aceștia sunt cei care s-au convertit de curând, au abandonat de curând experiența idolatră păgână… Pentru ei, a se reîntoarce să participe la ospețele păgâne, sau a se hrăni din aceste cărnuri jertfite idolilor, poate constitui un risc de a cădea în idolatrie… Aceste persoane încă au o cunoaștere slabă… Prin urmare, libertatea celui puternic, a celui care știe, trebuie să țină cont de conștiința slabă a fraților, care mereu este în pericol de a recădea în sclavie, de a se reîntoarce să slujească idolii.

v. 8

⁸ Dar nu mâncarea ne apropie de Dumnezeu: dacă nu mâncăm, nu pierdem şi dacă mâncăm, nu câştigăm.

Să ne amintim de disputa pe tema mâncării pure sau impure din Evanghelia după Marcu, la cap. 7. Isus a spus că toate alimentele sunt curate, nimic nu-i necurat. Dar în textul nostru nu aceasta este chestiunea. Nu înseamnă că dacă mâncăm ceea ce ne este permis, ne apropiem de Dumnezeu sau, dacă nu mâncăm ne îndepărtăm de El… Nici cei care nu mănâncă – creștinii slabi, încă needucați profund în sfera credinței – nu pierd nimic… Tema nu-i să fim luminați – sau nu – cu privire la valoarea hranei…

În altă parte Pavel subliniază că nu contează dacă un om este „bogat sau sărac, liber sau sclav”, iar sf. Ignațiu de Loyola adaugă, „nu contează dacă avem o viață lungă sau scurtă, dacă suntem sănătoși sau bolnavi”, căci ceea ce contează cu adevărat este cu totul altceva…

vv. 9-10

⁹ Aveţi grijă ca nu cumva această libertate a voastră să fie o piatră de poticnire pentru cei slabi. ¹⁰ Căci dacă cineva te-ar vedea pe tine, care ai cunoştinţă, şezând la masă într-un templu al idolilor, conştiinţa lui, care este slabă, nu va fi determinată să mănânce cele jertfite idolilor?

Adevărata chestiune pentru cine „cunoaște”, constă în faptul că trebuie să știe și că libertatea sa nu trebuie să fie împotriva celor slabi, împotriva grijii, atenției și iubirii față de ei.

Așadar, criteriul nu-i cel de a mânca sau nu carnea jertfită idolilor, a avea o mai bună sau mai slabă cunoaștere, ci criteriul este „binele celui slab”, de care trebuie fiecare să țină seama, înainte de a face sau de a spune ceva.

Versetul al zecelea ne descrie ce se întâmplă: cel slab care te vede pe tine, care ești puternic în cunoaștere, prezent în templul idolilor, va fi ispitit să-ți urmeze exemplul. Însă, în tip ce tu mănânci din carnea jertfită, cunoscând că nu greșești, cel slab mănâncă, având un alt fel de cunoaștere, crede că greșește…

v. 11

¹¹ Atunci cel slab, fratele pentru care a murit Cristos, va pieri din cauza cunoaşterii tale.

„Și prin cunoștința ta, cel slab va pieri”… Altfel spus, cunoașterea ta, cu care tu te mândrești, riscă să fie un motiv de pierzanie pentru cei slabi. Prin urmare, întreabă-te, mai înainte de a face un lucru (de a mânca din această carne) dacă faci un bine comportându-te astfel, dacă îl respecți pe cel slab.

Partea a doua a versetului este frumoasă: „fratele tău, pentru care a murit Cristos!”. Pavel subliniază „valoarea” fratelui. Valoarea fratelui nu poate fi estimată în aur și în argint, pentru că ea constă în sângele lui Cristos care ne-a înviat, ne-a răscumpărat, nu cu argint și aur, ci prin sângele Său, dându-Și viața. Așadar, fratele prețuiește, valorează cât viața lui Isus. Prin urmare, valoarea celui slab este infinită.

Este o răscumpărare, o reevaluare a celui slab: el valorează cât sângele lui Cristos, care l-a iubit și s-a dat pe Sine pentru el. Așadar, eu nu pot ignora acest discurs, deci trebuie să-l iubesc pe cel slab, cu aceeași iubire cu care-l iubește Isus.

v. 12

¹² Păcătuind în felul acesta împotriva fraţilor şi rănindu-le conştiinţa slabă, păcătuiţi împotriva lui Cristos.

Acest adevăr ne amintește de spusele lui Pavel din Faptele apostolilor, la cap. 9, unde-și povestește experiența. Plin de zel, merge la Damasc (avea scrisori prin care putea să-i prindă și să-i ucidă pe creștini). În drum spre Damasc, cade la pământ și rămâne orb (i se descoperă orbirea sa) și aude un glas care-i spune: „Saule, Saule, de ce mă prigonești?”. Isus se identifică cu persoana celor prigoniți de Pavel. Deci, și-n acest verset, Isus se identifică cu cei slabi: „păcătuind împotriva fraților și lovind conștiința lor slabă, păcătuiți față de Cristos.” Pavel face această afirmație nu dintr-o convingere teologică, ci în baza experienței sale…

v. 13

¹³ De aceea, dacă mâncarea îl scandalizează pe fratele meu, nu voi mânca în veci carne ca să nu-l scandalizez pe fratele meu.

Pavel ne prezintă adevărata sa libertate, pe care trebuie să o aibă și creștinul. El, care deține cunoașterea și iubirea, el, care știe că-i liber să mănânce, decide se nu mănânce, pentru că dacă ar mânca i-ar cauza fratelui o mare daună… E adevărat că fratele nu ar trebui să se scandalizeze, dar este slab, deci se smintește. Prin urmare, Pavel spune: „dacă o mâncare smintește pe fratele meu, nu voi mânca în veac carne”.

În concluzie, adevărata libertate nu constă în a face, sau nu, un anume lucru deși este licit, ci înseamnă a face ceea ce-l ajută și-l edifică pe aproapele… Dacă nu ținem cont de ceea ce-l ajută pe aproapele, libertatea noastră devine o ocazie de a-l împinge la păcat, deci nu o eliberare de păcat. Libertatea o avem pentru a iubi, dacă nu, este sclava egoismului nostru. De fapt, libertatea față de păcate înseamnă să fim liberi să ne iubim frații.