Scurtă introducere generală

Prima Scrisoare către Tesaloniceni e textul cel mai vechi din întregul NT.

Când citim Biblia, mereu ne pândește primejdia să gândim că ne sunt relatate fapte din trecut sau lucruri (evenimente) care-i privesc pe alții. De fapt, tocmai acest Cuvânt este pentru mine, astăzi, și trebuie să-L ascult eu, astăzi. În acest spirit vom citi și vom explica Scrisoarea întâi către Tesaloniceni.

Textul Scrisorii ni se adresează și nouă: e primul document scris care se adresează tuturor credincioșilor…

Datează din anul 50 d.Cr., cînd Pavel, în a doua sa călătorie misionară, venind din Filipi, a trecut prin Tesalonic, unde a reușit în trei sâmbete să vestească Evanghelia în sinagogi, ocazie cu care unii evrei s-au convertit alături de persoane din rândul grecilor și de unele femei nobile, dar după trei săptămâni a fost nevoit să fugă din cauza persecuțiilor.

Așadar, e vorba de o Biserică născută recent, creată de puțin timp și care a beneficiat de o formare incompletă, într-o situație de prigoană, într-o lume în totalitate păgână…

E interesant să vedem ce dorește să transmită Pavel unei comunități întemeiate de puțin timp, deci tânără, care nu are o cunoaștere adîncă a credinței, care se află într-o situație de netă minoritate, de vreme ce întreaga lume merge (trăiește) în sens opus acestei comunități…

O astfel de Scrisoare are multe lucruri să ne spună și nouă, deoarece adesea și noi avem o credință incompletă (mai grav, în zilele noastre avem o mare ne-cunoaștere a credinței!). Ne aflăm într-o situație de post-creștinism, cum e numită adesea, în care lumea, cu toată complexa ei structurare, nu ne ajută să trăim creștinește… Credința noastră este mereu expusă și supusă la diferite încercări. În zilele noastre există persecuții mult mai subtile, care ne determină să ne pierdem credința…

Vom vedea cum Pavel, în această Scrisoare, nu polemizează cu cineva, dar iubind mult această comunitate este preocupat de creșterea ei în credință, de creșterea oamenilor în iubire reciprocă, în modul concret de a trăi relațiile dintre ei; și e îngrijorat de slăbirea speranței lor…

De fapt, chestiuni precum speranța, viitorul, judecata, sfârșitul lumii, se constituie ca teme principale ale Scrisorii, tocmai pentru că sunt argumente care nu au putut fi clarificate în timpul scurtei instruiri în credință dar și pentru că aceste argumente – încă de la început – au creat unele echivocuri de genul „când se termină lumea?”. Acestea sunt primele și ultimele întrebări ale ucenicilor, când Isus se înalță la cer: „Acesta e momentul în care construiești Împărăția Ta și se termină lumea veche?”. Așadar Scrisoarea prezintă aceste teme ale „destinului omului”, adică ale sensului vieții, și ale „destinului istoriei”, răspunzând la întrebarea „de ce această istorie?”.

Vom lectura primul capitol, deși ne vom opri deocamdată doar asupra primelor trei versete…

Se citește 1Tes. 1,1-3

¹ Paul, Silvan şi Timotei către Biserica tesalonicenilor, [care este] în Dumnezeu Tatăl şi în Domnul Isus Cristos: har vouă şi pace. ² Îi mulţumim mereu lui Dumnezeu pentru voi toţi, pomenindu-vă fără încetare în rugăciunile noastre, ³ aducându-ne aminte de lucrarea credinţei voastre, de strădania iubirii şi de perseverenţa speranţei voastre în Isus Cristos înaintea lui Dumnezeu Tatăl nostru.

În textul original acest capitol este așezat într-o singură frază. Primul verset cuprinde expeditorii, destinatarii și salutul. Odată cu al doilea verset începe mulțumirea – euharistia – iar motivele euharistiei sunt trei. Primul este alegerea, cu alte cuvinte creștinul este ales, e iubit. Al doilea, această alegere și această iubire se arată prin faptul că lor le-a fost vestită Evanghelia… iar Evanghelia este tocmai vestirea iubirii și a alegerii lor din partea lui Dumnezeu. În al treilea rând se arată modul în care această vestire a iubirii lui Dumnezeu a fost primită de ei, întrupată într-un mod atât de puternic încât, la fel cum Pavel a devenit egal cu Cristos, imitându-L pe Cristos, tot așa și ei au devenit ca Pavel, iar faima lor s-a răspândit în toată Grecia. Aceasta este una dintre cele mai frumoase teme ale evanghelizării.

Așadar, ne vom opri asupra acestor teme. Să nu uităm că este primul document scris pe care-l avem din NT. Prin urmare, în spatele textului nu avem o mare elaborare teologică… Textul prezintă „caracterul direct al experienței de credință”, deci acele elemente profunde, care pentru noi alcătuiesc credința.

v. 1

¹ Paul, Silvan şi Timotei către Biserica tesalonicenilor, [care este] în Dumnezeu Tatăl şi în Domnul Isus Cristos: har vouă şi pace.

Pavel, Silvan și Timotei scriu împreună Scrisoarea. E o scrisoare apostolică. Pavel se consideră egal cu ceilalți apostoli, chiar dacă nu L-a văzut pe Isus în timpul vieții Sale pământești, dar Domnul i-a apărut pe drumul Damascului.

Împreună cu Pavel îl avem pe Sila – grecizat în Silvan, un evreu cu o mare autoritate în Ierusalim – care L-a cunoscut pe Domnul, și deci ajută în a garanta conținutul catehezei: povestirea vieții lui Isus, pe care primele comunități trebuie să o cunoască, la fel cum și noi o cunoaștem din Evanghelii…

„Și Timotei”… El este un grec după tată, dar cu mamă evreică, un neofit convertit la creștinism, care devine foarte important în apostolatul lui Pavel.

E interesant să vedem că aceștia trei scriu împreună o Scrisoare… o Scrisoare care pretinde să aibă autoritatea de a fi ascultată, ca fiind Cuvântul lui Dumnezeu și să fie citită în adunările liturgice.

Noi știm că toate scrierile din NT apelează, se inspiră, au legătură cu apostolii. Adică Biserica are un fundament: apostolii, cei care L-au văzut pe Domnul.

Creștinismul nu este o ideologie inventată; nu redă o iluminare a unor persoane versate (experte) în mistica orientală, occidentală sau în halucinații, ci creștinismul e o istorie, o istorie pe care au văzut-o și la care au fost martori, deci o povestesc.

Acest adevăr e foarte important: creștinismul nu-l inventez eu, nu l-a inventat nici un om! Acest adevăr combate toate sectele…

Noi nu trebuie să inventăm nimic, tot ceea ce spunem trebuie să se măsoare cu istoria lui Isus. Acesta e primul criteriu al Bisericii, altfel creștinismul ar fi „o glumă” (o teorie) pe care și-a inventat-o omul și pe care poate chiar să și-o păstreze, dar folosește doar pentru a prosti și pentru a înșela lumea… Din nefericire, chiar și unii teologi fac așa, deci nu trebuie să ne mire prea tare…

Ceea ce putem vesti noi este să spunem câte ceva despre ceea ce stă scris… în baza inteligenței și a experienței pe care Domnul ni le dă. Deci nu putem inventa nimic! Putem doar să înțelegem cu multă umilință și doar în măsura în care un om înțelege, poate vesti… Acesta e sensul profund al tradiției, care în zilele noastre e mai indispensabilă ca niciodată. Căci omul care nu are tradiție, care nu are temeiuri, este ca un pom fără rădăcini: nu aduce nici un rod, aleargă în dreapta și în stânga, nu mai deosebește lucrurile adevărate de cele false, aleargă numai după ultimele știri, dar nu mai are identitate.

Biserica are această rădăcină apostolică, ea fiind legătura ei cu Isus-istoric. Iar credința noastră este în Isus, în trupul lui Dumnezeu. Acesta e elementul întemeietor al Bisericii: caro salutis cardo, trupul este centrul, inima mântuirii. Dacă eliminăm trupul lui Isus, istoria lui Isus și deci succesiunea apostolică – adică elementele care ne vestesc împreună trupul și istoria Sa – facem din Isus o invenție de-a noastră, dar această invenție nu are nimic de a face cu creștinismul: sunt diferitele secte, care mereu se multiplică, și care sunt foarte periculoase.

E bine să avem umilința tradiției, să avem garanția că noi nu inventăm nimic! Putem inventa în sfera științei – de fapt omul descoperă lucruri noi și ceva chiar inventează – dar adevărul nu este ceva care trebuie inventat, ci este ceva care trebuie căutat, înțeles, iubit și trăit. Adevărul nu e un lucru care trebuie inventat! Adevărurile inventate se numesc fabule, basme, minciuni.

Acest adevăr nu trebuie să-l neglijăm, căci de multe ori există creștini care se plâng, spre exemplu, pentru că există unele dogme!? Însă dogmele sunt necesare! Să nu avem impresia că primul lucru care ne trece prin minte este și adevărat! Deși majoritatea credea că pământul era plat, acesta nu era plat numai pentru că toți oamenii credeau așa!… Pământul e așa cum este. La fel și faptele lui Isus Cristos, sunt cele care sunt și noi putem doar să ne apropiem și să le cunoaștem…

Aceasta e prima temă și de aceea noi citim și explicăm și-n zilele noastre Evanghelia, Scrisorile și documentele primei Biserici: ele reprezintă norma și fundamentul credinței noastre. Prin aceste scrieri intrăm în comuniune cu Isus, cu Domnul.

După cum istoria ne e comunicată și transmisă prin mărturie și Cuvânt, la fel, prin acest Cuvânt, noi pătrundem în istoria lui Isus, astăzi devenim actuali cu acest Cuvânt, adică Îl trăim azi.

Credința, experiența creștină, experiența mântuirii sunt un fapt vital: așadar un om nu-și dă viața, ci o primește! Și primim viața în baza unei continuități care ne leagă, prin toate generațiile, cu acel fundament imediat care sunt apostolii și, prin ei, cu acea piatră fundamentală, care e Isus Cristos.

Această Scrisoare e adresată Bisericii. Cuvântul Biserică, ecclesia, înseamnă „chemare, chemare afară”… Așadar Biserica nu e un lucru pe care-l alcătuim noi, ci este o chemare din partea lui Dumnezeu, este Dumnezeu care cu Cuvântul Său ne vorbește iar noi răspundem. Biserica e tocmai răspunsul pe care omul îl dă propunerii venite din partea lui Dumnezeu, Cuvântului lui Dumnezeu, ascultării lui Dumnezeu, a lui Dumnezeu care vorbește în istorie, în istoria mărturisită în scrierile Bibliei.

Așadar Biserica nu e o invenție umană, nu înseamnă că stăm împreună pentru că ne suntem simpatici, ci stăm împreună în baza acestei unice chemări primite din partea Tatălui nostru comun, care ne invită să iubim și să ne unim cu Fiul Său și să formăm astfel între noi fraternitatea.

Biserica nu e o idee, ci este un răspuns… Propunerea, inițiativa ne-o adresează Dumnezeu, răspunsul îl dăm noi: acesta ne constituie fii.

Biserica se realizează pe două planuri (versante): unul concret iar altul universal.

În plan concret, înseamnă că noi adunați aici – ascultând propunerea Domnului, Cuvântul Său – în măsura în care dăm răspunsul nostru, alcătuim Biserica, suntem uniți în jurul Cuvântului lui Dumnezeu…

Însă, Biserica aceasta, care răspunde Cuvântului Domnului, care e Tatăl tuturor, e în mod necesar unită cu toate Bisericile alcătuind o singură Biserică, pentru că dacă nu, devine o sectă și nu mai răspunde Cuvântului lui Dumnezeu care-i Tatăl nostru comun… Ca sectă devine „un consum” (o folosire) privat al lui Dumnezeu. Deci adevărata Biserică este și extrem de concretă, fiind alcătuită din persoanele care se află în acel loc. Dar în același timp este și universală, căci dacă exclude pe cineva (chiar și un singur om) nu mai poate fi vorba de un răspuns dat propunerii lui Dumnezeu.

Subliniem sensul catolicității – catolic însemnând universal – dar și cel al concreteții. Acolo unde se pierde una din cele două noțiuni, Biserica se dizolvă, se transformă ori într-o ideologie, ori într-o sectă: dacă nu există comunitatea reală a celor care ascultă, înseamnă că există o ideologie; dacă nu există comunitatea universală, avem o sectă, deci negarea adevărului. Prin urmare, aceste două forme de Biserică sunt importante: o apartenență universală, dar concretă.

Să observăm că nu eu îmi aleg frații – dacă-i aleg, înseamnă că nu-i iubesc, ci-i iubesc numai pe cei care mă interesează, adică pe cei care-mi dau mai mult – ci frații sunt cei pe care-i am în acest moment lângă mine.

Eu nu-mi aleg Biserica, ci Biserica mea este alcătuită din persoanele concrete pe care le am în jurul meu, persoane care, împreună cu mine ascultă și împreună cu mine muncesc din greu, luptă, trăiesc și, la fel ca mine, au aceleași defecte, lipsuri…

Așadar, nu înseamnă că Biserica e alcătuită din persoane pure, alese, selecționate, căci altfel nimeni nu ar face parte din Biserică. Sau ar face parte numai acei puțini aleși dintre care eu, imediat, mă exclud, căci nu mă interesează anume cei aleși… Ci mă interesează oamenii concreți, așa cum sunt, așa cum este fiecare dintre noi, cu răul, cu suferința sa, cu efortul, dificultatea sa și cu dorința lui de bine și de a-I răspunde lui Dumnezeu.

E important să avem aceste două dimensiuni ale Bisericii: o iubire concretă față de persoanele cu care trăim și care ascultă același Cuvânt, dar în același timp să fie o comunitate deschisă.

Pavel scria unor comunități mici, dar care aveau un suflu nețărmurit: azi, după două mii de ani, citim acest Cuvânt și ne regăsim. Așadar nu e atât numărul, ci este suflul (clima) care stă în spate.

Despre faptul de a fi Biserică, despre a împărtăși credința cu alții, subliniem că mai mult decât „cooptarea” – îmi aleg eu frații – ar trebui să primeze „acceptarea”, adică să-i primesc pe cei care sunt lângă mine, pe cei care Domnul mi-i trimite: nu în sensul de „la întâmplare”, ci de providență.

Apoi avem prima definiție a Bisericii. Biserica tesalonicenilor, cea concretă, „care este în Dumnezeu-Tatăl”: așadar Biserica e alcătuită din acele persoane care sunt (trăiesc) în Dumnezeu-Tatăl; acelea care locuiesc în Dumnezeu ca fiind Tată. Așadar locul omului este Dumnezeu ca Tată, în El omul este acasă, aici omul își află familia, propriile sale rădăcini și se află pe sine… Un exeget antic sublinia că Dumnezeu îl întreabă pe Adam „unde ești?” pentru că Adam se mutase din locul său, iar locuința omului este Dumnezeu. Doar în Domnul omul este acasă.

Creștinul este cel care se reîntoarce să fie acasă în Dumnezeu, locuiește în Dumnezeu și Dumnezeu în el, și astfel își află propria sa identitate. Și Dumnezeu nu este unul vag – un dumnezeu după cum l-ar gândi un om – ci este Dumnezeu-Tată, revelat de Isus.

Așadar, de la începutul Scrisorii, Dumnezeu e prezent cu numele de Tată și, imediat, pe același plan se pune numele Fiului, Domnul, Kyrios, Isus Cristos. Căci tocmai datorită lui Cristos, care-i Fiul, numai uniți cu El suntem și noi în Tatăl.

Acestei Biserici, Pavel îi urează „har și pace”: sunt cele două noțiuni fundamentale. Harul (grația) indică iubirea și frumusețea lui Dumnezeu. Harul și pacea sunt două daruri ce ne vin din faptul că suntem în Tatăl și-n Fiul.

Care e prima experiență a omului care este în Dumnezeu? Este harul. Cuvântul har, la Pavel, semnifică iubire gratuită, bucurie (cuvinte care au aceeași rădăcină), dar și frumusețe, bunătate, gratuitate, adică acea familie de cuvinte prin care omul se află acasă. Și toate acestea alcătuiesc pacea care e însumarea tuturor aspectelor bune.

În afara acestor cuvinte omul nu poate trăi, pentru că este trist, adică locuiește în nenorocire, în urâciune, în trudă…

Cât suntem noi de conștienți de rădăcinile noastre? E minunat să ne dăm seama de propriile rădăcini istorice: de Pavel, Silvan, Timotei și de tot restul Bisericii.

Eu am primit credința de la alții, nu am inventat-o eu, ci am primit-o de la părinții mei, de la bunici, de la străbunici, iar aceștia au primit-o de la înaintașii lor, mergând până la apostoli și până la Isus. Și această credință se actualizează mereu în Biserică în forma chemării, a vocației. Dumnezeu e Cuvânt, iar omul e răspunsul ce-l dă acestui Cuvânt al Domnului. Dumnezeu ne cheamă să fim fii, răspunsul nostru ne face fii și frați. Iar dacă răspundem chemării ne face să locuim în Dumnezeu, ne ajută să aflăm o casă nouă, deci casa noastră-i în Dumnezeu ca Tată și în Fiul Isus.

v. 2

² Îi mulţumim mereu lui Dumnezeu pentru voi toţi, pomenindu-vă fără încetare în rugăciunile noastre,

De obicei Pavel mulțumește la sfârșit, dar în această Scrisoare el mulțumește imediat, la început.

Cuvântul „a mulțumi”, în limba greacă este „euharistia”: Pavel mulțumește mereu. Atitudinea mulțumirii este un act fundamental al creștinului. Creștinul mulțumește mereu și în orice situație. De ce? Căci în orice situație creștinul a înțeles că Dumnezeu îl iubește, că i l-a dat pe Fiul, că Dumnezeu îi dă viața veșnică, că Dumnezeu îi dă acum posibilitatea să trăiască ca fiu și frate.

Pentru a mulțimi e nevoie să avem ochii curați, căci de obicei noi privim mereu ceea ce ne lipsește, fapt pentru care mereu suntem triști. Iar infernul va fi că noi vom fi mereu acolo să privim cât e de mare Dumnezeu și cât de mici suntem noi. Acesta va fi infernul, faptul că noi vom fi plini de invidie. Raiul va fi, în schimb, să fim mulțumiți că Dumnezeu e mare și că ne iubește, iar mulțumirea începe deja acum, când un om înțelege că Dumnezeu e mare și că-l iubește: înțelege că el este ținta iubirii Domnului și trăiește în euharistie (mulțumire) toate orele de zi și noapte, pentru că pricepe că tot ceea ce are și este e un dar… fiecare respirație e un dar; și sfârșitul oricărei respirații (moartea) e tot un dar: va fi întâlnirea cu Tatăl; apoi și fiecare păcat de al meu devine iertare, deci întâlnire cu mila Lui. Și atunci trăiesc euharistia: mulțumirea e atitudinea fundamentală a creștinului – are aceeași rădăcină cu cuvântul charis (har): rezultă că a trăi plin de bucurie, de har, de gratuitate, de frumusețe… e atitudinea fundamentală a credinciosului.

În schimb, noi avem ochii întunecați: mereu vedem ceea ce lipsește; ne va lipsi numai infinitul, căci numai Dumnezeu e infinit… În schimb, ne lipsește capacitatea de a ne bucura de darul lui Dumnezeu – și Domnul ne oferă mici daruri – dar în spatele fiecărui dar se află El.

Noi suntem fetișiști: ne lipim de daruri, dar toate darurile – chiar și cel mai mare, care ar putea fi viața, universul – sunt mici, se termină. Ceea ce nu se termină este iubirea lui Dumnezeu pentru mine, iubire care-mi oferă acel dar care mă face să exist ca țintă veșnică a acelui dar. Și doar la acest nivel – doar având această convingere – creștinul trăiește realitatea concretă. Dacă nu, înseamnă că o trăiește la nivel fetișist, adică în loc să intre în comuniune cu Dumnezeu prin intermediul darurilor, începe să dorească lucrurile, darurile, la fel ca pruncul care iubește bomboanele (și nu persoana care i la dă): va trebui să meargă curând la stomatolog, dar nu se va maturiza mult și niciodată nu va intra într-un raport bun cu mama sa și cu alții.

La fel și noi, privim lumea ca pe un obiect ce trebuie posedat, ca Adam, în mod fetișist, nu ca un dar… Lucrurile stau altfel: darul, deși e mic, pentru mine e infinit, pentru că exprimă iubirea celui care mi-l dă și atunci fiecare lucru e dar și e euharistie, și în spatele darului se află chipul și mâna lui Dumnezeu care mi-l oferă. Atunci eu trăiesc în plinătate fiecare lucru, fără să simt nevoia să mă lipesc de vreo creatură (de vreun dar) – dacă mă lipesc de un dar, îl pierd, îmi zic – căci în spatele darului deja am aflat infinitul: deși știu că pot pierde un anume dar, ceva rămâne și e izvorul darului. Din această perspectivă ne trăim viața în plinătate, căci pentru aceasta am fost creați, căci dacă nu ar fi așa, am fi mereu nefericiți!

Lui Pavel îi vine în chip firesc să trăiască așa – mulțumind – dar să nu uităm că el a trebuit cu puține zile mai înainte să fugă din Tesalonic, căci era prigonit, și să abandoneze acea comunitate pe mâna prigonitorilor, deși nu a încheiat instruirea în misterul creștinismului și fiind îngrijorat că evanghelizarea sa va falimenta… Totuși, începe mulțumind…

Și la sfârșitul Scrisorii, Pavel va repeta: să mulțumim mereu și în toate să facem euharistie… Dar mulțumind la început, Pavel ne spune ce face el și ce fac creștinii din timpul lui, împreună cu el: ei mulțumesc, pentru că au știința darului. Ei știu că au primit totul în dar și spun mulțumesc. Așadar darul nu e ceva în chip automat meritat; nu e un salariu, căci un om poate primi salariul – ceea ce i se cuvine – și deci nu datorează recunoștință, căci i-a fost dat salariul în baza legii dreptății.

Or, aici, discursul se referă la experiența darului, a harului, care-i gratuit, neprețuit. Iată de unde recunoștința, faptul de a celebra în toate euharistia, pentru că toate sunt grație, har…Să ținem minte că „totul e har. De aceea trebuie să mulțumim pentru toate”.

Să mulțumim „mereu”. Când? Mereu! Tot timpul. Pentru ce? Pentru toți!

E minunată această euharistie și această bucurie care îmbrățișează tot spațiul și timpul.

Eu sunt preocupat de modul în care – în viața noastră – un mic deranj, o mică suferință îndată ne fac triști, deceptivi, ca și cum ar fi sfârșitul lumii, dar lumea nu s-a sfârșit: dacă pe mine mă doare capul, soarele răsare oricum… Așadar să învățăm să ne vedem lungul nasului… Cu alte cuvinte, modul în care noi percepem realitatea nu e obiectiv, adică dacă un om mă înțeapă cu un ac, eu simt numai acea durere, deși tot trupul meu e sănătos… E just să reacționez la acea înțepătură, dar ar trebui să învăț să nu mă identific cu acea înțepătură și să înțeleg că viața mea e ceva diferit… Dacă noi nu avem această detașare de lucrurile pe care noi le simțim, atunci trăim continuu doar în perceperea răului și într-o nefericire constantă.

Avem nevoie de un exercițiu, de o educație pentru ca să vedem binele. Apoi vom înțelege că răul nici măcar nu e atât de rău… Cu alte cuvinte, dacă simt înțepătura, e un semn bun, înseamnă că nu sunt lepros; înseamnă că terminațiile mele nervoase sunt sănătoase… Înseamnă că am răspunsurile potrivite și-i mulțumesc lui Dumnezeu și învăț să nu mă împung. Deci învăț ceva și mai învăț că nu trebuie să-i înțep pe alții.

Noi, identificăm minima percepție negativă cu tot restul. Însă trebuie să învățăm să vedem binele (partea bună) și să mulțumim. Iar mulțumirea are ceva la bază: un om nu mulțumește pentru că e prost și nu-și amintește nimic: ci trebuie „să mulțumim, amintindu-ne”. Izvorul mulțumirii este „amintirea” – care înseamnă a re-purta în inimă, a face să fie prezent – și tot trecutul meu îmi este prezent înaintea mea…

Îmi e prezent tot binele, pentru că trecutul e tot binele dăruit, toată viața trăită, deci e ceva pozitiv și nu e un lucru ars în trecut… Ci este identitatea mea și trebuie să mi-o amintesc și să o iubesc. Îmi amintesc binele pentru ca el să crească! Răul amintit, însă, devine locul iertării, deci a unei experiențe și mai profunde, de gratitudine, de iubire.

Nu trebuie să elimin trecutul, căci altfel nu am nici prezent și nici un viitor… Numai omul împăcat cu trecutul poate trăi bine prezentul și poate trăi corect viitorul ca o perspectivă. Așadar euharistia e capacitatea de a ne aminti.

Baza Deuteronomului este tocmai: „Amintește-ți Israele; amintește-ți să nu uiți…”. Așadar se subliniază capacitatea de a-și aminti și nu de a șterge.

În zilele noastre se iau multe medicamente pentru a șterge amintirile și pentru a trăi liniștiți… Poate că ar trebui să ne învățăm mintea să-și amintească și să vadă ce se află în aceste amintiri…

Totul depinde de ce trebuie să-mi amintesc… Dacă trebuie să-mi amintesc frustrările, neplăcerile: nu! Noi ar trebui să ne amintim numai ceea ce e un bine, adică totul, pentru a fi recunoscători și a celebra în toate euharistia.

Motivul mulțumirii e prezentat la v. 3.

v. 3

³ aducându-ne aminte de lucrarea credinţei voastre, de strădania iubirii şi de perseverenţa speranţei voastre în Isus Cristos înaintea lui Dumnezeu Tatăl nostru.

Amintirea lui Pavel e una precisă… Amintirile nu trebuie să fie nebuloase (confuze), ci precise, clare, articulate, deci subîmpărțite și alcătuite din darurile lui Dumnezeu, căci tocmai amintirea articulată a darurilor lui Dumnezeu te constituie ca persoană articulată în diferitele tale bogății, în diferitele tale posibilități noi. Așadar nu e suficientă amintirea generică.

De aceea primul exercițiu spiritual de făcut e acela de a ne aminti darurile lui Dumnezeu și de a-I mulțumi. Căci noi trăim în uitare, în inconștiență (necunoaștere). De aceea trăim mereu triști, căutând mereu altceva…

Ca exercițiu spiritual – deci exercițiul prim al rugăciunii – la sfârșitul unei zile am putea să ne rugăm cu ajutorul Scripturii dar și cu ajutorul experienței personale (examinarea conștiinței). În mod greșit, în examinarea conștiinței, noi imediat căutăm să vedem care au fost lipsurile (păcatele) noastre: dar nu noi suntem cei mai importanți și nici măcar nu suntem elementul cel mai important al vieții noastre. Ci în examinarea conștiinței, atenția noastră trebuie să se îndrepte spre Dumnezeu, care participă la existența noastră, și e acționarul majoritar. Deci să privim prezența Lui în viața noastră, în ziua care se încheie și să luăm în considerare vizita Sa în experiența noastră, să primim darurile Sale și să-I mulțumim. Acesta e primul exercițiu al rugăciunii.

E interesat că mulțumim tocmai amintindu-ne și apoi repetăm, „înaintea lui Dumnezeu”. Așadar, înaintea lui Dumnezeu aflu și celelalte persoane. Ce înseamnă?

Înseamnă că Dumnezeu devine interlocutorul meu fundamental și apoi înaintea Lui conduc (duc) întreaga mea viață, experiențele mele pozitive sau negative, toate darurile și persoanele. Tocmai înaintea Lui fiecare dintre noi primește consistența și adevărul său.

Examenul de conștiință nu e un lucru subiectiv – între mine și mine – ci sunt eu înaintea lui Dumnezeu și înaintea tuturor altor oameni, pe care-i pun înaintea lui Dumnezeu. Așadar nu e o închidere, ci e momentul maxim de deschidere al omului față de întreaga lume și față de Dumnezeu. Nu e o formă de introiecție (act inconștient de asimilare al eului altei persoane la propriul eu) din care nu se mai iese, ci retrăiești înaintea lui Dumnezeu experiența ta, întâlnirile tale și relațiile cu toate persoanele. Adică privești adevărul istoriei (al evenimentelor din viața ta) înaintea lui Dumnezeu.

Iar Dumnezeu e numit din nou „Tatăl nostru”. Se subliniază faptul că, comunitatea din Tesalonic a descoperit că Dumnezeu e Tată. Astfel se repetă continuu „Dumnezeu-Tatăl”. Numele „Tată” e atributul lui Dumnezeu… Iar Isus, încă de la început e numit Kyrios, deci Dumnezeu, Fiul.

Apoi motivele mulțumirii sunt cele trei virtuți teologale.

Ele se numesc „virtuți teologale” pentru că au ca izvor direct și ca țintă directă pe Dumnezeu, deși ele îmbrățișează întreaga lume.

Cea dintâi este „lucrarea credinței voastre”. Lucrarea credinței constă în a crede că Isus este Fiul lui Dumnezeu care m-a iubit și s-a dat pe Sine pentru mine. Așadar, a crede înseamnă a se sprijini, a se abandona, a se boteza, a se scufunda: mă abandonez Lui; răspund cu „da” acestei iubiri. Aceasta e credința! Faptul că trăiesc din această iubire este „lucrarea credinței”, baza oricărei alte lucrări. Lucrarea credinței înseamnă a accepta iubirea gratuită a lui Dumnezeu ca fiind izvorul propriei mele vieți și acesta este darul cel mai mare, pentru că Dumnezeu devine viața mea. Și pentru acest dar Pavel Îi mulțumește: „pentru credința voastră”, adică a tesalonicenilor.

Această abandonare a vieții în Dumnezeu, în Isus și iubirii Sale, devine caritate și iubire față de Dumnezeu și față de frați, și devine efort: nimeni nu a spus că e simplu și că nu costă efort faptul de a iubi… A iubi costă efort și suferință, dar merită.

E minunată asocierea dintre iubire și efort (osteneală). A iubi nu-i ceva ușor: iubirea cere să-ți dai viața; nu te costă nimic… ci doar viața. De aceea iubirea e gratuită: e darul vieții și e lucrul cel mai frumos, căci viața există numai dacă e dăruită, dacă nu, e pierdută.

Dacă credința privește acțiunea trecută a lui Dumnezeu în Isus Cristos căreia omul îi spune „da”, caritatea e o dimensiune prezentă, tu trăiești această iubire a lui Dumnezeu din trecut în prezentul tău, reiubindu-L și iubindu-i pe frați.

Speranța e la viitor. Fără viitor nu există nici trecut și nici prezent.

În zilele noastre trăim într-o epocă fără speranță, care caută să ardă toate senzațiile, căci apoi totul este deșertăciune… Însă speranța îi dă omului dimensiunea pentru care merită să trăiască… Numai în baza speranței e posibilă iubirea și credința. Căci o iubire disperată nu e iubire, ci sinucidere.

Speranței i se adaugă „răbdarea” – hypomone, în limba greacă, care înseamnă a sta dedesubt și a purta greutatea – iar speranța nu este o fugă de realitate, ci e capacitatea de a purta greutatea realității. Cu alte cuvinte, dacă tu speri, duci greutatea ostenelii, iar dacă nu speri, de ce să duci pe umerii tăi o anume greutate? Deoarece n-a terminat catehizarea tesalonicenilor, Pavel le va vorbi în scrisoare despre speranță.

Dacă mai înainte spunea că Biserica este „în Dumnezeu-Tatăl”, acum întărește că ea este și în „Domnul nostru Isus Cristos”. Așadar, Isus și Tatăl mereu sunt puși pe același plan, deja din primul document al Bisericii. Deci credința creștinilor a evoluat imediat, încă de la început. Cu alte cuvinte, un om nu a trebuie să facă mii de cugetări pentru a ajunge la credință, ci credința e o inspirație a Spiritului Sfânt, nu e o invenție umană. Teologii fac mii de cugetări, dar credincioșii nu, deoarece credința este lucrarea Spiritului. Ea e prezentă în primul document: credința în Isus Cristos, care e Fiul lui Dumnezeu.

De fapt, dacă mai înainte a scris că „Biserica e în Dumnezeu-Tatăl și în Domnul Isus”, acum doar repetă că ea este „în Domnul nostru Isus Cristos”.

După aceste trei versete în care am explicat „salutul”, va urma aluzia mai precisă la istoria convertirii, a chemării și a răspunsului dat de tesaloniceni.