Tema Ps. 19 (18) este Cuvântul Domnului, denumit în diferite feluri. Cuvântul e numit legea Domnului care „e perfectă și încurajează sufletul”.

Acest Psalm subliniază că întreaga natură, toată creația vorbește despre Dumnezeu, dar într-un mod tacit: omul e cel care dă cuvântul (care vorbește). Natura vorbește, dar fără voce, fără sunet, iar omul care înțelege, laudă și mulțumește. Iar Cuvântul Domnului, cel exprimat de Lege, este o clarificare (o lămurire, o explicație) a ceea ce deja creația conține.

Pornesc de la acest Psalm pentru a sublinia un lucru: spuneam că creștinul e „un om care-și amintește și face euharistie”. Noi suntem mulțumiți nu pentru că suntem distrați (neatenți) și uităm răul, ci suntem mulțumiți pentru că ne amintim, iar viața spirituală nu e nimic altceva decât să ne amintim ceea ce se întâmplă în interiorul nostru… Dumnezeu lucrează 24 de ore pe zi în inima noastră, la fel cum lucrează 24 de ore pe zi în cosmos, iar „cutia neagră” a inimii noastre înregistrează totul… însă noi nu o deschidem niciodată. Mai mult: nici nu știm ce-i în ea și nici nu știm să-i descifrăm conținutul.

Viața spirituală începe atunci când noi începem să descifrăm ceea ce este înregistrat în noi… prin faptul că devenim conștienți de conținutul din noi. De obicei, noi reprimăm (înăbușim, împiedicăm) ceea ce simțim în noi până când nu mai simțim nimic, sau mutăm din loc ceea ce simțim (îndepărtăm). Însă marea problemă constă în faptul că e necesar să avem o atenție sporită față de ceea ce se întâmplă în noi. Să începem să fim atenți, în timp ce simțim ceva în noi, apoi să dedicăm ultimul spațiu al zilei – seara – pentru a ne pune în prezența Domnului și, în prezența Lui, să vedem ce s-a întâmplat în noi în timpul zile, ce s-a înregistrat în profundul nostru și să conștientizăm: este vorba de examinarea conștiinței. Nu este examenul de conștiință, pe care suntem obișnuiți să-l facem, pentru a vedea ce am făcut bine sau rău (căci ce am făcut bine sau rău, mai mult sau mai puțin, eu știu… și e bine să știu…), însă prin examinarea conștiinței eu devin conștient de sentimentele cele mai profunde, care riscă să rămână mereu în mine și niciodată să nu fie exprimate. Lucrarea lui Dumnezeu în mine e mereu foarte profundă, nu face zgomot și numai dacă ne obișnuim să o cunoaștem, începem să o trăim.

Continuăm explicarea Scrisorii către Tesaloniceni…

Primele trei versete ne-au vorbit despre Biserică. Biserica e fondată (întemeiată) pe apostoli, nu e un lucru pe care-l inventăm noi, ci este mărturisirea lui Isus Cristos, a istoriei concrete, pe care noi o cunoaștem prin apostoli. Așadar toate revelațiile private și sectele pot fi lucruri interesante, dar nu au nici-o legătură cu creștinismul! Creștinismul este istoria concretă a lui Isus, pe care apostolii au scris-o și ne-au transmis-o. Iar întreaga noastră credință nu constă în a inventa ceva, ci-n a înțelege acest Cuvânt făcut trup și re-întors să fie Cuvânt, pentru a reveni să fie trup (a Se întrupa) în viața noastră.

Al doilea aspect este faptul că Biserica este Biserică pentru că este „chemată”, adică noi formăm biserica nu pentru că suntem bravi, ci pentru că răspundem unei chemări: Biserica e un răspuns din partea noastră dat propunerii (chemării) lui Dumnezeu. Frații nu-i aleg eu – ei sunt cei care sunt – pentru că toți suntem fiii lui Dumnezeu: Dumnezeu ne propune să răspundem iubirii Sale de Tată. Biserica e alcătuită din acești oameni care răspund.

Al treilea aspect important e faptul că Biserica are un loc: locuiește în Dumnezeu-Tatăl și-n Domnul Isus Cristos. Așadar, locul în care locuim stabil, unde suntem acasă este tocmai Dumnezeu. Aceasta e sinteza primului verset.

În versetul al doilea am expus însemnătatea mulțumirii. A-I mulțumi Domnului pentru darurile Sale este trecerea de la fetișism la o religie personală; cu alte cuvinte, noi, de obicei, acceptăm darurile lui Dumnezeu și ne lipim inima de daruri și le adorăm, ne interesează lucrurile lui Dumnezeu, iar acest fapt e fetișism; de aceea noi, prin lucruri, ne separăm de Dumnezeu, căci ne interesează lucrurile acestea și nu Dumnezeu, și ne dividem și de alții (căci ne interesează lucrurile și nu alții). Dacă însă, privim lucrurile ca fiind un dar al lui Dumnezeu, atunci îi mulțumim lui Dumnezeu care ni le-a dat, pentru că e Tată și le împărțim cu frații, căci ei sunt fiii aceluiași Tată. Atunci lucrurile devin instrument de relaționare cu Dumnezeu, ca adorație, și de caritate față de frați, prin spiritul euharistiei; iar euharistia e bucurie și mulțumire că, prin toate lucrurile, Dumnezeu mi se dă pe Sine. El mi se dă 24 de ore pe zi, prin fiecare respirație, prin fiecare clipă a vieții, prin fiecare bine și chiar prin fiecare rău, care e depășit prin iertare. 

Se citește 1 Tes. 1, 4-10

⁴ Noi cunoaştem, fraţi iubiţi de Dumnezeu, că aţi fost aleşi ⁵ pentru că evanghelia noastră n-a ajuns la voi numai prin cuvânt, ci şi prin putere, prin Duhul Sfânt şi prin convingerea deplină, după cum ştiţi că astfel am fost între voi şi pentru binele vostru. ⁶ Iar voi aţi devenit imitatorii noştri şi ai Domnului, primind cuvântul în multe necazuri cu bucuria Duhului Sfânt, ⁷ aşa încât voi aţi devenit exemplu pentru toţi cei care cred în Macedonia şi Ahaia. ⁸ Într-adevăr, cuvântul Domnului a răsunat, pornind de la voi, nu numai în Macedonia şi Ahaia, ci credinţa voastră în Dumnezeu s-a răspândit în toate părţile, aşa încât noi nu trebuie să mai spunem nimic. ⁹ Ei înşişi povestesc ce fel de primire am avut la voi şi cum v-aţi întors la Dumnezeu de la idoli ca să slujiţi Dumnezeului celui viu şi adevărat ¹⁰ şi să-l aşteptaţi pe Fiul său din ceruri, pe care el l-a înviat din morţi, pe Isus, cel care ne mântuieşte de mânia ce va veni.

vv. 4-5 ne relatează cum se întâmplă evanghelizarea; vv. 6-9a ne spun cum e primită Evanghelia; vv. 9b-10 ne prezintă conținutul evanghelizării, care constă în a ne îndrepta privirea spre Dumnezeu în așteptarea reîntoarcerii lui Isus. Așadar, vom arăta cum are loc evanghelizarea, cum e primită Evanghelia și care este conținutul fundamental al Evangheliei. Sunt cele trei teme mari ale credinței noastre.

v. 4

⁴ Noi cunoaştem, fraţi iubiţi de Dumnezeu, că aţi fost aleşi

Pavel este un om care cunoaște că „frații au fost aleși”, adică știe că toți oamenii sunt iubiți infinit de Dumnezeu ca fii și el e primul care a făcut această experiență, deci el știe acest adevăr. Dacă și noi cunoaștem acest adevăr, înseamnă că suntem evanghelizați! Creștinismul e numai un fapt de cunoaștere, adică de conștiință. Dăm un exemplu: să presupunem că locuiesc doi oameni în palatul unui rege, unul crede că e sclav și trăiește ca sclav, celălalt știe că e fiu și trăiește ca fiu: avem o diferență. Ambii sunt fii, dar unul nu știe acest adevăr. Diferența între creștini și necreștini în această lume e doar faptul că unii știu că sunt fii. Și nu-i puțin lucru, căci știu de unde vin, încotro merg, își cunosc propria identitate și demnitate și trăiesc cu această conștiință. Și totuși sunt egali cu necreștinii în toate.

Iar vestirea Evangheliei nu-i nimic altceva decât predicarea acestei cunoașteri (conștiința că e fiu), pe care un om (Pavel) a descoperit-o personal, ca fiind o experiență profundă – și pe care o comunică (o transmite) altora.

Pavel, care a experimentat că Isus a murit pentru el și-l iubește infinit, la fel cum îi iubește pe toți ceilalți, iată că atunci se adresează altora, altor frați și-i numește „frați” tocmai datorită acestei cunoașteri.

Aceasta este cunoașterea (convingerea) creștină: că toți oamenii sunt frați, pentru că sunt iubiți infinit de Dumnezeu, fie că sunt credincioși sau necredincioși, prieteni sau dușmani, știu sau nu acest adevăr… Iar dacă tu îi consideri frați, atunci nu poți să nu-i iubești și nu poți să nu le spui că tu le ești frate, atât prin comportamentul tău, cât și prin cuvântul tău… Aceasta e rădăcina practică a creștinismului. Dacă excluzi un frate, Îl excluzi pe Fiul, Isus Cristos, care s-a făcut ultimul dintre frați și care știe că acești frați sunt iubiți de Dumnezeu. Cunoașterea creștină e tocmai cunoașterea iubirii pe care Dumnezeu o are pentru mine.

Cunoașterea de bază este tocmai „cealaltă cunoaștere”, deci „cealaltă experiență”; mă refer la faptul că eu pot să-i cunosc pe alții și să-i tratez ca frați, numai în măsura în care văd că sunt concepuți, iubiți și generați de Dumnezeu. Cu alte cuvinte, aici este rădăcina faptului că noi suntem frați! Nu putem fi frați dacă nu suntem fiii aceluiași Tată. În textul nostru avem o aluzie la paternitatea lui Dumnezeu față de toți oamenii: aceasta e rădăcina pentru care ne putem numi cu toții frați și putem trăi ca frații. E adevărat că un om poate să țină seama doar de razele soarelui ignorând soarele, dar atunci le va vedea numai pentru puțin timp (timpul de care lumina soarelui are nevoie să vină până la noi, deci cam 8 minute). În mod analog, putem să ne considerăm frați, dar numai pentru puțin timp, dacă nu avem percepția, cunoașterea și experiența paternității lui Dumnezeu, adică faptul că suntem generați și iubiți de Dumnezeu: și acest ultim aspect e important.

Iubirea pe care o are Dumnezeu pentru mine este identitatea mea.

Fiecare dintre noi merge să-și cerșească propria identitate, o firimitură de demnitate de la alții, puțină recunoștință (apreciere, răsplată)… Omul se hrănește cu aprecierea (recunoașterea) ce i-o dau alții, identitatea sa este așa cum îl privesc alții, dacă-l privesc, dacă îl consideră (apreciază)… fapt pentru care suntem idolatrii, adică sclavii imaginii pe care alții o au despre noi, și astfel căutăm să lăsăm altora o bună imagine (impresie) tocmai pentru că nu știm cine suntem…

Noi suntem fiii lui Dumnezeu! Nu avem nevoie să cerșim alte demnități. Demnitatea noastră e infinită, e iubirea infinită pe care Dumnezeu o are pentru mine! Aceasta e identitatea mea și trăiesc în conformitate cu ea și aceasta mă eliberează de toate celelalte sclavii, îmi dă adevărul meu, libertatea mea. Mai întâi de toate mă face să mă iubesc pe mine – dacă nu sunt iubit, eu nu pot iubi – și cine se iubește pe sine, îi iubește pe toți; mă ajută să mă accept pe mine în profunditate, pentru că eu sunt iubit infinit de Dumnezeu, căci El și-a dat viața pentru mine. Acesta este conținutul veștii bune.

În Io. 17,23 Isus îi spune Tatălui: „i-ai iubit cum M-ai iubit pe Mine”. Fiecare dintre noi e iubit de Tatăl la fel ca Isus, iar Isus e iubit ca Fiu unic, cu o iubire totală, absolută, plină. La fel, fiecare dintre noi – ca orice fiu – e iubit total. Iubirea nu se divide după numărul fiilor, ci fiecare iubire e unică! Tocmai cunoașterea (perceperea) acestui adevăr mă întemeiază în identitatea mea. Și până când omul nu ajunge să aibă această cunoaștere, nu-și are identitatea, mereu caută pe cineva care să-l iubească infinit, dar niciodată nu-l află, pentru că omul întotdeauna este finit (limitat). Apoi caută să merite această iubire, și niciodată nu o obține, iar dacă o obține, nu e iubire, ci e ceva meritat.

Prin urmare, vestirea acestei iubiri, a acestui har, este tocmai definiția oamenilor: iubiți de Dumnezeu. Atunci când Israelul se considera un vierme, Dumnezeu i se adresează și-i spune „tu ești prețios în ochii Mei, ești demn de stimă, pentru că Eu te iubesc” (Is. 43,4); în Ps. 138 se subliniază că omul caută să fugă de privirea Domnului până-n noapte, până-n moarte, până când descoperă că tocmai privirea lui Dumnezeu îl face să existe. Atunci spune „Tu m-ai făcut o făptură minunată… Tu mă cercetezi și mă cunoști”, tocmai privirea Ta îmi dă adevărul meu.

Iar Pavel afirmă: „cunoaștem, fraților iubiți de Dumnezeu, alegerea voastră”

„Alegerea”… Iubirea e mereu o alegere și niciodată nu-i o necesitate. Iubirea e liberă. E o libertate și o alegere liberă a lui Dumnezeu căreia noi îi răspundem, iar această alegere e notificată (atestată) de Evanghelie. Evanghelia îi comunică fiecărui om că este ales de Dumnezeu. Noi mereu credem că alegerea este împreună cu excluderea altora: dacă mă alege pe mine, îi exclude pe alții… De aceea noi credem că alegerea noastră întotdeauna înseamnă excluderea altora…

În schimb, alegerea indică libera opțiune din partea lui Dumnezeu, dar e o alegere a tuturor!

Așadar Israelul – care e ales de Dumnezeu – este semnul alegerii pe care Dumnezeu o face pentru toate popoarele; Cristos care, până la urmă, este singurul ales care L-a recunoscut pe Tatăl, este semnul alegerii pe care Dumnezeu o are pentru fiecare om. Prin urmare, alegerea noastră nu este fanatismul, care-i exclude pe alții (facem parte din cei 144 de mii de însemnați, care înseamnă 12 ori 12, ori 1000, adică un număr infinit), ci înseamnă doar că am aflat și am înțeles iubirea lui Dumnezeu și, pentru că Dumnezeu este Tatăl tuturor, atunci aceeași alegere pe care El o are pentru toți, mă îndreaptă și pe mine spre toți și nu mai exclud pe niciunul.

Așadar, atunci când se vorbește despre poporul ales, se vorbește despre fiecare om, despre demnitatea fiecărui om; iar Israelul, în acest sens, este culmea percepției despre om, a cunoașterii că toți suntem fiii lui Dumnezeu, iubiți de Dumnezeu, om care se arată deplin în Isus. Și fiecare creștin are această percepție (cunoaștere) iar Evanghelia vestește acest adevăr, iar v. 5 ne spune cum se întâmplă…

Semnele de la vv. 5-6 sunt modul cu care a fost vestită și primită Evanghelia.

v. 5

⁵ pentru că evanghelia noastră n-a ajuns la voi numai prin cuvânt, ci şi prin putere, prin Duhul Sfânt şi prin convingerea deplină, după cum ştiţi că astfel am fost între voi şi pentru binele vostru.

Pavel vorbește despre „Evanghelia sa”… Evanghelia e „vestea bună”. Ea e numită vestea bună pentru că ne eliberează de vestea rea – pe care toți o avem – care constă în susținerea faptului că Dumnezeu e concurentul nostru, e judecător și e departe, iar omul e rău și nu există leac pentru el; e abandonat, iar viața sa nu are sens…

Evanghelia e vestea bună, care ne vestește exact opusul afirmațiilor de mai sus, spunându-ne că Dumnezeu și-a dat viața pentru mine, că mă iubește infinit. Acest adevăr mă eliberează de minciună. Și acest adevăr ajunge la mine, mai întâi prin cuvinte, dar nu numai prin cuvinte, ci mai întâi de toate prin Cuvânt, căci adevărul istoric nu poate fi comunicat decât prin Cuvânt, cuvântul fiind mijlocirea istorică a adevărului. După aceea omul verifică dacă e un cuvânt adevărat, dacă-l interesează, dacă vrea să-l cunoască, dar cuvântul îi comunică omului realitatea.

Prin Cuvântul Evangheliei ne este comunicată realitatea unui Dumnezeu care-și dă viața pentru noi pe cruce: aceasta este Evanghelia… Dar acest Cuvânt nu e doar un cuvânt ci este co-legat cu „puterea” și cu „Spiritul Sfânt”.

Ce înseamnă „un cuvânt cu putere”? Vă veți da seama că acest Cuvânt pe care-l ascultați cu urechile, intră în inimă și are puterea să schimbe inima, pentru că e un Cuvânt plin de adevăr, de bunătate și iubire, iar omul, care este creat pentru adevăr, bunătate și iubire, recunoaște acest Cuvânt și se schimbă; așadar, puterea Cuvântului constă în faptul că, în plină libertate, dacă tu accepți Cuvântul, îți schimbă viața: aceasta este puterea, adevărata minune a Cuvântului. E adevărat că pot să apară semne exterioare miraculoase, dar sunt secundare față de această putere a Cuvântului.

Față de semnele exterioare „foarte importante pentru noi”, Cuvântul este slab, iar Dumnezeu folosește tocmai acest stil: El ne comunică puterea Sa prin slăbiciunea Cuvântului (prin nebunia predicării). Acesta-i stilul Domnului! Isus e un simplu om și nici măcar nu era important pentru cei din timpul Lui… Prin slăbiciunea trupului omului Isus, prin slăbiciunea Cuvântului, a unui cuvânt care e uman, care e cuvânt al omului, începe puterea Sa, puterea Domnului.

Pentru că acest Cuvânt al omului – în realitate acest om e Fiul lui Dumnezeu – ne comunică însăși viața lui Dumnezeu. Această putere se identifică cu Spiritul Sfânt – Spiritul e viața, Sfânt înseamnă „a lui Dumnezeu” -, așadar acest Cuvânt ne comunică viața lui Dumnezeu.

Ce este viața lui Dumnezeu? Viața nu o vedem, dar o cunoaștem din efectele sale: dacă unul e viu sau mort, tu-ți dai seama doar privindu-l; la fel, noi vedem viața lui Dumnezeu din efecte, iar efectele sunt o viață trăită sub semnul rodului Spiritului: iubire, bucurie, pace, răbdare, bunăvoință, fidelitate, blândețe, stăpânire de sine (cf. Gal. 5, 22). Iată care e rodul puternic al acestui Cuvânt, care ne dă Spiritul, adică ne dă viața lui Dumnezeu care e iubire, bucurie, pace, răbdare… adică Cuvântul schimbă radical viața noastră, pentru că, intrând în ureche, pătrunde în minte, intră în inimă și-ți schimbă inima, îți schimbă viața, dacă tu primești Cuvântul.

Al treilea element al Cuvântului e că el vine cu „deplină încredințare” (deplină convingere, dovadă).

Deplina certitudine (dovadă) e un fapt interior, adică tu asculți o persoană și spui: da, această afirmație e adevărată; asculți o alta și spui: nu, aceasta e falsă. Și această siguranță a adevărului sau a falsității stă în inima ta; și, ascultând Cuvântul lui Dumnezeu, îți apare certitudinea interioară că tocmai Dumnezeu îți vorbește, căci îți dai seama că tu ești făcut pentru acest Cuvânt; iar credința nu este nimic altceva decât această certitudine interioară, care e mult mai mare decât certitudinea matematică, pentru că doi plus doi poate fi patru, dar poate fi și multe alte lucruri… Totuși certitudinea interioară nu e fanatism, ci e ceva evident. Cu alte cuvinte, dacă un om îți spune un lucru bun și tu ești mulțumit, ai dovada interioară că acel lucru bun te mulțumește și acest fapt e mai important decât că doi plus doi e egal cu patru: îți schimbă viața! Dacă unul îți spune: „te iubesc”, îți schimbă viața. Acest fapt e mai valoros decât orice certitudine matematică. Sau dacă cineva-ți spune: „Vreau să te ucid”, îți schimbă viața și această vestire – în sensul că te vei putea apăra – e mai importantă decât orice certitudine matematică.

Cuvântul lui Dumnezeu vestește inimii tale această iubire care îți este anunțată de Cuvânt, te ajută să înțelegi că e o iubire adevărată și e pentru tine. De aceea vă îndemnam la început să fiți foarte atenți la cuvântul interior, deoarece, atunci când ascultăm Cuvântul Evangheliei, există această mărturie (vestire) interioară a Spiritului care ne spune: e adevărat, atunci primește Cuvântul. Dar avem și mărturia opusă, a fricilor noastre care ne șoptește: nu, nu te încrede, fii liniștit așa cum ești, cine știe ce vrea Dumnezeu… Oare ce ar putea să vrea Domnul de la tine? El nu vrea nimic! El doar dorește să-ți dea totul!!! Dar înaintea acestei mari propuneri toate fricile noastre se dezlănțuie, se agită, se răzvrătesc… Deci trebuie să știm să le înregistrăm (să le simțim), apoi să știm să le comunicăm și să le evaluăm: acesta e adevăratul drum spiritual pe care trebuie să-l urmăm…

Pavel știe că-i imposibil să descrie acest lucru pentru cine nu l-a experimentat și spune: „bine știți ce fel am fost între voi, pentru voi”, adică v-ați dat seama în acele trei săptămâni în care am locuit împreună, cum se întâmplă acest lucru; îi îndeamnă să încerce pentru a crede.

Așadar, vestirea Evangheliei este un lucru simplu, care nu depinde de noi; adică noi nu suntem nici un fel de „vânzător ambulant” care-și atrage clienții, făcându-și singur publicitate, nu suntem nici persoane care caută să convingă pe cineva, nici nu vrem să demonstrăm nimic nimănui: noi doar vestim ceva, apoi fiecare, în mod liber, acceptă vestirea sau o alungă – ignorând-o – după cum crede…; s-o alunge de la el e dificil, căci acest Cuvânt adevărat rămâne înaintea sa și e dăruit libertății sale… Cuvântul doar trebuie să-i fie dăruit, apoi, eventual omul poate să se măsoare cu Cuvântul pentru a-și verifica propriile reacții… dar nici un om nu poate crede în locul altuia. Nimeni nu poate și nici nu trebuie să convingă pe un altul, căci dacă ar face așa, i-ar spăla celuilalt creierul, ar plagia; e o mărturie interioară pe care fiecare om trebuie să o perceapă personal; celălalt e doar o mediație (o mijlocire), adică-mi vestește Cuvântul, apoi după, tu ești cel care-L experimentezi personal, celălalt nu poate experimenta în locul tău; un om poate să-ți dea să mănânci, dar tu ești cel care mănânci, el nu poate mânca în locul tău…

În acest mod are loc vestirea Evangheliei. Să vedem cum e primită vestirea.

v. 6

⁶ Iar voi aţi devenit imitatorii noştri şi ai Domnului, primind cuvântul în multe necazuri cu bucuria Duhului Sfânt,

Pavel vorbește de o imitare, despre un proces de „urmare”… Ce este acesta? Imitarea e ceva vital. Devenim mari tocmai pentru că imităm: pruncul imită prin joc, adultul devine adult imitând încet, încet…

Ascultarea Cuvântului ne face să devenim „imitatori, urmăritori ai lui Pavel și ai Domnului”. Ce înseamnă? Cuvântul devine viață, devine acțiune. Un om devine cuvântul pe care-l ascultă. Așa cum Pavel – ascultând Cuvântul Domnului – a devenit ca Domnul, imitatorul Său, la fel și noi – ascultând același Cuvânt – devenim ca Pavel și ca Domnul.

Așadar, credința e transmisă și prin modelul concret al vieții persoanelor. Toți am ajuns la credință, sau vom ajunge, pentru că am cunoscut vreun om credincios.

E interesant: credința ne vine (ne este dăruită) din vestirea Cuvântului, și nu de la altceva, dar dacă eu nu văd realizat acest Cuvânt în vreun fel, mi se pare un Cuvânt care zboară prin aer… poate că-L simt în inimă, dar mă întreb: „cum pot să-L trăiesc, să-L practic?”. Pavel subliniază aspectul imitării sale – nu din orgoliu – căci avem nevoie de un model. E interesant că fiecare dintre noi e chemat să fie un model pentru aproapele, deci avem o mare responsabilitate. Este clar că credința ne vine din vestirea Cuvântului: mărturia poate favoriza credința, sau poate să o împiedice dacă vestitorul nu trăiește credința în viața sa. Ar fi incredibil dacă aș vesti un lucru și mereu aș face opusul… fără nici măcar să spun: „scuzați-mă, aș vrea să fac contrarul, dar nu reușesc”.

Adevărata putere de răspândire a creștinismului este această imitare (urmare) a modelelor, adică atunci când vezi persoane care trăiesc în mod liniștit, senin, cu bucuria rodului Spiritului, afirmi: „aceasta e o viață interesantă”. Atunci lumea te întreabă „de ce trăiești așa?”, în acel moment tu le vestești… Creștinismul s-a răspândit tocmai așa, nu prin cruciade, nu prin legi creștine, ci s-a răspândit prin aceste modele… Cunosc mulți oameni care în urmă cu 30 de ani erau atei, dar care acum s-au convertit dintr-un simplu motiv, că au cunoscut niște credincioși adevărați și s-au întrebat: „dacă el, care nu-i un prost, crede, iar credința i-a dat un sens vieții sale, de ce credința n-ar putea să dea sens vieții mele, care acum e fără sens?”. Așadar avem o mare responsabilitate: să vestim credința prin viața trăită…

Pavel continuă: „imitatorii (urmăritorii) noștri și ai Domnului”. În aceste versete, Isus e numit Domn de patru ori. Cuvântul „Domn” – Kyrios, în limba greacă – era atributul (simbolul) împăratului, atributul „divinului” (al stăpânului). Ce înseamnă că Isus e numit „Domnul”? Exprimă experiența (descoperirea) profundă a lui Pavel „că Isus e Domul său”, adică el îi aparține Domnului, pentru că Domnul îi aparține lui. Cu alte cuvinte, Isus e Domnul nu pentru că e împăratul care stăpânește, ci pentru că este Cel care S-a urcat pe cruce și Și-a dat viața pentru mine, deci El îmi aparține în totalitate; S-a făcut sclavul meu din iubire… Atunci, țelul vieții mele este să-I aparțin Lui: acesta e un alt aspect profund al creștinismului.

Isus e Domnul (Kyrios) tocmai din această cauză, și nu pentru că El e stăpânul (patronul), ci pentru că S-a făcut serv, pentru că mi-a dat întreaga Sa viață, pentru că m-a iubit infinit, și atunci eu nu mai sunt al meu, ci sunt al Său, cum El este al meu.

Tocmai această apartenență radicală ne face să locuim în Tatăl și ne face creștini; tocmai în această identificare cu Cristos noi experimentăm Spiritul și că suntem fii și frații tuturor.

În primul document al Bisericii aflăm toate aceste afirmații. Noi spunem din obișnuință formula: „Prin Isus Cristos, Domnul nostru”, dar nu știm ce înseamnă… deși ni s-au explicat aceste titluri încă de la începutul creștinismului… și ni s-a spus că indică o experiență: spun că „Isus e Domnul (Kyrios) meu”, tocmai pentru că e răstignit, pentru că El mă iubește infinit Și-și dă viața pentru mine, pentru că este în totalitate al meu și eu sunt al Său…

Imitația e importantă. Odată convertiți noi devenim „exemple”. Care ar trebui să fie ordinea corectă din punctul de vedere al credinței? De multe ori noi căutăm să spunem cuvinte bune ca să-i ajutăm pe frați, sau pe vreunul care credem că are nevoie. E adevărat că un cuvânt bun poate folosi – dar spune proverbul că cuvintele zboară, dar exemplele atrag – dar cred că exemplul, stilul de viață al unei persoane (nu stilul artificial: să dau un bun exemplu ca să mă mândresc, și atât) este un argument foarte puternic, care impresionează și convinge… Așadar mai mult decât unele cuvinte bune, este importantă o viață trăită în credință. Când Pavel a spus că ei l-au imitat pe el, nu s-a referit la calitățile sale morale sau la defectele sale (căci și el avea destule), ci la stilul credinciosului, al omului implicat în experiența Domnului, al celui care avea și comunica speranța – speranța întemeiată în Dumnezeu – și se remarca printr-o mare iubire, altruism. Această viață practică e un argument convingător! Apoi e adevărat că trebuie și să vestim prin cuvinte, mai mult să vestim Cuvântul; adică să motivăm, să bazăm comportamentul nostru pe Cuvânt: adică tocmai în baza Cuvântului Domnului caut să trăiesc așa; în baza Cuvântului Său eu reușesc să trăiesc așa… Așadar mai întâi să trăim noi Cuvântul și numai apoi să-L vestim, pornind de la ceea ce noi trăim și realizăm zi de zi!

Versetul al șaptelea spune că „ați devenit exemplu”. Exemplu în limba greacă se spune „typos”, adică model (prototip). Modelul înseamnă „formă”, matriță, iar prin matriță se înțelege cea reușită, altfel se aruncă, așadar înseamnă că e frumoasă, deci e minunat să-i vedem pe acești creștini. Apoi această matriță (model) poate fi reprodusă, nu e un model frumos, ciudat, făcut doar pentru suflete foarte pioase, ci e un model care se poate reproduce: adică mă interesează și pot să-l realizez și eu. Așadar e interesant că creștinul e un exemplu; viața exemplară indică o viață care e frumoasă și pentru alții și că inclusiv ei pot să aibă o astfel de viață… deci nu-i o viață ciudată. Ci e o viață frumoasă înaintea ochilor oamenilor, e o frumusețe nouă, care reflectă gloria lui Dumnezeu.

Nu înseamnă că primirea Cuvântului se întâmplă în mod simplu și uimitor: „O, ce frumos e Cuvântul!”… Nu! Ci Cuvântul mereu este primit „cu bucuria Spiritului, în mijlocul marilor necazuri, dureri”, deoarece Cuvântul adevărului întâmpină mereu puterea ostilă a minciunii din noi și din jurul nostru. Așadar noi simțim în interior durere, luptă și efort, dar sunt însoțite de o mare bucurie. La polul opus, poate să nu existe nici-o luptă sau efort, dar să simțim întristare și disperare… Așadar poate exista o luptă și un efort, dar cu bucurie… Simțim că merită, că e frumos să primim Cuvântul, pentru că ne ajută să creștem și să iubim cu adevărat.

E important să știm că drumul credinței cere efort și întâlnim multe piedici (împotriviri)…, dar aceste contraste sunt precum un concert, unde tocmai notele opuse (de contrast) creează muzica.

v. 7

⁷ aşa încât voi aţi devenit exemplu pentru toţi cei care cred în Macedonia şi Ahaia.

Versetul e adresat istoric creștinilor din Tesalonic pentru ca ei să devină exemplu, la rândul lor, după procesul descris mai sus, proces de răspândire a creștinismului prin imitare…

v. 8

⁸ Într-adevăr, cuvântul Domnului a răsunat, pornind de la voi, nu numai în Macedonia şi Ahaia, ci credinţa voastră în Dumnezeu s-a răspândit în toate părţile, aşa încât noi nu trebuie să mai spunem nimic.

Deoarece acești creștini se simt începători, mici în credință, abandonați după trei săptămâni și singuri, Pavel, pentru a-i încuraja, le spune: fiți atenți că nu sunteți singuri, ci tocmai ceea ce voi faceți este edificator pentru toți; și e important să știe acest adevăr, căci au nevoie să-l știe; un om care-i în mijlocul luptei și al dificultăților, vede numai lupta și dificultatea; un altul care privește din afară spune: „tu faci un lucru important”. Așadar în acest fel Pavel îi încurajează și e drept și e de datoria lui să-i încurajeze. Deci le spune că ei fac un lucru foarte important.

Nu-i doar o încurajare, ci vorbele lui Pavel sunt și un discurs de credință. Ei se simt mici și fără multă experiență de credință, dar ideea lui Pavel este că ei sunt purtători de lumină, au o comoară în vase de lut. Așadar puterea Domnului și a Spiritului se află și se arată într-un înveliș slab (vase de lut), deci ambalajul nu-i arătos. Și-i nevoie de credință pentru a înțelege acest adevăr. Și tocmai aici se vede credința în Dumnezeu, care se arată așa, care are acest stil… Așadar acestor creștini care se considerau mici, Pavel le spune să se considere precum niște vase care conțin ceva mult mai mare decât „voi”, ceva care depășește micimea voastră, o lumină care depășește mica voastră putere de înțelegere și întunericul vostru; voi trebuie să credeți în ceva care depășește scurta voastră experiență personală a unei mici comunități; voi trebuie să credeți în Dumnezeu! Acest lucru e important!

vv. 9-10

⁹ Ei înşişi povestesc ce fel de primire am avut la voi şi cum v-aţi întors la Dumnezeu de la idoli ca să slujiţi Dumnezeului celui viu şi adevărat ¹⁰ şi să-l aşteptaţi pe Fiul său din ceruri, pe care el l-a înviat din morţi, pe Isus, cel care ne mântuieşte de mânia ce va veni.

Sunt descrise aspectele fundamentale ale credinței noastre. Primul e că credința-i convertire, e „întoarcerea de la idoli la Dumnezeu”. Așadar credința exprimă ceva concret în viață: mai înainte slujeam idolii, imaginile… Și-n zilele noastre omul e idolatru: „fiecare să-și vadă proprii idoli”, adică acele imagini (închipuiri) cărora un om le scarifică viața, dar ele nu-i dau viață.

Idolii sunt realitățile (lucrurile) bune care există în lume: dar în loc să le folosesc pentru a trăi și deci să mă slujesc eu de ele, se întâmplă că eu devin sclavul lor, iar aceste realități devin scopul vieții mele, devin dumnezeul meu, și atunci îmi secătuiesc viața și-mi sacrific viața lor.

În loc să le relativizez, adică să le conduc la Dumnezeu, le absolutizez, le fac să devină dumnezeu pentru mine…

E opusul atitudinii euharistice: în loc să le trăiesc și să mă bucur de ele în plinătate – ca fiind un dar al lui Dumnezeu și un loc al comuniunii cu Dumnezeu – le absolutizez și, deci, ele devin un loc al separării de Dumnezeu și de alții, devin idolatrie, de care suntem plini… Prin urmare, viața noastră e o convertire de la acești idoli la Dumnezeul cel viu și adevărat, Cel care dă viața! Iar idolii sunt aducători de moarte și mincinoși, dorind să fie absoluți, deși nu sunt… Ei pretind că ne slujesc viața, dar în schimb ne-o iau.

Apoi Pavel adaugă „Și să aștepte pe Fiul Său din ceruri”. Această afirmație – ca fiind un element de credință – pusă imediat la început, va fi una din temele fundamentale ale Scrisorii.

Ce este creștinul? Este cineva care așteaptă reîntoarcerea Domnului. Toți vorbesc cu frică de anul 2016, de data de 14 august, când e posibil ca pământul să se sfârșească… și spun „Cine știe ce va fi?!”: „dar ce poate fi? Va fi, ce va fi”!

Ce proclamăm la Liturghie? „Celebrăm și vestim moartea Ta, în așteptarea venirii Tale”, apoi adăugăm „așteptând să se împlinească fericita speranță și să se reîntoarcă Mântuitorul nostru, Isus Cristos”.

Eu privesc spre acel loc, el e ținta existenței mele, și nu e moartea, nu e distrugerea, ci e întâlnirea cu Cel care mă iubește infinit și pe care și eu Îl iubesc mai presus de orice lucru. Acesta e adevărul care dă sens întregii existențe, deoarece omul e creat pentru ca să se unească cu Dumnezeu: și e ceea ce mă mântuiește (mă răscumpără și mă eliberează) din moarte, din angoasa (frica) de moarte, care domină întreaga mea viață, și e ceea ce-mi permite să nu absolutizez lucrurile – căci absolutizându-le, le pierd – ci să le iubesc pentru ceea ce sunt (la adevărata lor valoare relativă) și să le folosesc cu calm și seninătate. Această dimensiune am uitat-o în zilele noastre și e grav pentru că, dacă un om pierde dimensiunea viitorului, nu mai are prezent… de ce trăiești? Eu trăiesc pentru că-L aștept pe Domnul. În limba greacă avem cuvântul hypomenei care înseamnă „a sta deasupra”, este lucrul pe care stau – e reîntoarcerea Sa – și eu locuiesc acolo. Adică e lucrul pe care-l privesc continuu, deci îl doresc, nu e ceva ce-mi inspiră teamă.

Judecata universală (finală), nu este cea pictată de Michelangelo, ci e mai interesantă: e judecata crucii. Judecata lui Dumnezeu exprimată vizavi de om constă în faptul că Dumnezeu îl iubește atât de mult pe om, încât să moară El, decât să-l judece pe om. Aceasta e Judecata! Așadar, Judecata este descoperirea acestei iubiri infinite, e întâlnirea cu această iubire; crucea e Judecata, Judecata este euharistia, cea care ne arată sensul lumii și al vieții noastre.

Acest adevăr îl va dezvolta Pavel în mod special în Scrisoare și e dimensiunea pe care trebuie să o dezvoltăm cel mai mult în viața noastră: noi, ce așteptăm? Nimic. Mai mult, noi așteptăm moartea. Dar pentru că nu avem curajul să spunem acest lucru, ne amăgim, prefăcându-ne că nu așteptăm nimic sau că așteptăm chiar nimicul, cu rezultatul că apoi totul devine egal cu nimicul, căci ne simțim rău… și ne facem rău unii-altora.

Însă noi nu ne facem rău, ci știm că-L așteptăm pe Domnul, Fiul, care deja a biruit moartea, a înviat din morți. Cu alte cuvinte, în Isus, destinul lumii deja e împlinit și noi deja suntem în El; și totul deja e împlinit, numai că și noi trebuie să reparcurgem același drum și toată istoria trebuie să facă același drum, dar deja în Isus avem împlinirea istoriei.

Isus ne eliberează de „mânia care vine”: și mânia e clar că vine, pentru că tot răul pe care-l facem cade asupra noastră în acest timp istoric. Dar El ne eliberează de acest rău, El îl duce asupra Sa pe cruce: aceasta e Judecata lui Dumnezeu!

E necesar să descoperim însemnătatea judecății lui Dumnezeu asupra istoriei (felul în care Domnul judecă lumea) pentru a trăi judecata corect, în prezent: judecata e criteriul. Așadar cu ce criteriu trăiesc? Înseamnă să descopăr, în sfârșit, de ce trăiesc… și să-mi construiesc libertatea mea în istorie… dacă nu, sunt doar sclavul morții și-i inutil să trăiesc…

Această așteptare a Domnului, devine apoi o responsabilitate pentru mine în viața prezentă, adică eu trăiesc prezentul în așteptarea Domnului și așa cum vrea El.

În concluzie la v. 4 Pavel exprimă cunoașterea sa despre iubirea lui Dumnezeu și despre alegere; la v. 5 ne spune cum se întâmplă vestirea Evangheliei; la vv. 6-8 se spune că acela care ascultă Evanghelia devine imitator, devine exemplu și model la rândul său pentru alții; vv. 9-10 ne spun că Evanghelia e convertirea de la idol la Dumnezeu, e așteptarea Domnului înviat din morți, care ne eliberează de mânia care vine…