Textul din această cateheză ne arată că apostolul are o iubire maternă față de comunitate, la fel ca și Dumnezeu. Totodată ne prezintă modul în care se face evanghelizarea în prima comunitate, dar și-n timpul nostru.

Se citește 1 Tes. 2,1-12

¹ Voi înşivă, fraţilor, ştiţi că venirea noastră la voi nu a fost zadarnică, ² ci, după cum ştiţi, după ce am fost maltrataţi şi insultaţi la Filipi, am aflat curaj în Dumnezeul nostru să vă vestim evanghelia lui Dumnezeu, ducând o luptă aprigă. ³ Căci îndemnul nostru nu provine dintr-o rătăcire, nici cu gând necinstit, nici cu înşelăciune, ⁴ ci aşa cum am fost găsiţi vrednici de Dumnezeu să ni se încredinţeze evanghelia, aşa vorbim, nu ca să le fim oamenilor pe plac, ci lui Dumnezeu, care pune la încercare inimile noastre. ⁵ Precum ştiţi, noi nu am folosit niciodată cuvinte de linguşire, nici nu am avut vreun gând ascuns de lăcomie, Dumnezeu este martor, ⁶ nici nu am căutat slavă de la oameni: nici de la voi şi nici de la alţii; ⁷ deşi, ca apostoli ai lui Cristos, am fi putut să vă fim povară. Dimpotrivă, ne-am făcut blânzi în mijlocul vostru ca o doică ce îşi dezmiardă copiii. ⁸ Atât de ataşaţi eram de voi încât eram gata să vă dăm nu numai evanghelia lui Dumnezeu, ci şi sufletele noastre pentru că ne deveniserăţi dragi. ⁹De fapt, vă aduceţi aminte, fraţilor, de munca şi osteneala noastră: noaptea şi ziua lucram ca să nu devenim o povară pentru nici unul dintre voi şi vă predicam evanghelia lui Dumnezeu. ¹⁰ Voi sunteţi martori, şi Dumnezeu de asemenea, că ne-am purtat cu sfinţenie, cu dreptate şi fără prihană faţă de voi cei care credeţi. ¹¹ Voi ştiţi că [ne-am purtat] faţă de fiecare dintre voi ca un tată faţă de copiii săi: ¹² v-am îndemnat, v-am îmbărbătat şi v-am implorat să vă purtaţi în chip vrednic de Dumnezeu, care vă cheamă la împărăţia sa şi la glorie.

Aceste versete ne prezintă pe viu acțiunea (lucrarea) făcută de Pavel la Tesalonic, iar prin cuvintele apostolului ne descrie felul său de a fi, sentimentele sale față de comunitate tocmai în timp ce evanghelizează; deci e un pasaj care surprinde și ne arată evanghelizarea pe viu – în timp ce se întâmplă – fiind o mărturie unică în interiorul NT, vie și profundă.

Pavel ne arată modul în care el muncește: această pagină ne ajută să înțelegem în ce constă evanghelizarea. Tonul este entuziasmant (emoționant), e tonul amintirii pe care Pavel o are despre aceste persoane, plin de recunoștință față de Dumnezeu, și amintește toate momentele fundamentale ale întâlnirii cu Evanghelia.

În text ni se descrie modul în care „pătrunde” Evanghelia, prin optica celui care evanghelizează. Vom vedea cum este primită și ce sentimente are cel care evanghelizează, subliniind că aceste sentimente privesc orice credincios, căci fiecare evanghelizat devine un evanghelizator, altfel înseamnă că nu este evanghelizat.

Așadar textul ne arată care sunt sentimentele noastre față de alții, pe care suntem chemați să-i evanghelizăm.

De la v. 1 la v. 12 se vorbește despre evanghelizator – în cazul nostru despre Pavel – iar de la v. 13 la v. 16 se vorbește despre cei evanghelizați.

v. 1

¹ Voi înşivă, fraţilor, ştiţi că venirea noastră la voi nu a fost zadarnică

În acest fragment, primele lucruri pe care Pavel le repetă de șase-șapte ori sunt „voi știți, cunoașteți, vă amintiți”. Așadar ceea ce evanghelizatorul face întotdeauna e ceva public, adică el nu are nimic de ascuns. Un negustor (un comerciant) sau cineva care vrea să te atragă ascunde multe lucruri, are trucurile sale, pentru că trebuie să-ți vândă ceva, să se scape de „marfă”, pentru a obține profitul… Pavel n-are nimic de care să se „scape”, el mărturisește și arată limpede – prin viața sa – cu ce trăiește…

Așadar evanghelizatorul e foarte cunoscut și nu e o persoană cu față dublă, nu are interese secundare sau șirete. Evanghelizatorul este tot ceea ce spune și apoi trăiește ceea ce spune – în măsura în care poate – pentru că ceea ce zice (vestește) e viața sa. Dacă nu, Evanghelia e un Cuvânt gol… Așadar, Cuvântul lui Dumnezeu – care s-a făcut trup în Isus – s-a întors să fie Cuvânt în Evanghelie și se întoarce să fie trup în persoanele care ascultă Evanghelia, iar cine vestește este primul care a ascultat; nu e un om care spune: „am auzit acest lucru, țineți-l”. Nu! Ci spune: „am auzit și am ascultat acest lucru și aici îmi bazez viața mea și, din acest punct de pornire eu continuu, iar voi puteți întemeia (baza) credința voastră”. Cu alte cuvinte, evanghelizarea e o mărturie directă, deci e important să fie o mărturie publică, în sensul că nu are nimic de ascuns: „voi știți, cunoașteți, vă amintiți”. E ceva clar.

Apoi Pavel „vine”: „venirea noastră la voi”, în limba greacă se vorbește despre „intrare”.

Pavel e un străin, deci evanghelizatorul (apostolul) e un străin, la fel cum străin e Cuvântul, în sensul că vine, lovește în inimă cuvântul omului, îl revelează (descoperă) pe om omului, adică, pe lângă faptul că-i descoperă omului adevărul despre Dumnezeu, îi arată și adevărul despre om. Evanghelizatorul vine din afară, de departe și apoi intră… Așadar Pavel a intrat, dar nu ca stăpân, ci ca oaspete, deci doritor să fie primit așa cum și Isus a avut nevoie să fie primit.

E opusul a ceea ce se întâmplă în această lume: când unul intră, dacă vrea să intre și să fie eficient, trebuie să se prezinte cu elan, cu râvnă, ca un om valoros, ca unul care are în mână bastonul și care comandă… În schimb, în textul nostru, Pavel se prezintă în slăbiciune: e oaspete, tu poți să-l alungi (să-l scoți afară), poți să-l refuzi; deci e slab, având nevoie să fie primit. E la fel ca Dumnezeu care – intrând în lume – s-a prezentat nu ca un stăpân (patron), ci ca un oaspete, deci El doar ni se propune, apoi depinde de răspunsul nostru. La fel, Cuvântul doar ni se propune.

Noi, prin faptul că explicăm Evanghelia, niciodată nu vrem să convingem pe nimeni (nici să obținem aprobarea cuiva), dacă am reuși să convingem (să lămurim) pe vreunul ar fi un vai, ar fi un plagiat (ne-am însuși noi munca Altuia)… Nici nu vrem să „demonstrăm” nimic, căci nu-i o teoremă… Așadar putem doar să spunem și să arătăm realitatea în care credem, apoi – cine aude și vede – decide el, este liber să primească sau nu mărturia (Cuvântul), să se măsoare cu această vestire… De aceea e foarte important ca Cuvântul să vină din exterior, adică vestirea e ceva nou, ceva ce tu nici măcar nu-ți imaginezi, care însă nu ți se impune, ci ți se propune cu discreție, cu deplină libertate: nu există un alt mod de vestire, de evanghelizare.

Dumnezeu iubește libertatea omului și-și propune s-o apere, deci intră la noi cu multă discreție…

Când un om e dispus să-l ajute pe un altul, mereu trebuie să iasă din sine, trebuie să iasă din limbajul său, din modul său de a gândi și să fie disponibil față de celălalt așa cum celălalt este. Această latură străină (nouă), pe care mereu Cuvântul o are, și care așteaptă să devină cunoscută și interioară – grație primirii (găzduirii) noastre – este primul element. Apoi, această intrare „n-a fost zadarnică”, n-a fost goală, ci a fost foarte rodnică. Iar acum explică cum s-a întâmplat.

v. 2

² ci, după cum ştiţi, după ce am fost maltrataţi şi insultaţi la Filipi, am aflat curaj în Dumnezeul nostru să vă vestim evanghelia lui Dumnezeu, ducând o luptă aprigă.

Se vorbește despre suferință, ocară și luptă. Cu alte cuvinte, acest Cuvânt intră într-o situație nevoiașă, incomodă, în mijlocul încercărilor și a dificultăților. Aceste încercări și dificultăți nu sunt momente care zădărnicesc (neutralizează) Cuvântul, ci sunt momentele care-L fac credibil: Cuvântul e tocmai Cuvântul morții Domnului care Și-a dat viața din iubire, care a înfruntat răul și l-a biruit. Vestirea făcută de apostol se întâmplă în aceleași condiții: în situații de luptă, de dificultate, de împotrivire, de negativism. De fapt, vestirea întâlnește toată latura negativă a omului: prigoana nu poate fi eliminată în procesul vestirii (al mărturiei).

La nivel personal, într-o oarecare măsură, și voi vă dați seama că, de fiecare dată când primiți Cuvântul, acest Cuvânt intră în conflict cu toate celelalte cuvinte pe care le aveți în interiorul vostru, acest Cuvânt divin e prigonit de celelalte cuvinte din voi, de lucrurile care vouă – pe moment – vă convin mai mult, vă sunt mai oportune.

Dar e interesant că această situație de conflict (contradictorie) nu e un motiv de descurajare pentru Pavel, care zice: „tocmai aici am aflat curajul”. Așadar izvorul curajului e Dumnezeu, iar pe Domnul și curajul Său îl aflăm tocmai în momentul împotrivirilor, care nu pot fi eliminate din procesul vestirii (evanghelizării). Așadar evanghelizatorul întâlnește împotriviri (contradicții): în timp ce vestește Evanghelia, intră în conflict tocmai cu lumea căreia-i vestește. Cu alte cuvinte, vestitorul simte împotrivirile și blocajele destinatarilor, dar împotrivirile față de Cuvânt le află, în special, în interiorul său, de fiecare dată când citește Cuvântul. Deci Cuvântul întâmpină dificultăți din partea mea, îmi e străin mie, îmi năruie obișnuințele mele de a face binele. El vrea să-mi propună ceva nou, mai bun, dar care pentru mine pare prea mare: eu prefer sfera mea închisă…

Descriind ce i s-a întâmplat, de fapt, Pavel spune și ce se întâmplă mereu atât în vestirea, cât și în primirea Cuvântului, mă refer la dificultăți. Dar el amintește și de latura curajului, faptul că noi aflăm puterea, libertatea, încrederea în Dumnezeu iar apoi aflăm și liniștea și pacea, în mijlocul unei mari lupte.

vv. 3-4

³ Căci îndemnul nostru nu provine dintr-o rătăcire, nici cu gând necinstit, nici cu înşelăciune, ⁴ ci aşa cum am fost găsiţi vrednici de Dumnezeu să ni se încredinţeze evanghelia, aşa vorbim, nu ca să le fim oamenilor pe plac, ci lui Dumnezeu, care pune la încercare inimile noastre.

Aici Pavel schițează portretul negativ al celui care evanghelizează, deci al său, iar apoi va face și portretul pozitiv. Dar mai întâi spune că „predicarea – îndemnul nostru – nu vine din greșeală (eroare), din rătăcire”. Eroarea e ceva obiectiv, dincolo de buna voință. Așadar Pavel se referă la o predicare probată pe adevăr. El nu inventează lucruri și nici nu le-a visat, ci doar povestește istoria lui Isus: prezintă dinamica eliberării (răscumpărării) lui Dumnezeu, care a fost depozitată în timpul istoriei, în Scriptură, precum și căutarea continuă a adevărului din partea lui – căci nu cade de sus – căci e nevoie de întreaga ta căutare și verificare personală pentru a nu te înșela și a nu greși…

„Nici din nesinceritate” (din gânduri necurate). Căci un om ar putea cunoaște adevărul, dar să nu fie sincer, datorită convenienței (profitului): deci nu-i oportun să spun adevărul, apoi îl cumpăr și astfel arăt că sunt brav…

„Nici din înșelătorie”. Să nu uităm că Pavel trăiește într-o lume în care existau mulți predicatori ambulanți, oameni care trăiau din „spectacol”, adică ei spuneau unele lucruri care plăceau publicului și astfel câștigau mulți bani, la fel cum se întâmplă și-n zilele noastre. Pavel evită toate aceste lucruri și spune: „predicarea mea vine din următorul fapt: eu am fost considerat demn de Dumnezeu ca să mi se încredințeze Evanghelia”. Ce înseamnă? Înseamnă că eu am fost încercat, probat îndelung de Cuvântul pe care-L vestesc, deci eu nu predic ca și cum aș vinde o marfă.

„Am fost încercat”… și despre Cuvântul Domnului se spune că este încercat, la fel cum aurul e purificat în foc… și fiind purificat, nu ne putem îndoi că e curat… Ce înseamnă? La fel și Pavel se simte un instrument care e purificat, făcut demn tocmai prin încercări și suferințe. Nu e vorba de faptul că el se simte demn, la înălțime, să vestească Cuvântul… A fost considerat demn în baza acestor probe (încercări) și astfel vorbește în baza puterii care-i vine de la Dumnezeu.

Să presupunem că ziariștii, negustorii și politicienii s-ar angaja să trăiască într-adevăr tot ceea ce spun, ca să ne facem o idee despre ceea ce zice Pavel… Pavel însă, vrea să ne spună că el trăiește ceea ce vestește. Prin cuvintele „sinceritatea, încercarea și faptul că nu înșală” el dorește să ne spună că Cuvântul îl încearcă iar el caută să-L trăiască până la capăt, caută să-L întrupeze în el. Și-L vestește tocmai pentru că i-a înțeles valoarea. Deci e un Cuvânt esențial, diferit de acelea care de obicei circulă… Așadar, nu e un cuvânt care să caute să fie „pe placul oamenilor”: de obicei prin toate cuvintele pe care le spunem căutăm puțină oportunitate, căutăm să legăm unele persoane de noi, și apoi să le dominăm și să facem cu ele ceea ce vrem…

Așa folosim cuvântul (cuvintele) în 99,9% din cazuri. Dar Pavel spune că-L folosește „nu pentru a plăcea oamenilor”.

Dacă nu folosim cuvântul (discursul) pentru a plăcea, cel puțin îl îndulcim – ca să nu supărăm pe cineva – căci mereu simțim privirea celor care ne judecă (acuză) și ne condamnă… Pavel nu ține seama de acest aspect, ci e sincer și curajos, un curaj pe care apostolii îl au din încrederea în Domnul, fapt care-i determină să meargă înainte…

Primul lucru pe care-l facem – când vrem să spunem un cuvânt – este să ne întrebăm: îl spun sau nu-l spun? Și dacă-l spun: „ce impresie, ce figură fac?”… E adevărat că este și o problemă de timiditate, dar e și o altă problemă: că noi trăim în baza opiniilor altora și, pentru că opiniile se schimbă, noi căutăm să dăm opinii bune despre noi și atunci când vorbim suntem sclavii părerii (opiniei) celorlalți și, deci, ai încercărilor proprii de a avea o imagine bună înaintea altora…; și fiind sclavul imaginii mele, niciodată nu voi spune nici ceea ce simt și nici ceea ce gândesc; îmi voi interzice să gândesc și să simt ceva care să pună în pericol buna mea imagine.

Din această cauză nu mă mai interesează nici adevărul și nici ceea ce ne ajută – pe mine sau pe altul – să creștem, ci mă interesează doar ceea ce-mi convine; așadar apare o formă falsă de a vorbi, de a comunica, identică cu iadul, adică nu ne mai înțelegem cu alții și nu mai putem comunica cu ei. Acesta nu-i modul specific al evanghelizării: nu trebuie să placă oamenilor, trebuie să-i placă lui Dumnezeu; apoi oamenii să înțeleagă că ceea ce-i place lui Dumnezeu e tocmai mântuirea omului.

Punctul de referință devine Dumnezeu, iar noi doar trebuie să spunem ceva… Posibilitățile sunt două: ori să spunem ceva care place, sau – din sadism – să spunem ceva neplăcut… Dar în ambele cazuri punctul de referință e omul (ceea ce omul gândește sau simte). Pentru Pavel punctul de referință e altul, e Dumnezeu! Apostolul, evanghelizatorul, spune ceea ce a auzit, a experimentat ca provenind de la Dumnezeu, ceea ce i-a descoperit Dumnezeu și vestește mesajul, indiferent de cum îl vor primi, sau ce vor gândi ori simți cei care-l primesc. Apoi va afla formele prin care mesajul pe care-l comunică să fie eficient pentru auditor, pentru că-l interesează ca Cuvântul să fie mântuitor… Dar acesta e un alt discurs… În acest text Pavel spune că: nu ceea ce place oamenilor, ci lui Dumnezeu.

„Ceea ce-i place lui Dumnezeu” indică două lucruri. Mai întâi de toate înseamnă ceea ce-i place Domnului, iar a căuta să știu și să fac ce-I place Lui mă face liber; dacă nu, sunt sclav. Îmi dă libertatea să fiu adevărat. În al doilea rând, „ceea ce-I place lui Dumnezeu” devine baza acțiunii (a comportamentului). Ceea ce eu vreau, caut și fac e tocmai ceea ce-i place lui Dumnezeu. Iar ce-i place Lui, cu siguranță are valoare și se conservă (rămâne).

Efortul (străduința) fiecărui om constă în a căuta să-i placă lui Dumnezeu. În fiecare acțiune de-a noastră trebuie să ne întrebăm: îi place lui Dumnezeu, sau nu? Acesta e criteriul fiecărei acțiuni (al fiecărui comportament) și nu întrebările precum : ce câștig, ce pierd, ce figură fac? Ci, „îi place sau nu lui Dumnezeu?”. Acelui Dumnezeu care „încearcă inimile noastre”.

Cum încearcă Dumnezeu inimile noastre? Fiecare om, în inima sa, intuiește dacă un lucru îi place sau nu lui Dumnezeu. Iar dacă greșește, intuiește, înțelege că a greșit. Cu alte cuvinte, Dumnezeu e deja prezent în inimă și, în interiorul inimii noastre noi avem mereu dovada (verificarea) a ceea ce-i adevărat sau nu. Important e să știm intra în inima noastră și să avem o inimă transparentă. Și, intrat în inimă, un om nu se poate minți pe sine, eventual poate să greșească fără să-și de seama, dar va înțelege curând…

vv. 5-6a

⁵ Precum ştiţi, noi nu am folosit niciodată cuvinte de linguşire, nici nu am avut vreun gând ascuns de lăcomie, Dumnezeu este martor, ⁶ nici nu am căutat slavă de la oameni:

Continuă descrierea negativă, apoi va trece la cea pozitivă. Prima este că nu am folosit cuvinte de lingușire. E ceva obișnuit să le spui cuvinte bune oamenilor pentru a-i înșela: când un om vă laudă, foarte adesea vrea să vă înșele, în afara cazului în care cu adevărat vă vrea binele, căci atunci vă laudă pentru că vă vrea binele și pentru a vă încuraja. Tu, lăudându-l, lingușindu-l, obții apoi de la el ceea ce tu vrei. Așa făceau filozofii ambulanți, care-și elogiau gazda, ca să aibă un oarecare avantaj material.

„După cum știți”. Pavel subliniază că „acest fapt îl știți”, adică l-ați verificat, l-ați constatat… Și repetă aceste cuvinte de trei ori…

„Nici cu ascunse porniri de lăcomie”, adică Pavel nu căuta profitul său, deci nu era lacom.

„Dumnezeu îmi e martor”. Și continuă: „Nici n-am căutat mărirea de la oameni, nici de la voi, nici de la alții”. Există două forme de lăcomie (zgârcenie): una materială, pentru a agonisi (acumula) lucrurile altora, și una spirituală, care-i cea de a acumula mărirea, greutatea pe care alții ți-o recunosc. A doua formă de lăcomie e mult mai subtilă: adică de la alții vrem ori lucrurile lor, ori stima lor, ori ambele… Pavel spune că nu a căutat nimic din toate acestea „nici de la voi, nici de la alții”. E interesant acest portret negativ pe care ni-l oferă despre evanghelizator, care ne ajută să vedem care-i folosirea corectă a Cuvântului și-n interiorul relațiilor umane: cuvântul ar trebui să fie dictat de aceleași sentimente, adică de negarea acestor sentimente.

Acum enumeră sentimentele pozitive care-l însuflețesc. 

vv. 6b-8

⁶ nici de la voi şi nici de la alţii; ⁷ deşi, ca apostoli ai lui Cristos, am fi putut să vă fim povară. Dimpotrivă, ne-am făcut blânzi în mijlocul vostru ca o doică ce îşi dezmiardă copiii. ⁸ Atât de ataşaţi eram de voi încât eram gata să vă dăm nu numai evanghelia lui Dumnezeu, ci şi sufletele noastre pentru că ne deveniserăţi dragi.

Pavel spune: „Eu puteam să vă fiu o greutate, ca apostolii”, am autoritatea mea și puteam s-o folosesc. Și pentru că sunt apostol și… – nu se astupă gura boului care treieră – cel puțin, trebuie să-mi dați de mâncare… Dar Pavel susține că n-a pretins de la ei nici măcar hrană. Ci a muncit. Deci nu s-a folosit de autoritatea sa ca să fie o greutate pentru ei.

Acum ne descrie ce a făcut pozitiv: „eu am fost blând în mijlocul vostru”. În limba greacă în unele manuscrise avem cuvântul „mic”, iar în altele „blând”. Probabil ambele variante sunt corecte. Cu alte cuvinte, el s-a prezentat „mic”: micuțul e blând, nu se poate apela la nici un drept. Așadar Pavel s-a prezentat „fără drepturi”, la fel ca Dumnezeu în mijlocul nostru, care s-a prezentat ca fiind mic, și nu cu autoritatea apăsătoare a lui Dumnezeu, ci mic. Și acesta e semnul divinului.

Și în această micime și blândețe se compară cu o maică: primul sentiment al apostolului e unul matern: o mamă care-și îngrijește (încălzește) puii. Acesta-i chipul apostolului, care-i de fapt chipul lui Dumnezeu: Dumnezeu e maică, pentru că însușirea Sa fundamentală e mila. Dumnezeu-Tatăl are însușirea fundamentală tocmai cea de a fi maică (în limba ebraică cuvântul milă, face aluzie la uter). Așadar prima calitate a lui Dumnezeu este cea de a primi, de a dărui, de a îngriji cu iubire. Și aceasta e prima calitate a apostolului, care-i prima calitate în relațiile umane constând în a-l primi pe celălalt, în a-l lăsa să trăiască; nu doar a-l lăsa să trăiască, ci în a-i da viață, a-i face loc.

Pavel face aceste afirmații cu multă convingere, căci e ceva ce el trăia. Deși Pavel era un om destul de mânios și de ferm, multe texte din F.Ap și din Scrisori ne descriu umanitatea și sensibilitatea sa. Însă această dragoste pentru cei evanghelizați ne arată personalitatea sa profundă, autentică, atinsă de Dumnezeu (cf. Fil. 3). În adâncul său, Pavel e plin de această dragoste maternă, încât se face mic, nu-și impune autoritatea, ci slujește. Cu imaginea mamei, Pavel face referire la Lc. 13,34, unde Isus spune: „ca și cloșca ce-și adună sub aripi puii săi”. În Deut. 32,11 Dumnezeu se compară cu vulturul care-și apără puii. În NT marele vultur devine cloșca umilă care-și apără puii. V-am spus toate acestea pentru a arăta cum sentimentul profund, mare, devine matern, mic, pentru a se face asemănător cu cel care îngrijește, protejează și vrea să salveze.

Și în alte texte Pavel se prezintă matern. În Gal. 4,19 spune „copiii mei, pentru care eu sufăr iarăși durerile nașterii”; în 1Cor. 3,2 zice: „v-am dat lapte”, deci v-am generat, v-am alăptat, v-am îngrijit. E interesant acest om atât de puternic și care are totuși această duioșie! Iar această duioșie e prima calitate a lui Dumnezeu și pentru noi înseamnă posibilitatea să trăim. Adică duioșia e iubirea Sa fără condiții, e iubirea fără lege: mama-și iubește fiul nu pentru că e brav, nu pentru că respectă regulile, ci pentru că e fiul ei, ignorând tot restul, deci nu impune nicio lege. Și aceasta e prima însușire a iubirii: ea nu impune vreo lege.

Apoi, a doua însușire impune o lege: anume, nu trebuie să facem ceea ce ne face rău. Dar acceptarea noastră e necondiționată: aceasta-i prima lege a lui Dumnezeu.

În procesul evanghelizării pentru tesaloniceni – și pentru noi, astăzi – acest discurs e important. Căci ceea ce-i va impresiona pe tesaloniceni e tocmai această duioșie maternă. Căci și ei – la fel ca noi – considerau că Dumnezeu e un stăpân care se impune, că e lege și, deci nu e iubire. Prin atitudinea și comportamentul său Pavel ne comunică ceva din Evanghelie, care-i vestea bună…

Prima regulă fundamentală dintr-un raport nu-i a stabili ceea ce altul este – dacă-i brav sau mai puțin brav – ci constă în faptul că el este așa cum e și tu-l accepți. De aici se pleacă. La fel, când vestești Evanghelia, tu nu spui: aceasta e o persoană bravă, deci pot să-i vestesc Evanghelia… Toți oamenii sunt egali înaintea Evangheliei, înaintea iubirii lui Dumnezeu: nu există condiții. Aceasta-i prima calitate (însușire) a iubirii, o calitate care trebuie să rămână vie. Urmează o altă calitate: iubirea e reprezentată și de Tatăl, adică de efort, de Lege, căci dacă-i numai o iubire maternă, ea înmoaie și sufocă. Așadar e frumos că Pavel e și „Maică” și „Tată”.

Tatăl prezintă norma, întâlnirea (lupta) cu realitatea pentru a crește, altfel un prunc niciodată n-ar crește. Iar iubirea adevărată se arată prin faptul că tu-l ajuți pe celălalt să crească. E o mare iubire să știi să spui „nu”, la fel cum tot mare iubire e să accepți. Când ai acceptat, e o mare iubire să spui: „te accept”, dar nu-ți permit acest lucru, pentru că-ți face rău!

E interesantă această capacitate a unei iubiri pline, care cuprinde cei doi poli care par opuși, dar care sunt necesari.

Apoi, Pavel continuă să-și exprime maternitatea: „nu doream să vă dau doar Evanghelia, ci și sufletul, adică viața”… Tocmai dând viața (sufletul), tu realizezi Evanghelia și o mărturisești, vestești iubirea despre care vorbește Evanghelia. Apostolul încheie, spunând pricina: „ne-ați devenit dragi”.

Pavel arată motivul pentru care se comportă așa: „pentru că vă vreau binele, vă iubesc” și le-o spune… Dar apoi le amintește că binele are niște norme.

Evangeli Nunziandi, a Papei Paolo VI, ne spune cum evanghelizatorul trebuie să înceapă vestirea Evangheliei:

Domnul așteaptă de la fiecare predicator al Evangheliei o anume dragoste, un semn de iubire, care poate fi grija în a dărui adevărul și a introduce în unitate…

Primul semn e să se țină seama de respectarea situației religioase și spirituale a persoanelor pe care le evanghelizează, respectarea ritmului lor, căci nu avem dreptul să forțăm peste măsură, apoi respectarea conștiinței lor, a convingerilor lor, fără nicio duritate. Un alt semn este să fim atenți să nu-l rănim pe celălalt, în special dacă el e slab în credință, folosind afirmații care pot fi clare pentru cei inițiați, dar care pentru el ar putea să devină izvor de tulburare și scandal. Tot un semn de iubire va fi efortul de a transmite creștinilor nu dubii și incertitudini, izvorâte dintr-o erudiție greșit însușită, ci unele certitudini solide, pentru că sunt ancorate (fondate) în Cuvântul lui Dumnezeu.

v. 9

⁹ De fapt, vă aduceţi aminte, fraţilor, de munca şi osteneala noastră: noaptea şi ziua lucram ca să nu devenim o povară pentru nici unul dintre voi şi vă predicam evanghelia lui Dumnezeu.

Și aici ne amintește și ne spune că „noi știm bine…”. Ce?

E important că-i numește „frați”. Mai întâi, Pavel și-a spus „maică”. Apoi va sublinia că este și un „tată”, dar îi numește „frați”. O formulare potrivită ar fi că Pavel îi îngrijește ca o mamă și ca un tată, pentru ca ei să crească și să-i devină frați, egali cu el. Așadar, nu trebuie să creăm dependențe (ale credincioșilor față de noi!), fratele este egal cu mine. Deci Pavel îmbracă însușirile mamei – pentru a le da lor o experiență a lui Dumnezeu – și însușirile tatălui, pentru a-i ajuta să trăiască, dar îi numește frați.

La urmă ei vor trebui să știe să fie „maică și tată” pentru alții, adică să nu rămână veșnic copii. Trebuie să crească și să ajungă la fel ca Pavel. Un om e adult atunci când devine ca tatăl și ca mama, când știe să se comporte și să fie ca părinții.

În acest loc Pavel îi numește frați și le cere: „amintiți-vă de osteneala și de efortul nostru”. Aceste cuvinte aparțin imaginii paterne: osteneala indică disciplina, munca; efortul indică norma, legea. Și aceasta e realitatea.

„Lucrând zi și noapte”: cuvintele nu sunt exagerate, căci ziua muncea pentru a se întreține, iar seara evangheliza… și erau mulți cei care mergeau să vorbească personal cu el… Pavel muncește „ca să nu fiu povară nici unuia din voi” și încheie „așa v-am propovăduit Evanghelia lui Dumnezeu”.

vv. 10-12

¹⁰ Voi sunteţi martori, şi Dumnezeu de asemenea, că ne-am purtat cu sfinţenie, cu dreptate şi fără prihană faţă de voi cei care credeţi. ¹¹ Voi ştiţi că [ne-am purtat] faţă de fiecare dintre voi ca un tată faţă de copiii săi: ¹² v-am îndemnat, v-am îmbărbătat şi v-am implorat să vă purtaţi în chip vrednic de Dumnezeu, care vă cheamă la împărăţia sa şi la glorie.

În aceste versete Pavel se exprimă din ipostaza de tată și spune: „voi îmi sunteți martori cât de sfânt, drept și fără de prihană ne-am comportat”. Așadar, după Pavel nu orice comportament este bun. Există multe lucruri care nu sunt bune, dar acestea nu le-ați văzut în noi… Cu alte cuvinte, viața lui Pavel trebuie să reflecte ceea ce el vestește (predică), adică iubirea, găzduirea absolută, dar și acea iubire care ajută persoana să se maturizeze: se pun norme, reguli, legi – precum respectarea și maturizarea altora – care ne ajută să devenim adulți. Și toate aceste aspecte le-ați văzut la mine.

„După cum știți, ca un tată cu copiii săi”. Cum se comportă un tată față de pruncii săi? Mai întâi are față de ei un comportament în totalitate integru, trăind ceea ce spune, și apoi: „așa v-am îndemnat, v-am mângâiat și v-am rugat cu stăruință…”. Așadar, evanghelizarea devine și un „îndemn”: când un om e mai insensibil, atunci îl îndemni…; când cineva e descurajat, atunci îl încurajezi; când înțelegi că unul are nevoie de un îndemn mai insistent, atunci îl rogi fierbinte… Trebuie să folosim aceste elemente diferite ca să ajutăm persoanele să înțeleagă Evanghelia.

Dar în ce constă aceste lucruri?

Constă – îndemnul, încurajarea, rugămintea fierbinte – în „a ne comporta cum se cuvinte înaintea lui Dumnezeu”.

Ca maică, îi acoperă de dragoste și-i primește, dar ca tată le spune: „acum trăiți ca oamenii, comportați-vă demn”. Așadar nu-i suficient să fie „maică”, să spună „te accept”, el trebuie să fie și „tată”: acum, însă, fii demn de această iubire, comportă-te cum se cuvinte înaintea lui Dumnezeu care te cheamă la Împărăția și la gloria Sa.

De multe ori noi uităm această a doua parte, iar când ne-o amintim, o uităm pe prima.

Să ținem cont de ambele, altfel ar fi ca și cum am umbla doar într-un picior, șchiopătând. Avem nevoie de ambele picioare pentru a umbla bine… Așadar să primim mesajul iubirii lui Dumnezeu în mod necondiționat, ca pe un dar, însă apoi să-l trăim cu angajament (efort): darul e un angajament.

La o atentă cercetare, creștinismul nu-i doar o religie alcătuită din legi, nu-i nici o expresie de genul „totul e permis și este bun, deci să ne simțim bine…”, nu! Creștinismul prezintă și norme precise. Mai mult, iubirea are mai multe norme decât egoismul. Egoismului îi convine totul, tot ceea ce te interesează și e profitabil pentru tine. Iubirea, însă, cunoaște multe drepturi ale celuilalt și le respectă pe toate și aceste drepturi devin normă – un dar – pentru tine, devin datoriile tale și tu le cunoști. E frumos că evanghelizarea se încheie prin această cunoaștere a unei vieți care știe să devină demnă de chemarea la împărăție și la glorie, o viață plină.

În sinteză, acest text ne face portretul lui Pavel, evanghelizatorul. Ne arată modul în care el pătrunde în mijlocul dificultăților cu dragoste și cu mult curaj; cum el însuși trăiește Cuvântul pe care-l vestește și îl dovedește; cum nu caută să placă oamenilor, nu caută laudele lor, nu caută gloria deșartă, cum ar putea să-și folosească autoritatea, dar nu o face… Pentru că el se comportă ca o mamă, deci prima mișcare e cea a unei acceptări necondiționate, până la a-și da viața. Apoi, concomitent, e și un tată. Această acceptare necondiționată, până la a-și da viața, devine și o încurajare, un îndemn pentru tine ca să devii adult și să faci și tu la fel ca Pavel. Nu a te închide și nu căuta a profita de pe urma altora (a pretinde totul de la alții), ci ostenește a deveni om liber.