Psalmii ne spun că există un limbaj secret – în natură și-n istorie – care trebuie descifrat și înțeles, un cuvânt ascuns… pe care ni-l descoperă Cuvântul lui Dumnezeu, care ne iluminează sufletul și ochii. Înțelegerea acestui Cuvânt ne este împiedicată de orgoliu, de orbire. Deci, să-I cerem Domnului umilința să înțelegem acest Cuvânt ca să ne lumineze viața și să nu fie doar un cuvânt „în plus”, pe care l-am ascultat.

Pericolul de a citi Cuvântul lui Dumnezeu ca pe o curiozitate, sau ca o cunoaștere în plus care mi-am însușit-o, eventual pentru a o folosi împotriva altora – deoarece cunoașterea înseamnă putere – și a judeca mai mult persoanele din jur… În realitate, eu trebuie să doresc să înțeleg acest Cuvânt căci îmi e adresat mie, și să cer să mă ilumineze pe mine și să-mi schimbe inima, modul meu de a vedea… Acesta e scopul catehezelor noastre.

Pavel spune că „s-a sârguit cu mare dor să vadă fața tesalonicenilor” (1Tes. 2,17) și în 1Tes. 3,10 repetă că dorește să le vadă fața și va face tot posibilul să-și împlinească dorința. Textul e presărat cu mărturisirea aceastei dorințe pe care Pavel o are: de a vedea la față aceste persoane…

Urmează tema „așteptării venirii Domnului”, amintită atât la începutul cât și la sfârșitul acestui text. Așadar, orizontul în care se mișcă orice dorință a lui Pavele este cel al așteptării venirii Domnului.

Pavel dorește să-i vadă „pentru a-i întări în credință” (se repetă de cinci ori). Apostolul nu dorește să-i vadă numai pentru „că-mi place să vă văd” sau „pentru că-mi face mie bine să vă văd” sau „pentru că am nevoie de voi, căci fără voi eu nu mă descurc…”, ci pentru că-i este frică de faptul că ei vor cădea, pentru că ei au nevoie de el, iar iubirea e cea care nu se gândește la sine (la nevoia pe care eu o am de celălalt), ci la necesitatea pe care celălalt o are.

Apoi, dacă celălalt reușește să se descurce, Pavel e fericit precum un părinte față de fiii săi: când pruncii se descurcă, părintele e fericit; adică iubirea lui nu-i posesivă.

O altă temă este: ce lipsește completării învățăturii credinței? Problema constă în a înțelege semnificația dificultăților. Pavel – care a plecat după trei săptămâni din Tesalonic datorită unei prigoane pe care tesalonicenii încă o îndură – e preocupat de situația lor, deoarece știe că ei – care se află în mari dificultăți – încă nu au fost încercați în credință, și nu cunosc că tocmai aceste dificultăți sunt calea pe care se trăiește credința și mărturia, greutățile nefiind, așadar, un faliment.

Și încheie cu îndemnul la sfințenie.

Încă de la început, în Scrisoare ni se arată complexul raport pe care Pavel îl are cu comunitatea sa, un raport corect, impecabil, de iubire; ca o mamă, ca un tată dorește să-i vadă și să-i ajute.

Într-o anume măsură, acest raport pe care-l are cu comunitatea, este modelul oricărui raport corect, căci el are față de comunitate tocmai acel raport pe care-l are Dumnezeu cu noi: știe că Dumnezeu iubește așa, atunci și el îi iubește pe acești oameni în același fel, deci e un model și pentru relațiile noastre.

vv. 17-18

¹⁷ Noi, fraţilor, după ce am fost despărţiţi de voi pentru câtva timp, [despărţiţi] la faţă, nu la inimă, am căutat şi mai mult, cu mare dor, să revedem faţa voastră, ¹⁸ pentru că am voit să venim la voi – cel puţin eu, Paul, de mai multe ori – dar Satana ne-a împiedicat.

Pavel mărturisește că e „despărțit” de ei, că-i lipsește prezența lor…

Deoarece mai înainte a folosit cuvinte precum „tată” și „mamă” – noțiuni familiale, utilizate în sens spiritual – mărturia lui Pavel sugerează că se simte îngrijorat ca ei să nu se considere orfani, părăsiți.

Apoi subliniază că sunt despărțiți numai de puțin timp: „de o bucată de vreme”. Dar, deși sunt despărțiți fizic, nu sunt despărțiți sufletește, „cu inima”, căci inima lui Pavel e mereu cu ei și, acest lucru sporește „dorința mea să văd fața voastră”, conchide Pavel.

De ce dorește Pavel să-i vadă? Pentru că-i iubește. Nimeni nu poate iubi și să dorească să „nu vadă”. Noi nu spunem „te rog să nu ne întâlnim, căci mă simt mai bine dacă nu te văd”. Așadar dorința de a-i vedea e importantă…

Apoi trebuie să vedem motivul pentru care dorește să-i vadă, care-i unul diferit de motivul nostru obișnuit când vrem să vedem persoanele.

Sunt despărțiți fizic dar nu cu inima… indică dragostea profundă a lui Pavel față de aceste persoane.

Pavel folosește aceleași expresii și față de romani „doresc cu toată inima să vă văd, vă iubesc” deși încă nu i-a văzut. Așadar există o iubire care anticipează relația personală, nu-i o iubire bazată pe faptul că acei oameni sunt simpatici, ori i-au făcut unele favoruri, i-au dat bani sau au fost drăguți cu el… Nu! Ci doar pentru că sunt iubiți infinit de Domnul, sunt frații săi… și el îi iubește la fel ca pe romanii pe care încă nu i-a văzut.

Așadar nu-i o iubire bazată pe calitățile pe care celălalt le are, pe ceea ce el poate să-mi dea, așa cum e iubirea noastră, de obicei. Iubirea mea e întemeiată pe ceea ce altul poate să-mi dea, iar când nu-mi mai dă nimic, îl detest, îl abandonez… Iubirea lui Pavel e diferită!

Aluzia la Scrisoarea către romani este (Rm. 1,9-11): „Mereu îmi amintesc de voi”, deși încă nu i-a văzut… Nu e o amintire din trecut, deja „moartă”, ci una care merge înainte… „Mereu îmi amintesc de voi, cerând totdeauna în rugăciunile mele ca să am cumva, prin voința Lui, vreodată, bun prilej ca să vin la voi. Pentru că doresc mult să vă văd, ca să vă împărtășesc vreun dar spiritual, spre întărirea voastră”.

Pe noi ne dezorientează o astfel de iubire, căci pentru noi iubirea întotdeauna e fondată pe calitățile celuilalt, deci e fondată pe egoism: ce câștig? Dacă-i amabil, îl iubesc… Însă părinții cu pruncii lor nu se comportă așa, pentru că-i iubesc cu adevărat și oricum, pentru că-s fiii lor. Chiar dacă fiul nu le dă nimic (nicio bucurie), ci doar îngrijorări, ei îl iubesc puțin mai mult și-l au mai mult prezent în gânduri, nu-l alungă, căci îl iubesc cu o dragoste adevărată. Această iubire o are Pavel și e iubirea lui Dumnezeu. Și această iubire se extinde la fiecare om și e reală. Și a-l iubi așa pe un om, nu costă nimic: ci înseamnă a-l iubi în adevărul său, iar adevărul fiecărui om este că e fiul lui Dumnezeu și fratele meu.

Adevărul unui om nu-i bazat pe faptul că e drăguț, inteligent, simpatic, bogat, că poate să-mi dea multe lucruri… și, deci îl iubesc: pentru acest tip de iubire e suficient egoismul… Iubirea e cu totul altceva, e ceva mult mai serios, fiind bazată pe faptul că Dumnezeu e Tată și celălalt e fratele meu, e trup din trupul meu, e aproapele meu și nu pot să nu-l iubesc, deși încă nu l-am văzut… Și e o iubire reală, adică vrerea de a-l vedea… „cu o mare dorință”. Și Pavel spune că a căutat de două ori să meargă la ei, dar l-a împiedicat Satana… (La v. 19 explică cine sunt pentru el aceste persoane).

v. 19

⁹ Căci care este speranţa noastră, sau bucuria, sau coroana noastră de laudă în faţa Domnului nostru Isus, la venirea lui, dacă nu voi?

Pavel, în numele său – deci la singular – ar spune „sunteți speranța mea, bucuria mea, cununa laudei mele”. Acestea sunt însușiri care I se atribuie lui Cristos… iar aceștia pentru Pavel, cu adevărat, sunt „o parte din Cristos”: speranță, bucurie, cunună a laudei.

Apoi continuă: „și voi”… cu alte cuvinte, iubirea pe care Pavel o are pentru tesaloniceni nu-i acea iubire care-i exclude pe alții, căci o iubire care exclude… nu-i iubire! Pavel nu-i gelos, ci le spune „și voi, la fel ca alții”, așadar el are o iubire total deschisă și motivată de cunoașterea pe care o are că Domnul său, Cel care l-a iubit, s-a dat pe Sine pentru el, și grație căreia Pavel iubește infinit pe fiecare, iar adevărul fiecărei persoane aceasta este și de aceea el iubește aceste persoane în adevăr.

Dacă iubirea ar depinde de ceea ce oamenii îți dau sau nu, ar fi o iubire variabilă în funcție de interesul pe care-l urmărești, o iubire suspectă… Adevărata iubire însă este una bine înrădăcinată, care niciodată nu slăbește. Fiecare iubire fidelă e posibilă numai când e alimentată din această rădăcină. Cunoașterea și experimentarea acestui tip de iubire omul le are în special în raportul cu fiii săi, pentru că-i constrâns de natură, nu? Iar această iubire are un orizont: „pentru venirea Domnului nostru Isus Cristos”… și sfârșitul textului repetă „pentru venirea Domnului nostru Isus Cristos”, adică Pavel așteaptă reîntoarcerea Domnului.

Vom relua tema reîntoarcerii Domnului, căci reprezintă centrul credinței noastre. Tu ce aștepți de la viață? În zilele noastre, lumea nu mai așteaptă nimic… eventual așteaptă să se simtă puțin mai bine, confundând sănătatea cu mântuirea, sau urmărește propriile interese…

Noi Îl așteptăm pe Domnul, sensul istoriei, sensul vieții; tot restul e așteptare, tot restul e în această direcție; în venirea Lui totul își capătă sensul și plinătatea sa, altfel nu are sens să trăim…

Ori, omul nu mai așteaptă nimic, și devine un animal – devine acele trei-patru lucruri pe care le face în plus sau le face mai sofisticate decât le face animalul, dar nimic mai mult – ori omul Îl așteaptă pe Domnul, este așteptarea Domnului și e definit pornind de la legătura sa cu Dumnezeu: aceasta e demnitatea omului.

În epoca noastră am pierdut conștiința acestei demnități a omului, de aceea l-am pierdut pe om și suntem pierduți în frica (angoasa) care nu-i o boală ce se poate vindeca cu ajutorul psihologiei… ci suntem condamnați să ne ținem neliniștea, pe care ne-o merităm… Dacă ne-am pierdut sensul vieții, vrem să fim și mulțumiți?

Așadar, setea după infinit e specificul nostru! Trebuie să încercăm s-o înțelegem, s-o analizăm și să vedem ce stă în spatele ei… Dacă o eliminăm din orizontul complet al vieții noastre, e clar că ne va lipsi infinitul și că mereu vom fi nefericiți… Dar suntem nefericiți, pentru că nu suntem creați pentru aceste lucruri în care ne investim viața. În ce-ți investești viața? Aștepți venirea Domnului? Pentru aceasta suntem creați, toate celelalte lucruri nu ne umplu, nu ne satisfac și e inutil să rămânem în neliniște…

Dacă viața noastră nu se structurează din nou pe absolut, înseamnă că noi absolutizăm lucrurile relative.

Dumnezeu nu se supără prea mult, numai că noi, absolutizând lucrurile relative, devenim sclavi și suntem nefericiți, pentru că relativul nu ne răsplătește… Noi suntem creați pentru absolut, iar marea tragedie din zilele noastre constă în faptul că nu mai avem această așteptare a Domnului: căutăm să ne simțim bine… „Scuză-mă! Oare nu știi că oricum vei muri?” Atunci?… E corect să cauți să te simți bine, dar să știi că nu în acest lucru stă viața ta! Cauți să ai cât de multe lucruri? E just să le ai, dacă poți și dacă le-ai dobândit corect și legal… dar când ai obținut toate lucrurile pe care le doreai, ce faci? Cu alte cuvinte, ce sens ai tu (ce sens are viața ta), pe cine iubești? Și iubirea e absolută…

Dacă pierdem această dimensiune, nu mai înțelegem nimic din creștinism, dar nu numai din creștinism: nu mai înțelegem nimic despre om, pentru că omul e creat pentru absolut, iar mântuirea omului natural este supranaturalul, adică dorința naturală (normală) de a-L vedea pe Dumnezeu. Sfinții părinți spuneau că această dorință e naturală, adică dorința după supranatural face parte din natura omului. Dacă omul o șterge, elimină ceea ce deosebește omul de animal. Așadar au dreptate ziarele când nu deosebesc omul de animal, dar e o dreptate tristă… Aș dori să începem să negăm această dreptate a ziarelor (știrilor) prin comportamentul nostru…

Vom reveni asupra acestei teme, pentru că, dacă un om are un viitor, o așteptare, atunci începe să gândească, începe să-și ordoneze viața, începe să aibă unele priorități, începe să fie liber, începe să aibă sens în viață și încep să se lumineze diferitele lucruri după un anume sens… Dacă eliminăm toate acestea, atunci totul se petrece la întâmplare…

În țările ex-comuniste cei peste 50 de ani de ateism au distrus omul, nu pe Dumnezeu, dar în lumea capitalistă, lucrurile sunt la fel: în locul ateismului teoretic (filozofic), în Occident e prezent ateismul practic, adică-L identificăm (sau confundăm) pe Dumnezeu cu lucrurile noastre pe care le avem, dar omul e distrus dacă nu-L așteaptă pe Domnul. Cine vorbește astăzi despre viața veșnică?

Noi vorbim despre lucrurile care ne plac sau nu ne plac, și în funcție de acestea ne organizăm viața… dar făcând așa, nu mai trăim ca oamenii. Așadar au dreptate unii când spun că astăzi oamenii sunt niște animale…

Noi fiind însetați după Dumnezeu, celelalte lucruri nu pot să ne astâmpere setea…

vv 2,20-3,5

²⁰ Căci voi sunteţi mărirea şi bucuria noastră. ¹ De aceea, nemaiavând răbdare, ne-am hotărât să rămânem singuri în Atena ² şi l-am trimis pe Timotei, fratele nostru şi colaboratorul lui Dumnezeu la evanghelia lui Cristos, ca să vă întărească şi să vă îmbărbăteze cu privire la credinţa voastră, ³ pentru ca nimeni să nu se clatine în aceste necazuri. De fapt, ştiţi voi înşivă că la aceasta am fost destinaţi. ⁴ Şi când eram la voi, v-am spus de mai înainte că vom avea de suferit, după cum s-a şi întâmplat, şi voi o ştiţi. ⁵ De aceea, nemaiavând răbdare, am trimis ca să aflu despre credinţa voastră pentru ca nu cumva să vă fi ispitit ispititorul, iar osteneala noastră să fi fost zadarnică.

Atât v. 1 cât și v. 5 din cap. al III-lea repetă „noi nu am mai rezistat, răbdat”, de aceea l-au trimis pe Timotei. Pavel, neputând merge personal, îl trimite pe colaboratorul său, căci nu poate să rămână fără vești. Despre ce?

Ceea ce-l interesează e credința: „l-am trimis pe Timotei… ca să vă întărească și să vă îndemne în credință”, apoi Pavel se va întoarce pentru a completa instruirea credinței lor.

Așadar, dorința pe care Pavel o are pentru acești oameni este ca ei să crească în credință, în adevăr și să rămână în Cristos, deci nu e o dorință egoistă. El nu spune: eu mă voi întoarce la voi pentru că-mi pregătiți mâncare bună, pentru că mă simt bine cu voi, pentru că sunt fericit când stau cu voi… Nu! Fiind cu ei, Pavel a fost bătut și a trebuit să fugă… El se întoarce la ei, deoarece-i preocupat de credința lor, iar credința e lucrul cel mai prețios pe care ei îl au. Credința e lucrul cel mai prețios pe care-l are omul, e ceea ce-l face asemănător cu Dumnezeu, ceea ce-l realizează și înseamnă mântuirea omului… și e mântuirea „mea” (a lui Pavel) pentru că eu vă sunt frate…

Așadar Pavel are față de tesaloniceni aceeași iubire a lui Cristos, care și-a dat viața pentru ei. E aceeași iubire a Tatălui, care-i tocmai această iubire reală dintre frați. Această credință trebuie să devină puternică, pentru a rezista în dificultăți (încercări)… Lucrul care-l interesează pe Pavel e că ei încă nu au înțeles unele lucruri despre credință… pentru că sunt printre ultimele care se pot înțelege: mi-e teamă că voi sunteți tulburați în mijlocul acestor încercări, dar v-am spus și voi știți că noi suntem destinați să fim încercați… adică dificultatea, lupta, crucea nu este un accident (o dizgrație) care trebuie uitată, ci e o parte fundamentală a vieții.

Noi credem că avem necazuri, pentru că am greșit cu ceva. Nu! Dacă întâmpini dificultăți, nu ai greșit cu nimic! Mergi înainte! Toți avem greutăți. Dacă tu nu ai dificultăți, este pentru că nu înțelegi nimic. Dificultățile le avem toți…

Dacă într-o lume a contradicțiilor, în care fiecare trăiește egoist – e adevărat că există dificultăți mai rele pentru cine trăiește greșit (în păcat), cum ar fi angoasa (frica, neliniștea), lipsa de sens, pierzania – cine caută să trăiască cu însemnătate, cine caută să trăiască în mod spiritual, adică după Spiritul lui Dumnezeu, după iubire, în această lume prezentă se lovește de greutăți, și acest fapt e fundamental și de acest lucru era preocupat Pavel: tesalonicenii vor slăbi în credință când se vor afla înaintea dificultăților… Aceasta e problema…

Pavel știe că există dificultăți reale și că satana i-a ținut despărțiți… în acest sens, în Ef. 6, 12 spune: „lupta noastră nu e împotriva lucrurilor, și nici împotriva creaturilor din carne și sânge, ci împotriva începătoriilor și a stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva spiritelor răutății, care sunt în văzduh”. Acest verset ne arată densitatea dificultăților, iar Pavel nu le subestimează, le simte, dar nu se predă, ci luptă împotriva dificultăților… Dacă noi nu le admitem, Pavel recunoaște că există dificultăți…

Când noi întâmpinăm vreo dificultate, de obicei credem că am greșit: nu, e normal să o avem… Cultura noastră, eliminând dificultatea, considerând-o o greșeală, a favorizat faptul ca omul să nu se mai maturizeze… Maturizarea omului întotdeauna vine datorită unei dificultăți: omul se măsoară cu realitate și astfel crește.

Cultura înseamnă dificultate, a învăța să cânți la un instrument e dificil, la fel și a învăța o limbă străină, deci omul crește când întâmpină dificultăți…

La fel și-n cazul credinței noastre… A deveni noi cât mai asemănători cu Dumnezeu este adevăratul sens al vieții și se împlinește printr-o asceză. Dar dacă tu renunți la asceză, ce mai ai? Ai o dificultate mai mare, trăiești în non-sens (o viață fără sens), în stupiditate, în întristare… Așadar, renunțarea la dificultăți e ceva mai rău! Ar fi ca o pardoseală care nu ar vrea să facă rău picioarelor și ar spune: pardoseala e cam tare, e mai bine să fie mai moale, ca să se scufunde, să se dărâme. Și dacă încercăm să călcăm pe o astfel de pardoseală, ne scufundăm în angoasă; în schimb dificultățile ne țin în picioare! Sunt ceva cu care noi ne măsurăm.

Repet, noi nu așteptăm nimic de la viață, deci nu avem un obiectiv, în acest fel obiectivul maxim e să evităm dificultățile. Însă greutățile au sens dacă urmezi un drum (o cale), dacă te maturizezi: tu știi că în acel loc e doar un punct trecător (o dificultate trecătoare) și mergi mai departe. Dacă însă tu elimini țelul (ținta), atunci nici dificultățile nu au sens… iar omul ar trăi într-o plafonare (mediocritate) absolută… Și repet, nu-i nimic rău dacă omul ar fi mulțumit să trăiască astfel (în banalitate), în schimb plătește scump tocmai trăind în neomenie, în goliciune interioară…

Pavel repetă în v. 4 că „noi am fost destinați la încercări”: „v-am spus de mai înainte că vom avea de suferit necazuri, precum s-a și întâmplat și voi știți acest lucru”. Dar faptul că repetă acest lucru de două ori înseamnă că acest lucru nu le era atât de clar, căci lucrurile pe care le repetă sunt tocmai acelea mai puțin evidente, altfel nu ar fi nevoie să le spună.

Faptul că Pavel prevede încercările, face aluzie la prevederea lui Isus referitoare la crucea Sa – El duce crucea – o prevedere care are și un scop educativ pentru discipoli: Isus a prezis (a spus de mai înainte), ca atunci când se va întâmpla, „voi să știți”, „Eu v-am spus aceste lucruri”… Cuvintele lui Isus nu au scopul de a fi un semnal de alarmă, ca discipolii să evite încercările… Isus nu evită dificultățile, crucea! Așadar crucea și dificultățile nu pot fi evitate nici de discipoli.

În acest loc cineva s-ar putea întreba: „Dar atunci, creștinismul e religia suferinței, a suferinței cu orice preț?”. Nu! Creștinismul e o luptă continuă împotriva răului real din istorie; deci, pentru a putea birui răul trebuie să-l întâlnești; căci dacă există răul, iar tu nu-l afli, înseamnă că tu ești într-un alt loc… înseamnă că tu fugi de realitate. Pentru a birui răul, tu trebuie să-l întâlnești, să te lupți cu el și să-l învingi, poți fi chiar rănit, dar Isus ne spune. „Nu vă temeți, Eu am biruit!”.

Soluția reală împotriva răului e să participăm la ceea ce a făcut Isus și la suferințele Lui. Dar trebuie să facem un discernământ în privința răului: care-i crucea în cazul lui Isus și prigoana în cazul celor din Tesalonic (și pentru creștinii conștiincioși). Putem fi maltratați pentru că și noi urmărim să câștigăm o felie de „tort” (un profit), dar ceilalți nu vor, deci ne calcă în picioare…; deci putem fi maltratați pentru că suntem concurenți în a împărți unele bunuri de împărțit… părțile se ceartă și apoi poate cad de acord cu unele compromisuri… Dar putem fi persecutați și pentru că refuzăm jocul murdar al lumii; aceasta e adevărata prigoană evanghelică! Despre aceasta vorbesc Evanghelia și Pavel: aceasta e prigoana evanghelică și aici – ca și credincioși – suntem chemați să mărturisim. Acesta e martiriul.

Pentru a evita echivocurile despre mistica crucii, subliniem că crucea nu e pasiunea noastră, nu ne place crucea, Isus a asudat sudori de sânge pentru a o accepta, crucea nu a făcut-o Dumnezeu, crucea o facem (o construim) noi, săvârșind răul. Răul îl facem noi… Dreptul, cel care nu face răul – sau atunci când caută să facă binele – ia răul asupra sa și-l biruie. Așadar, crucea o face nedreptatea și o duce dreptul, iar cine face răul doar îl multiplică, nu-l biruie. Iar cine nu face răul (nu cauzează crucea) se trezește că poartă crucea și că rezolvă problema răului. Tocmai de aceea noi suntem destinați încercărilor, suferințelor, căci pentru a birui răul e necesar ca cineva să fie capabil să-l înfrunte, adică să nu-l facă, deci să-l ia asupra sa.

Așadar crucea nu-i o formă de chemare spre suferință, adevărata cruce este aceea pe care nu o vrem, nu aceea care ne place, atunci când ne închidem în maniile (obsesiile) noastre de suferință. Adevărata cruce e cea pe care nu o vrei și împotriva căreia lupți, pentru că lupți împotriva răului… și totuși face parte din viață. Deci să nu ne descurajăm, pentru că răul face parte din viață, deoarece răul l-am făcut… l-au făcut, îl facem și-l vom face… Așadar această luptă împotriva răului durează… Însă victoria e sigură, pentru că Domnul deja a înviat. Apoi le spune: „Dacă voi nu rezistați în această suferință, devine zadarnic efortul nostru”. Așadar, răul care ni se întâmplă nu ne lasă să rămânem în starea precedentă, cu alte cuvinte, răul ori este o ocazie pentru a avansa cu adevărat într-o maturizare sau pentru a precipita într-o cădere… Deci trebuie să fim atenți în timpul suferințelor, căci ele reprezintă un moment important.

Noi știm că marile suferințe ori ne îndepărtează de credință, ori ne stimulează să o aprofundăm, nu ne lasă să rămânem neutri. Un moment de criză întotdeauna e și un moment de oportunitate (un moment favorabil)…

vv. 6-10

⁶ Dar acum Timotei s-a întors la noi de la voi şi ne-a adus vestea cea bună a credinţei şi iubirii voastre şi că aveţi o bună amintire despre noi întotdeauna, dorind să ne vedeţi aşa cum şi noi [dorim să vă vedem]. ⁷ De aceea, fraţilor, suntem mângâiaţi prin voi în orice strâmtorare şi necaz, datorită credinţei voastre, ⁸ căci acum mai prindem viaţă, dacă voi staţi neclintiţi în Domnul. ⁹ De fapt, ce mulţumire i-am putea aduce lui Dumnezeu în privinţa voastră pentru toată bucuria cu care ne bucurăm datorită vouă înaintea Dumnezeului nostru? ¹⁰ Noaptea şi ziua îl rugăm cu stăruinţă să vă vedem faţa şi să completăm ceea ce mai lipseşte credinţei voastre.

Pavel era preocupat și spune că l-a trimis pe Timotei să culeagă aceste informații. Acum că Timotei s-a întors cu vești bune despre „credința, iubirea și buna amintire”, Pavel e mângâiat. Mângâierea lui Pavel constă în faptul ca alții să crească în credință și iubire: aceasta e mângâierea.

Preocuparea constantă a lui Pavel e credința – e îngrijorarea specifică unui apostol – iar acum ar trebui să fie preocuparea specifică fiecăruia dintre noi: ce mă interesează dacă un om câștigă mai mult sau altul mai puțin, sau dacă a trecut cu bine sau nu peste un examen, dacă nu crește în credință? Căci credința e cea care-i dă sens vieții omului!

În trecut, părinții erau interesați să le comunice credința pruncilor, apoi cu tot restul să se descurce… În zilele noastre aceasta e ultima grijă pe care o au părinții, pentru că nimeni nu mai crede că viața (să trăiești) are vreun sens. Așadar, când copilul va fi mare, se va descurca. Bravo: dă-i să mănânce numai când va fi mare, căci până atunci se va descurca… Sensul vieții e pâinea (hrana) fundamentală a omului! Fără sens, omul nu trăiește. Aceasta ar trebui să fie prima preocupare, dar, din nefericire am trăit într-un timp de mare întuneric… Deci abia acum începem – văzând rezultatele – să înțelegem cât de importantă este această „pâine”.

Iar în acest loc Pavel, care s-a autointitulat mama și tatăl acestor persoane, iată că e îngrijorat pentru credința lor, și spune: „noi suntem vii (trăim), dacă voi sunteți neclintiți în Domnul”. Mai înainte simțea că moare, căci spunea „îmi e frică de faptul că veți cădea”, deci și el se simțea în agonie cu ei din cauza acestei posibilități, dar acum spune „trăiesc”.

Aceste vești îmi dau viața, pentru că voi „stați neclintiți în Domnul” (v.8). A fi neclintiți în Domnul e o frumoasă definiție a vieții creștine: înseamnă a sta, a locui în Domnul. Unde locuiește omul? Locuiește în Domnul, în El e casa omului, viața omului!

Profetul Ilie spune: „Domnul, înaintea căruia stau”, așadar se definește ca un om care stă înaintea Domnului, dar în textul nostru se spune că „locuiește în interiorul Domnului”. Ilie vorbește de o speranță care în textul nostru e împlinită: locuiesc în Domnul. Pavel e cel care i-a născut la credință, ca să locuiască în Domnul.

Cuvintele „Acum trăim”, „acum trăiesc” (v. 8) – dar altfel mi se pare că mor – Pavel le spune când află că tesalonicenii sunt în credință, stau în Domnul. Pavel va spune despre el: „Viața mea e Cristos”, adică motivul ultim al vieții sale e Cristos, dar, în același timp, Pavel trăiește pentru că tesalonicenii trăiesc în credință, în Domnul.

Pavel încheie, spunând că-I mulțumește Domnului „și se roagă zi și noapte ca să vadă fața lor”… Ca să facă, ce? „Ca să completeze ceea ce lipsește credinței lor”.

Sensul acestor cuvinte este „să completeze ceea ce lipsește pătimirilor lui Isus”. Și Sf. Ignațiu ne invită să ne ordonăm propria viață. Aceste intenții se nasc dintr-o experiență mistică, dintr-o exigență a iubirii, iar iubirea cere să fie completă, plină…

Dacă Pavel vrea să completeze ceea ce lipsește credinței, înseamnă că și credința era transmisă gradual și niciodată nu era completă: de ce venim la cateheze, la Biserică? Ca să completăm ceea ce lipsește credinței!

Pavel întemeia comunități chiar într-un timp scurt, nu pretindea să țină 30 de ani de instruire… ci trei săptămâni îi erau suficiente; apoi avea de completat învățătura credinței pentru tot restul vieții.

Așadar nu-i vorba de o manie a perfecționismului – căci în limba greacă cuvântul „a completa” indică perfecțiunea, a duce la perfecțiune – nu, ci el le spune acele lucruri fundamentale care cresc, odată cu înaintarea tesalonicenilor în viață. Dar nu e suficientă avansarea în viață, ci e nevoie de reflexia corespunzătoare și fiecare vârstă are un anumit nivel de aprofundare a Cuvântului și o anume experiență religioasă, care-i este necesară. Însă noi, de obicei, după catehismul de la prima împărtășanie, încheiem instruirea religioasă… însă învățătura despre credință trebuie completată tocmai după… E adevărat că un om e credincios și numai dacă spune că Isus e Domnul, că a murit pentru el, însă mai sunt multe alte lucruri care trebuie înțelese…

Așadar trebuie să știm că a noastră credință trebuie să fie completată constant, să crească, fiind un lucru necesar pentru viață.

vv. 11-13

¹¹ Însuşi Dumnezeu şi Tatăl nostru şi Domnul nostru Isus să îndrepte calea noastră spre voi, ¹² iar pe voi să vă facă Domnul să creşteţi şi să prisosiţi în iubire unii faţă de alţii şi faţă de toţi, aşa cum suntem noi faţă de voi, ¹³ ca să întărească inimile voastre, aşa încât să fiţi fără prihană înaintea lui Dumnezeu şi Tatăl nostru la venirea Domnului nostru Isus împreună cu toţi sfinţii săi. Amin.

Pavel cere Tatălui să poată merge să-i viziteze pe cei din Tesalonic: „să îndrepte calea noastră către voi”; cu alte cuvinte, Dumnezeu guvernează. Apoi se roagă pentru ei, ca să „prisosească în dragoste unul către altul și să se înmulțească”, iar „inimile lor să se întărească și să fie fără de prihană în sfinți”. Așadar Pavel se preocupă ca ai săi creștini din Tesalonic să fie sfinți. Noi nu ne îngrijim prea mult să fim sfinți, deși aceasta este preocuparea fundamentală a creștinului: înseamnă a fi al lui Dumnezeu și a trăi ca fiu al lui Dumnezeu. Sfințenia trebuie să fie prima noastră grijă: „Fiți sfinți, pentru că El e sfânt!”. Omul e creat după chipul lui Dumnezeu. Și se află pe lume ca să devină sfânt.

Mulți se întreabă ce trebuie să facă pentru ca să fie sfinți? Iar noi avem multe lucruri de făcut în acest sens, căci atâta timp cât suntem pe pământ, încă nu am atins plinătatea sfințeniei. Sfânt înseamnă să fii diferit de cum ești, pentru că Dumnezeu este puțin diferit… – sfânt înseamnă separat – iar Dumnezeu e diferit pentru că e milostiv, pentru că are acele calități infinite de iubire și duioșie care nouă ne lipsesc. Atunci, tocmai acest parcurs spre sfințenie, care e aparținerea radicală lui Dumnezeu, înseamnă a fi ai Săi, și acest a fi ai Săi se notează și crește în viața noastră și devine o transparență (o strălucire) a Sa.

Care este adevărata noastră dorință? Să avem acea haină sau acea mașină? Bine, tu devii ceea ce dorești. Însă destinul nostru e să devenim ca Dumnezeu, este sfințenia, și nu e un destin mic… Noi trebuie să fim conștienți de această demnitate a omului… Apropo de știrile mass-media: e clar că omul se consideră animal, dacă nu înțelege această demnitate a sa. Omul e destinat să devină ca Dumnezeu; dacă-i luăm acest destin, el devie mai rău decât animalele, pentru că-și folosește în scop rău (greșit) calitățile sale; căci numai dacă dorește să devină ca Dumnezeu – adică iubire, milă, duioșie, El fiind Tatăl tuturor și toți suntem frați – numai atunci acționează bine și trăiește omenește, altfel trăiește ca un animal, se simte rău și-i face și pe alții să se simtă rău…

Trebuie să reușim să reconstruim omul în profundul său: la ce destin sunt chemat eu?

Și destructurarea psihologică existentă în zilele noastre între persoane e clară: dacă nu știi de ce ești pe lume, ce sens are să trăiești? E clar că mă destructurez. Omul se structurează datorită unui scop, a unui obiectiv valid. Ce obiective valide există? Mari: să devenim ca Dumnezeu! Noi suntem fii, iar Isus a venit să ne arate ce înseamnă să fim fii și care-i viața noastră profundă, de oameni. Trebuie să reconstruim această credință și atunci viața în sfârșit, poate să respire, și atunci omul va înțelege că pot exista dificultăți, dar acestea nu-l destructurează (dezorientează) și înțelege de ce se află pe lume și ce trebuie să facă… „ca să fie sfânt, înaintea lui Dumnezeu, Tatăl nostru, la venirea Domnului nostru Isus Cristos, cu toți sfinții Săi”. Întotdeauna acesta e scopul final al istoriei noastre: e venirea Domnului. În spate se află această mare iubire: dorința de a-L vedea. Noi suntem terorizați de sfârșitul lumii. Pavel speră să-l vadă, chiar în timp ce e în viață…

Textul ne prezintă acest raport profund de iubire: dorința de a vedea fața, nu dorința de a nu vedea, și-i numește pe creștini: speranța, bucuria și gloria sa.

Acest sentiment al lui Pavel nu este egoist, ci e pentru binele lor, adică vrea să-i vadă pentru că ei acum trec prin dificultăți în credință, iar dacă ei cad din sfera credinței, totul e pierdut; își pierd viața.

Ce relații avem cu persoanele din jur? Putem ține seama de 1Cor. 13, unde se descriu calitățile iubirii, care-I în totalitate Dumnezeu. Așadar să examinăm dacă relațiile noastre sunt după Dumnezeu, dacă noi dorim să trăim din egoism, adică pentru a lua, a poseda, a ne satisface nevoile? Sau dorim să trăim pentru a-l ajuta cu adevărat pe celălalt să se maturizeze, să fie liber, deci să fim de folos altora?

Al doilea aspect: orizontul oricărei dorințe a lui Pavel este parusia, adică venirea Domnului… Ce aștept eu de la viața mea? Îl aștept cu adevărat pe Domnul? Și nu înseamnă că-L aștept să vină, dar între timp fac altceva pentru a-mi umple timpul – ca și atunci cânt aștept să vină trenul și, până vine, eu completez un rebus… – căci a-L aștepta pe Domnul înseamnă să reușesc să trăiesc după voia Lui și să-L văd în orice moment, căci Domnul îmi vine în întâmpinare în orice realitate, pentru că El e prezent în toate realitățile din jurul meu, și fiecare clipă trebuie să o trăiesc ca fiu al lui Dumnezeu… și atunci Îl întâlnesc pe Domnul care e înaintea mea, și văd că Dumnezeu e cu mine, și că în locul în care mă aflu eu sunt chemat să trăiesc creștinește: de aceea are sens viața, să nu aștept ceea ce vine după… ci acum eu trăiesc iubirea, trăiesc Împărăția lui Dumnezeu. Deci… care-i orizontul vieții mele?

Al treilea punct: să văd (cf. Apoc. 21-22, cele două cap. care încheie Biblia și descriu întâlnirea dintre mire și mireasă, care-i chipul marii dorințe a întregii istorii, a fiecărui creștin, aceea de a-L întâlni pe Cristos).

Se poate vedea noțiunea de sfințenie, punctul al treilea. Și doresc să devin ca Dumnezeu… Ce doresc să devin eu? Sfințenia e dorința de a deveni ca Dumnezeu, și a fost marea ispită a șarpelui: „veți fi ca Dumnezeu”. Omul e creat pentru a fi ca Dumnezeu, ispita constă în faptul că omul greșește modul în care-și îndeplinește dorința…

În zilele noastre nu mai avem mari dorințe…

Despre destinul omului putem citi Ef. 1 sau Col. 1, acest plan al lui Dumnezeu cu istoria de a conduce totul la Cristos, în Fiul, și toți suntem fii.

În al patrulea loc am vorbit despre dificultăți: acestea nu trebuie privite ca fiind o dizgrație, un incident, căci într-o lume bestială, dacă încercăm să trăim ca fii, întâmpinăm dificultățile fiarei – care-i în noi și-n afara noastră – și, în loc să ne descurajăm, dificultățile devin locul creșterii, al încercării. Adevărata credință se vede în mijlocul dificultăților! Cf. Evr. 12, 1-13, despre dificultăți și Mt. 5, 3-11, fericirile.

Acestea sunt temele asupra cărora putem mediata…