Se citește 1Tes. 4,1-12:

¹ În rest, fraţilor, vă rugăm şi vă îndemnăm în Domnul Isus ca, aşa cum aţi învăţat de la noi cum trebuie să vă comportaţi şi să fiţi plăcuţi lui Dumnezeu, aşa să vă şi comportaţi ca să prisosiţi tot mai mult. ² Căci voi ştiţi ce învăţături v-am dat în numele Domnului Isus. ³ De fapt, aceasta este voinţa lui Dumnezeu: sfinţirea voastră. Să vă feriţi de desfrânare! ⁴ Fiecare să ştie să-şi stăpânească propriul trup în sfinţenie şi cinste, ⁵ nu în patima poftei ca păgânii, care nu-l cunosc pe Dumnezeu. ⁶ Nimeni să nu-l asuprească sau să-l înşele în această privinţă pe fratele său, pentru că Domnul răzbună toate acestea, după cum v-am spus şi v-am arătat mai înainte. ⁷ Căci Dumnezeu nu ne-a chemat la necurăţie, ci la sfinţenie. ⁸ De aceea, cine dispreţuieşte acestea nu dispreţuieşte un om, ci pe Dumnezeu, care vi-l dă pe Duhul său Sfânt. ⁹ Cât despre iubirea frăţească, nu e nevoie să vă mai scriem, căci voi înşivă aţi fost învăţaţi de Dumnezeu să vă iubiţi unii pe alţii. ¹⁰ De fapt, o şi faceţi faţă de toţi fraţii care sunt în întreaga Macedonie. Totuşi, vă îndemnăm, fraţilor, să prisosiţi şi mai mult, ¹¹ căutând să trăiţi în linişte, să vă vedeţi de treburile voastre şi să munciţi cu propriile voastre mâini, după cum v-am poruncit, ¹² să vă comportaţi cu demnitate faţă de cei din afară şi să nu aveţi nevoie de nimeni.

v. 1

¹ În rest, fraţilor, vă rugăm şi vă îndemnăm în Domnul Isus ca, aşa cum aţi învăţat de la noi cum trebuie să vă comportaţi şi să fiţi plăcuţi lui Dumnezeu, aşa să vă şi comportaţi ca să prisosiţi tot mai mult.

Principiul binelui și al răului pentru om constă în a-i plăcea lui Dumnezeu, e relația cu El. Deoarece Domnul mă iubește și mă cunoaște, Lui îi place ceea ce mie-mi face bine. E interesant să începem să trăim o etică bazată pe a-i plăcea celuilalt, fapt care mă eliberează, căci dacă nu, sunt sclavul interesului (al avantajului) meu, al plăcerii mele, regresând la nivelul instinctului… În schimb, atunci când urmărim să-i plăcem celuilalt, ieșim din și depășim sfera instinctului și ne însușim principiul datoriei, al relației, dar ni-l însușim în baza plăcerii și a iubirii, nu în baza datoriei. Iar iubirea față de celălalt ne ajută să ne maturizăm… Principiul eticii este a-i plăcea lui Dumnezeu și e principiul iubirii.

„Deja faceți așa, în aceasta sporiți și mai mult”, adică dinamismul iubirii – puterea sa vitală – întotdeauna este acest „mai mult”, la fel ca dinamismul vieții. Nu e morala minimalistă: mi-am făcut datoria, nu am ucis pe nimeni. Nu! Ci este acest „mai mult”, e mai multul iubirii… Acesta este cadrul general…

vv. 2-3a

² Căci voi ştiţi ce învăţături v-am dat în numele Domnului Isus. ³ De fapt, aceasta este voinţa lui Dumnezeu: sfinţirea voastră.

Apoi adaugă: „Știți că v-am dat porunci”. În limba greacă înseamnă prescripții, așadar Pavel ni le spune, ni le poruncește, deși nu ni le impune… Ni le-a dat „din partea Domnului Isus”. Care este prescripția (ordinul) fundamentală?

Prima poruncă este că voia Domnului este ca noi să fim sfinți.

Sfânt e atributul exclusiv al lui Dumnezeu, care nu are analogie cu niciunul, pentru că Dumnezeu e sfânt… De ce? Pentru că este El singur, e unic: prerogativa (însușirea) Sa este că nu este analog cu nimeni. Noi suntem chemați să devenim ca El, fără asemănare cu nimeni altcineva, adică să fim unici, la fel ca El.

Iar prerogativa lui Dumnezeu e că El e sfânt, adică diferit – sfințenie înseamnă diversitate, despărțire, alteritate – așadar noi suntem chemați să trăim într-un alt mod, așa cum trăiește Dumnezeu, deci căutând să-I fim Lui pe plac… Sfințenia este ceea ce-I place Lui.

E interesant acest lucru… căci omul dorește să devină ca Dumnezeu. Adam a vrut să devină ca Dumnezeu, și acest lucru nu-i un păcat, ci este drept să devenim ca Dumnezeu, numai că Dumnezeu este altul (diferit) față de cum îl gândea Adam și față de cum ni-L închipuim noi…

Așadar principiul moralei este să-I plăcem lui Dumnezeu care e „diferit”, adică sfânt. Matei spune că e „perfect”: „fiți perfecți ca Tatăl vostru”, iar Luca ne explică faptul că această perfecțiune este „mila”. Dumnezeu e diferit pentru că este milă, pentru că e iubire fără egoism, și aceasta e sfințenia: această iubire fără egoism.

Codul fundamental al lui Israel este „Fiți sfinți, pentru că Eu sunt sfânt”. Această sfințenie se explică în infinitele legi ale codului din Levitic, care înseamnă să deosebim toate lucrurile, căci a le amesteca înseamnă că devin ceva impur (necurat), căci un lucru trebuie să fie diferit de celălalt; iar această deosebire este și principiul cunoașterii, adică e periculos să confundăm un lucru cu un altul… Dacă le-am confunda am crea hibrizi de toate felurile…

Adevărata problemă a sfințeniei este a recunoaște diversitatea celuilalt (unicitatea sa) și a accepta faptul că acesta este un altul; a-l accepta pe altul ca fiind altul se numește milă, iubire, în timp ce egoismul îl asimilează pe altul sinelui și-l ucide, îl distruge, îl posedă, îl nivelează. Iubirea este diversitatea lui Dumnezeu. De fapt, Dumnezeu trăiește în diversitate: Tatăl și Fiul sunt diferiți și această diversitate este locul unirii lor, adică al iubirii, al Spiritului, al vieții unice. La fel și pentru noi, sfințenia înseamnă a trăi diversitatea ca loc al unirii, al comuniunii și al iubirii… Și, ne referim la toate diversitățile, începând cu cea a lucrurilor, a trupului și a persoanelor. Cu alte cuvinte, a aboli varietatea înseamnă a-L aboli pe Dumnezeu, a aboli sfințenia, a ne distruge pe noi înșine, care suntem după chipul lui Dumnezeu…

Sanctificarea (sfințirea) nu înseamnă să facem lucruri ciudate, tot mai perfecte, ci constă în a ști să trăim cu iubire toate celelalte lucruri ca fiind „celelalte” (diferite).

Pavel subliniază în 1Cor. 10,31 „De aceea, ori de mâncați, ori de beți, ori altceva de faceți…”. A mânca și a bea indică lucrurile fundamentale; iar cuvintele „ori altceva de faceți…”, după Origene se referă la iubirea conjugală… și continuă „faceți-le toate în numele lui Dumnezeu”, adică ne invită să trăim în numele, în persoana lui Dumnezeu, adică să trăim în iubire toate aceste lucruri, care sunt lucrurile normale din viața unui om. Așadar creștinul nu face alte lucruri, ci aceleași lucruri pe care toți le fac, dar le face cu spiritul iubirii, care-i Spiritul lui Dumnezeu, Spiritul, Altul. Cu alte cuvinte sfințenia este a trăi aceleași lucruri cu un alt spirit.

Deci, ce-i etica creștină? În sine e o etică naturală: înseamnă a trăi aceleași lucruri pe care toți le trăiesc, dar cu spiritul darului, al iubirii, al diferitului.

v. 3b-5

³ Să vă feriţi de desfrânare! ⁴ Fiecare să ştie să-şi stăpânească propriul trup în sfinţenie şi cinste, ⁵ nu în patima poftei ca păgânii, care nu-l cunosc pe Dumnezeu.

Primul lucru pentru a trăi diversitatea (a-l respecta pe altul ca fiind altul) este a ne „feri de desfrânare”. Cuvântul grec e porneia, desemnând prostituția, care, în fond, este folosirea celuilalt în vederea satisfacției, a plăcerii mele, fără a-l respecta pe celălalt ca persoană, deci este anularea diversității (alterității).

Așadar altul trebuie să fie altul… chiar și-n raportul sexual rămâne altul și nu este obiectul sau instrumentul plăcerii mele: e altul, e o persoană cu toate dimensiunile și cu tot misterul ei.

Prostituția este exemplul tipic, unde pe om nu-l interesează persoana, pentru că a plătit și doar o folosește, regresând la instinctul animal, sexual… omul se folosește de celălalt numai în acest sens sexual și atât… deci îl anulează ca persoană.

E interesant că răul se manifestă și-n lucruri rafinate (purificate), dar primul rău se manifestă într-un raport incorect al omului cu hrana și cu sexul… Este vorba de faptul că un om nu trăiește cele două relații fundamentale cu lucrurile – cu trupul și cu celălalt – ca loc de iubire, de diversitate (alteritate) și de dar, ci le trăiește ca abolire a diversității, ca posedare… Când este vorba de raportul greșit cu persoanele, e mai ușor să ne dăm seama, deoarece celălalt îmi spune că greșesc, dar când e vorba de raportul cu mine însumi (cu trupul meu) și cu lucrurile, ne dăm seama mai puțin de aceste greșeli…

Ce înseamnă pentru cultura noastră faptul de a ști că trăim corporalitatea (trupul) ca loc al diversității și al iubirii? Rămâne un discurs deschis: este un loc de sfințenie, căci s-a trecut de la o gândire maniheistă greșită – că trupul e ceva rău – la convingerea animalică, după care totul e permis și e bun…

Nu! Nu totul e permis și e bun! În om există binele și răul: depinde de modul în care omul folosește lucrurile, trupul și raportul cu altul. Depinde de spiritul și intențiile pe care le are… Așadar dacă un om face aceleași lucruri cu un spirit de sfințenie, adică respectând alteritatea (diversitatea), e ceva bun, dar dacă le face fără acest spirit de sfințenie, de respectare a diversității, e ceva rău, căci înseamnă distrugere, ucidere, moartea sinelui și a altuia…

În acest câmp avem nevoie de mult discernământ…

La v. 4 spune: „fiecare dintre voi să știe să-și stăpânească (să-și păstreze) vasul său în sfințenie și cinste”. În limba greacă „vasul său” indică atât trupul propriu cât și propria femeie. Mulți însă, traduc prin „femeie” și nu „trup”; așadar am avea: „ca femeia să fie ținută în sfințenie și cinste”.

În cultura greacă, femeia era considerată o simplă proprietate a bărbatului. Nu era considerată om, ci folosea pentru a conserva specia și pentru a-i împlini plăcerile bărbatului… Singurele femei care puteau să apară în public erau etère, adică prostituatele. Femeile (soțiile) nu aveau acest drept.

În schimb, Pavel, prin cuvintele „în sfințenie și cinste”, poruncește „consider-o ca fiind o alta, diferită de tine” în sensul de „cealaltă parte a ta”; și cu „cinste” pentru că e tocmai raportul bărbat-femeie, care-i chipul lui Dumnezeu, adică diversitatea: nici bărbatul nu e după chipul lui Dumnezeu și nici femeia, ci diversitatea și raportul dintre cei doi, care rămân diferiți și intră în comuniune, sunt după chipul lui Dumnezeu. Așadar în raportul tău cu femeia, respectă această diversitate (ea este alta, diferită de tine), această sfințenie și această onoare.

La v. 5 se spune: „Nu în patima poftei cum fac neamurile, care nu cunosc pe Dumnezeu”. A nu-L cunoaște pe Dumnezeu înseamnă a nu-L cunoaște practic, a nu ști că-i absolutul. Iar a nu cunoaște absolutul înseamnă a nu-i acorda absolutului – lui Dumnezeu – importanța pe care o are. Deci tu absolutizezi idolii… iar idolii sunt hrana, atunci când lipsește, altfel sunt sexul… Când există suficientă hrană, idolul devine banul, iar când le avem pe toate acestea idolul devine drogul… Vreau să spun, că omul mereu caută ceva „mai mult” pentru a umple un gol din interiorul său… Cu alte cuvinte, omul are nevoie de un punct de referință absolut: ori e un absolut pozitiv, care-l iartă, îl dezleagă, îl eliberează și, e numai Dumnezeu, ori, dacă nu, omul devine sclavul nevoilor sale.

Iar primele nevoi sunt cele fundamentale ale hranei și ale sexului. Apoi urmează acele nevoi fundamentale de a fi cineva, prin putere și bogăție. Dacă le obții pe toate acestea, tot nu te simți împlinit și ai nevoie de altceva și încă de altceva… până când distrugi totul.

Pavel spune că „păgânul este cel care nu-L cunoaște pe Dumnezeu”, ci-și cunoaște numai propriile nevoi, divinizându-le.

În Pantheonul păgân îl aflăm pe Jupiter care administrează Panteonul, apoi întâlnim mulți zei care reprezintă diferitele nevoi ale omului, absolutizate: Mercur îi garantează omului comerțul, afacerile; Venus, iubirea; Marte, succesul în război; Diana îi asigură vânatul sau frumusețea fetelor tinere… Așadar omul absolutizează toate nevoile sale, administrându-le prin Jupiter… Acest lucru înseamnă a nu-L cunoaște pe Dumnezeu, a nu cunoaște diversitatea.

v. 6

⁶ Nimeni să nu-l asuprească sau să-l înşele în această privinţă pe fratele său, pentru că Domnul răzbună toate acestea, după cum v-am spus şi v-am arătat mai înainte.

Pavel ne spune că la aceste lucruri trebuie să fim atenți, pentru ca „nimeni să nu întreacă măsura și să nu nedreptățească pe fratele său”, căci aici cu ușurință îl putem nedreptăți pe aproapele. În limba greacă „a întrece măsura” înseamnă a încălca, a trece peste, iar „a nedreptăți” înseamnă a avea mai mult. Așadar fiți atenți la aceste aspecte: să nu încălcați și să nu pretindeți să aveți mai mult în această privință în raport cu fratele, pentru că „Domnul este răzbunător pentru toate acestea”.

Interpretarea acestui verset solicită o atenție sporită, pentru că poate să însemne așa cum e scris: „nu vă neîndreptățiți” și atât. Deci e un sfat care ne invită să nu ne înșelăm în sfera afacerilor… sau, fiți atenți în această sferă căci cu ușurință vă puteți nedreptăți, căci așa e făcut omul.

Să ținem cont că Pavel le-a vorbit tesalonicenilor doar într-un interval temporal de trei săptămâni, iar ei trăiau într-o lume complet păgână, și e esențial că într-o astfel de lume, le propune imediat un cod de sfințenie… ceva atractiv… nu caută minimumul…

Din nefericire, viața noastră caută și se mulțumește cu minimum… dar e greșit să țintim doar atât… Căci dacă țintim sus, datorită forței gravitaționale, ajungem mai jos… dar dacă țintim mai jos, vom ajunge mult mai jos…

Așadar, există un țel atât de înalt, care e divin – trebuie să devii ca Dumnezeu, deci nu există vreo limită, și e un bine – apoi, omul e chemat să străbată tot mai mult în această direcție, căci omul e o devenire fără sfârșit în acest sens; dacă însă țintește jos, e ca și cum s-ar arunca în prăpastie…

E important să țintim sus, căci dacă nu, până la urmă vom absolutiza nu Absolutul care ne eliberează în direcția (calea) noastră tot mai înaltă, ci vom absolutiza nevoile, instinctele, temerile și regresele noastre.

„Căci Domnul e răzbunător pentru toate acestea”… Tema răzbunării lui Dumnezeu – prezentă în VT și în unele texte din NT – este o temă ce trebuie redescoperită, căci cu adevărat Dumnezeu nu tolerează răul, pentru că ne face nouă rău… Dacă pruncii voștri își fac rău, voi nu sunteți mulțumiți… Deci ne amenință, ne avertizează: „Vai de tine, dacă-ți faci rău”.

Ce este amenințarea? Nu înseamnă că dacă fiul tău nu-și face rău, tu îl pedepsești (îl bați) pentru că vrei să-i faci rău…; și nu înseamnă că dacă-și face rău, tu îl pedepsești pentru ca să-i faci și mai mult rău. Deși e just să-ți pedepsești fiul când face rău, căci, dacă nu-l pedepsești, își face rău intenționat… pentru a fi mângâiat. Pedeapsa are rolul de a-l ajuta să înțeleagă și să învețe faptul că răul îi face rău.

Totuși, tema iadului trebuie să o reevaluăm la lumina NT, unde Dumnezeu cu adevărat e răzbunător, iar omul trebuie să plătească răul, pentru că acesta face rău. Însă e Dumnezeu, Cel care ne pedepsește, iar acest lucru e ceva foarte bun. Adică nu-i un rău fatal, pe care-l plătești pentru că, făcându-l, nu există remediu; vreau să spun că: dacă cine mă pedepsește pentru rău, e însuși răul, ce mi s-ar întâmpla dacă aș ucide un om? Rezultatul e că aș muri! Dacă însă mă pedepsește mama mea, e diferit: iar Dumnezeu nu-i doar maica mea, ci-i și tatăl meu. Și e Atotputernicul! Deci pedeapsa Sa va fi foarte diferită… Cu alte cuvinte, a lăsa pedeapsa în seama lui Dumnezeu, înseamnă a de-fataliza răul, deci pedeapsa nu mai este necesară, pentru că El iartă… Dar e util să înțeleg că răul e un rău, căci altfel eu aș continua să-mi fac rău, și acest rău îmi va face rău, și acest lucru Dumnezeu nu-l vrea, pentru că-mi face rău mie.

Printre rânduri putem citi un alt lucru interesant… căci, la până la urmă, eu sunt liber, eu sunt cel care-mi construiesc viața, în consecință voi avea ceea ce am construit, la fel ca fiecare dintre noi… Așadar, dacă un om nu studiază, nu învață; dacă nu muncește, nu are cu ce să trăiască; dacă nu se specializează, nu-și învață bine meseria… Deoarece meseria noastră e să trăim ca fii ai lui Dumnezeu, sensul vieții noastre pământești e să învățăm această meserie și… depinde de noi să o învățăm.

Dacă noi nu am învățat această meserie – cum să trăim ca fii ai lui Dumnezeu – în primii 90 de ani din viață, am risipit (am aruncat la gunoi) toți acești ani, adică aproape întreaga noastră viață, iar acest lucru nu-i place lui Dumnezeu, după cum nu-i place niciunui părinte ca fiul său să-și risipească 90 de ani din viață… Cu alte cuvinte, de ce te-ai născut? Numai pentru a suferi?

E adevărat că Dumnezeu te iubește oricum, că oricum vei fi mântuit, dar ești mântuit așa cum ești, adică nu ți-ai adus contribuția personală pentru a te construi ca om liber. Și aceasta e în sine un adevărat blestem, un chin. Dar e clar că acest chin va fi compensat de o iubire infinită, în sensul că va fi mântuită din tine acea parte bună care este „al tău a fi fiul lui Dumnezeu”. Așa spune Pavel în 1Cor. 3 atunci când se vorbește că la Corint oamenii sunt divizați în „ai lui Apolo, ai lui Petru și ai lui Pavel”… și crezând că unul e mai brav decât ceilalți, corintenii afirmau: „eu sunt al acestuia…”. Pavel spune că el a plantat, Apolo a irigat, iar Dumnezeu a făcut să crească… Și continuă că nici cine plantează sau irigă e „cineva” și nici nu-i diferență între evanghelizatori, căci „noi suntem colaboratorii lui Dumnezeu iar voi sunteți pământul lui Dumnezeu, edificiul”. Și adaugă: „După harul lui Dumnezeu, cel dat mie, eu, ca un înțelept meșter, am pus temelia; iar altul zidește. Dar fiecare să ia seama cum zidește; căci nimeni nu poate pune altă temelie, decât cea pusă, care este Isus Cristos. Iar de zidește cineva pe această temelie: aur, argint, sau pietre scumpe, lemne, fân, trestie, lucrul fiecăruia se va face cunoscut; îl va vădi ziua (Domnului). Pentru că în foc se descoperă, și focul însuși va lămuri ce fel este lucrul fiecăruia. Dacă lucrul cuiva, pe care l-a zidit, va rămâne, va lua plată. Dacă lucrul cuiva se va arde, el va fi păgubit” (1Cor. 3, 10-15a), aceasta e pedeapsa: că-i arde totul, e o viață goală. „El însă se va mântui, dar așa ca prin foc” (v. 15b), dar și-a risipit propria viață… Așadar e important acest discurs… Deci, cu adevărat e lăsată pe mâinile noastre viața noastră, fiind chemați să fim responsabili… Deci „Dumnezeu e răzbunător pentru toate acestea”.

vv. 7-8

⁷ Căci Dumnezeu nu ne-a chemat la necurăţie, ci la sfinţenie. ⁸ De aceea, cine dispreţuieşte acestea nu dispreţuieşte un om, ci pe Dumnezeu, care vi-l dă pe Duhul său Sfânt.

Pavel încheie această primă parte: „Căci Dumnezeu nu ne-a chemat la necurăție, ci la sfințire” (v. 7), adică ne-a chemat să fim ca El. Și „De aceea, cel ce disprețuiește (acestea), nu disprețuiește un om, ci pe Dumnezeu, Care v-a dat pe Spiritul Său cel Sfânt”. Aici introduce tema Spiritului Sfânt, care este în noi. Principiul comportamentului nostru, al moralei noastre e Spiritul Sfânt.

Spiritul Sfânt e iubirea dintre Tatăl și Fiul, e iubirea cu care ne simțim iubiți și noi și devenim fii, și e iubirea cu care-i iubim pe alții și această iubire e noul principiu al moralei. Tu ești templul Spiritului Sfânt, dar Îl disprețuiești dacă trăiești împotriva Lui. Așadar, ceea ce nu trăim în iubire este o autodistrugere a noastră, căci trăim în afara Spiritului – Spiritul e viață – deci trăim în moarte.

vv. 9-10

⁹ Cât despre iubirea frăţească, nu e nevoie să vă mai scriem, căci voi înşivă aţi fost învăţaţi de Dumnezeu să vă iubiţi unii pe alţii. ¹⁰ De fapt, o şi faceţi faţă de toţi fraţii care sunt în întreaga Macedonie. Totuşi, vă îndemnăm, fraţilor, să prisosiţi şi mai mult,

După ce a vorbit de raportul cu propriul trup și cu femeia, acum vorbește despre iubirea frățească, așa-zisa filadelfia: „Despre iubirea frățească nu aveți trebuință să vă scriu, pentru că voi înșivă sunteți învățați de Dumnezeu”. „Învățați de Dumnezeu” în limba greacă se spune cu un singur cuvânt „teodidatos”, adică sunteți „theodidacți”, adică iubirea frățească ne-o învață (ne-o predă) Dumnezeu în mod direct, nu trebuie să vă învățăm noi… Așadar, Dumnezeu este Spiritul Sfânt care e în noi, El e Cel care vă învață să-i iubiți pe alții, vă inspiră să-i iubiți pe alții, iar voi vă dați seama de acest adevăr, căci nu pot minți Spiritul care-i în mine. Iar dacă simt egoism, răzbunare sau închidere, imediat îmi dau seama… și știu că aceste simțiri sunt împotriva Spiritului, a iubirii. Căci Spiritul înfăptuiește o învățare interioară: există un adevăr care-i în interiorul nostru și care-i Spiritul Său. Iar ceea ce-L întristează pe acest Spirit, noi ne dăm seama că e împotriva a ceea ce am învățat în interior.

Așadar nu reușim să-L mințim pe Spiritul care-i în noi… Poate că cu mult efort reușim să ne justificăm (scuzăm), dar – în baza experienței dobândite – atunci când vrem să ne scuzăm, facem acest lucru pentru că deja știm că am greșit, altfel nu ne-am justifica.

Și atunci când filozofăm mult, e clar că am greșit, căci instinctiv simțim: e o problemă de „fler, miros”. Cu simțul mirosului deosebești o floare de o pisică moartă… E adevărat că putem filozofa, spunând că pisica miroase frumos, numai că nu suntem obișnuiți să simțim acest miros, dar dacă ne-am obișnui… Nu! Mirosului nu-i putem minți. La fel, există în noi un miros interior – care-i Spiritul – care-i principiul discernământului, e principiul binelui și al răului. Trebuie educat, căci ni se poate întâmpla să primim o răceală interioară – răcelile sunt urâte – și atunci mirosim o pisică moartă și spunem că miroase frumos…

Toți am experimentat că există o formă de anestezie a sensibilității noastre, care se datorează răcelii, deci cu adevărat această sensibilitate trebuie educată și nu stinsă. Pentru a cultiva această învățătură interioară, prezentă în noi, acest Spirit, e necesar să nu stingem Spiritul, ci să-l însuflețim. Spiritul ne învață să ne iubim unii pe alții și tocmai iubirea reciprocă înseamnă realizarea persoanei.

Ce diferență e între creștini și ceilalți? Niciuna, căci toți suntem iubiți de Dumnezeu, toți doresc să iubească, dar toți sunt și egoiști… Numai cunoașterea că sunt iubit infinit în Cristos mă face să mă iubesc și să-l iubesc pe aproapele – pe toți – iar creștinul e cel care-i iubește pe toți… și aparține comunității în care această iubire deja e reciprocă, iar acest lucru e cu totul altceva… Creștinul îl poate iubi chiar pe un om care-l urăște, mai mult, trebuie să iubească chiar și dușmanii… „Dar nu-mi place să-l iubesc pe un altul care mă urăște…”. Îl iubesc pentru ca și el să devină prieten, pentru ca și el să poată iubi… Așadar, creștinismul se poate defini ca fiind acel ambient (loc) în care-i prezentă reciprocitatea iubirii frățești. Într-un alt loc nu există această reciprocitate, ci există numai o iubire unidirecțională, la fel ca aceea a lui Dumnezeu față de noi.

Așadar prima definiție a Bisericii este această filia (iubirea reciprocă dintre frați).

La v. 10 Pavel constată că „Aceasta (iubirea) o și faceți, față de toți frații, din întreaga Macedonie. Dar vă îndemnăm, fraților, să prisosiți mai mult!”. Iată tabloul: „să prisosiți mai mult”, adică acest drum trebuie învățat, e un a înainta (a călători) mereu… E interesant că „a înainta”, în NT se spune „peripateo” care înseamnă a călători: așadar, comportamentul e un mod de a călători (de a umbla), viața e un mod de a călători. E interesant să privim viața ca o călătorie, căci înseamnă că nu am ajuns la țintă, dar adevărata țintă e modul de a călători și nu a ajunge nu știu unde… Nu există o stație numită „Împărăția lui Dumnezeu”, ci Împărăția e modul cum călătorești, de aceea e importantă călătoria.

vv. 11-12

¹¹ căutând să trăiţi în linişte, să vă vedeţi de treburile voastre şi să munciţi cu propriile voastre mâini, după cum v-am poruncit, ¹² să vă comportaţi cu demnitate faţă de cei din afară şi să nu aveţi nevoie de nimeni.

„Râvniți să trăiți în liniște (în pace)”. În limba greacă avem cuvântul hesychia, mult îndrăgit de Simeon, Noul Teolog (†949). Hesychia indică acea pace interioară pe care omul niciodată nu o pierde, indiferent ce s-ar întâmpla deoarece orice rău enorm i s-ar întâmpla… ce i s-ar putea întâmpla, la urma urmei?… Să moară: oricum va muri, deci e inutil să moară mai devreme, din frică… Iar moartea nu este nimic altceva, decât unirea cu Dumnezeu, deci nu-l înspăimântă, adică trăiește în hesychia… Celălalt ți-a făcut o nedreptate? Indiferent ce nedreptate mi-a făcut, are motivele sale… și dacă merită, voi căuta să-l justific. Dar, nedreptatea celuilalt nu mă tulbură, de ce? Dintr-un simplu motiv: pentru că răul maxim deja l-am făcut – L-am răstignit pe Domnul – iar crucea a fost locul darului iubirii și al iertării Sale. Deci, abordez și trăiesc viața cu această pace interioară, știind că pot privi (aborda) și percepe bine realitățile pe care le am înaintea mea, adică cu răbdare, cu iubire, indiferent care ar fi…

Apoi „să faceți fiecare cele ale sale” (fiecare să-și vadă de treaba sa). E interesant acest îndemn… Căci noi mereu vrem să știm ce fac alții, mereu îi criticăm, mereu ne măsurăm cu alții: dar apostolul ne îndeamnă să învățăm să facem ceea ce facem în momentul de față… Ce vă interesează de alții? Acesta e sensul cuvintelor apostolului…

Pe o casă era scris: „Doamne, binecuvântează-i pe cei care-și văd de treaba lor”. Sf. Pavel ne îndeamnă „vedeți-vă de treaba voastră!”. Și ar fi bine să fie așa, căci noi niciodată nu ne gândim la, și deci nu facem lucrurile pe care în momentul prezent le facem – și care sunt lucrurile mele particulare -: eu nu trebuie să fac lucrurile tale, ci trebuie să le fac pe ale mele… Tu îți vei face lucrurile tale și le vei face în mod diferit – și faci bine să le faci în mod diferit – iar eu fac lucrurile mele (îmi văd de munca mea)… Dar tu învață să-ți faci lucrurile tale: dacă fiecare-și face treaba sa, lumea va înainta mai bine, și nu ne-am mai băga nasul peste tot și nici nu am mai dori să omologăm totul…

În spatele acestui comportament greșit stă tocmai nerespectarea diversității (a celuilalt care-i diferit) și a sfințeniei.

Dacă un om face ceva diferit de cum îl fac eu, imediat intru în criză… De ce? Nu ar trebui, pentru că suntem diferiți! Și atunci, de ce el trebuie să facă la fel ca mine și eu la fel ca el? Pretenția ca să facem la fel este principiul tuturor stăpânirilor peste alții, al tiraniilor.

În schimb, respectarea diversității este o latură importantă a sfințeniei. „Vezi-ți de treaba ta”, în mod corect… Adică, nu înseamnă că eu sunt indiferent față de celălalt, ci cu adevărat îl respect și mă respect: adică eu fac ceea ce trebuie să fac.

Îndemnurile lui Pavel sunt sugestii mici, dar fundamentale pentru o viață concretă (practică).

„În liniște (pace)… munciți cu mâinile voastre”, căci în lumea greacă numai sclavul muncea, dar omul liber nu lucra. În schimb, după Pavel, libertatea este a munci cu propriile mâini pentru a se susține. Din acest motiv, Pavel întotdeauna a lucrat cu propriile sale mâini…

Pentru lumea greacă acest îndemn era important: ei nu concepeau un învățător care să muncească cu propriile sale mâini… El fiind intelectual, nu trebuie să-și murdărească mâinile; el e învățătorul, deci alții trebuie să-l slujească… În schimb Pavel predică opusul: a munci cu propriile mâini și a te susține. Căci în Biblie munca are o însemnătate diferită de cea din cultura greacă.

În lumea greacă munca era pentru sclav, având scopul să-l susțină pe cel bogat. Și așa se întâmplă în lume, chiar și-n zilele noastre…

După Biblie, munca este colaborarea omului la lucrarea creației: cu alte cuvinte, spre deosebire de animal, omul are mâinile. De ce? Pentru că el creează cu ajutorul mâinilor. După cum Dumnezeu l-a creat pe om cu mâinile, la fel omul transformă lumea, o umanizează, creează o grădină, altfel lumea ar deveni un deșert, ar fi nelocuibilă… deci avem întreaga temă a culturii.

Omul e creat nu pentru a păzi grădina: mai întâi pentru a o cultiva și numai apoi pentru a o apăra; deci nu trebuie să păstreze natura așa cum este, ci trebuie să o cultive, creând o grădină… dar, „păzind-o”, adică fără să o distrugă. Așadar avem acest principiu al transformării datorat mâinilor: mâinilor noastre le este încredințată responsabilitatea față de creație.

„Precum v-am dat poruncă”… e o poruncă pe care Pavel a dat-o… De ce? După greci, a munci era ceva indecent, considerând că trebuiau doar să gândească…

„V-am dat poruncă… să umblați (să vă comportați) cuviincios”. Și în acest loc „a se comporta” este „a umbla”; „cuviincios” înseamnă „cu un plan bun”…

„Față de cei din afară”: cel mai bun mod de a răspândi creștinismul este acest „comportament cuviincios” față de alții…

„Și să nu aveți trebuință de alții (de nimeni)”… este vorba de autosuficiența pe care fiecare om trebuie să o atingă… Pavel spune aceste lucruri pentru că exista tendința să lenevească, aceasta fiind împotriva demnității omului. Ei aveau o regulă: dacă un om sosește în comunitate, în prima zi dați-i de mâncare, dar în a doua zi… să muncească… deoarece dacă nu muncește își face singur rău, sau pentru că, nemuncind, ar profita de munca altora (i-ar exploata pe alții)… Dacă nu muncește înseamnă că e un frate fals…

De multe ori ne supărăm pe săraci, dar nu ne gândim că pedeapsa, condamnarea săracului este faptul că nu muncește și că nu are posibilitatea să muncească și astfel trăiește din cerșit, pierzându-și demnitatea. Și nu-i just să se întâmple așa… Săracul nu trebuie să trăiască din cerșit (depinzând de mila altora), nu trebuie să-și piardă demnitatea, ci trebuie să muncească, trebuie să i se ofere posibilitatea să muncească… Odată ce și-a pierdut imaginea (demnitatea), e greu să-și revină.

În Occident un cerșetor câștigă mai mult decât un muncitor și așa niciodată nu va lucra… Trebuie să-l îndemnăm să muncească, ori cel puțin să meargă la Caritas, unde poate primi de mâncare… astfel măcar va învăța că trebuie să facă efortul de a merge până la Caritas…

În caz contrar, dacă tu, fără să faci nimic, în scurt timp primești mulți bani… nu-i just nici pentru tine și nici pentru alții…

Nouă nu ne este clară această temă a cerșitului și a nemuncii, pentru că văzând un cerșetor ne gândim că noi avem destui bani și putem să-i dăm… E clar că am acești bani, dar nu ți-i dau; dacă muncești, îți voi da și mai mult…

Trebuie să vedem ca raportul nostru cu săracii să fie demn. Apoi, niciodată să nu judecăm individual pe un sărac.. în spatele său se află o mulțime de lipsuri, de frustrări… Dar a încuraja o stare prin care celălalt să trăiască din cerșit – învinuindu-te dacă nu-i dai – fiind și arogant, deci pierzându-și demnitatea și trăgându-te și pe tine în jocul lui… nu este ceva corect nici pentru tine și nici pentru el…

Pavel ne îndeamnă să muncim și să nu avem nevoie de nimeni… Aceasta trebuie să fie calea de urmat, adică este vorba despre autosuficiență, care nu-i a nu vrea să depindem de un altul – există adevărata iubire frățească și solidaritatea – ci înseamnă că nu vrem să profităm după un altul, nu vrem să-l exploatăm pe un altul, de fapt… Prima formă de respect pentru mine și pentru altul e ca eu să am autosuficiența mea, care-mi este posibilă…

Așadar Pavel scrie îndrumări practice pentru această comunitate… Ce înseamnă pentru noi aceste îndrumări?

Pavel pleacă de la modul de a ne comporta… adică de a umbla și a înainta tot mai mult pe această cale…

Principiul e că trebuie să fim sfinți, adică diferiți, respectând diversitatea altora, care-i principiul (temelia) vieții.

Un principiu mai important constă în faptul că tocmai aceasta e iubirea și aceasta este a-i plăcea lui Dumnezeu: ce-i place Domnului?

A trăi toate aceste îndemnuri în raport cu propriul trup, în raportul bărbat- femeie, în raportul cu frații, în raportul cu munca…