Există psalmi care descriu agitația omului drept, care-i tulburat pentru că nu înțelege sensul lucrurilor.

Textul ne arată că credincioșii din Tesalonic sunt tulburați. Iar Pavel spune „nu fiți triști”.

Psalmistul ne mărturisește de ce se agita inima sa: „Pentru că sunt un animal”, adică eu nu înțeleg… La fel, și cei din Tesalonic sunt tulburați și agitați pentru că nu cunosc o temă importantă. Așadar izvorul agitațiilor noastre e necunoașterea lucrurilor importante…

Apoi avem mângâierea finală, atunci când dreptul descoperă: „Mângâierea mea e să stau cu Tine”. Vom citi în Scrisoarea către tesaloniceni că mângâierea noastră constă în faptul că mereu vom fi cu Domnul.

Am subliniat că creștinismul e o chemare la sfințenie, adică creștinul e chemat să fie ca Dumnezeu, să trăiască în această lume apartenența sa la Dumnezeu, deci să ducă o viață diferită. „Sfânt” înseamnă diferit și se referă la relațiile noastre pe care le avem cu noi înșine și cu alții.

În această cateheză vom nota că izvorul sfințeniei e bucuria, ieșirea din necunoaștere și a ști încotro mergem. 

Se citește 1Tes. 4,13-18

¹³ Nu vreau, fraţilor, ca voi să rămâneţi în neştiinţă cu privire la cei morţi, ca să nu vă întristaţi ca ceilalţi, care nu au speranţă. ¹⁴ Căci dacă noi credem că Isus a murit şi a înviat, la fel, prin Isus, Dumnezeu îi va aduce pe cei adormiţi împreună cu el. ¹⁵ De fapt, vă spunem aceasta după cuvântul Domnului: noi, cei vii, care vom rămâne până la venirea Domnului, nu vom trece înaintea celor morţi, ¹⁶pentru că însuşi Domnul, la porunca [divină], la strigătul arhanghelului şi în sunetul trâmbiţei lui Dumnezeu, va coborî din ceruri şi cei morţi în Cristos vor învia mai întâi, ¹⁷ apoi noi, cei vii, care vom fi rămas atunci, şi vom fi răpiţi împreună cu ei în nori ca să-l întâmpinăm pe Domnul în văzduh şi astfel vom fi cu Domnul pentru totdeauna. ¹⁸ Aşadar, îmbărbătaţi-vă unii pe alţi cu aceste cuvinte.

Textul începe cu cuvintele „nu vreau să fiți triști” și se încheie cu îndemnul „mângâiați-vă între voi”. Așadar aceste versete ne descriu trecerea de la întristare la mângâiere… la speranță. Iar această trecere de la întristare la mângâiere și la speranță ne este dată de cadrul final al istoriei. De fapt, în centrul acestui text se află descrierea Parusiei, adică a venirii Domnului.

Pentru a înțelege corect însemnătatea versetelor, trebuie să ținem cont că Pavel a trebuit să plece de la Tesalonic – chiar după trei săptămâni de la sosirea sa în acest oraș – deci în această scurtă perioadă el L-a vestit pe Domnul, a instruit lumea, a botezat-o… și apoi a trebuit să plece datorită unei persecuții. Dar – în aceste săptămâni – n-a reușit să explice unele aspecte catehetice.

Pavel doar vestise temele fundamentale ale vieții creștine: faptul că Cristos a murit pentru noi și a înviat, iar noi suntem chemați să murim față de rău, față de egoism și față de păcat și să înviem cu El… dar după plecarea sa, în comunitate a apărut o problemă nouă… constând în faptul că creștinii din Tesalonic aveau o mare dorință să-L vadă pe Domnul… E minunat! Această dorință e centrul credinței creștine: a-L vedea pe Domnul și a fi cu El.

Probabil că s-a întâmplat ceva: adică în acele trei săptămâni a murit vreun membru din comunitate, sau ei s-au întrebat pur și simplu: „dacă cineva dintre noi moare mai înainte ca să vină Domnul, ce se întâmplă?”. Pierde întâlnirea cu Domnul?

Acest caz Pavel nu-l prevăzuse sau nu l-a explicat suficient de bine. Ca atare, vrea să le explice această temă… „Ce li se întâmplă creștinilor care au murit mai înainte ca să vină Domnul?”.

Ne înduioșează faptul că creștinii nu erau îngrijorați pentru faptul că vor muri, ci întrebarea lor era: „Ce se întâmplă dacă murim mai înainte de venirea Domnului?”. Căci nu am vrea să întârziem, să lipsim de la întâlnirea cu El sau să fim dezavantajați față de cei care încă trăiesc…

Pavel a primit aceste vești de la Timotei pe care îl trimisese la ei, iar odată reîntors din Tesalonic i-a povestit că credința lor era puternică, dar că aveau această problemă… Scrisoarea răspunde acestei întrebări și în același timp ne folosește și nouă pentru a înțelege însemnătatea vieții noastre.

Deși textul e scris cu acea ocazie precisă, vorbește despre lucrurile profunde ale vieții: întristarea, care se datorează necunoașterii, care ne ia speranța… și atunci trebuie să știm care e sensul vieții noastre, cum mergem în întâmpinare, aceasta fiind mângâierea. Acestea sunt elementele textului și le vom explica…

Deși nu e un tratat despre speranță, versetele subliniază că speranța dă sens, însemnătate vieții.

v. 13

¹³ Nu vreau, fraţilor, ca voi să rămâneţi în neştiinţă cu privire la cei morţi, ca să nu vă întristaţi ca ceilalţi, care nu au speranţă.

În acest verset e o strânsă legătură între necunoaștere (neștiință) și întristarea din lipsă de speranță. Necunoașterea privește o temă precisă: „cei care dorm”, adică morții. Problema centrală a omului e problema morții. Deci necunoașterea despre ceea ce se întâmplă în moarte e cauză de întristare și de lipsă de speranță.

Oare la origina întristărilor și a lipsei de speranță din epoca noastră nu se află această necunoaștere absolută, vizavi de destinul omului?

„Nu voim să fiți în neștiință”… Necunoașterea e răul cel mai mare al omului, pentru că omul este creat pentru adevăr…

În zilele noastre se confundă adevărul cu nenumăratele știri și cu multele lucruri tehnice pe care omul le învață… Dar cât știm despre sensul vieții noastre? Poate că puține epoci de-a lungul istorie au fost atât de ignorante (neștiutoare) cu privire la lucrurile fundamentale ale vieții, precum e epoca noastră. Spre exemplu: nimeni nu se mai naște în casă și nu mai moare în casă… Așadar începutul și sfârșitul vieții deja sunt excluse din casa omului… Apoi un om nu mai știe ce face în casă, căci mereu trebuie să fie plecat ca să lucreze, să producă și să consume… Deci nu mai știm ce este casa… Însă nu mai știm nici ce este omul și nici care este sfera relațiilor sale. Așadar omul nu mai are nici început, nici sfârșit și nici partea din mijloc a vieții… Deci această neștiință e mare…

De ce există această necunoaștere? Pavel spune că neștiința e cu privire la cei care dorm, adică neștiința privește moartea… Probabil că moartea e marele tabu din epoca noastră, pentru că privește sensul vieții. Dacă tu te gândești la moarte, trebuie să spui ce sens are să trăiești; altfel trebuie în continuu să ascunzi moartea… În acest fel amâni discuția despre sensul vieții la infinit…

În textul paulian însă e abordat acest subiect – care-i tema fundamentală a omului – ce sens are să trăim (ce sens are viața)? Ce însemnătate are să murim (moartea)? De unde venim și unde mergem?… Dacă excludem aceste teme din viața noastră, înseamnă că nu știm de ce trăim. Iar un om care nu știe de ce trăiește, înseamnă că trăiește la întâmplare, și e un animal domesticit și dresat să facă tot ceea ce vor alții. Adică omului îi lipsește libertatea, îi lipsește decizia proprie, îi lipsesc alegerile din viață, căci îi lipsește principiul, criteriul în baza căruia să decidă și să aleagă.

Ar fi interesant să examinăm necunoașterea noastră (a noastră personală și a epocii noastre) despre viață și despre moarte.

E interesant că această neștiință devine întristare, sau mai rău, devine angoasă, neliniște, lipsă de sens (de semnificație) a vieții. Atunci omul riscă să devină „ca aceia care nu au speranță”…

Cum definește Pavel necreștinul? „Cei care nu au speranță”. Speranța e viitorul, deci necreștinii sunt cei „cei care nu au viitor”.

Dacă moartea e ultimul cuvânt al acestei vieți, nu există viitor, atunci nu ne rămâne decât să fim ignoranți (neștiutori) și să uităm totul. Neștiința devine o mișcare mentală (o îndepărtare) a realității pe care omul o percepe ca fiind sfârșitul său, tocmai pentru că omul nu-și cunoaște scopul ultim (adică adevărata însemnătate a morții, care e comuniunea cu Treimea). E vorba de păgânii care pentru că „nu știu”, nu pot avea încredere și o speranță întemeiată.

Avem această constelație de cuvinte: neștiință, moarte (cei care dorm), întristare, disperare. Sunt problemele pe care Pavel vrea să le rezolve…

Înainte de a vedea răspunsul lui Pavel, doresc să vă amintesc o regulă fundamentală a discernământului spiritual: „întristarea niciodată nu vine de la Dumnezeu”, ci întotdeauna vine de la o neștiință, de la o lipsă de speranță. Căci e propriu lui Dumnezeu să ne dea bucurie și e tipic dușmanului să ne-o ia. Modul prin care dușmanul ne ia bucuria e simplu: ori ne arată răul, până când ne obsedează și vedem numai răul… Iar răul, de fapt, este faptul că noi ne simțim rău… Și nu-i un lucru atât de important, căci nu noi suntem începutul și sfârșitul lumii… deci putem și să ne redimensionăm (să ne dăm seama de lungul nasului); ori neștiința cu privire la destinul pe care-l avem: noi venim de la Dumnezeu și ne întoarcem la El… Iar în mijloc (în viața pământească) există misterul suferinței, al costului, al luptei împotriva răului și al crucii… Dar știm că toate aceste lucruri sunt trecătoare, deci nu facem o tragedie…

E interesant să vedem 2 Cor. 1,3-7, unde Pavel vorbește de „mângâiere în mijlocul suferințelor…”. Cu alte cuvinte, consolarea și bucuria pe care Dumnezeu le dă, rezistă și înaintea suferințelor, rezistă și înaintea crucii. Deci nu înseamnă că creștinul e mulțumit și bucuros pentru că el uită că există răul… nu! Creștinul știe că există răul, chiar mai bine decât alții, pentru că creștinul „plătește” răul (îl îndură, dar nu-l face); la fel cum toți oamenii plătesc răul, dar creștinul e conștient… Însă creștinul, în acest rău și în aceste dificultăți comune tuturor, experimentează mângâierea (con-solarea), adică nu e singur, experimentează compania Domnului, puterea, bucuria, inspirația.

Să ținem minte că orice formă de întristare niciodată nu vine de la Dumnezeu, ci în spate se află ceva care nu merge cu trebuie… Motivele întristării sunt: ori pentru că facem lucruri negative, și atunci trebuie să renunțăm să le mai facem, sau pentru că uităm lucrurile bune, și atunci trebuie să le luăm în calcul…

Marele dușman al întristării e sfințenia – în cateheza anterioară vorbeam despre sfințenie, adică de diversitatea – care-i tocmai bucuria și speranța, datorate nu neștiinței, ci cunoașterii. Cunoașterea a ce? Acum vom vedea…

Cunoașterea și speranța ne permit să umblăm… Atunci când lipsește această cunoaștere – care înseamnă și credință – și această speranță – care-i aspectul încrezător al credinței – atunci omul e blocat, nu mai umblă (nu mai călătorește), adică nu are viitor.

De obicei, întristarea apare atunci când un om se ia prea în serios pe sine, când se crede în centrul lumii. Atunci tot răul e al său și tot ce nu merge bine i se întâmplă lui… Însă atunci când își dă seama că ceilalți, cu toții, sunt egali cu el, și că toți suntem frați, atunci se redimensionează (se adaptează noilor condiții), înțelege că nu el este absolutul… Și numai în acest moment întristările noastre scad considerabil… Așadar nu sunt eu referința absolută a lumii. Eu pot fi mereu mulțumit. De ce? Pentru că Cristos a înviat! Pentru că Dumnezeu iubește lumea. Nu eu sunt absolutul, iar dacă mă simt bine sau rău, e ceva secundar…

Noi suntem foarte subiectivi, căci dacă suntem triști, deși afară e timp frumos, tragem perdelele numai să ne justificăm și să rămânem în întristare… Soarele există în ciuda întristării mele. Și e mult mai important soarele… și lumina… Tu învață să-ți gestionezi lucrurile tale: nu ești tu centrul lumii.

A pricepe că nu suntem centrul lumii, e un semn de maturitate și de capacitate de a iubi și de relație… Însă, atunci când suntem foarte închiși…

V-am dat acest exemplu pentru că acesta e păcatul original: a te pune pe tine în locul lui Dumnezeu. E clar că un om care face așa se umple de întristare…

Lc. 9,23 „Dacă unul vrea să fie discipolul Meu, să se lepede de sine”, adică să înceteze să se gândească la sine „să-și ia crucea sa în fiecare zi și să Mă urmeze”.

„Cunoaște-te pe tine, iubește-te pe tine, uită-te pe tine”; așadar culmea vieții spirituale e lepădarea de sine, a înceta să te mai gândești la tine.

v. 14

¹⁴ Căci dacă noi credem că Isus a murit şi a înviat, la fel, prin Isus, Dumnezeu îi va aduce pe cei adormiţi împreună cu el.

E de meditat la logica din spatele acestui verset: dacă noi credem că Isus a murit și a înviat, atunci și noi vom fi cu El. Dar ce logică stă la baza acestei afirmații?… Dacă El a murit și a înviat… Bine! El a murit și a înviat și atât… Însă, nu!… căci „Dacă noi credem că El a murit și a înviat…”.

Ce înseamnă să credem în Isus mort și înviat? Nu înseamnă că „eu cred că El a murit și a înviat”, în sens de ipoteză… cred. Și nici nu înseamnă că „eu cred” în sensul că rațional eu știu că El a murit și a înviat. Ci a crede în Isus – mort și înviat – înseamnă a crede, adică a întemeia, a baza propria mea viață în Domnul care a murit pentru mine. Acesta e botezul. Înseamnă că El e viața mea.

A deosebi o aderare intelectuală – când noi spunem că credem – de o aderare vitală: a crede în El, înseamnă a fi solidar cu El, pentru că El s-a făcut solidar cu noi. El a murit și a înviat. Noi murim și înviem, cu El.

Așadar, dacă a crede înseamnă că El e viața noastră, pentru că-L iubim pe El… iar omul devine ceea ce iubește… Deoarece El deja a murit și a înviat, înseamnă că viața mea deja a murit și a înviat… Acesta e botezul: că-L iubesc cu adevărat pe Domnul, mai mult decât orice lucru și mai mult decât pe mine, pentru că El m-a iubit mai mult decât s-a iubit pe Sine. Iar viața mea este să răspund acestei iubiri. Atunci sunt unit cu El care deja a murit și a înviat; atunci și eu deja sunt mort și înviat.

Această logică a botezului se află în spatele acestui verset… și e logica fundamentală a credinței noastre.

Să ne străduim să înțelegem ce este credința. Nu e o teorie sau o doctrină, ci înseamnă cu adevărat că viața mea este Isus Cristos, pe care niciodată n-o pierd, pentru că El și-a pierdut viața Sa pentru mine și a înviat, deci deja mi-a redăruit viața. Și atunci eu deja trăiesc ca un mort-înviat. Atunci moartea este deja ceva din trecut.

Să ne amintim că atunci când se descrie botezul în Scrisoarea către romani, se vorbește de a fi morți cu Cristos, împreună îngropați cu Cristos și înviați cu Cristos. Iar în Ef. și Col. se spune chiar că „ședem în cer cu Cristos”. Aspectul hotărâtor este acest „cu El, cu El”… Așa spune Pavel și în Gal. 2,20: „Pentru mine viața e Cristos. Trăiesc eu și nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăiește în mine. Iar viața pe care o trăiesc în trup, o trăiesc pentru El, care m-a iubit și s-a dat pe Sine pentru mine”.

La baza afirmației lui Pavel despre învierea noastră nu stă o filozofie, ci o experiență: că sunt în El, deci mă identific cu El. Iar El deja e mort și înviat. Iar eu deja experimentez o viață liberă de moarte. Așa cum și El deja a biruit moartea, pentru că a avut o iubire mai mare decât moartea.

Noi zicem că botezul înseamnă „să fim morți cu Cristos și înviați cu Cristos”, dar am pierdut însemnătatea acestei afirmații, ea însemnând că într-adevăr eu sunt scufundat în moartea și învierea lui Cristos; înseamnă că centrul vieții mele este El. Deci Îl iubesc pe El… Și pentru că deja El a murit și a înviat, atunci și eu deja sunt mort și înviat, sunt cu El.

Dar „cei care au adormit”? Aceasta e problema… Cei care au adormit în Isus? Bine!… Dumnezeu îi va conduce cu El, adică îi va învia cu El. Toți acești adormiți nu-I creează o problemă. Și El a fost mort timp de trei zile… corpul va rămâne mort timp de câteva zile, dar este vorba de un timp intermediar, însă care nu anulează comuniunea noastră cu El.

Dincolo de toate, iată ce stă în adânc… și e experiența creștină profundă: „că nici viața și nici moartea nu mă desparte de Cristos” (cf. Rm. 8). Adică, creștinul percepe o iubire (dar nu iubirea sa pentru El), adică iubirea Sa pentru mine care-i mai mare decât viața și decât moartea. Iar viața mea răspunde, spune da și crede acestei iubiri.

În versetele următoare Pavel explică mai bine ce li se va întâmpla celor care au adormit.

În creștinism, morții niciodată nu sunt numiți morți, ci se numesc „cei care dorm”. De fapt, cimitir înseamnă dormitor, adică locul somnului.

Diferența dintre moarte și somn este următoarea: din somn, un om se trezește, iar în tipul somnului se odihnește… Moartea este curățată de acea răutate a ei, care distruge viața, pentru că există o odihnă în vederea retrezirii la o viață nouă.

Și nici nu se mai folosește cuvântul morți, ci „aceia care dorm”.

v. 14b: „Îi va conduce cu El”, și aceasta nu e o inițiativă a noastră, ci e a Domnului. Tu crezi că e o cale dificilă? Să știi că nu trebuie să o inventezi tu și nici să o realizezi tu. Ci tu ești condus. El e cu adevărat Păstorul care ne conduce (Ps. 23).

Acum Pavel ne prezintă cadrul final al istoriei

v. 15

¹⁵ De fapt, vă spunem aceasta după cuvântul Domnului: noi, cei vii, care vom rămâne până la venirea Domnului, nu vom trece înaintea celor morţi,

Pavel îi învață, spunându-le mai întâi ce se întâmplă.

Ținând cont de acest text, observăm că Pavel crede că va fi în viață când se va întoarce Domnul. De fapt spune: „noi cei vii, care vom fi rămas până la venirea Domnului”. E interesant că noi ne temem de sfârșitul lumii; în schimb, pentru prima comunitate venirea sfârșitului lumii e cea mai mare dorință: „să vină sfârșitul lumii până când sunt în viață eu”. E dorința de a vedea istoria care în sfârșit ajunge la capăt, căci sfârșitul lumii e țelul istoriei, indicând întâlnirea cu Domnul: deci nu înseamnă ajungerea la sfârșit, ci la scop!

Pavel nu greșește, ci exprimă un adevăr profund: că la sfârșit, Îl întâlnim pe Domnul. De fapt, fiecare dintre noi ar trebui să trăiască prezentul ca și cum deja ar fi la sfârșit, numai așa se trăiește prezentul în mod definitiv. Căci pe Domnul îl întâlnim în prezent, căutându-L în prezent. Dacă în prezent căutăm altceva, nu-L aflăm pe Domnul. Pavel Îl află peste tot pe Domnul, pentru că peste tot Îl caută pe El… Deci toți ar trebui să dorim să-L întâlnim pe Domnul și atunci cu adevărat Îl întâlnim în prezent: e adevărat că-L vom întâlni la sfârșit, dar deja-L putem întâlni în prezent.

„Venirea Domnului” e scopul istoriei. Și se numește „venire”, indicând prezența Sa.

Noi nu știm când vine, ci doar știm că El vine…

Venirea Domnului nu e un lucru pe care-l putem produce noi, pentru că El vine când vrea El. În spate se află „o șmecherie”: adică El a venit odată când a vrut El, iar noi L-am răstignit… Acum probabil că vine atunci când e dorit… Altfel, să vină pentru a fi pus încă odată în cruce… e inutil…

E explicația pe care o dă Petru în a doua sa scrisoare: „Domnul nu întârzie să-și mențină făgăduința Sa. Pentru El, o mie de ani sunt ca o zi și o zi ca o mie de ani. Ci Domnul doar vrea ca toți să ajungă să cunoască adevărul și să fie mântuiți”. A cunoaște adevărul și a fi mântuiți înseamnă a-L dori pe Domnul, a-L cunoaște.

Așadar sensul întregii istorii – de dinaintea venirii Sale – e dorința pe care noi putem să o avem după întâlnirea cu El, astfel încât El să poată veni. Altfel El nu poate veni, pentru că venirea Lui ar fi o declarație că e inutilă istoria noastră… Și acest fapt Domnul nu-l vrea, ci El dorește să mântuiască istoria noastră.

Câți dintre noi doresc reîntoarcerea Domnului? Și totuși la Liturghie spunem: „În așteptarea ca să se împlinească speranța noastră și să vină Mântuitorul nostru…”. Ultimele pagini ale Bibliei se încheie tocmai cu marea dorință a întâlnirii dintre mire și mireasă: „Vino!”; „Da, voi veni repede”!

Aceasta e temelia vieții creștine: eu îl iubesc pe Domnul, care mă iubește infinit. Această iubire dă sens vieții și istoriei mele; mă ajută să nu fiu în necunoaștere, în întristare, ci să am speranță… Ce înseamnă? Înseamnă că pot trăi prezentul cu bucurie. Atunci cu adevărat pot să mă bucur de lume.

Așadar, un om care așteaptă reîntoarcerea Domnului, nu înseamnă că disprețuiește lumea și trăiește ca un stoic și-i face pe toți să sufere… Nu! Ci atunci poate trăi și privi lumea ca fiind un dar al lui Dumnezeu, știind că tot ceea ce există e un dar al Său și mă conduce la El. Și deci trăiește priveghind, fiind responsabil și iubind în această lume… Și nu trăiește nu disperat și fără sens, autodistrugându-se.

„Noi care vom fi vii, nu vom lua înaintea celor adormiți”. Pentru că mai înainte de venirea Domnului, va fi învierea (cf. v. 16)…

v. 16

¹⁶pentru că însuşi Domnul, la porunca [divină], la strigătul arhanghelului şi în sunetul trâmbiţei lui Dumnezeu, va coborî din ceruri şi cei morţi în Cristos vor învia mai întâi,

Scena Îl încadrează pe Domnul, care coboară, și morții, care se ridică din moarte. Sunt două mișcări în corespondență: Domnul care coboară este precum soarele sau apa care coboară din cer, pentru ca sămânța pământului să răsară și să înmugurească… Așadar venirea Domnului produce înmugurirea vieții întregului pământ, iar moartea restituie vieții toate victimele ale. Deci țelul istoriei (sfârșitul, scopul ei) este tocmai victoria asupra morții. Adică Domnul vieții vine în întâmpinarea istoriei și în sfârșit – în mod definitiv – e biruită moartea. Și toți morții învie.

Aceasta e noutatea credinței creștine: învierea trupurilor. Așadar moartea nu e ultimul cuvânt al istoriei, ci cuvântul definitiv e întâlnirea cu Domnul vieții… descrisă ca fiind o „poruncă”. Dumnezeu a creat lumea prin Cuvântul Său… Acum acest Cuvânt al Său reînnoiește lumea, o face să iasă din moarte.

Apoi textul amintește „vocea arhanghelului” și „trâmbița” care fac aluzie la revelația de pe Sinai, adică este vorba de întreaga putere a Domnului, care se arată…

Așadar puterea lui Dumnezeu se arată prin a redărui viața acestei lumi, având ceruri noi și pământ nou.

„Domnul coboară din cer”, e o concluzie a coborârii Sale: prima coborâre e Isus care se botează în situația noastră… (a se boteza înseamnă a se scufunda, a intra), așadar făcându-se om, El intră în situația noastră și creează acea solidaritate despre care am vorbit… A crede face în așa fel încât se realizează o solidaritate vitală între El și noi; această a doua venire a Sa, această coborâre a Sa din cer are ca scop să fim scufundați total și definitiv în El; botezați total în El: precum în moarte așa și în înviere. Apoi vorbește de înviere… „Mai întâi vor învia cei morți în Cristos”. Dacă grecii vorbeau de nemurirea sufletului, omul biblic preferă să vorbească de înviere. Cu alte cuvinte, omul biblic observă că omul, la fel ca animalele, trăiește și apoi moare… respirația vitală se termină și totul s-a sfârșit… își dă sufletul… Și psalmistul spune că omul e ca animalele, căci viața i se termină… Dacă nu știm ce se întâmplă în cazul lucrurilor și al animalelor, în cazul omului se spune că „Dumnezeu îl învie”. În Biblie apare tot mai mult credința că Dumnezeu, așa după cum a creat omul, așa îl va recrea, îl va face din nou să trăiască. Dar nu în sensul că îi mai dă un supliment de viață… ci în sensul că-i dă o viață diferită.

În NT nu avem un tratat sistematic despre înviere, căci apostolii nu urmăreau acest scop, ci ei doar ofereau răspunsuri la diferitele probleme care apăreau…

În 1 Cor. 15 găsim întreaga temă a învierii: se descrie învierea finală a trupurilor. Apoi avem ceva diferit… Dacă psalmistul spunea că atunci când omul moare se termină respirația, Pavel spune: „Eu doresc să mor și imediat să fiu cu Cristos”, adică moartea este unirea noastră cu Cristos. De ce? Pentru că deja viața actuală e unită cu Cristos. Așadar nu mai există nici viață și nici moarte. Cu alte cuvinte, deja e biruită bariera morții, din perspectiva creștină. Pentru creștini există o iubire care-i mai mare decât viața și decât moartea… Cunoașterea acestui adevăr ne dă o viață liberă. Acest adevăr îl vom vedea în Fil. 1,21 când Pavel dorește să moară pentru a fi cu Cristos: „deși mor, imediat merg la El”, deci în spate se află acea experiență pe care grecii o numeau „nemurirea sufletului”. Pentru creștini acest adevăr e mai profund: e această prietenie și solidaritate cu Domnul, care nu se încheie nici măcar odată cu moartea personală…

v. 17

¹⁷ apoi noi, cei vii, care vom fi rămas atunci, şi vom fi răpiţi împreună cu ei în nori ca să-l întâmpinăm pe Domnul în văzduh şi astfel vom fi cu Domnul pentru totdeauna.

Avem două lucruri:

Primul e că aceia care au murit, iar acum deja sunt înviați, împreună cu noi – viii, care nu am murit -, toți împreună, vom fi răpiți în nori… Așadar Dumnezeu ne răpește, ne duce cu Sine, ne introduce în situația Sa divină, indicată de nori și de aer, adică ceva care se află sus… ne pune direct în condiție divină… împreună cu trupul nostru…

În continuare, despre această condiție divină nu se spune nimic, căci nu știm ce este. Dar ceva știm deja, și Pavel ne descoperă imediat: „vom fi mereu cu Domnul”. Și acesta e sensul vieții: a fi mereu cu El.

„A fi cu”, exprimă compania, tovărășia… a fi mereu cu El, care m-a iubit și s-a dat pe Sine pentru mine. Și acesta e sensul definitiv al vieții pe care deja acum îl trăiesc. Iar atunci va fi trăit în toată plinătatea acest a fi mereu cu El.

Dacă cineva vă întreabă: „ce este viața veșnică?”, puteți răspunde că nu știți și că multe lucruri nu le înțelegeți… Pavel ne spune câte ceva în 1 Cor. 15, dar un lucru eu știu chiar din această viață și e un lucru pe care deja îl experimentez: „a fi cu El”; iar atunci „voi fi mereu cu El”.

Și această unire cu El, care acum (în această viață) a fost începută – și care-i contrariată de multe tendințe (idei) opuse – va deveni situația, condiția definitivă: „a fi mereu în tovărășia Sa”.

Aceasta e definiția vieții veșnice: „a fi mereu cu El, în compania Sa”.

Un autor din sec. al XIV-lea spunea că „noi pe pământ – după botez – suntem creștini, însă când vom învia vom fi ai lui Cristos (adică cu Isus)…”… Acest „a fi cu Domnul”, adică împreună cu El înseamnă și a fi cu toți, și cu cei care au murit înaintea noastră. Acesta e sensul vieții, al plinătății vieții: a fi cu El care-i viața; a fi toți împreună – noi – care alcătuim familia, Cununa celui Viu.

Apoi, „a fi răpiți cu El și cu toți” ne amintește de imaginea descrisă în Deut. 32, Domnul se prezintă ca marele vultur care zboară peste cuibul puilor săi; marele vultur care conduce poporul lui Israel spre pământul făgăduinței, îl ajută să intre în pământul libertății, al adevărului și al iubirii. Aici e Isus care, precum un vultur divin, îi răpește pe toți și-i duce cu Sine, pentru ca împreună cu El să trăiască.

Textul respectă viziunea morții ca singurătate, care-i de fapt experiența profundă a morții, cine-i mort e singur, iar ceilalți sunt abandonați și rămân singuri și triști, iar aici ne arată învierea ca fiind un a fi împreună între noi, împreună cu El. Așadar învierea devine locul companiei, a comunicării totale, locul în care omul realizează dimensiunea sa de relație, de iubire și de comuniune între toți oamenii și cu Domnul.

Acesta-i lucrul cel mai frumos: a fi mereu cu El.

Și „a fi cu El, cu Fiul”, înseamnă a fi noi înșine, pentru că noi suntem fii; înseamnă, în sfârșit, să atingem adevărul nostru; înseamnă să fim realitatea pentru care am fost creați, înseamnă a-L cunoaște pe Tatăl și a fi uniți cu toți… deci acest a fi cu El înseamnă realizarea plină a omului. Pentru că tot ceea ce a fost creat „în El are viață”, iar fără El e moarte, pentru că „El e viața a tot ceea ce există”, e scopul.

„A fi cu El” e scopul întregii experiențe baptismale… iar în spate se află experiența mistică a fiecărui creștin, o experiență profundă și de comuniune cu Domnul… Și orice sacrament e o călătorie în această comuniune; Cuvântul e lăsat pentru a înțelege și a avea această comuniune cu Domnul… Și tot ceea ce nu ne pune în comuniune cu Domnul – care-i viața noastră – este pierdut, e o viață pierdută, e o risipă, e o întristare, e o separare de alții, de sine și de Dumnezeu…

Așadar e minunat să reprezentăm viitorul ca fiind „a fi mereu cu Domnul”. Și e exact opusul experienței pe care o facem când suntem triști, atunci când viitorul este „a fi divizați, singuri, separați”.

Putem crede că Cuvântul începe și activează dialogul, comunicarea care se realizează în comuniune, prin rugăciune, sacramente și printr-o viață care-și ia puterea, încrederea și lumina de la El.

„A fi împreună cu El”… este scopul, orizontul final al istoriei, istorie care-i traversată de iubirea Domnului. Iubirea ne ajută să stăm împreună; iar păcatul, răul ne separă… Iubirea – viața lui Dumnezeu – are ca scop să stăm împreună.

v. 18

¹⁸ Aşadar, îmbărbătaţi-vă unii pe alţi cu aceste cuvinte.

Acum înțelegem de ce aceste cuvinte sunt o mângâiere… ne ajută să nu ne mai simțim singuri, ne iau întristarea și neștiința, pentru ca, în sfârșit, să știm care-i sensul vieții noastre, al dormirii, al morții noastre… Nu e sfârșitul a toate și a tot, ci e comuniunea cu Domnul și cu toți.

Să încercăm să trecem de la întristare la mângâiere, tocmai privind acest text (acest tablou) pe care Pavel ni l-a descoperit… și care-i întâlnirea noastră cu Domnul, care deja s-a întâmplat… pentru că deja la botez avem acest „a fi cu El”, deja El a venit, iar la urmă ni se va descoperi în plinătate, dar în întreaga noastră viață ni se arată tot mai mult ceea ce deja există… Deci, mângâierea adevărată derivă din faptul că medităm și ținem seama de acest mister… Numai atunci avem puterea și bucuria să trăim o viață sfântă… adică o viață în bucurie, iubire, în dăruire de sine, în iertare, o viață care știe să se bucure de creația lui Dumnezeu ca fiind un dar al Domnului pentru mine… fără ca să privească toate lucrurile strâmbe și a se întrista (flagela, dispera) în așteptarea pedepsei veșnice…

Temele de meditat

Trecerea de la întristare la mângâiere: să fim atenți la sentimentele de întristare. Dacă suntem atenți, de fiecare dată când avem aceste sentimente, le avem pentru că ne luăm prea mult în serios, adică suntem egoiști… ne punem pe noi în centrul totului… sau punem în centru preocupările noastre și, în schimb, uităm unde ne conduce întreaga istorie… Ne conduce la comuniunea cu Dumnezeu… Această afirmație nu am inventat-o noi, ci o spunem bazându-ne pe Cuvântul lui Dumnezeu…

Dacă vrem să vedem puterea acestei mângâieri putem citi 2Cor. 1, 4-7, unde Pavel vorbește despre mângâierea pe care o are în orice suferință…

A doua temă: motivul (cauza) bucuriei constă în faptul că suntem cu Cristos; suntem în compania Sa. A fi cu El e sensul vieții noastre. De ce? Deoarece credem în El, adică viața noastră e în El, și El e viața noastră. Putem citi un text despre sensul botezului: Rm. 6, 1-11 unde se descrie botezul ca fiind un „a muri, a fi îngropați și a învia cu Cristos”; Gal. 2,20; Col. 2,9-3,4…

Despre învierea morților, cf. 1Cor. 15, care descrie învierea trupurilor…

O altă temă: dorința întâlnirii cu Domnul, de citit… Apoc. cap. 21-22, unde se descrie scopul istoriei, care-i întâlnirea între mire și mireasă, între om și Dumnezeu, între noi și Domnul.

„Mângâiați-vă între voi cu aceste cuvinte”… deci așa trebuie să ne mângâiem reciproc… pentru că odată le uit eu, altă dată le uiți tu… așadar, cine nu le uită acum, să le amintească celuilalt… Pentru că acest Cuvânt al Domnului rămâne veșnic… iar dușmanul face tot posibilul să ne ia din inimă aceste cuvinte, spunând-ne că există lucruri mult mai concrete în viață…Dar, nu! Mai concret decât acest adevăr descris în această cateheză, nu e nimic! Domnul a murit pentru mine și a înviat, iar eu am înviat împreună cu El și voi fi pururi cu El!… Și numai cunoscând acest lucru concret, pot trăi… Cel mai concret lucru e Cuvântul lui Dumnezeu care a creat lumea, guvernează istoria și o conduce la scopul ei…

Însă noi suntem obișnuiți să numim ca fiind concrete fricile noastre… Bine… Din punctul nostru de vedere sunt concrete numai ideile noastre fixe… însă pe aceste idei le concretizăm noi, căci în realitate ele nu există…

Să începem să ținem cont că e foarte concret Cuvântul lui Dumnezeu! „Acestea vi le spunem în baza Cuvântului Domnului”… Nu sunt lucruri pe care noi le inventăm… „apoi acest adevăr îl spune și Spiritul în inima noastră”. Și pornind de la aceste cuvinte, să ne mângâiem reciproc…

În zilele noastre aceste lucruri nu sunt cunoscute… și mulți creștini sunt ca și cei care trăiesc fără speranță… Mereu se spune: „până când trăim avem speranță”, dar înseamnă că toți suntem disperați, căci știm că viața tuturor se sfârșește… Însă nu! Viața noastră merge dincolo de această viață și dincolo de moarte… Și deja acum e mai tare decât viața și decât moartea… căci e o iubire mai tare decât orice viață și moarte…

Așadar aceste texte deși sunt fundamentale pentru viața creștină, sunt cele mai uitate…