Psalmul povestește nunta (căsătoria) dintre rege și regină, dar în realitate descrie scena finală a omenirii, unde omenirea e simbolizată de regină iar Dumnezeu de rege. Sensul întregii istorii umane este această căsătorie dintre om și Dumnezeu.

Vom explica în această cateheză tema „zilei Domnului”, care-i sfârșitul, adică scopul istoriei.

Noi suntem preocupați de sfârșitul lumii, dar sfârșitul lumii – înțeles ca sensul ei definitiv – e foarte frumos… Scopul istoriei este unirea noastră cu Dumnezeu. Dar realizarea deplină a acestui scop – la sfârșitul lumii – reprezintă sfârșitul omului centrat pe sine și e sfârșitul răului său, deci omul trăiește sfârșitul lumii în mod traumatic…

Vom expune temele sfârșitului lumii și a scopului lumii după cum ne sunt prezentate în Biblie, subliniind și cum trebuie să ne organizăm în prezent propria viață, în raport cu aceste două teme.

Vom descoperi actualitatea „așteptării” care caracterizează adventul, care-i în faza sa culminantă (de apogeu). 

Se citește 1Tes. 5,1-11

¹ Cât despre timpul şi momentul acela, fraţilor, nu aveţi nevoie ca să vi se scrie ² căci voi înşivă ştiţi prea bine că ziua Domnului vine ca un hoţ în timpul nopţii. ³ Când vor zice unii: „Pace şi linişte!”, atunci, pe neaşteptate, va cădea peste ei pieirea, precum durerile naşterii peste cea însărcinată, şi nu vor putea să scape. ⁴ Însă voi, fraţilor, nu sunteţi în întuneric pentru ca ziua aceea să vă surprindă ca un hoţ. ⁵ Voi toţi sunteţi fii ai luminii şi fii ai zilei. Noi nu suntem ai nopţii, nici ai întunericului. ⁶ Aşadar, să nu dormim ca ceilalţi, ci să veghem şi să nu ne pierdem cumpătul. ⁷ Căci cei care dorm, noaptea dorm, iar cei care se îmbată, noaptea se îmbată. ⁸ Însă noi, fiind fii ai zilei, să nu ne pierdem cumpătul, să ne îmbrăcăm cu platoşa credinţei şi a iubirii, având drept coif speranţa mântuirii, ⁹ pentru că Dumnezeu nu ne-a rânduit pentru mânie, ci pentru dobândirea mântuirii prin Domnul nostru Isus Cristos, ¹⁰ care a murit pentru noi pentru ca, fie că veghem, fie că dormim, să trăim împreună cu el. ¹¹ De aceea, îmbărbătaţi-vă unii pe alţii şi edificaţi-vă unul pe altul, aşa cum de altfel şi faceţi.

Textul vorbește despre momentul sfârșitului lumii, dar ne explică cum trebuie să trăim în prezent și se încheie cu îndemnul de a ne consola reciproc.

Data sfârșitului lumii neliniștește mult omenirea… însă sfârșitul lumii înseamnă un lucru foarte simplu: adică propria moarte. Și aceasta e singura problemă reală pe care o are omul…

Omul trăiește în timp și nu e adevărat că timpul înseamnă bani… ci timpul e viață! Deoarece pentru unii timpul înseamnă bani, pentru ei timpul e bani; dar în realitate timpul e viață: știm că pe pământ viață noastră va avea un sfârșit… avem un timp. Deci a pierde timpul înseamnă a pierde viața.

Prin urmare, noi vrem să știm care-i sfârșitul vieții noastre…

Noi avem multe anticipări ale sfârșitului vieții noastre, adică multe neliniști, alcătuite din diferitele rele și preocupări. Și mereu ne închipuim sfârșitul ca și ceva apocaliptic, adică un dezastru, care de fapt e moartea, care devine pentru noi măsura tuturor lucrurilor.

Cuvântul „apocalipsă” însă nu înseamnă dezastru, ci revelație.

E adevărat că răul – prezent în lume – e mereu apocaliptic… adică o revelație. O revelație a ce? A răului care-i în interior. Deci acest rău trebuie să iasă la lumină. Și pentru că există, iese la iveală precum puroiul… Dar răul care există nu e ultimul cuvânt… Realitatea ultimă nu e acest rău, ci e un alt lucru, adică binele, e victoria lui Dumnezeu, e învierea, e întâlnirea cu El, așadar „căsătoria” cu El.

Când se vorbește despre eshatologie – care înseamnă discursul despre lucrurile ultime ale omului, adică ultimul cuvânt – înseamnă că ultimul cuvânt e viața! E victoria asupra răului și a morții.

Atunci când vorbim despre lucruri apocaliptice, despre sfârșitul lumii, ni se pare că ultimul cuvânt este răul, moartea… în schimb textul nostru ne spune că „ultimul cuvânt” e întâlnirea cu Domnul, e viața.

Când va avea loc? Aceasta e o mare problemă… Inteligența lui Dumnezeu constă în a nu ne spune când va avea loc sfârșitul lumii. Căci dacă eu aș ști că voi muri într-o anume zi, la o anumită oră… aș face diferite lucruri, pentru că aș cugeta că oricum voi muri, deci acum să fac ceea ce-mi place… apoi în ultima oră, în ultimele clipe m-aș pregăti să fac… Ce? Nu știu. Poate că doar m-aș teroriza și atât… Deci aș trăi rău acum și aș trăi rău și după…

În schimb, discursul pe care Isus l-a ținut discipolilor și care apoi e reluat de Pavel se referă la faptul că „fiecare moment întotdeauna e ultimul; fiecare moment e plin, fiecare moment e întâlnirea cu Domnul”. Deci să trăim ca fii ai luminii, adică să trăim ca persoane care deja acum – în prezent – trăiesc judecata lui Dumnezeu.

Judecata lui Dumnezeu – care va fi la sfârșit și va fi comuniunea plină cu El – o trăim, o construim deja acum… Așadar, Dumnezeu nu ne spune data sfârșitului, tocmai pentru ca să trăim întreaga viață ca pe o întâlnire cu El. Deci acest text urmărește să ne mute atenția de la data sfârșitului lumii la felul în care să trăim în mod corect prezentul în mod definitiv. Iar noi suntem chemați să trăim deja acum, la lumina sfârșitului – a ceea ce va fi după – realitatea fără sfârșit, adică comuniunea cu Domnul. Și acesta e sensul vieții noastre.

De ce trăim? Pentru a realiza în toate lucrurile pe care le facem, acea comuniune cu Domnul care rămâne în veșnicie… Dacă nu realizăm această comuniune în lucrurile pe care le facem, nu o realizăm niciodată, adică pentru noi nu există această comuniune… Viața și timpul ne sunt dăruite pentru a realiza această comuniune cu Dumnezeu și cu frații.

Și, ținând cont de toate acestea, Pavel ne îndeamnă să ne mângâiem reciproc.

Dacă Cuvântul lui Dumnezeu e apocaliptic, nu e apocaliptic pentru că vorbește despre un sfârșit dramatic, tragic, al morții, ci e apocaliptic în sensul că ne revelează un început, „începutul cerurilor noi și al pământului nou”. Între un trecut în care ne refugiem și un viitor în care evadăm, credința despre care vorbește Pavel ne conduce la momentul prezent, pentru că e important și hotărâtor tocmai prezentul. Pavel ne cheamă să fim responsabili de acest moment din prezent pe care-l trăim acum.

vv. 1-2

¹ Cât despre timpul şi momentul acela, fraţilor, nu aveţi nevoie ca să vi se scrie ² căci voi înşivă ştiţi prea bine că ziua Domnului vine ca un hoţ în timpul nopţii.

Aici se descrie problema anilor, a vremilor și al momentelor în care vine ziua Domnului. „Ziua Domnului” e ziua judecății lui Dumnezeu, zi care coincide cu sfârșitul lumii.

Primul lucru de care trebuie să ținem seama e că această zi există. Și că lumea cu adevărat are un sfârșit, deci și un scop…

Lumea e subordonată judecății lui Dumnezeu și nu e subordonată judecății celor puternici.

În Ev. lui Luca ni se spune că Cezar August a făcut primul recensământ al lumii, actul cel mai puternic care a existat până atunci, căci întreaga lume era unificată sub o singură putere… E primul recensământ despre care vorbește istoria… și e primul recensământ universal… Deci se pare că puterea ar aparține lui Cezar August… În același timp Luca povestește că se naște un prunc, mic, înfășat, întins în iesle… adică unul nesemnificativ… Noi – în baza acelui eveniment neimportant – acum spunem că acel prunc neimportant, acea acțiune a lui Dumnezeu e centrul istoriei…

Tot recensământul făcut nu folosea la nimic altceva decât să-l ajute pe Isus să se nască la Betleem, pentru că Dumnezeu a promis că se va naște în acel loc. Așadar și răul maxim al istoriei, care se organizează atât de bine încât să fie un singur sistem care să antreneze (să cuprindă) întreaga lume, până la urmă nu face nimic altceva decât să urmeze un mic detaliu din planul lui Dumnezeu. Pentru că judecata, istoria și lumea sunt ale lui Dumnezeu și nu ale omului… Așadar cuvântul „sfârșit” îi este rezervat Lui. Deci există judecata lui Dumnezeu…

Toate acestea ne ajută să înțelegem că trebuie să trăim cu judecată, cu responsabilitate. Dacă eliminăm judecata lui Dumnezeu, nu mai trăim cu judecată, cu responsabilitate, adică nu mai trăim cu criteriul corect. Judecata înseamnă criteriu.

Trăiesc acum prezentul cu criteriul pe care Dumnezeu mi l-a revelat, altfel ar fi triumful răului. Și de obicei noi credem că biruie răul… Și de aceea înfăptuim răul: pentru că ni se pare fatal, inevitabil și biruitor…

Așadar primul lucru de care trebuie să ținem seama e că această zi există… Și este lucrul cel mai evident al predicării apostolice: există ziua Domnului, iar noi trebuie să răspundem înaintea judecății. De viața noastră suntem noi responsabili înaintea Lui și înaintea istoriei.

VT se încheie cu Maleahi 3, cu această zi a Domnului, care-i venirea lui Isus.

Aceasta e prima temă, pe care noi am uitat-o. Pentru noi toate zilele sunt egale: sunt momente de consumat în plictiseală… Însă nu! Viața noastră e un drum spre acea zi în care omul întâlnește realitatea pentru care e creat! O zi în care întreaga istorie se realizează; o zi în care tot ceea ce nu are valoare dispare, e ars. Așadar, noi trebuie să ne străduim să trăim ceea ce are valoare. Prin urmare, acea zi devine criteriul fiecărei zile din viața noastră. La fel ca în cazul în care am vrea să urcăm pe o culme: acel obiectiv devine criteriul fiecărui pas de al nostru, orientându-ne întregul drum.

În zilele noastre suntem dezorientați și plini de angoasă, pentru că nu știm acest adevăr; nu știm că lumea nu are un sfârșit, ci are un scop, și este ziua Domnului. Dacă lumea are un sfârșit, e clar că toți suntem plini de teamă. Credem că totul se termină și atunci acel puțin bun care există îl luăm imediat – căci oricum se va sfârși – iar ce există ca un rău, la urmă totul va fi înghițit, deci putem să-l facem oricum…

Noi trebuie să ținem seama că există ziua Domnului… și este „ziua”… celelalte nu sunt zile, dacă eu nu le trăiesc în această optică. Dacă nu trăiesc celelalte zile în această optică, sunt nopți… sunt întuneric… sunt devieri. Și acest lucru noi l-am uitat…

Ni se pare că istoria e în mâinile „întâmplării”, adică în mâinile răului. Nu! Istoria e în mâinile lui Dumnezeu. E prima certitudine fundamentală a credinței. Dumnezeu nu a îmbătrânit, nu I s-a scurtat brațul… Doar are răbdare: așteaptă ca noi să ne convertim. Domnul ne respectă mult!

Așadar primul lucru e că există ziua Domnului.

Acest adevăr e important, pentru că pentru noi există nivelarea (plafonarea) absolută… ne lipsește această a treia dimensiune pe care ne-o dă viitorul. Noi credem că totul e egal…Dar, nu! Nu este egal. Totul trebuie măsurat (cântărit) prin faptul dacă mă conduce sau nu în acea zi. Acesta e criteriul valorii. Ceea ce faci acum, realizează întâlnirea ta cu Domnul, sau nu? Acesta e sensul vieții și al istoriei. Numai atunci viața e plină.

Acesta e primul lucru: că există ziua Domnului… Și este datul fundamental al predicării apostolice… Acestea sunt ultimele zile – spuneau la Rusalii – dar cuvintele „ultimele zile” în VT indică faptul că după ultimele zile urmează judecata lui Dumnezeu. Și înseamnă că timpul după ultimele zile îi aparține lui Dumnezeu. Așadar există un „după”. Și e un „după” divin. Așadar viitorul nu lipsește și nici nu-i un dezastru…

Problema privește „ziua Domnului”. Când vine? Aceasta e problema noastră…

Însă Pavel spune: „nu trebuie să vă scriu, pentru că voi știți”. Ce știu discipolii despre ziua Domnului? Știu un lucru simplu: faptul că noi nu cunoaștem ziua. Singurul lucru pe care-l știu e că nu cunoaștem când va veni ziua Domnului. Niciunul nu cunoaște acest lucru, nici Fiul omului… Isus spune că nici El nu știe… Știe numai Tatăl.

Așadar, nu-i credeți pe toți cei care vorbesc despre sfârșitul lumii! Afirmațiile lor sunt greșite. Nici măcar Isus nu știe când va fi sfârșitul… Nu vă lăsați tulburați de nicio revelație personală arogantă… Pentru că Dumnezeu intenționat nu a spus când va veni acea zi, pentru că fiecare moment este cel definitiv. Dacă nu, atunci tot timpul ar fi gol și singurul timp important ar fi sfârșitul, dar sfârșitul ce poate să însemne dacă lipsește tot restul? Înseamnă că poți să-ți arunci întreaga viață…

Tema „zilei Domnului” este elaborată teologic în NT, în special de Luca.

După Luca, ziua Domnului – care-i sfârșitul lumii – deja s-a întâmplat pe crucea lui Cristos. Pe cruce deja s-a sfârșit lumea veche, adică lumea păcatului și a îndepărtării de Dumnezeu, și începe lumea nouă, cea a fiilor lui Dumnezeu și a comuniunii cu Dumnezeu. Așadar, după Luca, atunci când se vorbește despre sfârșitul lumii, în mod substanțial deja s-a întâmplat, ca anticipare. Apoi ceea ce I s-a întâmplat lui Cristos, i se va întâmpla întregului cosmos: ceea ce I s-a întâmplat lui Isus e anticiparea a ceea ce i se va întâmpla întregului univers care a fost creat „prin El și pentru El”. Așadar interpretând (privind) misterul morții și al învierii Domnului, noi vedem întregul mister (scop) al creației.

În al treilea rând subliniem că fiecare om trăiește acest mister în propria sa moarte. Toți suntem limitați, deci sfârșim această viață pământească… Moartea mea deja e misterul morții și al învierii; deja e sfârșitul lumii pentru mine, căci lipsesc puțini ani (pentru fiecare dintre noi lipsesc cel mult 90 de ani până la moartea noastră).

Apoi, există al patrulea nivel profund: sfârșitul lumii – care-i moartea și învierea Domnului, pe care o celebrăm în Euharistie – se întâmplă în fiecare zi, adică noi în fiecare zi suntem chemați să încheiem (să sfârșim, să rupem) cu lumea veche, cu aluatul corupției, și să trăim lumea nouă, lumea fiilor lui Dumnezeu, a celor înviați. Și e tocmai ceea ce noi trăim în timpul Euharistiei: misterul morții și al învierii, și este ceea ce suntem chemați să trăim 24 de ore pe zi, ca oameni noi, ca fii ai luminii.

Așadar, în realitate, credinciosul deja trăiește dincolo de sfârșitul lumii, adică duce o viață divină în Cristos deja în această viață; trăiește deja acea valoare definitivă, care rămâne și e dincolo de judecata lui Dumnezeu, e dincolo de moarte și înviere, ca om nou. La acest nivel dorește să ne conducă credința creștină: să trăim în fiecare moment ca fii ai lui Dumnezeu, ca oameni noi, morți față de rău și înviați la o viață nouă.

De aceea nu ni se spune când va fi data sfârșitului lumii… Pentru că nu are sens să ni se spună. Căci primele cuvinte ale lui Isus în Evanghelia după Marcu sunt: „Vremea (timpul) e sfârșit, împlinit”. Așadar timpul s-a împlinit și acesta e momentul în care noi trebuie să trăim ca fii ai lui Dumnezeu și nu un alt moment… Așadar importanța prezentului în viața noastră e unică. Să nu ne risipim viața, clipa prezentă! Timpul vieții noastre nu e gol! Ci acest timp prezent e timpul întâlnirii cu Domnul!

Noi nu suntem viața, ci o avem… Și o avem în acest timp… Iar timpul ne-a fost dat pentru a trăi comuniunea cu Dumnezeu, care-i viața veșnică. Dar comuniunea cu Dumnezeu o trăim aici și acum. Dacă nu o trăim acum, nu o trăim niciodată, ci trăim pierzania veșnică.

Atunci nu e necesar să vă scriu, pentru că voi știți că nu e spusă data sfârșitului lumii și știți și motivul: „pentru că fiecare moment e momentul decisiv, pentru a ne converti și a trăi această plinătate de viață”… Credinciosul e omul care trăiește deplin conștient și conștiincios momentul prezent; e treaz, vioi, ager…

Așadar există sfârșitul lumii și nu are o dată: „Va veni ca un hoț, noaptea”.

De ce ca un hoț, noaptea? Noaptea indică întunericul, ceasul fricii. Noaptea e negarea zilei, deci negarea vieții. Când timpul va fi sfârșit – adică în timpul eshatologic, final – nu va mai fi noapte. Noaptea e opusul zilei și al mântuirii. Și cine-i mântuirea, cine-i ziua? E Isus! De ce vine ca un hoț, noaptea?

Sfârșitul lumii, la fel ca moartea, întotdeauna e descris cu două cuvinte opuse: „hoț” și „mire”… Și totuși e un singur eveniment… care-i simultan și hoț și mire… E hoț pentru că-ți fură unele lucruri, adică dacă ți-ai bazat (centrat) întreaga ta viață pe tine și pe egoism, atunci pierzi totul. În acest caz, ziua Domnului e un hoț. În schimb, dacă ți-ai orientat întreaga viață pe Domnul și pe comuniunea cu El și cu frații, acea zi e ziua nunții. Așadar, problema este în ce fel ți-ai orientat prezentul tău… De aceea Pavel va face discursul: dacă sunteți fiii nopții sau ai zilei… adică dacă noi Îl așteptăm pe Domnul și dacă acum trăim deja această așteptare, sau suntem oameni care fac altceva…

v. 3

³ Când vor zice unii: „Pace şi linişte!”, atunci, pe neaşteptate, va cădea peste ei pieirea, precum durerile naşterii peste cea însărcinată, şi nu vor putea să scape.

Așadar, în mod ciudat, înseamnă că sfârșitul lumii nu-l putem deduce din faptul că lucrurile merg rău… Sfârșitul lumii poate să se întâmple tocmai când spunem că e „pace și liniște”, adică sfârșitul poate să se întâmple în fiecare moment.

De fapt, atunci când există războaie, cutremure… „nu vă alarmați, căci nu e sfârșitul”, ne spune Isus. Căci acestea sunt lucrurile obișnuite care există în lume, e răul care iese la iveală… Așadar se poate ca sfârșitul să se întâmple tocmai atunci când un om se simte cel mai liniștit.

Apoi sfârșitul – pieirea – e comparat cu durerile nașterii, adică cu ceva vital. Deoarece avem, pe de o parte, pieirea a ceva și, în același timp avem nașterea a altceva… Acest adevăr introduce discursul următor care spune: „depinde dacă trăiți în întuneric sau în lumină”. Dacă trăiți în lumină, atunci sfârșitul e nașterea la o viață nouă; dacă trăiți în întuneric, sfârșitul e pieirea.

De fapt, realizarea – sau pierirea – nu-i ceva care se va întâmpla la sfârșitul vieții, ci e ceva care trăim noi aici, acum…

Nu înseamnă că Dumnezeu va face o judecată și atunci ne neliniștim pentru că nu știm cum va fi… ci, în fiecare moment pe care-l trăim noi suntem la judecată, și atunci va fi doar citit ceea ce facem noi acum… Într-un anume fel, judecata o facem noi, aici și acum. Și de aceea e important să trăim momentul prezent.

Următoarele versete ne prezintă cum să trăim prezentul…

Deci să nu ne mai preocupe întrebarea: când va fi sfârșitul lumii și când vom muri? Ci să ținem cont de faptul că vom muri, că lumea se termină, că răul se sfârșește, că începe întâlnirea cu Domnul, și acest ultim lucru e ceea ce are valoare în viață. Deci adevărata problemă e: „ce facem acum?”.

Când se vorbește în textul asupra căruia medităm despre „timp” nu vrea să se indice o anume dată (timpul cronologic), ci timpul e înțeles ca fiind o ocazie bună, un har, kairos… un moment favorabil, care să fie trăit…

După ce Pavel a clarificat că sfârșitul lumii nu e legat de o dată, ne spune cum să trăim momentul prezent.

vv. 4-5

⁴ Însă voi, fraţilor, nu sunteţi în întuneric pentru ca ziua aceea să vă surprindă ca un hoţ. ⁵ Voi toţi sunteţi fii ai luminii şi fii ai zilei. Noi nu suntem ai nopţii, nici ai întunericului.

În aceste două versete avem opoziția între întuneric și lumină, între zi și noapte… Întunericul și lumina reprezintă opoziția dintre moarte și viață. A veni (a ieși) la lumină înseamnă a se naște. A fi în lumină înseamnă a fi în viață. Cuvântul lumină e mai mult decât un simplu atribut al lui Dumnezeu, căci lumina e bucurie, viață, sens, face lucrurile să fie ceea ce sunt, deci e un simbol al lui Dumnezeu…

Noi suntem ai luminii, ai zilei, deci aparținem luminii, aparținem zilei. Și atunci viața noastră e caracterizată de lumină și de ziuă. Dacă un om e caracterizat de lumină și de zi e exact opusul unui alt om, caracterizat de noapte și de întuneric… Sunt două atitudini opuse și se pot observa privind fața fiecăruia… Fața omului ne spune ce atitudine are…

Când se spune că creștinii sunt iluminați, că ies transformați din botez și sunt îmbrăcați în alb pentru a semnifica strălucirea lor… E adevărat! Căci ne dăm seama dacă un om e iluminat sau e trist… Tu vezi dacă el trăiește moartea sau dacă este un om viu (în favoarea vieții)…

Noi suntem ai vieții și în favoarea vieții: suntem fiii lui Dumnezeu, suntem fiii luminii. Creștinul e omul care trăiește în această dimensiune, dar nu pentru că e naiv, adică nu vede problemele… ci pentru că știe că Dumnezeu e Dumnezeu.

Mounier spune: „Portarul istoriei nu va privi afirmațiile voastre, ci va privi fețele voastre”. Și cel de lângă tine e uimit nu atât de lucrurile pe care tu le spui, ci de fața pe care o ai… și care-i mai mult sau mai puțin iluminată.

Fața omului e partea vizibilă, care reflectă interiorul său și nu e de neglijat… căci un om poate să-mi spună orice cuvânt vrea, dar privindu-i fața, imediat înțeleg… Fața omului nu poate să mintă…

Când un om se plânge de multe probleme preotului sau psihologului, de fapt spune multe imbecilități, pentru a se ascunde în spatele lor, căci în realitate vrea să zică altceva… că e trist, dar vrea să ascundă acest adevăr… Vedem imediat când un om e trist…

Cu alte cuvinte, omul e făcut pentru bucurie, pentru comuniune, pentru plinătate și când îi lipsesc aceste elemente, omul are multe lucruri să spună și să facă… dar se vede că așa nu umblă bine, nu progresează (nu-și rezolvă problema întristării interioare)… Se vede că un astfel de om aparține întunericului…

Cea mai mare asceză în viața noastră e să știm să cultivăm gândurile pozitive – care vin de la Dumnezeu – și să știm să ne împotrivim celor negative, reprezentate de fricile și neîncrederile noastre, de egoismele noastre, care doresc să câștige. La acest nivel se află adevărata asceză… și constă în discernământul interior, în a cunoaște ceea ce vine de la Domnul și a favoriza aceste inspirații… Iar de la Domnul nu ne vine nimic altceva decât lumina și bucuria… Și adevăratul nostru efort e să trăim în bucurie și în lumină… Aceasta înseamnă să avem credință în Dumnezeu, care-i Domnul…

Răul e clar că există, pentru că-l facem și-l avem în interiorul nostru… și-l aruncăm afară… Dar acest rău nu trebuie să domine! Pe măsură ce iese la iveală, eu trebuie să-l recunosc ca fiind un rău, ca un loc de iertare, și deci nu trebuie să pierd timpul, să mă îndurerez, întristez, să fiu disperat…

Noi avem o sensibilitate paradoxală înaintea răului: dacă un om mă înțeapă, eu simt acea înțepătură și o simt numai pe ea… deși tot restul trupului meu se simte bine. Deci percepția pe care noi o avem despre rău nu corespunde realității. E just să percepem răul, căci așa, cel puțin, evităm să fim împunși… Dar nu trebuie să ne organizăm întreaga viață în funcție de acea înțepătură… deci fugind de acel negativ… Ci noi trebuie să ne obișnuim să considerăm lucrurile pozitive: prin prisma faptului că lucrurile sunt darul lui Dumnezeu și că avem și darul raportului cu Dumnezeu… să trăim orice lucru în această optică…

Atunci, cu adevărat nu suntem ai întunericului, ci ai luminii, nu suntem ai nopții, ci ai zilei… Înseamnă să fim fiii luminii, adică să ne lăsăm hrăniți de această lumină în fiecare zi… A fi fiu înseamnă a aparține, deci noi aparținem acestei lumini.

Un om, pentru a aparține luminii și zilei, mai întâi trebuie să fi înțeles un lucru fundamental, pentru că la vv. 9-10 se spune că noi avem mântuirea prin mijlocirea lui Isus, care a murit pentru noi… Să înțelegem că dincolo de toate există Cineva care m-a iubit atât de mult, încât să-și dea viața pentru mine și Care a înviat… Așadar, aceasta e deja cheia interpretării întregii mele vieți… Nu mă mai gândesc la dificultățile mele, la faptul că eu mă simt bine sau rău, ci mă gândesc la faptul că Unul m-a iubit mai mult decât pe Sine, și e însuși Dumnezeu. Și acesta e sensul (însemnătatea) vieții mele, și-l trăiesc în orice împrejurare a vieții. Și deja acesta e sensul (direcția) istoriei…

Ne reîntoarcem la misterul Crăciunului… Dacă un sociolog evreu, brav, ar fi examinat faptul care s-a întâmplat atunci – mă refer la recensământul mondial care a ajuns până în Palestina – ar fi spus: aici e sfârșitul lumii, aici se termină totul, aici avem răul cel mai mare… toți suntem stăpâniți de romani, dar nu numai noi suntem stăpâniți, ci întreaga lume e dominată de acest rău… Așadar, după acest sociolog ipotetic, concluzia e că ultimul cuvânt e rezervat răului… În schimb, se naște un prunc mic la Betleem. Și ultimul cuvânt e rezervat acestui prunc, și acel sociolog nu l-a văzut pe acest prunc foarte mic…

Și-n zilele noastre e așa: acesta e semnul că astăzi s-a născut Mântuitorul, Cristos Domnul; e acest semn mic și nesemnificativ… Dumnezeu nu are nevoie de lucruri mari. Toate lucrurile mari se vor sfârși!

Aș spune că vv. 4-5 ar putea fi luate ca afirmații de credință, adică atunci când recităm Crezul: „Cred în Dumnezeu, Tatăl atotputernicul… și în Isus… Fiul lui Dumnezeu, făcut om… Cred în Spiritul Sfânt…”. La un moment dat ar trebui să adăugăm și cuvintele „Cred că sunt fiul luminii, fiul zilei”. E o afirmație de credință, pentru că noi – în ciuda slăbiciunilor – suntem generați de lumină, de ziuă, de acea lumină și ziuă, care-s Domnul… Există o apartenență, o înrudire strânsă între noi și Dumnezeu. Eu cred că putem trăi ca fii ai luminii și ai zilei, dacă credem… Mai întâi trebuie să cred că-i posibil și după aceea trăiesc așa cum cred (ca fiu al luminii)…

vv. 6-7

⁶ Aşadar, să nu dormim ca ceilalţi, ci să veghem şi să nu ne pierdem cumpătul. ⁷ Căci cei care dorm, noaptea dorm, iar cei care se îmbată, noaptea se îmbată

Avem opoziția dintre a dormi și a priveghea (a fi treji); între a fi lucizi și a fi beți; între noapte și zi…

A dormi e o mimare a morții, căci omul când doarme își suspendă (întrerupe) propria viață – care-i o anticipare a morții – dar Pavel spune că „noi nu dormim”.

În limbaj biblic, a dormi înseamnă a renunța să trăiești. Și există multe moduri prin care noi renunțăm să trăim. Omul cunoaște multe nopți, somnuri și zăpăciri… și trăiește întreaga viață cu aceste nopți, somnuri și buimăciri… Trăiește întreaga viață ca prizonier al fricii de moarte… Și această trăire o realizează în multe feluri: în a poseda lucruri, în a poseda persoane, sau se poate risipi în diferitele lucruri pentru care el își sacrifică viața, în încercarea de a uita de sine… și a uita esențialul, adică faptul că el – ca om – e fiul luminii, e fiul lui Dumnezeu… că trebuie să trăiască ca frate al altora… Așadar există multe nopți și somnuri, multe beții, amețeli… droguri, multe uitări și, în special, multă prostie…

Mulți spun: „Avem atât de multe lucruri importante de făcut…”… și sunt atât de multe, încât îi îndepărtează de singurul lucru esențial…

Iată! Noi nu suntem așa! Noi priveghem, suntem treji, avem ochii deschiși…

Diferența între a fi treji și a dormi e că unul nu vede iar celălalt vede; unul gândește, celălalt nu; unul locuiește în realitate, celălalt nu… Creștinul e foarte realist, dar realitatea e tristă… Realitatea nu e compusă din fricile mele!

Noi, în vise, vedem fricile noastre… visăm doar fricile noastre și pe acestea le realizăm… Însă realitatea este alta, diferită de visele noastre…

Ați avut vise teribile… e suficient să vă treziți și să deschideți becul, și ele dispar… Iar când ne trezim, ne gândim ce proști am fost, căci ne-am speriat de vise…

Așadar, noi suntem treji și suntem sobri. Nu suntem beți și nici îmbătați cu aiurelile noastre… De ce? Pentru că suntem plini de viață și nu plini de teamă… Sobrietatea desemnează plinătatea de viață…

Așadar există două stiluri de viață: unul în timpul somnului iar celălalt cu ochii deschiși…

Somnul e teribil, căci în somn vezi toate fricile tale, apoi le trăiești și le realizezi… De cealaltă parte avem îndemnul să ținem ochii deschiși, adică să vedem realitatea! Iar realitatea e cea pe care a revelat-o Dumnezeu și nu cea pe care o credem noi… dar nici cea pe care o construiesc puternicii lumii. Nu! Nici aceasta nu e realitatea, ci e doar o mică mască (o travestire) trecătoare, alcătuită din lucruri foarte prostuțe, pe care toți le avem în interior, dar pe care unii oameni le exprimă mai mult în exterior…

Apoi de la v. 8 la v. 11 se vorbește despre cum se trăiește în timpul zilei, în opoziție cu coșmarul vieții nocturne.

vv. 8-10

⁸ Însă noi, fiind fii ai zilei, să nu ne pierdem cumpătul, să ne îmbrăcăm cu platoşa credinţei şi a iubirii, având drept coif speranţa mântuirii, ⁹ pentru că Dumnezeu nu ne-a rânduit pentru mânie, ci pentru dobândirea mântuirii prin Domnul nostru Isus Cristos, ¹⁰ care a murit pentru noi pentru ca, fie că veghem, fie că dormim, să trăim împreună cu el.

Noi suntem ai zilei. Deci priveghem și suntem sobri. Noi nu avem nimic ce trebuie uitat, ci noi trebuie să ne amintim totul. Nu avem nimic de ascuns, ci trebuie să vedem totul; nu trebuie să ne amețim, să ne blocăm, să ne mirăm pentru că realitatea e urâtă… nici să bem… Nu! Căci noi trebuie să ne bucurăm… pentru că realitatea e darul lui Dumnezeu… Deci noi nu avem un gol de care trebuie să fugim, ci avem o plinătate spre care călătorim… Trecutul nu e un rău ce trebuie uitat; viitorul nu e o prăpastie care ne înghite… Trecutul e darul lui Dumnezeu, iar viitorul e întâlnirea cu El. Atunci eu pot „să-mi amintesc”, adică pot să trăiesc în timpul zilei, deci în plinătate. Acest lucru înseamnă „să fim ai zilei”.

Și inclusiv răul inevitabil, care-i în mine – pentru că l-am făcut sau mi l-au făcut – este deja un loc plin de lumină, adică de iertare; deci pot trăi acest rău fără mari drame, tragedii…

Aceasta e viața creștină: a trăi ziua… Și această viață din timpul zilei e „îmbrăcată”, adică noi nu suntem goi…

Sobrietatea care derivă din priveghere (din a fi treji), din a fi lumină, indică a fi treji în spirit și nu semi-adormiți pentru că suntem apăsați de amețelile, fricile și blocajele noastre… Textul enumeră cele trei virtuți, adică puteri, care derivă din Dumnezeu: credința, iubirea și speranța…

E important că suntem îmbrăcați și nu goi… Îmbrăcați cu ce? Cu credința.

Credința e a crede în iubirea pe care Dumnezeu o are pentru mine, aceasta e „haina mea”, apărarea mea, ceea ce mă încălzește și mă apără, e imaginea mea care reflectă realitatea mea. E ceea ce mă îmbracă (acoperă).

Iubirea e iubirea pe care eu o am pentru Dumnezeu, pentru că am primit-o.

Speranța e certitudinea viitorului, care devine coiful care-mi protejează capul de toate fanteziile și disperările care-mi lovesc mintea…

De ce? Pentru că nu sunt destinat mâniei. Fiecare om crede că destinația sa e moartea și mânia. De fapt e așa…

De fapt la vv. 9-10 se spune: „Că Dumnezeu nu ne-a rânduit spre mânie, ci spre dobândirea mântuirii, prin Domnul nostru Isus Cristos, care a murit pentru noi, pentru ca noi, fie că veghem, fie că dormim, cu El împreună să viețuim.”.

Deci nu suntem destinați mâniei, ci mântuirii. De ce? Motivul este Cel care a murit pentru noi, Domnul nostru Isus Cristos. Cu alte cuvinte, Dumnezeu m-a iubit atât de mult, încât și-a dat viața pentru mine. Deci nu mai sunt supus condamnării și morții, ci sunt acoperit de iubirea Sa, mai mare decât viața și moartea.

Atunci „fie că eu veghez”, aici înseamnă „fie că sunt viu”, „fie că dorm”, deci că sunt mort, este ceva secundar… pentru că viața și moartea nu contează. Ci ceea ce contează este a trăi împreună cu El și aceasta este viața!… Iar viața ne-a fost dată ca s-o trăim în compania lui Isus, pentru a trăi împreună cu El.

Viața e companie, e relație. Viața noastră veșnică, pe care o trăim deja acum, înseamnă să trăim împreună cu El și acest fapt e deja dincolo de viață și de moarte. Și e sensul vieții noastre. Și deja e o victorie asupra morții. Cei decedați deja o trăiesc în plinătate, iar noi începem să o trăim deja de acum… Acesta e sensul vieții noastre.

Sensul vieții noastre e această unire cu Dumnezeu, pe care o trăim în toate lucrurile: în lucrurile greșite o trăim ca iertare, în lucrurile bune, ca dar… Și aceasta e viața.

Așadar, timpul care ne este dat aici pe pământ, ne e dat să trăim această comuniune…

v. 11

¹¹ De aceea, îmbărbătaţi-vă unii pe alţii şi edificaţi-vă unul pe altul, aşa cum de altfel şi faceţi.

Atunci, credincioșii cu aceste cuvinte, cu această speranță, se con-solează (se mângâie), adică nu mai sunt singuri. Și se ajută să trăiască această victorie asupra singurătății și a morții, prin credința în Cuvânt și se „zidesc” reciproc. A zidi înseamnă a construi. Noi de obicei ne demolăm, ne distrugem reciproc… E clar: dacă un om are în interiorul său moartea și teama, atunci le-o transmite altuia și se distruge pe sine și pe altul și viceversa…

În schimb, cu speranța și cu mângâierea, noi ne zidim, ne construim, reciproc.

E interesant că textul a început cu întrebarea: când va fi sfârșitul lumii, când totul va fi distrus? Și se încheie cu îndemnul: construiți-vă reciproc în această viață din prezent.

Căci problema este construirea și nu distrugerea, iar timpul ne-a fost dat pentru a construi… Și în acest timp prezent noi construim deja lucrul definitiv, care-i comuniunea cu El, a trăi cu El. Aceasta înseamnă că trăim și suntem deja în lumină și în zi.

Așadar acest text ne prezintă perspectiva concretă a vieții creștine. Viața creștină e o viață în iubire, credință și speranță, în lumină, trăită în fiecare împrejurare. Și e o mângâiere, o zidire și e o victorie asupra întunericului, a somnului, a angoasei și a morții. Și ceea ce-i neliniștește pe alții, adică sfârșitul lumii și moartea, pentru noi nu e teamă, tulburare, ci e așteptarea zilei Domnului. E revelația a ceea ce va trebui să fie și a ceea ce deja există.

Texte despre unele teme..

Texte despre judecată: există o judecată a lui Dumnezeu asupra istoriei, adică ziua Sa, cf. Maleahi 3… și e o judecată care răstoarnă istoria și face în așa fel încât răul să fie rău și să fie distrus, iar binele să fie bine… și să învingă. Niciodată nu se întâmplă în timpul istoriei, ci se întâmplă după…

Despre rău și chinurile istoriei, nu trebuie să ne alarmăm, cf. Mc. 13, unde se spune că răul există și trebuie să vină la lumină… Iar istoria e istoria răului, de fapt toate cărțile de istorie sau știrile ne vorbesc despre războaie și distrugeri… E istoria răului care iese la iveală, dar nu trebuie să ne preocupăm, căci nu acest rău e realitatea, în sensul că răul nu e sfârșitul și nici ultimul cuvânt. Ultimul cuvânt e tocmai opusul…

Noi trebuie să trăim prezentul, ca fii ai luminii. Acesta e sfârșitul: să trăim ca fii ai luminii, și e scopul vieții, cf. Rm. 13,11-14, unde ni se spune că prezentul trebuie să-l trăim în această lumină…

Noi trăim întâlnirea cu Domnul ca și sensul, însemnătatea vieții noastre, cf. Apoc. cap. 21-22, care povestesc cadrul ultim al istoriei umane, care-i întâlnirea între mire și mireasă. Acesta e sensul întregii istorii. Și e dorința fundamentală a întregii Biblii: „Vino, Doamne, Isuse. Da, voi veni curând”. Deci să trăim cu dorința acestei întâlniri.