Ps. 120 (121)
Se citește 1 Tes. 5, 12-28
12 Vă rugăm, fraţilor, să-i respectaţi pe cei care ostenesc între voi, pe cei care vă conduc în Domnul şi vă îndeamnă. 13 Să-i cinstiţi mult cu dragoste pentru lucrarea lor. Trăiţi în pace unii cu alţii. 14 Vă îndemnăm, fraţilor, să-i mustraţi pe cei care sunt în dezordine, să-i încurajaţi pe cei timizi, să-i sprijiniţi pe cei slabi, să aveţi răbdare faţă de toţi.15 Aveţi grijă ca nu cumva să întoarcă cineva răul înapoi, ci întotdeauna căutaţi să faceţi binele unii faţă de alţii şi faţă de toţi. 16 Bucuraţi-vă întotdeauna! 17 Rugaţi-vă fără încetare! 18 Mulţumiţi pentru toate, căci aceasta este voinţa lui Dumnezeu în Cristos Isus cu privire la voi! 19 Nu stingeţi Duhul! 20 Nu dispreţuiţi profeţiile, 21 dar cercetaţi toate: păstraţi tot ceea ce este bun! 22 Feriţi-vă de orice fel de rău! 23 Însuşi Dumnezeul păcii să vă sfinţească în mod desăvârşit, şi fiinţa voastră întreagă: duhul, sufletul şi trupul să se păstreze fără prihană pentru venirea Domnului nostru Isus Cristos. 24 Credincios este cel care vă cheamă. El va şi înfăptui. 25 Fraţilor, rugaţi-vă şi pentru noi. 26 Salutaţi-i pe toţi fraţii cu o sărutare sfântă. 27 Vă rog stăruitor pentru Domnul, ca această scrisoare să fie citită tuturor fraţilor. 28 Harul Domnului nostru Isus Cristos să fie cu voi.
În concluzia Scrisorii, Pavel le spune creștinilor care sunt noile relații care trebuie să există în interiorul comunității. Practic, noua relație cu Dumnezeu care se manifestă prin credință, devine o relație nouă cu alții, dar și cu sine, adică un mod nou de a trăi.
Pavel sintetizează noul mod de a trăi al creștinului, la diferite niveluri… Mai întâi în raport cu superiorii – care-i un raport tot mai negativ în zilele noastre – apoi raportul cu frații și cu sine. În realitate, adevăratul raport negativ e cel cu sine… Deci să vedem cum ne propune Pavel să trăim aceste trei feluri de raporturi…
Vv. 12-13 descriu raportul cu autoritățile, cu superiorii, notând slujirea pe care o aduce autoritatea…
vv. 12-13
12 Vă rugăm, fraţilor, să-i respectaţi pe cei care ostenesc între voi, pe cei care vă conduc în Domnul şi vă îndeamnă. 13 Să-i cinstiţi mult cu dragoste pentru lucrarea lor. Trăiţi în pace unii cu alţii.
În aceste două versete se vorbește despre raportul cu autoritatea… Despre autoritate spunem două lucruri: primul, că autoritatea e un lucru natural, pentru că omul prin natura sa este al doilea, fiind creatură, deci mereu are pe cineva deasupra și mereu vine după cineva. Nimeni nu se creează singur, ci vine după părinții săi, care vin după bunici… așadar fiecare om are o autoritate.
Cuvântul autoritate derivă din augeo și înseamnă a face să crească…, adică un om nu există, ci „se naște” și apoi „crește”… Deci conceptul de autoritate exprimă creșterea: omul nu e un animal care după ce a fost înțărcat, încă de mic poate fi abandonat, ca să se descurce singur… nu! Căci omul are nevoie de educație și e chemat să crească, să se maturizeze. Autoritatea este ceea ce ne ajută să creștem…
Omul e singurul animal care știe că e al doilea… deci mereu recunoaște că există o autoritate deasupra sa. Dar nu autoritatea șefului haitei, ci una care derivă din faptul că omul știe că e creatură, că e limitat și simte că are nevoie de ajutorul altora, pentru a crește, pentru că omul e relație cu alții… Așadar autoritatea împlinește aceste roluri.
În același timp, autoritatea e locul fundamental al conflictului omului: omul e în conflict cu sine, cu Dumnezeu și cu părinții. Și toți știm acest lucru…
Noul raport cu Dumnezeu conduce din nou omul la reîmpăcarea cu rădăcinile sale, cu părinții. Cine nu-și iubește părinții, cine nu iubește autoritatea, nu se iubește pe sine… deci nu iubește viața… Și toți suntem așa, pentru că acesta e păcatul original: a nu iubi propriile rădăcini.
Așadar raportul bun cu autoritățile indică raportul bun cu sine, un raport care-i provine omului dintr-o experiență de viață nouă… și nu e un raport însușit din start… și pentru faptul că autoritatea este locul maxim al abuzului omului peste om… Nu-i vorba doar de faptul că autoritatea e interpretată rău, deci un om se simte rău și, astfel, face răul… Nu! Ci-i vorba și de faptul că autoritatea este exercitată rău: părinții pot deseori să-și exercite foarte rău propria autoritate… Autoritățile-și pot exercita foarte rău autoritatea… Observăm acest adevăr în lumea politică, unde autoritățile nu ajută să crească alții, ci să crească doar ele…
În textul nostru se propune în interiorul Bisericii (al comunității) un raport nou cu autoritățile, care-i un semn al raportului nou pe care omul îl are cu Dumnezeu, care-i adevărata autoritate: Cel care ne ajută să creștem.
Primul lucru privește aprecierea, cinstirea… După cum noi apreciem toți politicienii noștri, pentru că ne ajută să creștem în libertate, în inteligență, în cinste – cel puțin așa am vrea să fie – tot astfel trebuie să-i apreciați „pe cei care se ostenesc (străduiesc) pentru voi”. Prima însușire a autorității este: „cel care se ostenește pentru tine…”. Autoritatea reprezintă oamenii care cu adevărat muncesc pentru tine: părinții sunt cei care în mod real ți-au transmis viața, cu strădania lor și se ostenesc pentru tine… Așadar, prima însemnătate a autorității este osteneala… nu e nici prestigiul, nici puterea, nici stăpânirea, ci e o slujire grea… pentru că e o slujire care nu cere recompensă, nu e înțeleasă, ci-i înțeleasă greșit și, e o slujire care costă autoritățile, având și pericolul de a greși…
Conceptul de autoritate include atât osteneala, cât și cinstirea (aprecierea)… dar autoritățile pot greși, deci pot fi și disprețuite… Așadar un raport de stimă, pe de o parte – care-i supoziția de-a primi slujirea autorității care ne ajută să creștem – și un raport cinstit de osteneală din partea autorității și nu un raport de putere și stăpânire… „Nu așa să fie între voi! Voi știți că mai marii neamurilor le guvernează cu forța și doresc să fie numiți binefăcători. Nu așa să fie între voi, ci primul să fie ultimul și slujitorul tuturor”.
Așadar, autoritatea e slujire, este cea care se face sclavul altuia. Aceasta e singura autoritate pe care o cunoaște Dumnezeu, de a se face serv, pentru ca altul să crească. Și acesta devine modelul oricărei alte autorități: în Biserică, în familie, în stat. Deci e just să existe această autoritate și e just să fie apreciată. Așa cum e just să fie disprețuită autoritatea opusă. În schimb, noi apreciem mult autoritatea contrară (lumească) și am vrea să o avem în mână, dar nu vrem să o îndurăm… deci criticăm. În locul cinstei și al ostenelii, ne comportăm cu dispreț și stăpânire…
Ar fi minunat ca în interiorul familiei și al Bisericii să existe acest raport reciproc de încredere, adică cu adevărat eu cred că celălalt muncește pentru mine și mă slujește, deci nu vrea să mă domine și să profite de mine… Și el știe că eu înțeleg acest adevăr, fapt pentru care eu am încredere în el și-l stimez… Această stimă față de autoritate este supoziția necesară ca să existe o creștere, o maturizare… Dacă nu există această stimă, există numai rupturi și separări.
Vă spun că atunci când un om a rezolvat conflictul cu autoritățile, a rezolvat problemele vieții sale… a rezolvat problemele cu izvorul său (părinții, Dumnezeu) și cu sine… Deci a rezolvat problema păcatului original, care-i raportul greșit cu prima autoritate, adică imaginea greșită despre Dumnezeu care mă stăpânește, îmi interzice… Așadar cine a înțeles Evanghelia, cine L-a înțeles pe Dumnezeu și iubirea Sa pentru noi, începe să trăiască concret această nouă imagine despre Dumnezeu și despre autoritate… începe să o trăiască în relațiile sale cu alții.
Ultimul text din VT, Maleahi 3, vorbește despre Ilie – simbol al întregii epoci profetice – care trebuie să vină să „convertească inimile părinților spre fii și inimile fiilor spre părinți”. Sunt ultimele cuvinte ale VT. Așadar, mesajul este ca fiii să-i iubească pe părinți și viceversa… Fapt care înseamnă că iubirea părinți-copii nu-i lucrul cel mai automat… ci este scopul…
Când pe cruce Isus strigă „Eli, eli, lama sabactani”, ei spun că-l strigă pe Ilie, adică se gândesc la acest text. Așadar vine Ilie! De fapt, pe cruce vine Ilie; adică noi avem un raport nou cu Dumnezeu, cunoaștem că Dumnezeu e Tată, pentru că ne iubește atât de mult încât să ni-l dea pe Fiul, iar Fiul are un nou raport cu Tatăl, un raport de încredere și de abandonare în mâinile Sale…
Aprecierea și cunoașterea eforturilor făcute de cei care conduc în Domnul, constituie condiția necesară ca să ajungă în inimile auditorului, mesajul pe care aceste persoane îl comunică… în cazul nostru sunt: apostolul Pavel și colaboratorii. Așadar cinstirea și cunoașterea eforturilor predicatorilor este condiția pentru ca Cuvântul vestit să fie primit… Dacă lipsesc aprecierea și cunoașterea, e clar că există un zid și ascultătorii nu vor primi Cuvântul…
A doua însușire a autorității este: „Cei care sunt mai marii voștri în Domnul”, în textul grec însemnând cei care stau înainte. Așadar autoritatea nu e cea care stă în spate să te controleze, e cea care stă înainte, făcând lucrurile pe care le faci și tu… adică autoritatea îți dă cea dintâi un bun exemplu… „În Domnul” e un termen tehnic pentru a indica viața credinciosului. Credinciosul „e în Domnul, umblă în Domnul, trăiește în Domnul, trăiește această viață nouă”… Așadar, autoritățile în această viață nouă, în această călătorie „stau înaintea ta”.
Deci nu șed, nu-ți fac umbră, ci autoritățile merg înaintea ta, îți deschid calea, se ostenesc mai mult…
În al treilea rând, autoritățile te „povățuiesc”, în limba greacă cuvântul înseamnă „îți pun în minte, îți amintesc”. Așadar rolul autorității e să-ți aducă amintirea (ri-cordo), să-ți conducă-n inimă Cuvântul Domnului. Deci nu există o altă povățuire, o altă amintire… Și întreaga viață creștină e amintirea a ceea ce Domnul a făcut.
Așadar, prin mijlocirea autorităților, Spiritul (cf. Io. 16) ne conduce (introduce) la întregul adevăr. Isus ne spune că Spiritul face această muncă, adică vitalitatea Sa, viața Sa introduce comunitatea – prin aceste persoane care amintesc – la întregul adevăr.
La v. 13 se repetă îndemnul de a-i aprecia pe cei care se ostenesc: „Stimați-i enorm”, adică „să-i socotiți vrednici de dragoste prisositoare”.
Stima – în Biblie – înseamnă gloria, adică modul în care un om apare în ochii altuia. Și omul are nevoie să fie stimat, căci altfel nu există.
Consistența, gloria unei persoane în limba ebraică e cavod, indicând greutatea. Deci ce greutate ai, ce consistență ai, ce identitate ai? E cea pe care ți-o dau alții.
În realitate, gloria – greutatea noastră – e stima pe care Dumnezeu o are pentru noi. Dumnezeu mă stimează atât de mult încât și-a dat viața pentru mine. Aceasta e greutatea, consistența și identitatea mea. Și trebuie să recunosc că atât eu, cât și alții, avem această identitatea… Aceasta este stima. Și devine bucuria valorii pe care fiecare om o are. Și e infinită. E opusul rivalității, al invidiei, care înseamnă neplăcerea (supărarea) pentru importanța altuia, pentru că tu nu-ți recunoști importanța ta… E căutarea măririi deșarte, a importanței goale…
În schimb, stima – importanța plină – e dată de convingerea că Domnul și-a dat viața pentru mine… Această stimă trebuie să o am pentru mine și pentru toți ceilalți oameni!
Această stimă nu este cultul persoanei, ci este „datorită lucrării lor”, a evanghelizării lor, e o stimă datorată raportului lor cu Domnul prin ceea ce spun (vestesc Cuvântul) și ce fac (dau exemplul bun).
Toate acestea ne ajută să trăim în pace. Unde nu există aceste sentimente, nu există pace; există conflict cu autoritățile… dar în realitate am un conflict cu mine însumi pentru că nu vreau să cresc… și nu-l recunosc pe cel care mă ajută să cresc… deci sunt în conflict și cu alții.
„Trăiți între voi în bună pace”… De fapt noi nu trăim în pace, căci există conflictul părinți-fii și în plus, a trăi în pace e ceva static… Așadar traducerea dinamică mai bună ar fi împăcați-vă… pentru a deveni treptat persoane de pace…
vv. 14-15
14 Vă îndemnăm, fraţilor, să-i mustraţi pe cei care sunt în dezordine, să-i încurajaţi pe cei timizi, să-i sprijiniţi pe cei slabi, să aveţi răbdare faţă de toţi.15 Aveţi grijă ca nu cumva să întoarcă cineva răul înapoi, ci întotdeauna căutaţi să faceţi binele unii faţă de alţii şi faţă de toţi.
În aceste versete ni se prezintă raportul cu alții…
Cine sunt alții? Sunt „cei fără rânduială, cei slabi la suflet, cei neputincioși și toți”. Eu sunt eu, ceilalți sunt toți ceilalți oameni… Cu alte cuvinte, celălalt întotdeauna este negativul… De ce? Pentru că nu sunt eu negativul! Interesant… Dar e și ceva adevăr, căci alții sunt egali cu mine, adică au aceleași defecte ca și ale mele, deci mă oglindesc…
Ce atitudine trebuie să am față de alții care mă oglindesc? Trebuie să am aceeași atitudine pe care Dumnezeu o are față de mine…
Dacă eu sunt indisciplinat, adică neordonat, Dumnezeu nu înseamnă că-mi distruge puținul pe care-l am, ci mă ajută… Așadar experiența pe care eu am avut-o – experiența că Dumnezeu îmi e aproape, în limitele mele – mă ajută ca eu să-i fiu aproape celuilalt, în limitele sale. În schimb, e interesant că – în viața cuplului, în viața familiei și-n viața comunității – limitele celuilalt întotdeauna sunt punctele în care tu îl prinzi în ofsaid și el se apără, deci limitele devin locul rivalității… Sau în cazul calităților celuilalt e și mai grav: mă deranjează și mai mult pentru că celălalt mă umbrește, deci îl atac și mai mult…
Pavel însă ne spune că părțile bune ale altuia trebuie să fie locul în care recunosc autoritatea care mă ajută să cresc, iar defectele sunt locul comuniunii, al compasiunii, al unirii mai profunde, exact cum face Dumnezeu cu mine (cum mă tratează Dumnezeu pe mine)…
Așadar eu nu trebuie să profit de slăbiciunea altuia pentru a-l distruge… ci slăbiciunea altuia devine locul în care eu devin ca Dumnezeu, adică devin milostiv; devine locul unei uniri mai profunde.
Pentru că noi toți avem limite – dincolo de limita păcatului și a mizeriei – la urmă avem și limita absolută a morții – înseamnă că toți avem nevoie infinită de compasiune, adică de milă.
Atitudinea de com-pasiune – în limba greacă e sim-patia – înseamnă „a îndura limita altuia și a o lua asupra ta”. Aceasta e atitudinea fundamentală a relației: e relația pe care o are Dumnezeu cu mine, care-i relația de simpatie, de compasiune, căci El îmbrățișează limitele mele și le ia asupra Sa; în limitele mele nu mă descurajează, ci mă încurajează și mă susține…
Și acest lucru în raportul de cuplu, în raportul cu fiii și în interiorul comunității e un lucru fundamental, adică raportul cu celălalt este unul de compasiune sau e unul de distrugere, în care limitele ori trebuie să le ascunzi, sau devin locul unui atac… iar în cazul calităților e și mai rău… și nu există o viață posibilă dacă lipsește această atitudine…
Apoi ni se descriu aspectele fundamentale ale limitelor… prima limită constă în a fi indisciplinați, în limba greacă însemnând „a fi fără vreo ordine”, adică indisciplinatul este cel care nu are un scop; nu e structurat bine, se pierde, e neatent… fără scop, nu e concentrat, merge în toate direcțiile și nu știe încotro să o apuce, rătăcitul, nepregătitul, neînarmatul… Iar nepregătiții sunt primele victime…
În loc să fie primele victime, Pavel le spune avertizați (preveniți, povățuiți) și e același îndemn de dinainte, care înseamnă „amintiți-le lor ținta, scopul”, puneți-le în minte că toți suntem frați și că avem aceeași cale de urmat…
Așadar pe cel nepregătit, rătăcit, pe cel care nu are ordine în viață, ajută-l să fie ordonat, să aibă un scop prin cuvântul tău, prin exemplul tău… și nu-l subjuga. Pentru că pe cel care nu-i ordonat, imediat îl domini…
Acești oameni rătăciți, pierduți, nu trebuie să-i ademenim, adică să le spunem: „Vino cu mine, pentru că eu te conduc”, ci trebuie ajutați. Aceasta e o formă profundă de slujire. Ei trebuie ajutați să înțeleagă încotro se îndreaptă… și cum… adică să-și ordoneze propria viață.
Adevăratul ajutor pe care ni-l putem da este acela de a ne ordona (a ne organiza și a ne rândui) viața, adică un om care nu are o viață ordonată, organizată, structurată în timp și spațiu, nu concluzionează nimic și-și risipește viața.
Într-un mod sau altul, toți suntem specialiști în a ne risipi viața, mai mult sau mai puțin… Așadar să ne ajutăm să ne punem scopul în minte, căci de aceea stăm împreună în numele Domnului, adică pentru a ne ajuta să vedem unde mergem și să mergem în acea direcție.
Există un alt caz: un om poate fi ordonat, poate avea în minte scopul just, dar poate fi „slab de suflet” (fricos), adică are sufletul mic, are puțină vitalitate… Atunci ce faci? Îl retezi (nimicești) și-l domini? Căci consideri că un astfel de om se chinuie și atunci crezi că știi tu ce trebuie să facă… În schimb Pavel ne spune să-l încurajăm, adică să-i rămânem aproape, vorbindu-i. Deci a nu-l bate pe umăr și a-i spune: „Curaj, mergi mai departe”, ci a sta lângă el și a-i vorbi, pentru a-i inspira încredere, curaj, să nu se simtă singur… Dacă și tu faci același drum, el nu se simte singur și acesta e curajul fundamental…
Când un om se simte singur, se descurajează…
Dacă stai lângă el, tu-i mărești sufletul, adică – prin modul tău de a sta lângă un om – poți să-i dai sau să-i iei viața; poți să-l încurajezi sau să-l descurajezi; poți stinge flacăra lămpii sau – alimentând-o – poți s-o faci să crească și să dureze…
E interesant cum noi profităm de defectele altora pentru a-i domina, pentru ca să ne simțim cineva… În schimb, defectele altora ar trebui să fie locul maximei solidarități. Căci ceilalți sunt egali cu mine… Atunci toți au nevoie de ceea ce și eu am nevoie…
În acest loc avem nevoie de înțelepciune, adică să înțelegem că, cu adevărat, limitele celor care trăiesc cu noi nu trebuie să fie motive de condamnare sau de instrumentalizare, de subjugare, ci limitele trebuie să fie locul solidarității, al comuniunii.
Apoi avem oamenii slabi (neputincioși, fără putere fizică), care au nevoie să fie sprijiniți… Fă pe „bastonul imbecilului”, căci imbecil înseamnă „fără baston”. Deci suntem îndemnați să fim baston pentru cei care nu-l au… Imbecilul tremură, nu are baston, nu are siguranță… Deci noi suntem chemați să dăm siguranță celor care nu au siguranță. Așadar suntem chemați să fim unul siguranța celuilalt și nu o amenințare pentru celălalt… Suntem îndemnați să ne acordăm reciproc încredere…
Acestea sunt reguli simple și totuși sunt fundamentale, deși mereu le uităm…
În final, Pavel ne invită să fim răbdători cu toții. Cuvântul răbdător în limba greacă înseamnă să avem un suflet mare, larg, dar și viscere largi.
Așadar, să nu spunem „acest lucru nu-l tolerez, nu-l pot înghiți”. Ci suntem chemați să mâncăm și să digerăm totul, adică să avem o capacitate digestivă, pozitivă, pentru a elabora tot ceea ce se întâmplă… Și nimic nu-i rămâne în stomac, adică nu-i rămâne vreun resentiment în inimă… Noi suntem chemați să fim răbdători, îngăduitori cu toți oamenii… După Imnul iubirii (cf. 1Cor. 13), prima calitate este să fim răbdători. Și e opusul egoismului, care-i meschin, e suflet mic, deci se închide în sine și nu-l acceptă pe celălalt.
Apoi, în ciuda acestor învățături, răul există… dar e clar că pentru noi, răul întotdeauna e în celălalt. Atunci ce trebuie să facem? Să nu-l restituim, adică să nu răspundem răului cu rău. Și aceasta e regula fundamentală!
Din nefericire, noi, răului îi răspundem cu răul nostru și astfel îl dublăm. Răul celuilalt evidențiază răul meu și-l face să iasă la lumină. Și astfel avem două rele… Și dacă vom continua așa, mereu va fi tot mai rău…
În schimb, cine l-a înțeles pe Domnul, înțelege că răul – mizeria – e locul milei, e locul iertării, adică locul în care-i nevoie de o iubire mai mare; e locul grației, al gratuității, e locul propriu lui Dumnezeu care e numai grație. Și grația înseamnă frumusețe, iubire gratuită, bunătate… Răul devine locul tipic al harului.
Deci noi nu trebuie să răspundem răului cu rău și în acest fel răul se termină. Acest lucru deja s-a întâmplat pe crucea lui Cristos: răul deja e biruit, și în omul care știe să nu răspundă răului cu rău, răul imediat e biruit…
Să nu răspundem răului cu rău, așa cum facem de obicei… Căci spre exemplu, un om îmi face bine de 99 de ori, dar îmi face rău o dată, eu întotdeauna răspund acelui singur rău… Sau, un alt exemplu: atunci când un om e brav, eu spun „Acel om e brav, însă…”. Și eu țin cont de acel „însă” care-i acel singur lucru care nu merge bine… Deci noi mereu suntem atenți la rău și astfel înmulțim răul, în schimb, în textul nostru, Pavel spune: „Căutați întotdeauna să faceți binele față de alții”…
Ne-au făcut de 99 de ori răul, iar o singură dată ne-au făcut binele… Pavel ne spune să privim și să urmăm acel singur bine, făcut de cealaltă persoană!
E interesant acest îndemn: „Căutați mereu binele între voi și față de toți”…
Acesta e optimismul serios: să căutăm binele. De acord că există răul, dar noi ar trebui să privim la tot binele care e în celălalt, încurajați de cuvintele „Căutați mereu binele”.
Dacă noi căutăm binele, îl aflăm, căci toți suntem fiii lui Dumnezeu. Iar răul care există, e relativ câte puțin în toți. E suficient să nu-l înmulțim, să nu-l lăsăm să sporească.
E interesant că noi avem o sensibilitate particulară față de rău… Dacă un om, care-i foarte gentil cu mine, dar îmi face un gest de mojicie (obrăznicie), din toate gesturile sale, eu îmi amintesc obrăznicia… Dacă într-un interval de timp de 20 de ani un om m-a călcat o dată pe picior, eu îmi voi aminti doar că m-a călcat pe picior și nu-mi voi aminti restul. Așadar amintirile noastre mereu sunt legate de aspectele negative… Și acest fapt e foarte greșit și periculos. Pentru că dacă noi legăm amintirile noastre de negativ, producem negativul… Iar credința e amintirea binelui, care absoarbe și negativul. Mai mult, negativul (răul) devine locul unui bine mai mare, adică al iertării, al acceptării altuia, al nevoii altuia după iertare și iubire, pe care tu o împlinești. Iar când va veni rândul tău, și răul tău va fi locul iertării.
Acestea sunt regulile comportamentului față de alții.
Regulile date până aici privesc raportul cu autoritatea și raportul cu frații. Acum Pavel merge la un nivel mai profund… la slujirea în Spirit…
vv. 16-18
16 Bucuraţi-vă întotdeauna! 17 Rugaţi-vă fără încetare! 18 Mulţumiţi pentru toate, căci aceasta este voinţa lui Dumnezeu în Cristos Isus cu privire la voi!
Primul îndemn e să ne „bucurăm mereu”. Creștinul e un om bucuros, în limba greacă avem cuvântul chairete, „bucurați-vă”, derivă de la charis care înseamnă frumusețe, grație, bunătate, iubire, gratuitate. Omul trăiește constant prin frumusețea, bunătate, iubirea, grația, gratuitatea lui Dumnezeu care l-a iubit. Deci, de tot restul nu trebuie să-l intereseze nimic, chiar dacă se termină lumea. Știu că se termină. Chiar dacă murim toți aici. Știu că vom muri. E o problemă de timp… În schimb problema e alta: fiecare dintre noi merită (valorează) iubirea infinită a lui Dumnezeu. Și acest fapt mi-l amintesc și cu acest fapt eu mă hrănesc și trăiesc. Deci îmi amintesc acest îndemn: „fii mereu bucuros”. Adică: trăiește mereu în bucurie. Bucuria e mereu semnul prezenței lui Dumnezeu. Iar Dumnezeu dă întotdeauna numai bucurie. Întristarea niciodată nu vine de la Dumnezeu, nici măcar întristarea pentru răul pe care l-ai făcut… Căci Dumnezeu îți dă darul convertirii și bucuria de a fi iertat.
Așadar, primul raport pe care trebuie să-l am în interiorul meu e tocmai de bucurie. Când? Mereu! De ce? Pentru că mereu sunt sub lumina iubirii lui Dumnezeu care și-a dat viața pentru mine. Iar creștinul își amintește acest adevăr… Acesta devine amintirea sa – ri-cordo – adică amintirea pe care o duce în inima sa; și această amintire devine măsura tuturor lucrurilor. Pentru că crucea și iubirea Domnului e judecata Lui peste lume. Și eu trăiesc din această judecată care-i iubire și milă…
Acest fapt nu înseamnă că apoi eu nu voi face opusul (răul)… dar cel puțin știu că e ceva greșit… Dar noi mereu credem că avem dreptate, atunci când vedem negru înaintea ochilor… Nu! Atunci când e ceață și tu ești pe munte, e adevărat că există ceața, dar munții există în ciuda ceții.. Iar când ceața dispare, vezi mai bine adevărul decât înainte, când era ceață…
Deci adevărul nu-i prezent atunci când e întuneric, ci adevărul atunci când ești bucuros… Și numai când ești bucuros trebuie să iei toate deciziile… Apoi e adevărat că vor veni în viață și momentele întunecate, dar tu trebuie să le dai importanța cuvenită, adică să nu privești la aceste momente, ci la iubirea lui Dumnezeu pentru tine…
Adevărata asceză (luptă) spirituală constă în a cultiva bucuria… Și e propriu lui Dumnezeu să ne dea bucurie fără vreo cauză și e tipic dușmanului să ne ia bucuria… Căci dacă-ți ia bucuria, te împiedică să călătorești, să trăiești… Astfel și-a atins scopul…
Categoria fundamentală a creștinismului e bucuria. Cât durează? Mereu! Durează și-n timpul suferințelor; și pe cruce există această bucurie… „Fericiți voi când vă vor insulta, prigoni…”, pentru că e bucuria de a fi în comuniune cu Domnul.
Deci e o bucurie care nu-i superficială, nu e o formă de euforie psihică… ci e o formă de bucurie spirituală… care-și are izvorul în Dumnezeu.
Dacă privim în noi și gândim că Dumnezeu nu e cineva care dă bucurie, ne dăm seama că încă avem o credință slabă; încă avem idei greșite despre Dumnezeu… Atunci trebuie să-L rugăm pe Domnul să ne corecteze imaginea pe care o avem despre El… Dacă gândim că Dumnezeu e cineva care ne ia bucuria, ne amenință liniștea și pacea, dacă ne gândim că El bate la ușa noastră numai pentru că vrea să ne ceară ceva și nu să ne dea, atunci trebuie să-I cerem să ne corecteze imaginea greșită pe care o avem despre El. Trebuie să-I cerem să ne dea o credință corectă, adevărată, să ne arate că El e izvorul bucuriei…
Al doilea îndemn – care-i izvorul bucuriei din noi – este „să ne rugăm continuu”, pentru că rugăciunea este comuniunea cu Dumnezeu… Această comuniune cu El e izvorul bucuriei, pentru că El e bucuria.
Rugăciunea este experimentarea lui Dumnezeu – o experimentare continuă – de aceea se spune: rugați-vă neîncetat. Și această experimentare (cunoaștere) a Sa ne permite să fim bucuroși în Domnul, mereu.
Așadar rugăciunea nu e doar o practică, pe care o faci din când în când, ci e ca și respirația. Spre exemplu, uneori putem face exerciții de respirație, dar de obicei, un om respiră continuu, dacă nu, moare. La fel, rugăciunea e respirația vieții spirituale! E viața noastră! E comuniunea cu Dumnezeu și ea trebuie să existe mereu. Vor fi momente în care vom cultiva în mod special rugăciunea – comuniunea cu Dumnezeu – dar ea trebuie să existe mereu; după cum vor fi momente în care tu nu mănânci, dar trăiești mereu în baza a ceea ce ai mâncat…
Apoi Pavel explică ce fel de rugăciune și… e rugăciunea tipic creștină: „În orice lucru” – iată totalitatea, adică mereu și în orice lucru – ce trebuie să facem? „Să mulțumim”, să facem euharistie, adică e cuvântul tehnic cu care se indică celebrarea euharistică… deci să mulțumim pentru tot.
Ce înseamnă acest îndemn? Că fiecare lucru care mi se întâmplă e un dar al lui Dumnezeu. În spatele fiecărui lucru eu simt mâna Sa, iubirea Sa care îmi dă acel lucru, acea întâmplare… Atunci de fiecare lucru mă bucur, chiar dacă e unul mic. Mă refer la lucrurile juste… Dar de lucrurile greșite? Mă bucur de două ori, pentru că ele sunt locul iertării Sale și mă fac și mai asemănător cu El. Și de răul meu? Mă bucur dublu, pentru că înțeleg că e locul în care El a murit pentru mine și Și-a dat viața pentru mine și mă iubește infinit, astfel încât acolo unde se înmulțește păcatul, sporește și mai mult harul. Așadar, în toate trebuie să fac euharistie… Adică totul mă conduce la comuniunea cu Dumnezeu: atât binele cât și răul. Binele mă conduce la o comuniune profundă, pentru că recunosc în El izvorul binelui. Răul mă conduce la o comuniune și mai profundă pentru că mă provoacă să descopăr profunditatea iubirii Sale și apoi să o trăiesc și eu, atât față de mine, cât și în raport cu cei din jur.
Putem fi bucuroși, putem face euharistie și-n suferință? Pavel ne spune să fim bucuroși și să facem euharistie mereu în lucrurile care ne bucură dar și în lucrurile care ni se întâmplă în viață… deci și-n suferință…
vv. 19-22
19 Nu stingeţi Duhul! 20 Nu dispreţuiţi profeţiile, 21 dar cercetaţi toate: păstraţi tot ceea ce este bun! 22 Feriţi-vă de orice fel de rău!
Versetele prezintă slujirea carismelor
Aici avem o regulă fundamentală pe care Sf. Ignațiu o utilizează ca titlu al regulilor sale de discernământ…
Prima regulă e negativă: nu stingeți și nu disprețuiți… Cu alte cuvinte, noi suntem obișnuiți să stingem toate sentimentele pe care le avem și de multe ori nici nu știm să le recunoaștem… și le disprețuim, nu le dăm adevărata valoare… Însă ar trebui să începem să percepem și să dăm adevărata valoare la tot ceea ce simțim… pentru că apoi noi acționăm în baza a ceea ce simțim.
Așadar, prima regulă fundamentală este: fii atent la ceea ce se întâmplă în tine… Aceasta e viața spirituală: fii atent la viața Spiritului. Cu alte cuvinte, percepe ceea ce-i în tine! Nu fi inconștient! Nu stinge conștiința! Și de aceea e importantă examinarea conștiinței, adică să știi să percepi ceea ce se întâmplă în interiorul său. Și acesta e începutul vieții spirituale. Dumnezeu nu a lucrat numai până în urmă cu 2000 de ani, ci încă lucrează 24 de ore pe zi în inima noastră. Deci simte cum El lucrează prin Spirit și prin profeție, adică Cuvântul lui Dumnezeu… Domnul lucrează în interiorul nostru așa… Începutul vieții spirituale e faptul că viața lui Dumnezeu lucrează în mine…
Ce avem din viața lui Dumnezeu în noi? Aceasta e viața creștină, e tocmai ceea ce Dumnezeu face în mine!
A doua regulă este: „examinează totul”, pentru că poate exista spiritul bun și spiritul rău. Mai întâi percepe totul: binele și răul. Apoi deosebește binele de rău… în mine există imbolduri bune și porniri negative… însă le percep pe toate și după ce le-am perceput, mă întreb, „sunt un bine sau sunt un rău?”. Iar aceasta e evaluarea mea. Apoi am liberul arbitru: țin ceea ce-i bine, consimt, și mă dezic de ceea ce e rău, deși simt răul… Aceasta e regula fundamentală a comportamentului moral… A simți ceea ce se întâmplă… De obicei nu simțim… Avem nevoie de un lung exercițiu. Și chiar dacă nu percepem, oricum facem exact ceea ce simțim… Fapt pentru care acționăm inconștient, făcând binele și răul, și distrugând liniștit, trăind fără să deosebim dreapta de stânga, la fel ca animalele…
În schimb, trebuie să începem să percepem ce avem în interior… și după, să cunoaștem și să examinăm dacă e un bine sau un rău… Apoi, ceea ce-i bine îl aprob, îl consimt; iar de ceea ce-i rău mă dezic, deși știu că am răul în mine… Și e singura libertate pe care o am. Și acesta e începutul drumului meu spiritual.
E minunat că în Scrisorile sale, în special în concluzie, Pavel ne îndeamnă să știm să citim (să privim) în interiorul nostru întreaga istorie a vieții lui Cristos și a vieții spirituale care se întâmplă.
vv. 23-28
23 Însuşi Dumnezeul păcii să vă sfinţească în mod desăvârşit, şi fiinţa voastră întreagă: duhul, sufletul şi trupul să se păstreze fără prihană pentru venirea Domnului nostru Isus Cristos. 24 Credincios este cel care vă cheamă. El va şi înfăptui. 25 Fraţilor, rugaţi-vă şi pentru noi. 26 Salutaţi-i pe toţi fraţii cu o sărutare sfântă. 27 Vă rog stăruitor pentru Domnul, ca această scrisoare să fie citită tuturor fraţilor. 28 Harul Domnului nostru Isus Cristos să fie cu voi.
Versetele sunt o rugăciune concluzivă.
Concluzia începe cu cuvintele „Dumnezeul păcii să vă sfințească în totalitate”. Iată, Dumnezeu e Dumnezeul păcii, nu al neliniștii, al incertitudinii, al angoasei, al dubiilor noastre, ci e Dumnezeul păcii, El e izvorul păcii și El ne dă pacea.
Ce trebuie să facă? El trebuie să ne sfințească în totalitate. A ne sfinți, înseamnă a ne separa, adică a ne face ca El, a ne face oameni de pace, de bucurie, de comuniune, să ne facă oameni care percep ce se întâmplă în interiorul lor, apoi recunosc conținutul bun din interiorul lor și-l facă să crească.
„Astfel încât tot ceea ce-i al nostru” și aici urmează dimensiunile noastre „spiritul, sufletul și trupul” să nu fie trei lucruri rătăcite care mă divid în trei părți, ci să devină unul singur, o singură realitate „perfectă” care are o direcție: cea a întâlnirii cu Domnul Isus.
Întreaga mea viață are un centru, un sens, care e sensul întregii Scrisori: este vorba de întâlnirea mea cu Isus, care-I Fiul lui Dumnezeu, în care mă regăsesc, unde-L aflu pe Tatăl și frații.
Iată că Isus e momentul unificator al existenței mele, al totalității, al centrului nostru – Spiritul – al vitalității noastre, al tuturor forțelor noastre, al sufletului… și al trupului. Deci „totul să se păstreze desăvârșit pentru venirea Domnului nostru Isus”
Cum reușesc să mă păstrez desăvârșit în totalitate? Oare sunt brav și reușesc? Nu! „Fidel, credincios este Cel care vă cheamă și El o va face!”. Cu alte cuvinte, viața spirituală nu e o pretenție de-a mea că voi reuși, pentru că eu sunt o persoană bravă… Persoanele brave, la maximum, devin farisei și nu creștini… Faptul că eu voi reuși să mă păstrez desăvârșit e fondat în încrederea în Domnul: Domnul e Cel care lucrează.
Așadar să nu pretindem desăvârșirea, perfecțiunea, ci să o așteptăm…
Nu e că eu fac recensământul capacităților mele și bazându-mă pe ele spun: atunci mă străduiesc, mă angajez, mă sforțez… nu! Căci dacă aș reuși să devin perfect cu puterile mele, ar fi ceva tragic… I-aș face concurență lui Dumnezeu.
Însă realitatea este că eu primesc de la El în dar perfecțiunea mea… Căci dacă m-aș încrede în mine, ori mă prăbușesc imediat, ori devin fariseu și mă împotrivesc lui Dumnezeu… Dacă însă eu mă încred în El, nu mă mai prăbușesc, căci am puterea lui Dumnezeu… De aceea omul umil mereu are mari dorințe. Pentru că omul umil așteaptă totul de la Dumnezeu, iar Dumnezeu poate face mult…
În schimb cel mândru, cel superb, are doar dorințe meschine. Ce vrea el? Vrea acele trei, patru lucruri, pe care el știe să le realizeze; și nu vrea mai mult. Și spune că restul lucrurilor nu e capabil să le facă… și nici nu încearcă, căci ar face o figură urâtă…
În schimb credinciosul umil poate totul! Are dorințe infinite, are aceleași dorințe ale lui Dumnezeu. Și știe că Dumnezeu e fidel, e credincios și le va împlini.
Acesta e începutul vieții spirituale… Ca virginitatea Mariei – care primește darul lui Dumnezeu, dar nu-l face ea, ci-L primește – la fel, incapacitatea noastră spirituală e locul tipic al creșterii, al încrederii în Dumnezeu…
În schimb noi facem din incapacitățile noastre locul dezamăgirii noastre pentru că suntem orgolioși și rămâne dezamăgiți de noi… Însă incapacitățile noastre sunt locul puterii: e clar că eu nu reușesc…
Apoi se încheie cu salutul „fraților”, repetat de trei ori… fraților cărora le cere rugăciunea de mijlocire… Pavel cere ca ei să mijlocească pentru el… așadar toți avem o datorie să mijlocim, unii pentru alții…
Ce eficiență poate avea rugăciunea unuia pentru celălalt? E important să ne rugăm unii pentru alții, căci rugându-mă pentru o persoană, eu însumi pot afla modul de a mă raporta față de acea persoană, în mod diferit de cum m-am raportat la ea în trecut… Îl rog pe Domnul să intervină asupra acestei persoane, deci e un fel de binecuvântare pentru această persoană… e un a bine-cuvânta persoana, adresându-ne lui Dumnezeu.
Apoi Pavel cere ca Scrisoarea să fie citită tuturor fraților… e interesant că pe atunci, în comunitate, deja se citeau scrisorile lui Pavel ca fiind Cuvântul lui Dumnezeu…
Și se încheie cu salutul: „Harul Domnului să fie cu voi”.
Dorința și urarea pe care o facem fiecăruia dintre ascultători este: cu adevărat această iubire și acest har să vă însoțească mereu.
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Ioan Moldovan și Gabriela Neag