După o jumătate de oră de linişte în cer – când s-a deschis al şaptelea sigiliu al cărţii – ne aşteptam, în sfârşit, să cunoaştem conţinutul ei dar, în grabă, Apocalipsa ne aminteşte din nou de numărul „şapte”: cel al trâmbiţelor.

În cateheza trecută ne-am referit mult la acesta, adică la primele patru trâmbiţe; apoi cele trei „vai-uri” corelate cu conţinutul trâmbiţelor cinci, şase şi şapte.

În această parte vom analiza problema a trei numere fundamentale: şase, şapte şi opt. Toate aceste numere au un sens, fiind utilizate de textul biblic încă de la început, în strânsă legătură cu structura timpului şi spaţiului mântuirii. Deci ele oferă coordonatele timpului care trebuie stabilite în funcţie de numărul şapte, adică să ţină seama de ciclul săptămânal, şi apoi spaţiul structurat: pământul, cerul, apele şi toate creaturile.

Numărul şase

Acesta face trimitere la ziua în care omul a fost creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Este „ziua zilelor”; ziua în care omul sărbătoreşte, deoarece pe chipul său străluceşte chipul lui Dumnezeu. În acelaşi timp, numărul şase reprezintă un imbold către perfecţiunea reprezentată de numărul şapte. Prin urmare, simbolizează şi imperfecţiunea, după cum şi omul este imperfect. Citind textul biblic, vom înţelege că omul este imperfect tocmai pentru că experimentează păcatul, ceea ce tradiţia numeşte „păcatul originar”: pătrunderea răului în lume şi în istoria oamenilor.

Numărul şapte

În cultura noastră numărul şase reprezintă ziua dinaintea sâmbetei: vinerea. Numărul şapte însă reprezintă sabatul (sâmbăta), ziua plinătăţii, ziua care împlineşte întregul timp. Acesta simbolizează în tradiţia ebraică plinătatea, întregimea. Prin urmare, desăvârşirea, împlinirea este reprezentată de numărul şapte. Dar, atunci când se împarte la doi numărul şapte, se obţine 3,5 şi acest număr defineşte incompletul.

Numărul opt

Folosindu-se de tradiţia ebraică, tradiţia creştină este de părere că acea primă zi după sâmbătă – care se va numi „ziua Domnului”, după cum şi Apocalipsa-i spune „ziua revelaţiei” – este acea zi unică, ziua cea mai importantă, acea zi de la care a repornit istoria, devenind, în mod paradoxal, ziua a opta, prin excelenţă.

Şi totuşi, zilele săptămânii sunt numai şapte. Deci numărul opt va însemna tocmai „ziua Înviatului”, ziua mântuirii[1].

Capitolul al XII-lea al Apocalipsei ne oferă conţinutul celei de-a şaptea trâmbiţe: „femeia îmbrăcată în soare” având luna la picioarele ei şi purtând pe cap o cunună cu 12 stele.

Am încheiat cateheza precedentă aprofundând al şaselea sunet al trâmbiţei, la Babilon, pe malul râului Eufrat, acolo unde se afla proorocul Iezechiel, pe malul Chebarului. Profetul primeşte această vocaţie prin vedenia unei cărţi care-i este dăruită, împlinind porunca de a o mânca.

Am explicat că „a mânca o carte” înseamnă a-ţi însuşi sensul profund al „Cuvântului Scripturii”, în aşa fel încât să devină limfa ta vitală şi astfel să-ţi transforme viaţa… Era dulce ca mierea, dar în acelaşi timp avea şi un gust amar. Tocmai acest gust amar ne-a rămas în gură, gândindu-ne la ceea ce reprezintă experienţa suferinţei, a încercărilor.

Ioan din Apocalipsă este tocmai Iezechiel. Trebuie să-l întâlnim de-a lungul acestui parcurs al trâmbiţelor: din Egipt, toată istoria plăgilor, ecoul plăgilor până la cea de-a cincea trâmbiţă. Dar, odată cu a şasea trâmbiţă, ne mutăm de-a lungul râurilor din Babilon. Sunt două mari experienţe ale poporului Israel – cea a încercării şi cea a exilului – în timpul cărora proorocul primeşte cuvântul profetic. Este cuvântul care pune la încercare, pentru că este pus el însuşi la încercare.

Asemenea lui Iezechiel, şi Ioan în Apocalipsă va trebui să privească înspre Ierusalim şi să pătrundă în măsurarea templului. Printr-o mână care-l ridică, Iezechiel este dus de pe malul Chebarului la Ierusalim. I se spune să privească un om – cu o trestie şi o funie în mână – pentru a măsura templul, adică spaţiile sacre în care se află mântuirea… În afara spaţiului sfânt nu există mântuire.

Cei doi martori şi sfârşitul celui de al II-lea „vai”

„După aceea, mi s-a dat o trestie ca un toiag şi mi s-a spus: «Ridică-te şi măsoară templul lui Dumnezeu, altarul şi pe cei care se închină în el. Curtea din afara templului las-o deoparte şi n-o măsura pentru că a fost dată păgânilor: ei vor călca în picioare cetatea cea sfântă timp de patruzeci şi două de luni, iar eu voi da [putere] celor doi martiri ai mei şi vor profetiza, îmbrăcaţi în sac, timp de o mie două sute şaizeci de zile». Aceştia sunt cei doi măslini şi cele două făclii care stau înaintea stăpânului pământului. Dacă cineva ar vrea să-i vatăme, foc va ieşi din gura lor ca să-i mistuie pe duşmanii lor. Într-adevăr, dacă cineva s-ar încumeta să-i vatăme, trebuie să fie ucis. Ei au putere să închidă cerul, ca să nu cadă ploaie în zilele profeţiei lor şi mai au putere asupra apelor, să le schimbe în sânge şi să lovească pământul cu orice fel de plăgi ori de câte ori ar vrea. Dar când vor termina mărturia lor, Fiara care se ridică din abis va face război cu ei, îi va învinge şi-i va ucide. Cadavrele lor vor fi în pieţele cetăţii celei mari care se numeşte în sens spiritual Sodoma şi Egipt, unde a fost răstignit şi Domnul lor şi, timp de trei zile şi jumătate, oameni din toate popoarele, triburile, limbile şi naţiunile vor privi cadavrele lor şi nu vor permite ca să fie înmormântate cadavrele lor. Iar locuitorii pământului se vor bucura de [moartea] lor, se vor veseli şi îşi vor trimite daruri unii altora pentru că aceşti doi profeţi i-au chinuit pe locuitorii pământului. Dar după trei zile şi jumătate a intrat în ei spiritul vieţii de la Dumnezeu şi s-au ridicat pe picioarele lor şi o mare groază i-a cuprins pe cei care îi priveau. Atunci au auzit un glas puternic din ceruri care le spunea: «Urcaţi-vă aici!» Iar ei s-au urcat la cer într-un nor în timp ce duşmanii lor îi priveau. În ceasul acela, a venit un mare cutremur şi a zecea parte a cetăţii a căzut şi au pierit în timpul cutremurului şapte mii de oameni. Iar cei care au rămas, cuprinşi de groază, îl preamăreau pe Dumnezeul din ceruri. Al doilea «vai» a trecut, iată al treilea «vai» vine curând” (Apoc. 11,1-14).

Nu este îndeajuns a fi chemat să fii profet, ci trebuie să înveţi să fii profet. Şi această voce pe care o auzise din cer – şi care este vocea divină – îi dă unele porunci. Îi spune lui Ioan să facă precum Iezechiel: să meargă şi să măsoare acest templu, tocmai pentru că spaţiul din afara templului este locul păgânilor, al celor care vor călca în picioare cetatea cea sfântă.

Templul din Ierusalim era locul sacru, dar exista o zonă înaintea templului pe unde puteau să treacă izraeliţii şi păgânii. Este vorba despre curtea din afara templului amintită în textul Apocalipsei. În schimb, locul sacru era un spaţiu în care numai poporul lui Israel avea acces. Acest lucru ne spune că templul devine simbolul mântuirii.

A măsura timpul şi spaţiul mântuirii – pentru Apocalipsă – reprezintă comunicarea profundă care are legătură cu logica numerelor. Aceasta este logica lui Dumnezeu care oferă unele măsuri (dimensiuni). În tradiţia ebraică totul este calculat, toate literele sunt numărate. Canonul va deveni un calcul al cuvintelor şi cărţilor. Deci, mântuirea are un spaţiu al ei şi este limitată. Cadoş, înseamnă „sfântul” în ebraică, dar sfântul este tradus şi prin cuvântul „despărţitul”. Acest criteriu al despărţirii desemnează locul mântuirii. A despărţi apele din dedesubturi de cele aflate deasupra, pământul de ape, reprezintă posibilitatea concretă în vederea mântuirii.

Templul este locul întâlnirii, dar şi al refuzului, al contestării şi opoziţiei reprezentate de „curtea din afara templului” (Apoc. 11,2). Prin urmare, viziunea ne-a purtat la Ierusalim.

Dacă Ioan trebuie să fie format ca profet şi să înţeleagă ce înseamnă să devină prooroc în lumina marii tradiţii profetice, este obligat să privească marile modele.

Înainte de toate, observăm o trăsătură particulară: cea a cronologiei care ne este oferită. În cartea Apocalipsei cronologia este complexă. Trebuie să facem unele calcule… Textul subliniază că păgânii „vor călca în picioare cetatea cea sfântă timp de patruzeci şi două de luni” (Apoc. 11,2). Apoi continuă: „Iar eu voi da putere celor doi martiri ai mei şi vor profetiza, îmbrăcaţi în sac, timp de o mie două sute şaizeci de zile” (Apoc. 11,3). Dacă avem în vedere şi textul din capitolele următoare, aflăm că: „Iar Femeia a fugit în pustiu, acolo unde i-a fost pregătit un loc de Dumnezeu, ca să fie hrănită acolo timp de o mie două sute şaizeci de zile” (Apoc. 12,6). Constatăm că pentru a treia oară se repetă acest interval de timp: „I s-a dat o gură ca să rostească vorbe pline de trufie şi blasfemie şi i s-a dat putere să lucreze timp de patruzeci şi două de luni” (Apoc. 13,5).

„Patruzeci şi două de luni” şi „o mie două sute şaizeci de zile”… Dar mai avem o adnotare spre sfârşitul capitolului al doisprezecelea, unde se vorbeşte despre „un timp”, despre „două timpuri” şi apoi de „jumătate de timp”[2]. Sunt prezentate trei coordonate care s-ar părea că sunt autonome, dar misterul se rezolvă astfel: imaginându-ne că lunile sunt formate din 30 de zile şi calculând trei ani şi jumătate… Textul vorbeşte despre „un timp”, „două timpuri” şi apoi despre „jumătate de timp”, adică de trei timpuri şi jumătate. Pe acestea le considerăm ca fiind trei ani şi jumătate şi calculând numărul zilelor cuprinse în acest interval de timp – în ideea că fiecare an are 360 zile – ajungem la rezultatul de „o mie două sute şaizeci de zile”. Calculând lunile pe timpul celor trei ani şi jumătate, vom observa că este vorba de 42 de luni.

Prin urmare, cele trei modalităţi folosite pentru a exprima acelaşi lucru înseamnă că aceste trei capitole sunt coordonate de aceeaşi dimensiune temporală.

Despre care dimensiune este vorba? De ce foloseşte aceste numere pe care le regăsim şi în profetul Daniel? Însă cei trei ani şi jumătate, conform profetului Daniel, reprezintă jumătatea ultimei săptămâni a anilor alcătuiţi din cele 70 de săptămâni. Deci înseamnă că este ultimul număr şapte al jumătăţii ultimei săptămâni care era anul sabatic. Faptul că este numai o jumătate de săptămână evidenţiază incompletul (neterminatul) care aici este simbolizat de suferinţă şi durere.

Notăm că textul aminteşte de doi martiri „îmbrăcaţi în sac” (Apoc. 11,3) care aveau misiunea de a profetiza. Profeţii nu mergeau în misiune îmbrăcaţi în sac. Sacul este semnul pocăinţei. Prin urmare, Ioan vrea să ne spună că este vorba de o profeţie pusă la încercare. Aceşti doi mărturisitori – „cei doi măslini şi cele două făclii” – sunt imagini ce amintesc de profetul Zaharia care, interpretându-le, consideră că îi simbolizează pe Zorobabel şi pe Iosua. Citind textul Apocalipsei, cineva ar putea să-i identifice pe cei „doi martiri” tocmai cu Zorobabel – conducătorul laic – şi cu Iosua – conducătorul preoţilor, dar află că cei doi martiri sunt descrişi astfel: „Au putere să închidă cerul ca să nu cadă ploaie în zilele profeţiei lor şi mai au putere asupra apelor, să le schimbe în sânge şi să lovească pământul cu orice fel de plăgi ori de câte ori ar vrea” (Apoc. 11,6). Din acest text am fi convinşi că cei doi martiri sunt Ilie şi Moise. De fapt, nu este vorba despre niciunul dintre aceştia, însă cei patru reprezintă o sinteză, într-un anume fel, a istoriei profetice. Aceşti doi martiri din Apocalipsă sunt ucişi de Fiara care vine din abis[3], iar „cadavrele lor vor fi în pieţele cetăţii celei mari” (Apoc. 11,8) datorită intervenţiei Fiarei. Tocmai la începutul capitolului al XIII-lea ne va fi prezentată această Fiară care declară război celor doi martiri, cu intenţia să-i omoare.

Acest mare oraş „care se numeşte în sens spiritual Sodoma şi Egipt, unde a fost răstignit şi Domnul lor” (Apoc. 11,8) este, de fapt, Ierusalimul. Prin acest limbaj Ioan este foarte combativ faţă de oraşul sfânt, Ierusalim.

Apoi apare speranţa: după ce au murit, vor rămâne morţi timp de trei zile şi jumătate. Şi aici avem jumătatea celor şapte zile: „Dar după trei zile şi jumătate a intrat în ei spiritul vieţii de la Dumnezeu şi s-au ridicat pe picioarele lor” (Apoc. 11,11). Acest limbaj este folosit şi de Iezechiel la capitolul 37, atunci când are vedenia despre oasele omeneşti uscate de tot, care vestesc învierea poporului şi învierea celor doi martiri. De fapt aceste două persoane aud invitaţia din înaltul cerului care le spune: „Urcaţi-vă aici” (Apoc. 11,12).

Tradiţia ne informează că Ilie s-a urcat la cer şi textele apocrife ne vorbesc despre ridicarea lui Moise la cer: două persoane care se întorc la Dumnezeu, în loc să coboare în adâncimile pământului; adică, după înviere, stau pentru totdeauna cu Dumnezeu.

Sintetizând, putem afirma că această primă parte încheie al şaselea sunet al trâmbiţei, prezentându-ne profeţia Vechiului Testament: drumul din Egipt înspre pământul făgăduinţei şi din pământul făgăduinţei înspre Egipt, căci istoria lui Moise este ieşirea prin Sinai; istoria lui Ilie este fuga din pământul făgăduinţei, pentru a se întoarce la poalele Muntelui Horeb şi Sinai. Ilie şi Moise sunt două personaje profetice prin excelenţă. Prin urmare, în Apocalipsă, Ioan va trebui să înveţe cum să se comporte ca profet, dar se va auzi imediat sunetul celei de-a VII-a trâmbiţe.

A şaptea trâmbiţă şi începutul celui de-al treilea „vai”

„Şi cel de-al şaptelea înger a sunat din trâmbiţă. Atunci au răsunat glasuri puternice în cer, spunând: «Împărăţia lumii aparţine acum Domnului nostru şi Unsului său. Iar el va domni în vecii vecilor». Şi cei douăzeci şi patru de bătrâni, care stăteau înaintea lui Dumnezeu pe tronurile lor, au căzut cu faţa la pământ şi l-au adorat pe Dumnezeu, spunând: «Îţi mulţumim, Doamne, Dumnezeule atotputernic, care eşti şi care erai căci ai pus mâna pe puterea Ta cea mare şi ai început să domneşti. Naţiunile se mâniaseră, dar a venit mânia Ta şi timpul celor morţi ca să fie judecaţi şi să dai răsplată slujitorilor Tăi, profeţilor, şi sfinţilor şi celor care se tem de numele Tău, celor mici şi celor mari şi să-i distrugi pe cei care distrug pământul». Atunci s-a deschis templul lui Dumnezeu care este în cer şi a fost văzut chivotul alianţei Lui în templul Său. Apoi au urmat fulgere, glasuri, tunete, cutremur şi grindină mare” (Apoc. 11,15-19).

Marea proclamare a biruinţei: „Împărăţia lumii aparţine acum Domnului nostru şi Unsului său. Iar el va domni în vecii vecilor” (Apoc. 11,15). În împlinire (desăvârşire), odată cu al şaptelea sunet al celei de-a şaptea trâmbiţe, ascultăm această bucurie mare. Cei 24 de bătrâni cad cu faţa la pământ, adorându-L şi mulţumindu-i Domnului. Este vorba de alianţa care recunoaşte centralitatea chipului lui Dumnezeu în acel moment.

Într-adevăr, a venit momentul în care se face vădită „ura lui Dumnezeu”. Acest limbaj biblic este cel care ne arată că ne aflăm înaintea ultimelor timpuri. Toţi morţii sunt invitaţi să învie: unii pentru viaţa veşnică – pentru a primi răsplata – iar alţii pentru moartea veşnică, aşa cum ne va înştiinţa Apocalipsa în ultimele capitole. În acest capitol se prevesteşte tema care va fi dezvoltată mai apoi: judecata finală.

Înaintea acestei mari preamăriri aduse de către cei 24 de bătrâni se întâmplă un lucru extraordinar. Se petrece acel eveniment care pe pământ, la Ierusalim, se înfăptuia numai o dată pe an la Iom Kipur, adică în ziua ispăşirii (în mod extraordinar, se petrecea în anul al cincizecilea, adică în anul jubiliar): Marele Preot putea să intre în Sfânta Sfintelor şi să vadă cu ochii săi chivotul legii în care erau puse cele două table de piatră ale legii, scrise – după cum subliniază Cartea Deuteronomului şi cea a Ieşirii – cu degetul lui Dumnezeu. Am putea spune că este vedenia sacramentală a prezenţei Dumnezeului lui Israel în oraşul sfânt, în mijlocul poporului.

Şi aici este în cer: „Atunci s-a deschis templul lui Dumnezeu care este în cer şi a fost văzut chivotul alianţei Lui în templul Său” (Apoc. 11,19). Este clar că nu este partea „sfintei” care se afla în faţa Sfintei Sfintelor, ci este partea cea mai ascunsă (tainică) în care numai marele preot putea să intre. Şi atunci este Dumnezeu Cel care se arată. Dacă este prezent chivotul legii, ne aflăm înaintea epifaniei, a teofaniei. Şi, de fapt, imediat urmează „fulgere, glasuri, tunete, cutremur şi grindină mare” (Apoc. 11,19).

La fel ca pe Sinai, Dumnezeu se arată… dar care este sensul profund al acestei reînnoite revelaţii?

Două semne în cer: femeia şi dragonul roşu

Pătrunzând în capitolul al XII-lea – unul dintre cele mai studiate din întreaga istorie a exegezei – întâlnim figura femeii îmbrăcate în soare. Simbolurile, imaginile din acest capitol sunt asemănătoare cu cele folosite în cazul sunetelor primelor cinci trâmbiţe care ne aminteau de istoria poporului în Egipt: istoria plăgilor şi a tuturor încercărilor lui Israel.

„Şi s-a arătat în cer un semn mare: o Femeie îmbrăcată în soare; ea avea luna sub picioarele ei, iar pe cap o coroană de douăsprezece stele. Ea era însărcinată; striga în chinurile naşterii, frământându-se să nască. Apoi a apărut un alt semn pe cer: iată, un dragon ca de foc, mare, având şapte capete şi zece coarne, iar pe capete şapte cununi împărăteşti. Coada lui târa a treia parte din stelele cerului şi le-a aruncat pe pământ. Dragonul stătea înaintea Femeii care trebuia să nască pentru a înghiţi copilul când va fi născut. Ea a născut un copil de parte bărbătească ce va păstori toate naţiunile cu un toiag de fier; copilul ei a fost răpit la Dumnezeu şi la tronul său, iar Femeia a fugit în pustiu, acolo unde i-a fost pregătit un loc de Dumnezeu ca să fie hrănită acolo timp de o mie două sute şaizeci de zile” (Apoc. 12,1-6).

Se deschide templul. Apare chivotul legii care are un rol hotărâtor, pentru că ori eşti aliatul lui Dumnezeu şi refuzi idolii ori eşti de partea idolilor şi-L refuzi pe Dumnezeul lui Israel.

În acest moment al judecăţii, al diferenţei, al separării „în alianţă”, iată că apar două semne mari în cer: unul reprezintă alianţa, iar celălalt contra-alianţa.

Cel dintâi este faimos: „O Femeie îmbrăcată în soare; ea avea luna sub picioarele ei, iar pe cap o coroană de douăsprezece stele” (Apoc. 12,1).

Nu este uşor să decodificăm semnalele prezente în descrierea acestui personaj feminin. Ne ajută un indiciu din Cartea Facerii, capitolul 37, care povesteşte istoria lui Iosif, fiul lui Iacob. Iosif este „visătorul”, cel care are multe vise. Povestindu-l pe primul, subliniază că împreună cu fraţii săi se afla pe câmp şi snopii lor se închinau snopului său. Relatându-l pe al doilea, evidenţiază că a văzut luna, soarele şi cele unsprezece stele şi toate aceste realităţi (corpuri) cereşti se închinau stelei sale. Atunci Iacob l-a întrebat dacă nu cumva Iosif ar da de înţeles că el (tatăl lui Iosif), mama şi fraţii i se vor închina lui? Însă, continuă textul biblic: „Iar tatăl său păstra aceste cuvinte în inima lui” (Gen. 37,11).

Aceste elemente, luna, soarele şi stelele, „se lipesc” de această femeie „îmbrăcată în soare” şi având luna sub picioarele ei. Luna este astrul nopţii şi soarele este astrul zilei, cel dare dă lumina. Stelele sunt cele din cer, sunt douăsprezece şi au forma de coroană (cunună), simbol al victoriei. Acestea fac trimitere la istoria lui Israel şi, în acelaşi timp, la istoria lui Iosif şi a familiei sale.

În ebraică, cuvântul „Israel” are genul feminin, prin urmare numele poporului este feminin. Toate metaforele profetice vor prezenta Israelul ca pe o femeie: poate fi vorba despre o mireasă, uneori chiar adultera, prostituata… Toate metaforele la feminin – din Biblie – fac trimitere la poporul lui Israel.

Din această cauză exegeţii au considerat că această femeie din Apocalipsă este fie poporul lui Israel, fie Maria, maica lui Isus. Acest text biblic stă la baza reprezentării – în iconografie – a neprihănitei zămisliri.

Sunt convins că, urmărind aceste etape, putem culege o mulţime de sensuri. Cel dintâi se referă la Israel în Egipt. Această etapă începe tocmai odată cu istoria lui Iosif, care-şi cheamă întreaga familie în Egipt. Acest episod, corelat cu Egiptul şi cu deşertul, va fi subliniat de mai multe ori în textul Apocalipsei.

Israelul în Egipt reprezintă naşterea poporului. Pentru că Geneza este cartea „părinţilor”, Exodul este cartea „fiilor lui Israel”. Altfel spus: Israel se naşte odată cu Exodul, dar începe să se nască spre sfârşitul Genezei. Din Geneză porneşte norodul, care va trebui să traverseze întregul deşert pentru a se maturiza şi a conştientiza că este un popor. Prin urmare, această „femeie” – care pe cale devine „o femeie care dă viaţa” – reprezintă Israelul care trebuie să nască. Această „femeie”, devenită „mireasă” şi metafora profetică „a lui Israel care va trebui să nască”, evocă „Israelul care va trebui să-L dăruiască lumii pe Mesia”. De-a lungul veacurilor, în care poporul va continua să se maturizeze, va răsări ideea conform căreia Mesia este fiul lui Israel. „Fecioara, fiica Sionului”… Israelul cel ales, care-l va oferi lumii pe Mesia, din tribul lui Iuda.

Odată cu venirea în lume a lui Cristos, este clar faptul că acea femeie din Israel, care l-a născut pe Mesia, este Fecioara Maria. Având în vedere descrierile textului sacru, putem oferi aceste interpretări. Pe de o parte, avem „femeia alianţei”, reprezentând fidelitatea: „întregul Israel aşteaptă”; pe de alta, celălalt semn: „un dragon ca de foc, cu şapte capete” – care indică plinătatea puterii şi a conducerii stăpânului; „zece coarne” – care subliniază puterea. Numărul zece este foarte important în tradiţia lui Israel: acest număr apare odată cu cele zece cuvinte (poruncile). În acest loc dragonul exprimă zece cuvinte opuse celor zece porunci care au pecetluit alianţa de pe Sinai… Apoi dragonul are această coadă care târăşte după ea o treime din stelele cerului.

Am amintit că una dintre relatările prezente în textele apocrife – privitoare la originea răului – subliniază că răul era cauzat fie de îngerii rebeli alungaţi din Paradis, fie de către stelele căzute. Observăm că acest dragon ca de foc este în interiorul acestui orizont imaginar, adică din cer va cădea pe pământ şi se va îndrepta înspre abis. Dragonul se aşază înaintea femeii care naşte un fiu, care va avea menirea de a păstori toate naţiunile, şi-i declară război, deoarece vrea să-i împiedice domnia. Ioan foloseşte acest limbaj pentru a sublinia puterea răului şi a idolatriei care se împotriveşte alianţei lui Dumnezeu.

Textul biblic vesteşte că, pentru a scăpa de dragon: „Femeia a fugit în pustiu, unde i-a fost pregătit un loc de Dumnezeu, pentru a fi hrănită acolo timp de o mie două sute şaizeci de zile” (Apoc. 12,6). Acest interval de timp reprezintă spaţiul persecuţiei şi al încercării.

Lupta cerească între arhanghelul Mihail şi dragonul de foc

„Şi s-a făcut un război în cer: Mihael şi îngerii lui s-au luptat cu dragonul; şi dragonul a luptat împreună cu îngerii lui, dar n-a avut putere şi nu s-a mai găsit locul lor în cer. Atunci a fost aruncat dragonul cel mare, şarpele cel de la început, care se cheamă diavolul şi Satana, cel care înşală toată omenirea, a fost aruncat pe pământ şi împreună cu el au fost aruncaţi şi îngerii lui. Şi s-a auzit un glas puternic în cer spunând: «Acum a venit mântuirea şi puterea, împărăţia Dumnezeului nostru şi puterea Unsului său pentru că a fost aruncat afară acuzatorul fraţilor noştri, cel care îi acuza înaintea Dumnezeului nostru ziua şi noaptea, dar ei l-au învins prin sângele Mielului şi prin cuvântul mărturiei lor şi nu şi-au iubit viaţa până la moarte. De aceea bucuraţi-vă, ceruri, şi cei care locuiţi în ele! Vai pământului şi mării pentru că diavolul a coborât la voi cuprins de mânie mare pentru că ştie că mai are puţin timp»” (Apoc. 12,7-12).

Şi izbucneşte un război în cer, acolo unde ajunsese şi acest copil care-l va înfăţişa tocmai pe Isus Cristos, Mielul. Acest război se duce între „îngerul prezenţei”, Arhanghelul Mihail[4] împreună cu „îngerii lui”, şi dragonul, un alt înger al prezenţei, care însă va deveni rebel. Îngerul rebel prin excelenţă este definit ca dragon.

Aceste versete înglobează o mulţime de prezentări specifice tradiţiei biblice: „dragonul”, apoi „şarpele cel de la început”[5]. Cel care este numit diavolos în greacă înseamnă „cel care rupe, desparte”. Simbolon înseamnă ceea ce uneşte. Prin urmare, Diavolul este opusul simbolului. Satan (satana) este seducătorul.

Apoi Apocalipsa descrie originea răului: „a fost aruncat pe pământ şi împreună cu el au fost aruncaţi şi îngerii lui” (Apoc. 12,9). Mihail şi ai săi se împotrivesc dragonului, diavolului, şarpelui celui de la început, seducătorului, satanei pe care-l alungă în abisurile pământului. Acest eveniment este povestit – după cum aminteam – în textele apocrife.

Biblia nu aminteşte de satana în prea multe locuri, dar descrie această fiinţă în Cartea lui Iov. Iov îl prezintă pe satana, aflat în cer, ca fiind unul dintre îngerii care stau în prezenţa lui Dumnezeu, cu misiunea de a coborî pe pământ şi a descoperi oamenii necredincioşi, infideli, pentru ca apoi să se reîntoarcă la curtea lui Dumnezeu, în cer, şi să-i explice Domnului, cine a trădat. Este acuzatorul oamenilor înaintea lui Dumnezeu. În Cartea lui Iov el vrea să-i amăgească pe oameni, cu scopul de a demonstra că nu există nicio posibilitate ca aceştia să-l iubească pe Dumnezeu în mod gratuit. Deşi, în cer, Dumnezeu este de părere că omul este capabil să-l iubească pe Domnul în mod gratuit, Satana nu crede.

Apoi textul biblic subliniază că în cer o voce proclamă: „Acum a venit mântuirea şi puterea, împărăţia Dumnezeului nostru şi puterea Unsului său pentru că a fost aruncat afară acuzatorul fraţilor noştri, cel care îi acuza înaintea Dumnezeului nostru” (Apoc. 12,10). Iată Satana! În acest text din Apocalipsă, Satana nu mai este un înger care-l slujeşte pe Dumnezeu, ci este un potrivnic prin excelenţă. Figura Satanei este a celui care acuză omul înaintea lui Dumnezeu.

Dumnezeu este de partea omului: Mihail se opune adversarului. Imediat se vesteşte o formă de blestem peste pământ şi peste mare pentru că acestea devin locurile care-l primesc pe despărţitorul (pe diavol) „care a venit la voi” (Apoc. 12,12). În acest loc se prevesteşte prima şi a doua Fiară. Una care ţâşneşte din mare şi alta care provine din pământ.

Diavolul este despărţit inclusiv în rolurile sale: încearcă să acopere totul, să fie prezent peste tot. Şi observăm că această ambiţie de invadare şi de extindere a răului creşte tot mai mult în descrierea pe care o face textul biblic, evidenţiind încercările pe care poporul a trebuit să le înfrunte în Egipt şi de-a lungul întregului Vechi Testament… Este încercarea credinţei; este ispita idolatriei, dar elementul care generează mântuirea este alianţa cu Dumnezeu.

Dragonul prigoneşte femeia şi descendenţa sa

„Când a văzut dragonul că a fost aruncat pe pământ, a început s-o persecute pe Femeia care născuse copilul de parte bărbătească. Dar i s-au dat Femeii cele două aripi ale vulturului celui mare ca să zboare în pustiu spre locul ei, unde este hrănită pentru un timp, pentru timpuri şi pentru jumătate de timp, departe de faţa şarpelui. Atunci şarpele a aruncat din gura lui după Femeie apă ca un fluviu, ca s-o ia fluviul. Dar pământul i-a venit în ajutor Femeii şi pământul şi-a deschis gura şi a înghiţit fluviul pe care îl aruncase dragonul din gura lui. Dragonul s-a înfuriat pe Femeie şi a plecat să facă război cu urmaşii descendenţei ei, aceia care ţin poruncile lui Dumnezeu şi au mărturia lui Isus, şi dragonul a stat pe nisipul mării” (Apoc. 12,13-18).

Parcă aceste versete reiau imaginea pe care textul biblic o prezintă atunci când îl descrie pe faraon care – în ciuda tuturor plăgilor – continuă să prigonească poporul Israel. Chiar dacă Dumnezeu intervine în favoarea Israelului, faraonul continuă să persecute poporul şi nu cedează. La fel se comportă şi acest dragon care – aruncat pe pământ – vrea să prigonească femeia, cea „care născuse copilul de parte bărbătească” (Apoc. 12,13). Este vorba tocmai de Femeia promisiunii; este chiar Israelul, poporul ales de Dumnezeu.

Şi vrea s-o prigonească cu atâta râvnă, încât: „şarpele a aruncat din gura lui după Femeie apă ca un fluviu, ca s-o ia fluviul” (Apoc. 12,15). Să ne amintim apele cele mari ale Mării Roşii, în momentul în care trebuiau să fie trecute. Încercarea de a elimina poporul Domnului: dacă Israel este salvat de ape, Egiptul şi faraonul vor fi omorâţi de acele ape.

„Dar pământul i-a venit în ajutor Femeii şi pământul şi-a deschis gura şi a înghiţit fluviul pe care-l aruncase dragonul din gura lui” (Apoc. 12,16). În acest loc dragonul îşi schimbă obiectivul: nu mai este femeia, ci descendenţii ei, adică aceia care ţin poruncile lui Dumnezeu, cei care-l mărturisesc pe Isus, adică tocmai comunitatea creştină.

În capitolul al XII-lea se face trecerea de la istoria lui Israel la aşteptarea lui Mesia şi apoi la copilul care se naşte, Mesia mult aşteptat. Mesia este Isus Cristos şi, evident, femeia este Maria, iar cei care urmează învăţătura şi propovăduirea lui Isus sunt creştinii. Aceasta este istoria de la Vechiul la Noul Testament. Dragonul este expertul acestei experienţe, în special atunci când în Vechiul Testament, pe de o parte, se afla Dumnezeul lui Israel – Elohim, Adonai – iar pe de alta, puterea răului numită în chip diferit: Diavolul, Satana, Şarpele cel de la început.

Să vorbim acum despre noua alianţă. Cum se va dezvolta aceasta? Se va converti poporul la Dumnezeu? Şi „teoria originii răului” va rămâne aceeaşi ca înainte sau va evolua la fel cum va evolua „imaginea” lui Dumnezeu? În tradiţia creştină Dumnezeu nu mai este singur, unic, monoteist ca Dumnezeul lui Israel, ci Dumnezeu începe să fie numit Tată, Fiu şi Spirit. Oferindu-ne textul sacru o descriere mai bogată a fiinţei lui Dumnezeu, chipul răului rămâne acelaşi?

Prima Fiară cu puterea dragonului ca de foc

„Şi am văzut o Fiară ridicându-se din mare, având zece coarne şi şapte capete; pe coarne avea zece cununi împărăteşti, iar pe capete, nume de blasfemie. Fiara pe care am văzut-o era asemenea leopardului: labele ei erau ca ale ursului, iar gura ei era ca gura leului: Dragonul i-a dat puterea sa şi tronul său şi o mare autoritate. Unul dintre capetele sale era rănit ca de moarte, dar rana de moarte fusese vindecată. Atunci, tot pământul cuprins de uimire, s-a dus după Fiară. Şi au început să se închine dragonului pentru că a dat autoritate Fiarei şi să se închine şi Fiarei, spunând: «Cine este asemenea Fiarei şi cine poate să se lupte cu ea?» I s-a dat o gură ca să rostească vorbe pline de trufie şi blasfemie şi i s-a dat putere să lucreze timp de patruzeci şi două de luni. Şi-a deschis atunci gura cu blasfemii împotriva lui Dumnezeu şi a început să profereze blasfemii împotriva numelui Său şi a cortului Său, împotriva celor care locuiesc în ceruri. Şi i s-a dat putere să poarte război împotriva sfinţilor şi să-i învingă; i s-a dat autoritate asupra fiecărui trib, popor, limbă şi naţiune. I s-au închinat toţi locuitorii de pe pământ al căror nume n-a fost scris de la întemeierea lumii în cartea vieţii Mielului înjunghiat. Dacă cineva are urechi, să audă. Cine trebuie să meargă la închisoare, la închisoare să meargă; cine trebuie să moară de sabie, de sabie va muri. În aceasta este statornicia şi credinţa sfinţilor” (Apoc. 13,1-10).

Dragonul, şarpele de la început, diavolul, satana se află pe malul mării. În Vechiul Testament, marea este simbolul apelor mari, al morţii, al răului. Şi tocmai din mare, din realitatea răului se naşte prima dintre cele două Fiare care continuă activitatea dragonului.

Dacă dragonul a fost oprit de intervenţia cuiva, pe scenă îşi face apariţia o Fiară cu „zece coarne şi şapte capete”, adică imită dragonul, iar acesta îi dăruieşte „puterea sa şi tronul său şi o mare autoritate”. Ceva asemănător se întâmplă în Cartea lui Daniel la capitolul al VII-lea atunci când – Cel care şade pe tron, Dumnezeul lui Israel – dăruieşte împărăţia şi puterea celui care vine pe nori şi care este asemănător cu fiul omului. Tocmai această dinamică a oferirii puterii din Cartea lui Daniel o regăsim în acest text din Apocalipsă.

În acest loc este descris dragonul de foc – şarpele de la început – cel care oferă puterea sa celei dintâi Fiare. Şi în acest moment trebuie să înceapă răspândirea răului peste tot pământul. De fapt, textul biblic ne informează că Fiara exprimă cuvinte orgolioase care-L hulesc pe Dumnezeu. Este o Fiară care poate acţiona timp de 42 de luni. Este vorba de un timp limitat, pentru că simbolizează jumătatea numărului şapte, după cum am explicat. Este o Fiară care are gura ca a leului, din tribul lui Iuda, făcând referire la tribul lui Isus Cristos, la tribul lui Mesia.

Dragonul – care aparţine celei dintâi alianţe – este simbolul răului, aşa cum este înţeles acesta în Vechiul Testament. Cea dintâi Fiară corespunde – însă în mod negativ – lui Isus, lui Mesia; a doua Fiară va corespunde tot în sens peiorativ Spiritului Sfânt. Cu alte cuvinte – anticipez aceste lucruri astfel încât textul biblic care urmează va fi mai clar – există un anti-Dumnezeu-Tatăl (dragonul de foc), un anti-Dumnezeu-Fiul-Isus Cristos, numit Anticristul în Prima Scrisoare a lui Ioan (cea dintâi Fiară) şi un anti-Spiritul Sfânt (a doua Fiară, care – după cum va sublinia imediat textul biblic – va răsări din pământ).

Observăm că teoria răului se dezvoltă în paralel cu chipul lui Dumnezeu. Revelaţia ne ajută să pătrundem mai adânc în chipul lui Dumnezeu şi să-L percepem ca fiind Tatăl, Fiul şi Spiritul Sfânt. Dar nici răul nu rămâne indiferent, ci se extinde, pentru că se războieşte cu viaţa reprezentată de prezenţa lui Dumnezeu însuşi.

Textul biblic notează că Fiarei „I s-au închinat toţi locuitorii de pe pământ al căror nume n-a fost scris de la întemeierea lumii în cartea vieţii Mielului înjunghiat” (Apoc. 13,8). În cel de al VII-lea sigiliu ne întrebam cu privire la conţinutul cărţii: numele celor mântuiţi. Cine nu este scris în această carte, îl va adora pe Anticrist. Din Scripturi ştim că există o adoraţie pozitivă a lui Cristos şi a Tatălui Său. Însă răul – pentru a se răspândi cât mai eficient – trebuie să încerce să-l imite pe Dumnezeu, dar în sens contrar, adică făcându-şi tot mai mulţi adepţi.

Cealaltă Fiară în slujba primei Fiare

„Şi am văzut o altă Fiară ridicându-se din pământ: avea două coarne ca de miel şi vorbea ca dragonul. Ea foloseşte întreaga autoritate a Fiarei celei dintâi, în faţa ei, şi face ca tot pământul şi toţi locuitorii lui să se închine Fiarei dintâi căreia i se vindecase rana de moarte. Şi face semne mari: face chiar să cadă foc din cer pe pământ în faţa oamenilor. Şi-i înşală pe locuitorii pământului prin semnele pe care i-a fost dat să le facă înaintea Fiarei, îndemnându-i să facă un chip al Fiarei, care avea rana [produsă] de sabie şi totuşi trăia. Şi i-a fost dat să dea un spirit chipului Fiarei, aşa încât şi chipul Fiarei să vorbească şi să facă în aşa fel încât cei care nu se vor închina chipului Fiarei să fie ucişi. Ea a făcut ca toţi oamenii: mici şi mari, bogaţi şi săraci, liberi şi sclavi, să pună semn pe mâna lor dreaptă sau pe frunte, astfel încât nimeni să nu poată vinde sau cumpăra decât dacă are semnul numelui Fiarei sau numărul numelui ei. În aceasta este înţelepciunea: cine are minte să calculeze numărul Fiarei, căci este un număr de om. Numărul ei este şase sute şaizeci şi şase” (Apoc. 13,11-18).

Înainte de a cunoaşte identitatea acestei a doua Fiare, am dori să facem o scurtă sinteză a poziţiei originale a Evangheliei după Ioan. Deoarece autorul Apocalipsei este acelaşi cu autorul Evangheliei după Ioan, se pare că tocmai în Evanghelia după Ioan este subliniată teoria divină, folosită în mod opus de puterile care se împotrivesc lui Dumnezeu, în capitolele al XII-lea şi al XIII-lea din Apocalipsă.

Sunt capitole corelate cu aşa-zisele „discursuri de adio”, după Cina cea de Taină. Isus discută cu discipolii Săi despre salutul final – de adio – pentru că El trebuie să plece. Cristos le vesteşte că îi va „părăsi” şi, la un moment dat – în capitolele 14, 15 şi 16 – le spune că le va trimite un alt Paraclitos – noţiune greacă pe care noi o traducem prin „Mângâietor” sau „Avocat” (după cum subliniază traducerea latină Vulgata) – care este Spiritul Adevărului ce ne va conduce la întregul adevăr.

Acest Paraclet este descris de Isus ca fiind Cel capabil să prezinte oamenilor acţiunea lui Isus, atunci când El nu va mai fi. Deci Paracletul este numele folosit de Ioan în Evanghelie, pentru a-l nominaliza pe Cel care va veni şi va prezenta din nou oamenilor acţiunea lui Cristos: Isus nu va mai fi aici pe pământ, ci Paracletul va continua să garanteze acţiunea lui Isus înaintea oamenilor.

Paraclitos înseamnă „Mângâietorul”, dar în special înseamnă „Cel care apără”, „Avocatul apărării”. Astfel, pe de-o parte avem şarpele de la început (Satan), care este acuzatorul oamenilor înaintea lui Dumnezeu – deci oamenii sunt distruşi – iar pe de altă parte, Isus vesteşte că va pleca şi că va trimite pe cineva care va face ceea ce a făcut El – martorul fidel, Paracletul – şi care va rămâne cu oamenii de-a lungul întregii istorii: deci oamenii sunt mântuiţi.

Fiecare om are un avocat apărător lângă el. Tradiţia îl va numi „îngerul păzitor”. El are capacitatea de a ni-L prezenta pe însuşi Isus, astfel ca prin botez să renaştem în Cristos, datorită darului Spiritului. Tradiţia creştină va afirma că tocmai datorită darului Spiritului cel botezat poate să-L întâlnească pe Isus, care îi va revela chipul Tatălui. Dinamica este: de la Spiritul, la Fiul, la Tatăl.

Atunci când evanghelistul aminteşte de Spirit, vorbeşte despre Fiu: „Şi am văzut o altă Fiară ridicându-se din pământ: avea două coarne ca de miel şi vorbea ca dragonul” (Apoc. 13,11).

Un miel „care vorbea ca un dragon”, adică vestea un cuvânt din partea răului. Dragonul este anti-Dumnezeu-Tatăl. Fiara cu „două coarne ca de miel” este Anticristul – Isus Cristos este Mielul – care se îmbracă la fel ca un miel, ca Isus, dar este „anti”. Şi propaganda, publicitatea pe care o face această a II-a Fiară – adică anti-Spiritul – este în întregime în avantajul primei, a Anticristului. Este cea care încearcă să vândă produsele… Şi acesta este lucrul cel mai important pentru această Fiară. Nu este concentrată pe sine, ci îi îndeamnă pe oameni să fie atenţi la Anticrist. Căci dacă oamenii privesc prima Fiară, aceasta îi trimite la dragon.

Şi oare această dinamică folosită de cel rău nu este analoagă cu cea din sfera divină? Dacă oamenii acceptă Spiritul, acesta îi conduce la Fiul, iar Isus îi duce la Tatăl. Este aceeaşi structură, cu diferenţa că este inversată.

Cea dintâi Fiară a fost lovită la unul dintre capetele sale, dar apoi se vindecă – şi acesta este un mod de a spune că „învie” – aici amintindu-se de necesitatea însufleţirii chipului Fiarei. Dincolo de toate aluziile la Imperiul Roman, este curios că se vorbeşte despre un idol care trebuie să fie însufleţit, însă însufleţirea reprezintă o imitare a învierii, însă total contrară învierii lui Cristos.

În această dinamică, adepţii şi urmăritorii primei Fiare – care trebuie conduşi la a doua Fiară – sunt însemnaţi pe mâna dreaptă, care reprezintă acţiunea (faptele) şi pe frunte. Să ne amintim că erau 144 de mii de sigilaţi, cei scrişi în cartea vieţii Mielului, însă aici sunt cei pecetluiţi ca sclavi ai puterii răului.

În acest moment, autorul Apocalipsei pronunţă un număr care revelează oamenilor identitatea primei Fiare – şi nu a celei de-a doua – adică a Anticristului: „În aceasta este înţelepciunea: cine are minte să calculeze numărul Fiarei, căci este un număr de om. Numărul ei este şase sute şaizeci şi şase” (Apoc. 13,18).

Mulţi au încercat să interpreteze acest număr. Şi cei care nu cunosc deloc Apocalipsa au auzit câte ceva despre acest număr. Grupurile satanice au adoptat acest număr. Prin urmare, merită să subliniem unele aspecte legate de acest număr.

Curentele teologice sunt două. Cel dintâi se numeşte ghematriah[6] şi este modalitatea specifică tradiţiei ebraice de a atribui literelor din alfabetul ebraic şi grec câte un număr, astfel încât, scriind un cuvânt, fiecare literă are o valoare numerică; apoi adunând sau folosind alte moduri de calcul, numărul obţinut corespunde acelui cuvânt. Cei care au folosit această metodă sunt de părere că numărul „666” poate corespunde fie numelui „Cezar”, fie numelui „Nero”.

Însă rămân multe probleme (din punct de vedere al criticii textuale). Unele manuscrise conchid – inclusiv Irineu din Lion, în 180 d.Cr. – că numărul nu ar fi fost „666”, ci „616”. Ne aflăm înaintea unui număr mai mic cu cincizeci faţă de „666”. În acest caz ghematriah a studiat cum ar putea să raporteze acest număr fie lui „Nero”, fie lui „Domiţian”, un alt împărat care are legătură cu persecuţia creştinilor. Suntem de acord că Biblia este plină de ghematriah, dar în acest caz nu vom urma această metodă interpretativă.

Există o altă metodă folosită în cazul celor 153 de peşti din ultimul capitol al Evangheliei după Ioan. Vom prezenta acest mod de interpretare. Suntem de părere că – şi o spunem pentru că există un text în primul capitol al „Oracolelor sibiliene”[7] –, în greacă, numele „Jesus” – calculând valoarea tuturor literelor – are ca rezultat numărul „888”. Vizavi de numărul „8”, tradiţia creştină avea multe de spus: este cea dintâi zi după sâmbăta. Prin urmare, „888” este numele lui Isus.

Cum ajung ei la aceste numere? Studiul (apropo de „666”) aparţine aşa-zisului „număr triangular” – o modalitate cunoscută în lumea antică şi de pitagorieni – care scria un număr folosindu-se, spre exemplu, de o mulţime de puncte dispuse în formă de triunghi: sus se pune un punct, sub el altele două, apoi trei şi aşa mai departe… Calcularea numărului final se obţine prin însumarea tuturor punctelor.

Nu toate cifrele pot fi „numere triangulare”, ci numai câteva.

Alcătuind un triunghi format din 666 puncte, observăm că numărul 666 este suma tuturor punctelor de la primul punct – care alcătuiesc primul rând – până la rândul 36. Prin urmare, 36 este baza numărului 666.

1 ● 1

2 ●● 3

3 ●●● 6

4 ●●●● 10

5 ●●●●● 15

6 ●●●●●● 21

7 ●●●●●●● 28

8 ●●●●●●●● 36

9 ●●●●●●●●● 45

10 ●●●●●●●●●● 55

11 ●●●●●●●●●● 66

12 ●●●●●●●●●●● 78

13 ●●●●●●●●●●●● 91

14 ●●●●●●●●●●●●● 105

15 ●●●●●●●●●●●●●● 120

16 ●●●●●●●●●●●●●●● 136

17 ●●●●●●●●●●●●●●●● 153

18 ●●●●●●●●●●●●●●●●● 171

19 ●●●●●●●●●●●●●●●●●● 190

20 ●●●●●●●●●●●●●●●●●●● 210

21 ●●●●●●●●●●●●●●●●●●●● 231

22 ●●●●●●●●●●●●●●●●●●●●● 253

23 ●●●●●●●●●●●●●●●●●●●●●● 276

24 ●●●●●●●●●●●●●●●●●●●●●●● 300

25 ●●●●●●●●●●●●●●●●●●●●●●●● 325

26 ●●●●●●●●●●●●●●●●●●●●●●●●● 351

27 ●●●●●●●●●●●●●●●●●●●●●●●●●● 378

28 ●●●●●●●●●●●●●●●●●●●●●●●●●●● 406

29 ●●●●●●●●●●●●●●●●●●●●●●●●●●●● 435

30 ●●●●●●●●●●●●●●●●●●●●●●●●●●●●● 465

31 ●●●●●●●●●●●●●●●●●●●●●●●●●●●●●● 496

32 ●●●●●●●●●●●●●●●●●●●●●●●●●●●●●●● 528

33 ●●●●●●●●●●●●●●●●●●●●●●●●●●●●●●●● 561

34 ●●●●●●●●●●●●●●●●●●●●●●●●●●●●●●●●● 595

35 ●●●●●●●●●●●●●●●●●●●●●●●●●●●●●●●●●● 630

36 ●●●●●●●●●●●●●●●●●●●●●●●●●●●●●●●●●●● 666

La rândul său, numărul 36 are ca număr-bază cifra 8.

1 ● 1

2 ●● 3

3 ●●● 6

4 ●●●● 10

5 ●●●●● 15

6 ●●●●●● 21

7 ●●●●●●● 28

8 ●●●●●●●● 36

Cu alte cuvinte, baza cifrei „666” este cifra „8”. Este interesant acest fapt, deoarece 666, fiind compus din „6”, „6”, „6” codifică numărul „8”. Şi în concordanţă cu teoria pe care o susţinem – adică faptul că „666” este anti-Dumnezeu-Tatăl, Anticristul şi anti-Spiritul – Anticristul trebuie să fie expertul cifrelor „6” şi „8”. Pentru că trebuie să fie expert al acelei „vineri”: ziua creării omului şi a morţii lui Isus pe cruce, dar trebuie să fie şi expertul zilei a opta, ziua învierii. Prin urmare, este codificat numele care, de fapt, este simbolul Anticristului, care este anti-moarte şi anti-înviere. Şi în sinteză afirmăm că, în cazul în care această explicaţie este bună, în Apocalipsă aflăm interpretarea cea mai sofisticată din întreaga Sfântă Scriptură a teoriei originii răului.

Tradiţia creştină va prefera teoria antică, cea care vine din Vechiul Testament, adică: Dumnezeului unic îi corespunde răul unic (Satana unic). Dar Ioan – în Apocalipsă – îmbrăţişând ideea unui discurs „proto-trinitar”, elaborează o viziune anti-trinitară a răului în istorie.

Cum se poate rezolva problema? Oamenii pot fi mântuiţi numai dacă Dumnezeu – Tatăl, Fiul şi Spiritul Sfânt – va reuşi să anihileze puterea răului. Şi atunci trebuie să urcăm din nou la templu, să urcăm pe muntele Sionului şi să-i revedem pe cei 144 de mii.

Note:

[1] Părintele Sivio Barbaglia a prezentat aceste cateheze despre Apocalipsă în baptisteriul catedralei din Novara. Dânsul afirmă că: „prin acest baptisteriu, în formă octogonală – după cum erau construite toate baptisteriile încă din epoca paleocreştină – este reprezentată mântuirea oferită de structura numărului opt: ziua a opta, ziua Înviatului, indică renaşterea la viaţa cea nouă a catehumenului”.

[2] Cf. Apoc. 12,14.

[3] Cf. Apoc. 11,7.

[4] Acest Arhanghel este Mihail, unul dintre cei şapte pe care i-am amintit şi care în limba ebraică înseamnă „cine este ca Dumnezeu. Evidenţiind că Mihail este „împreună cu îngerii lui”, textul sacru subliniază că el este căpetenia (conducătorul) unei cete îngereşti.

[5] Şarpele face trimitere la Geneză, la imaginea în care era reprezentată idolatria cea mai teribilă, care în textul Genezei garanta viaţa şi fecunditatea.

[6] În limba italiană ghimatriah, ghematriah, ghematria sau gematria reprezintă studiul numerologic al cuvintelor scrise în limba ebraică (nota traducătorului).

[7] „Oracolelor sibiliene” sunt texte ebraice din diaspora din Alexandria apărute în sec. II-I î.Cr., pe care creştinii din sec. I-V le-au adaptat tradiţiei creştine.