În cateheza anterioară am prezentat cei şapte îngeri care au cele şapte plăgi ale lui Dumnezeu şi sunt reprezentaţi de cele şapte cupe… Numărul şapte… Astfel, am ajuns la interpretarea celui de-al şaptelea înger, a celei de-a şaptea plăgi şi a celei de-a şaptea cupe. Şi în interiorul acestui mare eveniment este citat un oraş care se divide în trei. Am subliniat că, după Iezechiel 5, oraşul este Ierusalim. Lecturând însă Apocalipsa, pare că oraşul este un altul, deoarece vorbind despre căderea oraşelor naţiunilor, Dumnezeu îşi aminteşte de Babilonul cel mare „pentru a-i da să bea cupa de vin a mâniei Sale” (Apoc. 16,19).

Ce simbolizează Babilonul? Este vorba de oraşul istoric? Este oraşul deportării sau este un simbol menit să reprezinte cu totul altceva? Acest mister va fi dezvăluit tocmai în capitolul al XVII-lea.

Babilonul cel mare: Ierusalimul infidel

„Şi a venit unul dintre cei şapte îngeri care aveau cele şapte cupe şi a vorbit cu mine, spunându-mi: «Vino, îţi voi arăta judecata desfrânatei celei mari care stă pe ape multe, cu care s-au desfrânat regii pământului, iar locuitorii de pe pământ s-au îmbătat cu vinul desfrânării ei». Şi m-a dus în spirit într-un pustiu. Am văzut acolo o femeie aşezată pe o Fiară de un roşu aprins, acoperită cu nume de blasfemie, având şapte capete şi zece coarne. Iar femeia era îmbrăcată în purpură şi în roşu aprins, împodobită cu aur, cu pietre preţioase şi mărgăritare. Avea în mână un potir de aur plin cu ororile şi necurăţiile desfrânării sale. Pe frunte avea scris un nume misterios: «Babilonul cel mare, mama desfrânatelor şi nelegiuirilor pământului»” (Apoc. 17,1-5).

Vizionarul Apocalipsei primeşte o invitaţie frumoasă de la un înger: „Vino, îţi voi arăta judecata desfrânatei celei mari care stă pe ape multe…” (Apoc. 17,1). În cartea lui Ieremia această expresie pare să indice tocmai oraşul Babilon, oraşul cel mare, oraşul imperiului. Observăm că, în mentalitatea biblică, „apele mari” nu le reprezintă doar pe cele ale Eufratului – pentru că este Babilonul – ci sunt şi apele sărate, apele mărilor, apele care aduc răul, reprezentând metafora originii răului. Textul creaţiei evidenţiază necesitatea eliberării pământului de apele cele mari. Este vorba despre apele care se află deasupra – apele dulci, apele de ploaie – şi de apele care se află dedesubt – apele cele mari. Aceste ape mari trebuie să fie despărţite de uscat.

Afirmând că desfrânata stă „pe apele mari”, textul sacru evidenţiază că această expresie reprezintă metafora originii răului. Şi alături de ea „s-au desfrânat regii pământului, iar locuitorii de pe pământ s-au îmbătat cu vinul desfrânării ei” (Apoc. 17,2). Se afirmă astfel că regii şi pământenii aderă la rău. Versetul foloseşte imaginea cupelor, subliniind că regii şi locuitorii pământului s-au îmbătat nu cu vinul mâniei lui Dumnezeu, ci „cu vinul desfrânării ei”.

Elementele sunt următoarele: cupa a şaptea şi cupele de aur, care sunt pline cu mânia lui Dumnezeu. În descrierea celei de-a şaptea cupe apar altele, alături de oamenii care se îmbată, dar se îmbată cu vinul cupei prostituatei celei mari. Prin urmare şi în aceste versete se vorbeşte despre „cupa lui Dumnezeu” şi despre o „anti-cupă”.

După ce îngerul îl cheamă să vadă „judecata desfrânatei”, îl duce în deşert. Cine locuia în deşert? Să ne amintim că în capitolul al XII-lea autorul Apocalipsei a prezentat „femeia îmbrăcată în soare”. Pe cap purta douăsprezece stele şi sub picioarele ei se afla luna. Am subliniat că această imagine era simbolul Israelului mântuit, al Israelului ales, devenind apoi imaginea Mariei şi ulterior a Bisericii. Pentru că din acea femeie s-a născut Mesia.

Textul subliniază că această femeie este salvată, pentru că a fugit în deşert. Prin urmare, în deşert deja se afla o femeie. Astfel, bibliştii spun: „Această desfrânată are legătură cu femeia din deşert… sau cu o alta?”. Câte femei se află în deşert? Suntem de părere că ne aflăm în faţa tipicei dinamici biblice în ceea ce priveşte reprezentarea, simbolizarea: logica idolatriei, pe de o parte, şi logica Dumnezeului lui Israel, pe de altă parte, redată cu ajutorul celor două figuri feminine. Scrierile sapienţiale vorbesc despre „femeia nebună” – cea care conduce pe cărările idolatriei – şi despre „femeia înţeleaptă” – cea care conduce la Dumnezeu. Două femei. Una deja se află în deşert şi reprezintă figura „femeii înţelepte”, care vine din Israel trăind după criteriile înţelepciunii, adică Fecioara din Nazaret, apoi Biserica, reprezentând întregul simbol al fidelităţii. Şi se află în deşert pentru a se putea mântui. Timpul deşertului este cel al încercării şi a prigoanei. În acelaşi timp şi cealaltă femeie este dusă în deşert.

Trebuie să ne amintim că prima femeie – simbolizând Israelul – reprezenta şi un oraş din Israel: oraşul sfânt. Şi Ierusalimul devine un simbol important în istoria poporului Israel, fiind un oraş disputat de Dumnezeu şi de logica umană diabolică. Numele Ierusalimului are o dublă însemnătate: Ieruşalaim care s-ar traduce „Ierusalimi”, pentru că este oraşul păcii şi totodată al războiului; oraşul lui Dumnezeu şi al omului. Numele oraşului exprimă această dualitate, dar în acelaşi timp putem afirma că este oraşul „femeii nebune” şi al „femeii înţelepte…”.

Ne aflăm în deşert şi Ioan vede „o femeie aşezată pe o Fiară de un roşu aprins” (Apoc. 17,3a). Aceasta este cea de-a doua femeie. Este „femeia nebună” şezând pe această Fiară şi fiind „acoperită cu nume de blasfemie, având şapte capete şi zece coarne. Iar femeia era îmbrăcată în purpură şi în roşu aprins, împodobită cu aur, cu pietre preţioase şi mărgăritare. Avea în mână un potir de aur plin cu ororile şi necurăţiile desfrânării sale” (Apoc. 17,3b-4). Şi pe fruntea sa era scris, în traducere corectă, nu „un nume misterios”, ci „un mister”. Şi se descoperă numele „Babilonul cel mare, mama desfrânatelor şi nelegiuirilor pământului” (Apoc. 17,5).

Bibliştii sunt de părere că Babilonul cel mare reprezintă Roma, capitala Imperiului. Roma este metafora care sugerează Babilonul din Apocalipsă… Marea Romă, femeia desfrânată care şade pe o Fiară având şapte capete şi zece coarne… Ne întrebăm din nou: într-adevăr este vorba de Roma?

Prostituata şi Fiara

„Şi am văzut femeia îmbătată de sângele sfinţilor şi de sângele martirilor lui Isus. Şi mult m-am mirat când am văzut-o. Dar îngerul mi-a zis: «De ce te miri? Îţi voi spune misterul femeii şi al Fiarei care o poartă, care are şapte capete şi zece coarne. Fiara pe care ai văzut-o era şi nu mai este. Se vor ridica din abis ca să meargă spre pieire. Iar locuitorii pământului, al căror nume nu a fost scris în cartea vieţii de la întemeierea lumii, vor fi cuprinşi de uimire văzând Fiara care era şi nu mai este, dar va veni din nou. Aici trebuie o minte care să aibă înţelepciune! Cele şapte capete sunt şapte munţi pe care era aşezată femeia. Mai sunt şi şapte regi. Cinci au căzut, unul este [în viaţă], celălalt încă nu a venit, iar când va veni trebuie să rămână puţin. Fiara care era şi care nu mai este, este chiar ca al optulea [rege]. El este dintre cei şapte şi merge spre pieire, iar cele zece coarne pe care le-ai văzut sunt zece regi care n-au primit încă regatul, însă vor primi autoritatea regească pentru o oră împreună cu Fiara. Aceştia au un singur gând: să dea puterea şi autoritatea lor Fiarei. Ei vor duce război împotriva Mielului, dar Mielul îi va învinge pentru că este Domnul domnilor şi Regele regilor şi cei care sunt împreună cu el sunt aleşi, chemaţi şi credincioşi». Apoi mi-a zis: «Apele pe care le-ai văzut şi pe care stă desfrânata sunt popoare şi mulţimi, naţiuni şi limbi. Cele zece coarne pe care le-ai văzut şi Fiara o vor urî deopotrivă, o vor jefui şi o vor lăsa goală, vor devora carnea ei şi o vor arde în foc, pentru că Dumnezeu le-a pus în inimă să-i îndeplinească planul şi, făcând acelaşi plan, să dea autoritatea lor Fiarei până când vor fi împlinite cuvintele lui Dumnezeu. Iar femeia pe care ai văzut-o este cetatea cea mare care are autoritate peste regii pământului»” (Apoc. 17,6-18).

Vom prezenta interpretarea pe care o dau majoritatea bibliştilor acestor versete cu un conţinut dificil. Acum, autorul Apocalipsei invită cititorul să fie foarte atent, pentru că urmează să-i descopere lucruri pe care nu le înţelege. Este ca şi cum i-ar spune că pe celelalte le poate pricepe. Însă problema constă tocmai în faptul că atunci când le descoperă, tot nu se înţeleg…

Explicaţia dată de majoritatea bibliştilor este următoarea: este vorba despre imaginea Imperiului Roman (capitala, imperiul, femeia, marea desfrânată a cărei identitate este exprimată, adică ascunsă sub numele „Babilonul cel mare”, care de fapt este Roma).

Fiara reprezintă Imperiul Roman şi Roma, fiind descrisă cu şapte capete şi zece coarne. S-ar zice că cele şapte capete sunt cei şapte munţi. Imediat cititorul poate să creadă că este vorba de cele şapte coline pe care este aşezată Roma. Apoi se adaugă faptul că cele şapte capete îi reprezintă pe cei şapte regi, din care deja cinci au trecut, unul este prezent şi unul trebuie să vină. Apoi aminteşte de un al optulea rege, care este Fiara.

Istoricii – interpretând acest text – sunt de părere că trebuie să pornească de la Augustus, dar nu au reuşit să fie de acord vizavi de numele regilor care trebuiau să alcătuiască această listă de şapte. Apoi s-au întrebat dacă trebuie să încheie lista cu Domiţian sau cu un altul. Prin urmare, este dificil să susţinem că acest text se referă la istoria din timpul autorului Apocalipsei (Imperiul Roman de atunci). Din această cauză, mulţi au renunţat la această idee şi au elaborat alta: aceste versete nu se referă în mod direct la Imperiul Roman. Ioan se foloseşte de aceste imagini, dar apoi el utilizează şi altele, astfel încât acest text – valabil pentru sec. I d.Cr. – este autentic şi astăzi pentru noi. Astfel, versetele se referă la puterea politică în sens general şi nu doar la puterea romană. Aceasta este explicaţia majorităţii exegeţilor.

Acum vă prezint o interpretare a acestor versete, acceptată numai de o mică parte a bibliştilor.

Prima afirmaţie este: „Şi am văzut femeia îmbătată de sângele sfinţilor şi de sângele martirilor lui Isus” (Apoc. 17,6). Prin urmare, dacă acea femeie este „îmbătată de sângele sfinţilor şi de sângele martirilor”, este o „desfrânată” (sau reprezintă un „oraş”) care prigoneşte comunităţile creştine. Bazându-se pe acest fapt, unii au spus că textul se referă la persecuţiile romane împotriva creştinilor. Cu siguranţă, este vorba de un oraş care prigoneşte comunitatea creştină. Dar numai Roma a prigonit primii creştini? Istoria vorbeşte despre două persecuţii: din timpul lui Nero şi din cel al lui Domiţian. Însă, dacă pătrundem în oraşul Ierusalim, observăm că prigoana împotriva creştinilor a început imediat după învierea lui Cristos. Şi continuă din anii treizeci până la începutul anilor şaptezeci.

La Ierusalim, printre diferitele grupări iudaice, grupul adepţilor lui Isus era incomod şi, prin urmare, persecutat.

Să presupunem că această femeie, în loc de Roma, ar simboliza Ierusalimul. În cealaltă interpretare, femeia era Roma şi şedea pe Fiară (care desemna imperiul: oraşul în relaţie cu imperiul)… Dacă în interpretarea noastră femeia reprezintă Ierusalimul, pe care Fiară şade? Cine este şi ce poate să însemne această Fiară?

Vom încerca să decodificăm acest limbaj. Autorul Apocalipsei ne avertizează că în acest scop este nevoie de o minte înţeleaptă. El susţine că cele şapte capete reprezintă cei şapte munţi pe care stă femeia. Interpretarea clasică afirmă că Roma este oraşul aşezat pe cei şapte munţi. Însă deja am subliniat că în Apocalipsă există o metaforă a munţilor care are legătură tocmai cu răul. Adică, atunci când muntele se prăbuşeşte în mare, el indică tocmai această revelaţie a răului. Prin urmare, aceste şapte capete sunt cei şapte munţi, iar numărul şapte reprezintă plinătatea unei realităţi care are legătură cu tema răului. Şi pe acest rău – pe această plinătate a răului – stă femeia.

Textul subliniază că regii sunt şapte. Ca şi cum ar spune că cele şapte capete –care sunt cei şapte munţi – reprezintă şapte regi. Există un aspect interesant în limba ebraică. Cine a scris acest text cunoştea limba ebraică[1]. În ebraică melek înseamnă rege, dar malak înseamnă înger, vestitor, mesager. Melek şi malak au trei consoane plus consoana alef în cazul lui malak, care are menirea de a face deosebirea între acest cuvânt şi melek, pentru că pluralele acestor două cuvinte sunt asemănătoare: miulakim (regii) şi malakim (îngerii). Deoarece în manuscrisele antice nu se scriau vocalele, dacă nu ar fi fost consoana alef, aceşti doi termeni puteau fi confundaţi cu multă uşurinţă. Apocalipsa aminteşte de foarte multe ori fie de „regi”, fie de „îngeri”. Însă cei care au tradus textul, cu uşurinţă au putut să greşească.

Noi susţinem că, în multe cazuri, „îngerii” sunt desemnaţi ca fiind „regi”. În verstele pe care le analizăm este vorba de „îngerii răului”, pentru că textul prezintă cele şapte capete, care sunt cei şapte munţi pe care şade femeia. Apoi susţine că sunt şapte regi. Noi presupunem că în locul regilor se află şapte îngeri. Acest fapt era exprimat în capitolul 9 la versetul 11: „Aveau ca rege peste ele pe îngerul Abisului” (melek şi malak al Abisului).

Dacă cei şapte regi pot fi cei şapte îngeri, înseamnă că este vorba despre îngerii negativi. Structura anti-trinităţii, despre care am vorbit, apare în mod analog şi în aceste versete.

Prin urmare, textul îi prezintă pe cei şapte regi – care sunt cei şapte îngeri – şi apoi vorbeşte despre zece coarne, care reprezintă zece regi sau zece îngeri. Este foarte interesant faptul că un text apocrif Cartea bătrânilor lui Enoh – amintind de îngerii care s-au răzvrătit împotriva lui Dumnezeu şi au fost alungaţi în Abis, în adâncurile pământului – ne spune că erau şaptesprezece îngeri. În versetele analizate se vorbeşte despre şapte regi, apoi zece regi; şapte capete, zece coarne; şapte îngeri, zece îngeri. Şaptesprezece: un număr interesant care este peste Fiară.

Putem afirma că acest text nu reprezintă o descriere codificată a stăpânirii romane (a împăraţilor romani), ci este o privire în urmă, pentru a vedea care era idolatria – originea răului – care sprijină femeia (care-i tocmai Ierusalimul). Oraşul practică idolatria, dar despre care Ierusalim este vorba? Este Ierusalimul Babilon! Este Ierusalimul idolatru!

Textul sacru subliniază încă un aspect ciudat: „Mai sunt şi şapte regi. Cinci au căzut, unul este, celălalt încă nu a venit, iar când va veni trebuie să rămână puţin. Fiara care era şi care nu mai este, este chiar ca al optulea rege, fiind dintre cei şapte şi merge spre pieire” (Apoc. 17,9b-12).

Vom încerca să decodificăm identitatea celor şapte munţi, şapte regi şi şapte îngeri.

„Cinci au căzut, unul este, celălalt încă nu a venit”. Pe lângă toate acestea, Apocalipsa adaugă faptul că al optulea rege este tocmai Fiara cu coarne. Şi al optulea rege este unul dintre cei şapte. Care dintre ei? Dacă deja cinci au căzut, iar al şaptelea trebuie să vină, atunci este cel de-al şaselea rege. Prin urmare, este al şaselea şi al optulea. Fiara este „şase” şi „opt”. Să ne amintim de finalul capitolului al treisprezecelea din Apocalipsă, care prezenta numărul triunghiular „666” cu baza „36”, iar acesta avea ca bază numărul „8”. Am subliniat că sunt codificate cifra „8” (care este numărul Înviatului) şi cifra „6”, care este numărul morţii din acea vineri, adică moartea lui Cristos. Structura Anticristului este cea care-i fură lui Isus vinerea sfântă şi duminica învierii: a şasea şi a opta zi. Le fură, pentru a convinge locuitorii pământului să se alăture şi să stea cu structura Anticristului, cu structura răului.

Şi în aceste versete apare această idee, pentru că, prezentând Fiara – care era şi nu mai este – se subliniază că ea „se va întoarce”. Şi aşteptarea revenirii Fiarei face trimitere la aşteptarea celei de-a doua veniri în glorie a Mântuitorului. Deşi interpretarea acestui text este mult mai complicată, noi alegem să ne oprim aici, sintetizând că ideea de bază este tocmai faptul că nu este Roma sau Imperiul Roman, ci este Ierusalimul desfrânata care s-a prostituat în faţa idolatriei, îndepărtând preoţii şi conducătorii politici ai Ierusalimului de la respectarea cuvântului lui Dumnezeu. Şi acesta era – în Ierusalim – atacul specific profeţilor.

Babilonul cel mare şi distrugerea Ierusalimului

„După acestea, am văzut un alt înger care cobora din cer şi avea o mare putere, iar pământul s-a luminat de gloria lui. El a strigat cu glas puternic, spunând: «A căzut, a căzut Babilonul cel mare şi a devenit o locuinţă a diavolilor, închisoare a oricărui spirit necurat, închisoare a oricărei păsări necurate, închisoare a oricărui animal necurat şi urât. Pentru că din vinul furiei desfrânării sale s-au îmbătat toate neamurile şi regii pământului s-au desfrânat cu ea, iar negustorii pământului s-au îmbogăţit prin puterea senzualităţii sale». Apoi am auzit un alt glas din cer spunând: «Ieşiţi dintr-însa, voi poporul meu, ca să nu fiţi părtaşi la păcatele ei şi să nu trebuiască să primiţi o parte din plăgile ei. Pentru că păcatele ei au ajuns până la cer, iar Dumnezeu şi-a amintit de nelegiuirile ei. Răsplătiţi-o cum v-a răsplătit ea şi daţi-i de două ori îndoit, după faptele ei. În potirul în care v-a turnat, turnaţi-i îndoit. Pe cât s-a preamărit pe sine şi s-a desfrânat, pe atât daţi-i chin şi jale. Căci spune şi inima sa: ‘Stau ca o regină şi văduvă nu sunt şi jale nu voi mai vedea’. Pentru aceasta, într-o singură zi, vor veni plăgile peste ea: moarte, jale şi foamete şi va fi mistuită de foc pentru că puternic este Domnul Dumnezeu care a judecat-o». Iar regii pământului, care s-au desfrânat şi s-au desfătat cu ea, vor plânge şi-şi vor bate pieptul când vor vedea fumul arderii ei, vor sta deoparte de frică din cauza chinurilor ei şi vor zice: «Vai! Vai! Tu, cetatea cea mare, Babilon, cetatea cea puternică! Într-un singur ceas a venit peste tine judecata!»” (Apoc. 18,1-10).

Dacă Babilonul este Ierusalimul – cel care se prostituează – înseamnă că raţionamentul precedent (în care regii erau simbolul îngerilor răi alungaţi din cer) este corect. În Cartea Genezei, la capitolul al şaselea, se spune că „fiii lui Dumnezeu” – tocmai „îngerii alungaţi din cer” – şi-au luat ca neveste pe fiicele oamenilor şi astfel i-au conceput pe „uriaşi”. Sfânta Scriptură subliniază că această acţiune reprezintă începutul sfârşitului: epoca lui Noe şi potopul cauzat de păcat, deoarece sfera lui Dumnezeu s-a unit cu sfera creaturii. Şi aceasta este una dintre teoriile care explică originea răului. Dar ce fel de femei erau cele care s-au unit cu îngerii? Erau desfrânatele… Astfel este reprezentată idolatria.

În textul din Apocalipsă, Fiara este tocmai cea care sprijină desfrânata. Fiara reprezintă îngerii alungaţi din cer. Ei sunt şaptesprezece; numărul şapte al plinătăţii. Dar apoi prostituata este lăsată, abandonată: „Cele zece coarne – pe care le-ai văzut – şi Fiara o vor urî deopotrivă, o vor jefui şi o vor lăsa goală, vor devora carnea ei şi o vor arde în foc” (Apoc. 17,16). Cu alte cuvinte, răul produce autodistrugere. Idolatria Ierusalimului va provoca distrugerea oraşului; la fel ca în vremea lui Nabucodonosor, Vespasian şi a lui Tit, în timpul căderii Ierusalimului.

În spatele Ierusalimului se ascunde identitatea Fiarei. Nu rezultă că pe muntele Sionului stă Fiara, ci dacă acel Ierusalim, care-l refuză pe Dumnezeu, se bazează pe idolatrie şi pe cel rău, înseamnă că şade pe Fiară. Şi acest fapt este extrem de grav, deoarece – deşi la început pare a fi un izvor al plăcerilor, al bunăstării – după puţin timp va cauza distrugerea Ierusalimului. De fapt, a căzut Babilonul cel mare, devenind o locuinţă a diavolilor… s-a autodistrus Ierusalimul.

„Apoi am auzit un alt glas din cer spunând: «Ieşiţi dintr-însa, voi poporul meu, ca să nu fiţi părtaşi la păcatele ei şi să nu trebuiască să primiţi o parte din plăgile ei»” (Apoc. 18,4) cuvinte care întăresc ideea că oraşul este Ierusalimul şi nu Babilonul. Cu alte cuvinte, cei care sunt fideli Cuvântului lui Dumnezeu, „poporul Meu”, sunt invitaţi să iasă din Ierusalim. Comunitatea creştină va ieşi din Ierusalim. Va părăsi oraşul înainte de distrugerea acestuia din anul 70 d.Cr., cauzat de conflictele interne cu caracter politic şi religios.

Această descriere a Ierusalimului este deja prezentă în unele texte ale Vechiului Testament. Spre exemplu, în Plângerile lui Ieremia, referindu-se la Ierusalim, profetul subliniază: „O, cum a rămas pustie cetatea cea cu mult popor! Cum a ajuns ca o văduvă cea mai de frunte dintre neamuri; doamna cetăţilor a ajuns birnică” (Plângerile lui Ieremia 1,1). Cetatea pustie este Ierusalimul şi nu Babilonul. Şi textul paralel din Apocalipsă zice: „Stau ca o regină şi văduvă nu sunt şi jale nu voi mai vedea” (Apoc. 18,7).

Textul din Plângeri notează că aceea care era cândva „doamna cetăţilor” şi „cea mai de frunte dintre neamuri” acum a fost călcată în picioare. Acest oraş este Ierusalimul. Nu este Babilonul. Şi din această cauză Babilonul este Ierusalimul din Cartea Plângerilor, este Ierusalimul infidel, este Ierusalimul desfrânat. Acest epitet este folosit de profeţi tocmai în cazul Ierusalimului şi nu în cel al neamurilor.

Şi apare strigătul, veştile din cer care sunt nişte ştiri (anunţuri) bune, fiind „o evanghelie”, o veste bună care proclamă că Ierusalimul a căzut, în sensul că Ierusalimul idolatru a fost învins.

Plângerile peste Ierusalim

„Iar negustorii pământului vor plânge şi vor jeli din cauza ei pentru că nimeni nu le va mai cumpăra marfa, marfa de aur şi de argint, de pietre preţioase şi de mărgăritare; de in fin şi de mătase şi de ţesături roşii; de lemn parfumat şi de obiecte de fildeş; obiecte din lemn preţios, de bronz, de fier şi de marmură; scorţişoară şi mirodenii, tămâie, miresme şi smirnă; vin şi untdelemn; făină şi cereale, vite şi oi, cai şi căruţe; sclavi şi suflete de oameni. Roadele pe care le-a dorit sufletul tău s-au dus de la tine. Orice lux şi strălucire a pierit de la tine şi niciodată nu se vor mai găsi. Negustorii acestor lucruri, care s-au îmbogăţit de pe urma ei, stau departe de frică din cauza chinului ei, plâng şi jelesc, spunând: «Vai! Vai! Tu, cetatea cea mare care te îmbrăcai în in fin, în purpură şi haine roşii, care te împodobeai cu aur, cu pietre preţioase şi mărgăritare, într-un singur ceas s-au pierdut toate aceste bogăţii!» Toţi cârmacii şi toţi care navighează, marinarii şi toţi care lucrează pe mare stăteau departe şi, văzând fumul arderii ei, strigau astfel: «Care cetate era asemenea cetăţii celei mari?» Îşi puneau praf pe cap şi strigau plângând şi jelind: «Vai! Vai! Cetatea cea mare din abundenţa căreia s-au îmbogăţit toţi cei care au corăbii pe mare, într-un singur ceas a devenit un pustiu. Bucură-te, cerule, din cauza ei şi voi, sfinţilor, apostolilor şi profeţilor, pentru că Dumnezeu v-a făcut dreptate, judecând-o!» Atunci, un înger puternic a ridicat o piatră cât o piatră de moară mare şi a aruncat-o în mare zicând: «Cu aceeaşi forţă va fi aruncat Babilonul, cetatea cea mare, şi nu va mai fi găsit. Şi glasul cântăreţilor din harpă şi al muzicanţilor, al flautiştilor şi trompetiştilor nu se va mai auzi în tine niciodată. Şi nici un meşteşugar de nici o meserie nu se va mai găsi în tine, iar huruitul morii nu se va mai auzi în tine. Lumina candelei nu va mai licări în tine. Glasul mirelui şi al miresei nu se va mai auzi niciodată în tine pentru că negustorii tăi erau puternicii pământului, pentru că, prin farmecele tale, au fost ademenite toate naţiunile. Pentru că în tine a fost găsit sângele profeţilor şi al sfinţilor şi al tuturor celor care au fost înjunghiaţi pe pământ»” (Apoc. 18,11-24).

Aplicând aceste cuvinte Ierusalimului, nu putem să nu ne amintim de frumoasele pagini din Vechiul Testament, de acele povestiri istorice şi imagini poetice ale profeţilor. Privind Ierusalimul, toţi speră să devină oraşul păcii (şalom). Pacea este posibilitatea de a vedea un oraş înfloritor, bogat, prin care trec negustorii şi vin la Templu, unde se trăieşte bine, pentru că Dumnezeu este stăpânul acestuia. Să ne gândim la epoca lui Solomon. Acest rege aproape că este un mit, istoria informându-ne că prin construirea palatului regal şi al templului a reuşit să atragă în oraş mulţi oameni importanţi din afara graniţelor Israelului: Regina din Saba vine să contemple bogăţia şi înţelepciunea lui Solomon. Împărăţia lui este prezentată în stilul marilor imperii din antichitate. Şi, la un moment dat, istoria regilor subliniază că Solomon adoptă şi el idolatria, preluând „femei străine”. Astfel, el importă „femeia nebună”.

Nimeni din Gabaon – în afară de el – nu i-a cerut Domnului înţelepciunea. Şi pentru că a dorit-o şi nu a cerut putere, bogăţie sau glorie, Dumnezeu, pe lângă înţelepciune, l-a răsplătit şi cu toate celelalte. Şi Solomon şi-a început domnia cu multă înţelepciune. Celelalte daruri i-au cauzat probleme pentru că „Şi omul, în cinste fiind, n-a priceput; alăturatu-s-a dobitoacelor celor fără de minte care se taie” (Ps. 48,12), spune psalmistul. De fapt, lui Solomon i se potrivesc forte bine aceste cuvinte. Pe măsură ce a adunat multe lucruri, a crezut că el este Dumnezeu pe pământ. La fel i s-a întâmplat şi Ierusalimului. Ierusalimul este un oraş reclădit pentru că, atunci când – pe timpul lui David – Israelul ajunge la Ierusalim, oraşul deja era construit şi locuit de ghebuzei. Trebuie să-l reconstruiască, pentru că „omul biblic” nu poate construi un oraş nou din temelii, ceea ce poate să facă este doar să-l reclădească.

Ierusalimul este acest oraş reconstruit. Este un dar. Un dar gratuit. La Ierusalim ei sunt chiriaşi, pentru că oraşul este al lui Dumnezeu. Dar atunci când Ierusalimul a văzut că a devenit mare, a cugetat că el era Dumnezeu. S-a substituit lui Dumnezeu. Este marea dramă a idolatriei.

„Vai! Vai! Tu, cetatea cea mare care te îmbrăcai în in fin, în purpură şi haine roşii, care te împodobeai cu aur, cu pietre preţioase şi mărgăritare, într-un singur ceas s-au pierdut toate aceste bogăţii!” (Apoc. 18,16). Cum de pier toate bogăţiile într-o singură oră? „Ora” este „ora judecăţii”. Să ne amintim că atunci când s-a deschis al şaptelea sigiliu, am arătat că este vorba despre cartea care conţine numele vieţii celor care sunt însemnaţi, a celor care au urmat Mielul. Atunci când s-a deschis al şaptelea sigiliu, s-a făcut „o jumătate de oră de linişte în cer”.

În aceste versete textul ne spune că într-o oră – care simbolizează împlinirea orei judecăţii – cade Ierusalimul.

„Atunci, un înger puternic a ridicat o piatră cât o piatră de moară mare şi a aruncat-o în mare zicând: «Cu aceeaşi forţă va fi aruncat Babilonul…»” (Apoc. 18,21). Iar noi ştim că Babilonul este tocmai Ierusalimul.

În alcătuirea acestui verset Ioan s-a inspirat din Cartea profetului Ieremia, afirmând: „Atunci a scris Ieremia într-o carte toate nenorocirile care trebuiau să vină asupra Babilonului” (Ier. 51,64). Autorul Apocalipsei, care se inspiră foarte mult din cărţile profeţilor, sugerează că oraşul este Babilon, dar noi ştim că, de fapt, este Ierusalim. Dacă Ioan scrie: „Atunci, un înger puternic a ridicat o piatră cât o piatră de moară mare şi a aruncat-o în mare [a judecăţii finale] zicând: «Cu aceeaşi forţă va fi aruncat Babilonul, cetatea cea mare, şi nu va mai fi găsit»” (Apoc. 18,21), lecturând cartea lui Ieremia, ne va fi clar că Ioan se inspiră din acest profet: „Şi a zis Ieremia către Seraia: «Când vei ajunge la Babilon, caută să citeşti toate cuvintele acestea şi să zici: ‘Doamne, Tu ai grăit de locul acesta că-l vei pierde aşa încât să nu rămână într-însul nici om, nici animal, ci să fie pustietate veşnică’. Şi după ce vei isprăvi de citit cartea aceasta, leagă o piatră de ea şi arunc-o în mijlocul Eufratului şi zi: ‘Aşa se va cufunda Babilonul şi nu se va mai ridica din acea nenorocire pe care o voi aduce asupra lui şi se va istovi’»” (Ier. 51,61-63).

Aceasta este ameninţarea profetului Ieremia faţă de oraşul idolatru, Babilon, dar constatăm că aceste cuvinte sunt pronunţate cu referire la alt oraş, care a fost şi este chemat să fie Mireasa şi aliata Dumnezeului lui Israel, aliata Mielului, dar care se demonstrează a fi un oraş idolatru: Ierusalimul.

Însă urmează cântecul de bucurie – pentru că a căzut oraşul idolatru – existând, în interiorul aceluiaşi oraş, un alt oraş fidel: nu este desfrânata, ci mireasa.

Aliluia victoriei lui Dumnezeu răsună în cer

„După aceea, am auzit ca un glas puternic al unei mari mulţimi, care spune, în cer: «Aleluia! Mântuirea, gloria şi puterea sunt ale Dumnezeului nostru căci judecăţile lui sunt adevărate şi drepte. El a judecat-o pe desfrânata cea mare care, prin desfrânarea ei, a corupt pământul şi a răzbunat sângele slujitorilor săi din mâinile ei». Şi au zis a doua oară: «Aleluia! Şi fumul ei se ridică în vecii vecilor». Atunci, cei douăzeci şi patru de bătrâni şi cele patru fiinţe s-au aruncat la pământ şi l-au adorat pe Domnul care şade pe tron, spunând: «Amin. Aleluia!» Şi a ieşit un glas de la tron, spunând: «Lăudaţi-l pe Dumnezeul nostru, toţi slujitorii lui, şi voi cei care vă temeţi de el, mici şi mari!»” (Apoc. 19,1-5).

Tabloul Ierusalimului care-i omoară pe profeţi, după cum şi Isus subliniază, este descris şi în Apocalipsă: „Pentru că în tine a fost găsit sângele profeţilor şi al sfinţilor şi al tuturor celor care au fost înjunghiaţi pe pământ” (Apoc. 18,24). Şi tocmai în acel Ierusalim care ucidea profeţii, Isus va fi judecat.

Apoi textul prezintă cântecul din cer: „Lăudaţi-l pe Dumnezeul nostru, toţi slujitorii lui, şi voi cei care vă temeţi de el, mici şi mari!” (Apoc. 19,5), pentru că „Aleluia! Mântuirea, gloria şi puterea sunt ale Dumnezeului nostru căci judecăţile lui sunt adevărate şi drepte” (Apoc. 19,1b-2a). Aceste cuvinte le pronunţă vocea puternică a unei mulţimi de oameni. Deja am întâlnit-o stând înaintea Celui care şedea pe tron, înaintea Mielului. Este tronul înconjurat de cele patru fiinţe, de cei 24 de bătrâni şi de această mare mulţime, 144 de mii de persoane, cifra care simboliza un număr infinit.

„Aleluia! Mântuirea, gloria şi puterea…” (Apoc. 19,1) şi iarăşi „Aleluia! Şi fumul ei se ridică în vecii vecilor” (Apoc. 19,3) tocmai datorită distrugerii acestui oraş care a corupt întreg pământul. Cu alte cuvinte, logica idolatră a Ierusalimului s-a răspândit. Acest oraş, care se credea „regina” tuturor neamurilor, a căzut, după cum subliniază textul din Cartea Plângerilor.

Şi acestei mulţimi i se alătură cei 24 de bătrâni – imaginea Bibliei întregi – care în mod profetic vestesc că a sosit momentul. Şi cele patru fiinţe care simbolizau puterea Spiritului – cei care protejau viaţa – cad în genunchi şi-L adoră pe Dumnezeu şi spun „Amin. Aliluia!”. Şi invitaţia izvorăşte din tron, din locul în care se aflau cele patru fiinţe, adică puterea Spiritului, pentru ca toţi oamenii să-L poată lăuda pe Dumnezeu. „Aliluia!” înseamnă tocmai „Lăudaţi-l pe Dumnezeul nostru, toţi slujitorii lui, şi voi cei care vă temeţi de el, mici şi mari!” (Apoc. 19,5) pentru că această cădere a Ierusalimului reprezintă victoria Biruitorului, a celui care poartă semnul victoriei, adică a Mielului care este „în picioare ca înjunghiat” după cum este prezentat în toată Apocalipsa. Este Mielul cu patima, moartea şi Învierea Sa.

Invitaţii la banchetul nunţii Mielului

„Şi am auzit ceva ca glasul unei mulţimi numeroase, ca glasul unor ape multe şi ca sunetul unui tunet puternic, spunând: «Aleluia! Pentru că şi-a început domnia Domnul, Dumnezeul nostru, Cel Atotputernic, să ne bucurăm şi să ne veselim şi să-l preamărim, pentru că a început nunta Mielului, iar Mireasa lui s-a pregătit. Şi i s-a dat ei să se îmbrace cu in fin, strălucitor, imaculat. Căci inul fin sunt faptele drepte ale sfinţilor». Şi mi-a zis: «Scrie: fericiţi cei chemaţi la ospăţul de nuntă al Mielului». Apoi mi-a zis: «Acestea sunt cuvintele adevărate ale lui Dumnezeu». Atunci am căzut înaintea picioarelor lui ca să mă închin lui. Dar el mi-a zis: «Vezi, să nu faci asta! Sunt şi eu un slujitor împreună cu tine şi cu fraţii tăi care au mărturia lui Isus. Lui Dumnezeu să i te închini». De fapt, mărturia lui Isus este spiritul profeţiei” (Apoc. 19,6-10).

Şi această „mare mulţime” care continuă imnul – o liturghie cerească – repetând acest cântec, „Aliluia!”, face un pas înainte. În sfârşit, după femeia desfrânată, decăzută – în Ierusalimul prostituat şi idolatru – se vesteşte banchetul veşnic, nunta veşnică (expresie specifică profeţilor pentru a desemna noua şi veşnica alianţă): „Să ne bucurăm şi să ne veselim şi să-l preamărim, pentru că a început nunta Mielului” (Apoc. 19,7).

Cuvintele „nunta Mielului”, în afara contextului, nu reprezintă mare lucru. Dar pentru că analizăm Cartea Apocalipsei, trebuie să ţinem seama de literatura ioanee[2], conform căreia „nunta Mielului” este nunta acelui Miel care se află „în picioare ca înjunghiat”, adică mort şi înviat – stând în picioare, asemenea înviaţilor – care este pregătit pentru această căsătorie ultimă şi definitivă, pentru această întâlnire care reprezintă metafora noii alianţe, între cel care s-a întrupat şi s-a dăruit (jertfit) pe Sine – în totalitate – şi s-a înălţat la Tatăl şi întreaga omenire.

Isus este Cel care, venind de la Dumnezeu, l-a întâlnit pe om şi a făcut astfel încât acea omenire mizerabilă şi slabă – prin întâlnirea cu Dumnezeu – să se transforme, să se cristifice (să ia forma lui Cristos), să devină asemănătoare cu Dumnezeu (însă doar prin lucrarea lui Dumnezeu). Dar atunci când omul vrea să devină ca Dumnezeu – numai prin voia şi puterea sa – trece în sfera celuilalt Ierusalim, a oraşului idolatru.

Textul îl prezintă pe „Cel care coboară din cer”, pe Mielul înjunghiat care ia această omenire, acest Ierusalim, această mireasă. De fapt, expresia „nunta Mielului” subliniază că mireasa lui este pregătită: „Şi i s-a dat ei să se îmbrace cu in fin, strălucitor, imaculat” (Apoc. 19,8). Ce culoare are haina miresei? Este haina celor înviaţi, prin urmare culoarea este cea albă, din in imaculat, alb, strălucitor. Şi lui Ioan i se spune să scrie aceste lucruri. Textul descrie „fericirea”, această stare pe care am întâlnit-o şi la începutul Apocalipsei: „fericiţi cei chemaţi la ospăţul de nuntă al Mielului” (Apoc. 19,9). Cu alte cuvinte, sunt fericiţi toţi cei care au acceptat invitaţia de a trăi (de a urma, de a participa la) experienţa lui Cristos. Invitaţii la banchetul nunţii mielului sunt cei care urmează Mielul.

Mirele ne invită. Invită mireasa Sa. Aceste cuvinte sunt adevărate! Şi atunci trebuie să înţelegem că este vorba tocmai despre mărturia lui Isus Cristos. Aceste cuvinte se aflau deja la începutul Apocalipsei: „Revelaţia lui Isus Cristos, pe care Dumnezeu i-a dat-o ca să arate slujitorilor săi cele ce trebuie să aibă loc în curând” (Apoc. 1,1). Isus Cristos este martorul fidel. Este martorul experienţei Tatălui, a cuvântului Tatălui şi transmite mărturia Sa îngerului, despre care am spus că este figura (imaginea) Spiritului, care o transmite lui Ioan, care ne-o transmite nouă în scris: „Scrie: fericiţi cei chemaţi la ospăţul de nuntă al Mielului” (Apoc. 19,9).

Martorul fidel, Isus, este Mielul, dar acum trebuie să discutăm despre „calul alb”.

Călăreţul alb, Cuvântul lui Dumnezeu

„Atunci am văzut cerul deschis. Şi, iată, un cal alb; cel care şedea pe el este numit «Credincios» şi «Vrednic de crezare». El judecă şi luptă cu dreptate. Ochii lui sunt ca flacăra focului, iar pe cap are multe cununi împărăteşti. El are un nume scris pe care nimeni nu-l cunoaşte în afară de el. Este îmbrăcat cu haină înmuiată în sânge, iar numele lui este «Cuvântul lui Dumnezeu». Oştirile din cer, îmbrăcate cu in fin, alb, imaculat, îl urmează pe cai albi. Din gura lui iese o sabie ascuţită ca să lovească naţiunile cu ea. El le va conduce cu un toiag de fier şi va stoarce teascul vinului mâniei aprinse a lui Dumnezeu cel Atotputernic. Pe haină şi pe coapsă el are scris un nume: «Regele regilor şi Domnul domnilor». Apoi, am văzut un înger stând în picioare pe soare. El a strigat cu glas puternic, spunând tuturor păsărilor care zboară în partea cea mai înaltă a cerului: «Veniţi! Adunaţi-vă la ospăţul cel mare al lui Dumnezeu ca să mâncaţi cărnurile regilor şi cărnurile comandanţilor de oşti, cărnurile celor puternici, ale cailor şi ale celor care îi călăresc, cărnurile tuturor celor liberi şi ale sclavilor, ale celor mici şi ale celor mari». Şi am văzut Fiara, regii pământului şi oştirile lor adunate ca să facă război împotriva Călăreţului şi oştirii lui. Dar Fiara a fost prinsă şi împreună cu ea şi pseudoprofetul care făcea în prezenţa ei semne prin care îi amăgea pe cei care primiseră semnul Fiarei şi pe cei care se închinaseră chipului ei. Amândoi au fost aruncaţi de vii în lacul cu foc aprins cu pucioasă. Iar ceilalţi au fost ucişi de sabia Călăreţului, cea care ieşea din gura lui şi toate păsările s-au săturat din cărnurile lor” (Apoc. 19,11-21).

Să ne amintim că la deschiderea celui dintâi sigiliu al acelei cărţi sfinte, care a trecut din mâna dreaptă a celui care şedea pe tron în mâinile Mielului, imediat s-a auzit glasul celei dintâi fiinţe care a spus: „Vino!”. Şi a venit un călăreţ pe un cal alb. Şi am subliniat că aceste versete reprezentau începutul creaţiei, al primului „Adam” – Adamul creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu – ca prefigurare (prevestire) a „noului Adam”, Isus. Este vorba de om, înainte de pătrunderea păcatului în istorie. Şi apoi erau descrişi ceilalţi cai: roşu, verde… care simbolizau decăderea istoriei, păcatul care pătrunde în istorie, în termeni biblici, idolatria.

În aceste versete, după toate elementele „în număr de şapte”, în finalul celor şapte cupe, reapare iarăşi acest cal alb. „Cel care şedea pe el este numit «Credincios» şi «Vrednic de crezare» [prin excelenţă este Isus Cristos]. El judecă şi luptă cu dreptate” (Apoc. 19,11). Are această oaste în cer.

Ne aflăm înaintea luptei finale. În sfârşit intră în luptă Isus. După ce am descris şi am analizat întreaga istorie a mântuirii, subliniem drama răului – dimensiunea transcendentă şi teribilă a răului – care nu depinde de voinţa omului. Răul este lângă om, este mai tare şi fiecare om este călcat în picioare (presat) de acest rău, de această moarte. Cine-l va elibera pe om de rău şi de moarte? Aceasta este problema… Şi dacă nu intervine martorul „Credincios” şi „Vrednic de crezare”, „Mielul”, „Călăreţul alb”, „Fiul Omului”, „Isus Cristos-mort şi înviat”… omul – cu propriile sale puteri – nu reuşeşte să biruie răul, să se elibereze de cel rău. Pentru că răul este teribil, răul este „dragonul roşu”, „fiara care vine din mare”, „fiara cere iese din pământ”, „anti-Dumnezeu Tatăl”, „anticristul” şi „anti-Dumnezeu Spiritul”. Răul se maschează şi uneori pare că este Dumnezeu, în schimb îl conduce pe om exact în partea opusă. Răul este cutremurător, este mai tare decât puterile omului. Şi numai dacă intervine El, martorul „Credincios” şi „Vrednic de crezare”, „Mielul”, „Călăreţul alb”, numai atunci omul va putea fi eliberat.

„Şi am văzut Fiara, regii pământului şi oştirile lor adunate ca să facă război împotriva Călăreţului şi oştirii lui. Dar Fiara a fost prinsă şi, împreună cu ea, şi pseudoprofetul [este vorba de Anticristul şi de anti-Spiritul, cel care face propagandă Anticristului] care prin semnele ei îi amăgea pe cei care primiseră semnul Fiarei şi pe cei care se închinaseră chipului ei. Amândoi au fost aruncaţi de vii în lacul cu foc aprins cu pucioasă” (Apoc. 19,19-20). Prin urmare, aceste versete ne prezintă bătălia finală.

„Iar ceilalţi au fost ucişi de sabia Călăreţului…” (Apoc. 19,21). Această emblemă este simbolul lui Isus: „Căci Cuvântul lui Dumnezeu este viu şi lucrător, mai tăietor decât orice sabie cu două tăişuri” (Evr. 4,12). Şi astfel această spadă a Călăreţului subliniază puterea judecăţii Cuvântului lui Dumnezeu.

Trebuie să încheiem, pentru că am ajuns la capitolul al XX-lea, la bătălia finală, la împărăţia care va dura 1000 de ani. Toate aceste teme le vom dezvolta în timpul ultimei cateheze, bazându-ne pe nunta cea mare a Mielului, eveniment care va inaugura noul Ierusalim care coboară din cer.

Note:

[1] Este sigur că autorul Apocalipsei cunoştea limba ebraică. Problema nesigură este alta: nu se cunoaşte dacă textul original al Apocalipsei a fost scris în greacă sau în ebraică.

[2] În Biblie, literatura ioanee este reprezentată de scrierile apostolului Ioan: Evanghelia, cele trei scrisori ale sale din Noul Testament şi Apocalipsa (nota traducătorului).