Ajunsesem în momentul în care Fiara şi profetul ei – Anticristul şi anti-Spiritul, adică structura „anti” care se opune, se împotriveşte în mod anti-trinitar (anti-treimic) lui Dumnezeu – sunt imobilizaţi în „balta” de foc, sunt anihilaţi, puşi în situaţia de a nu mai putea răspândi răul.
Erau trei fiinţe ale răului. De la capitolul doisprezece până la capitolul treisprezece apărea acel semn al dragonului roşu, pe care l-am definit ca fiind anti-Dumnezeu-Tatăl; apoi Fiara, care se ridica din adâncimea mării, şi cealaltă Fiară, care venea din pământ. Prima şi a doua Fiară (adică Anticristul şi profetul său) sunt anihilate. Şi, împreună cu aceste două fiinţe, sunt blocaţi toţi cei care au sigiliul Fiarei. Însă dragonul roşu – cel care este începutul, originea răului – încă există.
Tocmai capitolul al XX-lea ne va introduce în partea cea mai dificilă a Apocalipsei, după părerea majorităţii bibliştilor.
Vom pătrunde în partea cea mai dificilă: cea a mesajului final. Sperăm să interpretăm corect realitatea care se pare că nu este destul de clară (înţeleasă): „împărăţia milenară a lui Isus”.
Împărăţia de o mie de ani (I)
„Apoi am văzut un înger coborându-se din cer şi având în mâna lui cheia abisului şi un lanţ mare. El l-a prins pe dragon şi şarpele străvechi care este diavolul şi Satana şi l-a legat pentru o mie de ani. Apoi l-a aruncat în abis, l-a închis şi a pus sigiliul ca să nu mai înşele naţiunile până la împlinirea celor o mie de ani. După aceea, trebuie să fie dezlegat pentru puţin timp. Apoi am văzut nişte tronuri. Celor care s-au aşezat pe ele li s-a dat judecata. [Am văzut] şi sufletele celor cărora li s-a tăiat capul din cauza mărturiei lui Isus, din cauza cuvântului lui Dumnezeu şi care nu s-au închinat Fiarei şi nici chipului ei, nici n-au primit semnul pe fruntea şi pe mâna lor. Ei s-au întors la viaţă şi au domnit cu Cristos o mie de ani. Ceilalţi dintre morţi nu au revenit la viaţă până când s-au împlinit cei o mie de ani. Aceasta este învierea cea dintâi. Fericit şi sfânt este cel care are parte de învierea cea dintâi. Cea de-a doua moarte nu are nici o putere asupra acestora, ci ei vor fi preoţii lui Dumnezeu şi ai lui Cristos şi vor domni împreună cu el timp de o mie de ani” (Apoc. 20,1-6).
Întregul rău este oprit (blocat). Fiara şi profetul i-am întâlnit la finalul capitolului al XIX-lea. Dar primele rânduri ale capitolului al XX-lea evidenţiază „un înger coborându-se din cer şi având în mâna lui cheia abisului şi un lanţ mare. El l-a prins pe dragon şi şarpele străvechi care este diavolul şi Satana şi l-a legat pentru o mie de ani. Apoi l-a aruncat în abis, l-a închis [şi dragonul roşu este inactiv]” (Apoc. 20,1-3). Însă după ce va fi ţinut în lanţuri timp de o mie de ani, dragonul va fi eliberat pentru o scurtă perioadă de timp.
În aceşti o mie de ani, observăm că toţi cei care aveau numele mântuirii, numele înviatului, pecetluiţii, adică cei 144 de mii, renasc la viaţă: „Ei s-au întors la viaţă şi au domnit cu Cristos o mie de ani. Ceilalţi dintre morţi nu au revenit la viaţă până când s-au împlinit cei o mie de ani” (Apoc. 20,4-5).
„O mie de ani” sunt importanţi pentru că – împreună cu Cristos – cei reîntorşi la viaţă trăiesc împreună cu Cel care este viaţa. În timp ce toţi ceilalţi – osândiţii – nu trăiesc. Ei sunt morţi.
„Învierea cea dintâi” este numai pentru cei mântuiţi.
„Fericiţii” sunt cei care iau parte la această primă înviere, la această viaţă de o mie de ani cu Cristos.
Şi vizavi de acest text au apărut primele interpretări în istoria Bisericii.
Ce reprezintă „o mie de ani?”. Unii au fost de părere că este vorba de un timp limitat de numai o mie de ani. În acest caz le-a fost greu să stabilească începutul acestei perioade: odată cu învierea lui Cristos sau de la un moment dat în timpul istoriei Bisericii?
Încercând să dea un răspuns, au creat teoriile milenariste, îmbrăţişate de multe secte din zilele noastre.
Amintind că la împlinirea celor o mie de ani se va reîntoarce dragonul, multă lume este cuprinsă de spaimă şi se întreabă: „Ce se va întâmpla la venirea lui?”
Alţii au considerat că acei „o mie de ani” reprezintă o perioadă de timp care s-a încheiat înainte de venirea lui Isus în lume. Astfel au discutat pe această temă la infinit, fără a ajunge la o concluzie a majorităţii.
Ce reprezintă „o mie de ani?”. Oare desemnează un timp efectiv de o mie de ani? Sau este teoria care respectă tradiţia biblică: numărul „o mie” trebuie decodificat pentru că este numai un simbol?
Noi vom urma tocmai această ultimă ipoteză.
„O mie” şi „şapte”: două numere fundamentele din Apocalipsă. „Şapte” simbolizează împlinirea. „O mie” nu reprezintă neapărat „un număr infinit”, ci subliniază o altă dimensiune: „nu este definit”. În limba italiană, atunci când se spune că un lucru este infinit, îl atribuim lui Dumnezeu, care este etern, infinit, nelimitat în spaţiu şi timp. Dar când spunem că un lucru „nu este definit” înseamnă că poate fi foarte mic sau foarte mare, însă nu i se cunosc dimensiunile, marginile, limitele. Astfel „o mie” simbolizează o dimensiune nedefinită.
Şi cine o defineşte?
O defineşte Dumnezeu. Ea nu este cunoscută în mărginirea sa de către om. Doar Dumnezeu o cunoaşte. Numărul „o mie” se comportă astfel: „Că o mie de ani înaintea ochilor Tăi sunt ca ziua de ieri, care a trecut şi ca straja nopţii” (Ps. 89,4). Psalmistul sugerează că Dumnezeu este cel care gestionează, ghidează timpul şi istoria. El ştie când va veni acest moment.
Dacă textul sacru aminteşte de o împărăţie a lui Cristos pentru o mie de ani, noi trebuie să înţelegem că este vorba de un timp necunoscut în delimitarea sa de către oameni, dar acest timp determinat este cunoscut de Dumnezeu.
Chiar dacă am înţeles această explicaţie, ne punem întrebarea: „De ce trebuia să vorbească tocmai despre o mie de ani?”.
„Codicele Sinaitic” – datat la jumătatea sec. al IV-lea – împreună cu „Codicele Vatican” conţin textul grec al întregii Biblii. Acest Codice, după cărţile canonice, are un cuprins – pe care Biserica l-a inclus în scrierile părinţilor apostolici – şi care este Scrisoarea lui Barnaba[1]. Totuşi, acest text, deşi era din sec. al II-lea d.Cr. – fiind inclus în Codicele Sinaitic – era considerat canonic, sacru. Era citit în comunităţile primilor creştini.
Iată ce afirmă acesta – introdus imediat după Apocalipsă – cu privire la subiectul nostru: „Observaţi fiilor ce înseamnă: «A terminat în şase zile» [relatează începutul Creaţiei]. Aceasta înseamnă că în 6 mii de ani Domnul va împlini toate lucrurile”.
Pentru că El a creat totul în şase zile, înseamnă că istoria este alcătuită din 6 mii de ani. Şi pentru că structura este din şase zile plus ziua a şaptea – sâmbăta – întreaga istorie trebuie să se desfăşoare în şase mii de ani, fapt care subliniază că omul trebuie să lucreze (şase mii de ani) după cum şi Dumnezeu a lucrat (şase zile).
Apoi vine ultima zi: „O zi, pentru El reprezintă o mie de ani. El însuşi după părerea mea o mărturiseşte atunci când zice: Iată, o zi a Domnului va fi ca o mie de ani, [citând Psalmul 89]. Deci, fiilor, în şase zile, şase mii de ani toate lucrurile se vor împlini. Şi s-a odihnit în ziua a şaptea, care înseamnă: când va veni Fiul Său va distruge timpul celui rău şi va judeca pe cei fărădelege şi va preschimba (înlocui) soarele, luna şi stelele şi apoi se va odihni în ziua a şaptea”.
Textul se referă la venirea Fiului – în ziua a şaptea. Dar fiindcă primele şase zile sunt alcătuite fiecare din câte o mie de ani, şi ziua a şaptea va trebui să fie alcătuită tot din o mie de ani. Dar aceşti o mie de ani îl privesc pe Fiul, subliniază Scrisoarea lui Barnaba. Apoi continuă: „O vei sfinţi cu mâini spălate, cu inimă curată această zi”, adică ziua a şaptea, cea care are legătură cu venirea Fiului, cu venirea lui Mesia. Însă şi după venirea lui Mesia va trebui să mai urmeze ceva, chiar şi din punct de vedere al tradiţiei ebraice: lupta dintre Gog şi Magog. „Şi, la urmă le-a spus [citându-l pe Isaia 1,13]: «Nu primesc lunile noi şi sâmbetele [Isaia este în polemică cu preoţii Vechiului Testament, spunându-le că lui Dumnezeu nu-I plac jertfele pe care ei le aduc şi modul în care ei sărbătoresc ziua odihnei. Astfel textul Scrisorii lui Barnaba se inspiră din profetul Isaia pentru a relativiza „sâmbăta”]. Acum nu mai primesc sâmbetele, ci ceea ce am stabilit şi pentru care am pus capăt tuturor lucrurilor, voi face începutul zilei a opta, care reprezintă începutul lumii noi»”.
Notăm că Barnaba, în secolul al II-lea d.Cr., spune că prin gura lui Isaia Domnul afirmă că nu acceptă sâmbetele şi lunile noi. Această afirmaţie, fiind pronunţată de către însuşi Domnul, creştinii o pot utiliza pentru a sublinia că ziua a şaptea este importantă, dar ziua a opta are valoare mai mare. A opta zi este cea a noii Creaţii. În prima zi a săptămânii – la fel ca în prima zi când a creat lumina – în prima zi după cea a sâmbetei va trebui să înceapă noua Creaţie.
Imediat vom trece de la ziua a şaptea – de la această împărăţie milenară – la ziua a opta.
Dacă este adevărat că, după tradiţia ebraică, „săptămâna cosmică” se încheia cu ziua a şaptea, după tradiţia creştină, a spune „împărăţie milenară” înseamnă a trece dincolo de „ziua sâmbetei”.
Care „sâmbătă”? Sâmbăta Mare a lui Isus Cristos. Acea zi şi acea noapte în care Cristos a stat sub pământ, mergând să biruie moartea şi Iadul; să încătuşeze puterea morţii în Iad, pentru a putea învia şi împreună cu El, toţi drepţii. Evanghelia lui Matei subliniază că, în clipa morţii lui Isus, toţi cei morţi încep să alerge, pentru a putea învia împreună cu El.
În acest cadru, această împărăţie milenară – din punct de vedere simbolic – este reprezentată de experienţa „Sâmbetei Mari”, zi care denotă aşteptarea luminii, aşteptarea învierii.
Şi în Sâmbăta Mare nu este prezent doar Isus, ci împreună cu El sunt toţi aceia care iau parte la viaţa lui Isus şi împărăţesc cu El. „Apoi am văzut nişte tronuri. Celor care s-au aşezat pe ele li s-a dat judecata. [Am văzut] şi sufletele celor cărora li s-a tăiat capul din cauza mărturiei lui Isus, din cauza cuvântului lui Dumnezeu şi care nu s-au închinat Fiarei şi nici chipului ei, nici n-au primit semnul pe fruntea şi pe mâna lor” (Apoc. 20,4). Cu alte cuvinte, comunitatea creştină, care la lumina botezului trăieşte experienţa Sâmbetei Mari, trăieşte experienţa celor o mie de ani ai împărăţiei lui Cristos.
Este vorba despre o experienţă precisă, exactă şi nu infinită, care nu este definită din punct de vedere al timpului, pentru că fiecare om are propriii săi o mie de ani. Fiecare, în mod personal, întâlnindu-L pe Cristos, are propria Sâmbătă Mare.
Împărăţia de o mie de ani (II)
„Şi când se vor împlini cei o mie de ani, Satana va fi dezlegat din închisoarea lui şi va ieşi ca să înşele naţiunile din cele patru colţuri ale lumii, pe Gog şi pe Magog, şi să le adune pentru război. Numărul lor este ca nisipul mării. Ele s-au suit pe faţa pământului şi au încercuit tabăra sfinţilor şi cetatea iubită. Dar a căzut foc din cer şi i-a mistuit, iar diavolul, cel care le-a înşelat, a fost aruncat în lacul cu foc şi pucioasă unde se află Fiara şi pseudoprofetul şi vor fi chinuiţi ziua şi noaptea, în vecii vecilor” (Apoc. 20,7-10).
A doua moarte, lacul cu foc
„Apoi am văzut un tron mare alb şi pe cel care şade pe el. Din faţa lui au fugit pământul şi cerul şi nu s-a mai găsit loc pentru ele. Şi am văzut morţii, mari şi mici, care stăteau în picioare înaintea tronului. Atunci s-a deschis cartea. A mai fost deschisă şi o altă carte, cea care este a vieţii. Şi au fost judecaţi morţii din cele scrise în cărţi, după faptele lor. Marea a dat înapoi morţii care erau în ea. Moartea şi infernul au dat înapoi morţii care erau în ele. Fiecare a fost judecat după faptele sale. Atunci moartea şi infernul au fost aruncate în lacul cu foc. Aceasta este moartea cea de-a doua, lacul cu foc. Şi, dacă cineva nu a fost găsit scris în cartea vieţii, a fost aruncat în lacul cu foc” (Apoc. 20,11-15).
Tradiţia ebraică recunoştea că venirea lui Mesia trebuia să fie urmată de o contestaţie, de o rebeliune a răului. Amintind de Gog, în ţara lui Magog, Cartea profetului Iezechiel la cap. 38-39 subliniază această enigmatică figură reprezentând popoarele idolatre.
Apocalipsa, citându-i pe Gog şi pe Magog – şi indicând faptul că sunt împinşi de Satana eliberat din închisoare – arată că ei simbolizează oamenii care urmează logica răului, a răutăţii Satanei, a şarpelui din vechime.
Am subliniat că vocaţia lui Ioan este la fel ca cea a lui Iezechiel: şi el mănâncă sulul şi-l simte ca fiind dulce în gură, dar în stomac îl va percepe ca fiind amar, un amar care reprezintă crucea, suferinţa, durerea cauzată de faptul că este un profet persecutat.
În capitolul 37 din Iezechiel este descrisă viziunea oaselor, iar profetul este invitat să prezică vizavi de aceste oase. Şi, în final, va trebui să prorocească Spiritul, care vine din cele patru vânturi, iar profetul va vedea că aceste oase se umplu de carne şi devin fiinţe vii. Astfel, „oasele” care simbolizau Israelul cel mort în exil devin persoane vii care se reîntorc din exil. Este o profeţie foarte importantă a învierii!
Dacă noi unim aceste două texte ale Apocalipsei, înţelegem că ele expun învierea împărăţiei milenare a lui Cristos, prezise de către aceste oase care au înviat în speranţa vieţii eterne, pentru a sta veşnic cu Cristos. Şi este acea aşteptare a „Sâmbetei Mari”. Aceste texte prezintă în mod critic puterea răului, simbolizată de Gog şi Magog.
Tabloul evocat este cel al morţii din Sâmbăta Mare şi cel al speranţei învierii cu Cristos; al luptei care pătrunde în istorie, al răului. Diavolul este încătuşat pentru o mie de ani, dar apoi este eliberat pentru un micron kronon, adică pentru „puţin timp”. Însă acest interval scurt de timp este timpul istoriei noastre. Şi noi ştim că faţă de acel timp fix, punctual al morţii şi învierii lui Cristos, întreaga noastră viaţă – care ni se pare de mii de ani – este micron kronon, este un timp foarte mic faţă de timpul nedefinit al experienţei pascale.
Prin urmare, ceea ce pentru noi este „scurt” – experienţa învierii lui Cristos – este mare, nu este definit, conform Bibliei, şi ceea ce pentru oameni pare a fi un timp foarte lung (două mii de ani de la moartea şi învierea lui Cristos), pentru Cartea Apocalipsei reprezintă lupta cu „timpul scurt”.
Însă va veni sfârşitul, deoarece biruie Cel care şade pe tron, Cel care a înviat. Şi din acest moment rolurile Fiului şi Tatălui sunt schimbate între ele. Atunci când vorbeşte despre Dumnezeu-Tatăl care şade pe tron, Apocalipsa îl descrie asemenea Celui care este îmbrăcat în haină albă, simbol al Înviatului. Şi în această situaţie sunt deschise cărţile şi cartea vieţii.
Cele mai multe cărţi sunt ale judecăţii celor care au murit. Şi acum se descrie a doua înviere, pentru că cea dintâi deja a fost. Şi cine învie în această a doua înviere, învie pentru a muri pentru totdeauna. Şi pentru aceştia este vorba de a doua moarte. Pentru că acele cărţi numeroase care s-au deschis sunt cărţile judecăţii, dar este vorba de o judecată osânditoare.
Cei condamnaţi sunt cei care au urmat dragonul, prima Fiară şi a doua Fiară. Ei sunt doborâţi (înghiţiţi) de moarte, dar şi moartea este destituită de puterea ei. Astfel prezintă Apocalipsa aceste adevăruri: „Marea a dat înapoi morţii care erau în ea. Moartea şi infernul au dat înapoi morţii care erau în ele. Fiecare a fost judecat [condamnat] după faptele sale” (Apoc. 20,13). Marea – apele cele mari – simbol al răului, restituie morţii, la fel ca moartea şi infernul, dar apoi morţii sunt aruncaţi în locul în care se află Fiara, pseudoprofetul şi dragonul, în lacul cu foc. Aceasta este cea de-a doua moarte: în lacul cu foc, loc pe care tradiţia Bisericii l-a desemnat ca fiind infernul.
„Şi, dacă cineva nu a fost găsit scris în cartea vieţii, a fost aruncat în lacul cu foc” (Apoc. 20,15). Tabloul descrie două aspecte: de o parte stau „cei care nu sunt scrişi în cartea vieţii” şi aparţin unui oraş, iar de cealaltă parte se află „cei scrişi în cartea vieţii” care aparţin unui alt oraş.
Cel scris în cartea vieţii va fi găzduit în Ierusalimul care coboară din cer. Acesta este unul dintre cei 144 de mii. Acest „144 de mii” simbolizează un număr nedefinit incluzându-i pe toţi cei care l-au primit pe Cristos.
De cealaltă parte se află Babilonul cel mare despre care am afirmat că este Ierusalimul. Însă nu trebuie să uităm că, în limba ebraică, numele oraşului este Ieruşalaim. Din punct de vedere lingvistic este vorba de un dual pe care ar trebui să-l traducem cu „Ierusalimii” sau „două Ierusalimuri”. Forma duală este prezentă şi în limba greacă, fiind o însuşire a unor limbi antice.
În unele dintre acestea câteva substantive pot fi la singular, la plural şi la dual, pentru că pricep că între singular şi plural se află drama numărului „doi”. Drama şi misterul dualităţii reprezintă punctul de plecare, pentru a putea ajunge la o pluralitate. Fără dualitate, nu se înţelege pluralitatea. Cele două Ierusalimuri – cel care coboară din cer şi Babilonul cel mare – reprezintă marea provocare a poporului lui Israel şi a mântuiţilor.
Ne aflăm în sec. I d.Cr. Ne apropiem de distrugerea Ierusalimului care apoi – după ce a fost înfăptuită – va fi interpretată. O dramă pentru poporul Israel. Totuşi poporul va conştientiza „nonsensul” oraşului lui Dumnezeu, care devine un oraş idolatru.
Am terminat ziua a şaptea, cei „o mie de ani”.
Trebuie să ne îndreptăm spre prima zi după „sâmbătă”: „ziua a opta”, caracterizată de o nouă creaţie.
Noul Ierusalim şi noua creaţie
„Apoi am văzut un cer nou şi un pământ nou, căci cerul dintâi şi pământul dintâi au trecut, iar marea nu mai este. Şi am mai văzut cetatea cea sfântă, Ierusalimul cel nou, coborând din cer de la Dumnezeu, pregătită ca o mireasă împodobită pentru mirele ei. Atunci am auzit un glas puternic de la tron, spunând: «Iată cortul lui Dumnezeu împreună cu oamenii! El va locui împreună cu ei, iar ei vor fi poporul lui şi el, Dumnezeu cu ei, va fi Dumnezeul lor. El va şterge orice lacrimă din ochii lor, iar moarte nu va mai fi. Nu va mai fi nici plâns, nici ţipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut». Cel care şade pe tron a zis: «Iată, le fac pe toate noi» şi spune: «Scrie că acestea sunt cuvinte adevărate şi vrednice de crezare». Iar mie mi-a zis: «S-au împlinit. Eu sunt alfa şi omega, începutul şi sfârşitul. Celui care este însetat eu îi voi da în dar din izvorul apei vieţii. Cel care învinge va moşteni acestea. Eu îi voi fi lui Dumnezeu, iar el îmi va fi fiu». Iar partea celor laşi, necredincioşi, neruşinaţi, criminali, desfrânaţi, vrăjitori, idolatri şi a tuturor mincinoşilor este în lacul care arde cu foc şi pucioasă şi aceasta este moartea cea de-a doua” (Apoc. 21,1-8).
Încă din primele rânduri Biblia relatează că atunci când „la început” Dumnezeu a creat cerul şi pământul, acesta din urmă era „deşert”. De fapt, textul sacru descrie o realitate haotică întreruptă de primul cuvânt al lui Dumnezeu: „Să fie lumină!”. Acea lumină a întrerupt întunericul de la început şi a dat viaţă haosului. Apoi apele vor trebui despărţite: apele aflate deasupra şi cele dedesubt, pentru că apele cele mari reprezintă moartea.
Este minunat faptul că textul Apocalipsei evidenţiază că în prima zi după cea a sâmbetei – în noua Creaţie – Domnul a hotărât să nu mai creeze marea, deoarece nu-i mai oferă nicio şansă răului.
„Apoi am văzut un cer nou şi un pământ nou, căci cerul dintâi şi pământul dintâi au trecut, iar marea nu mai este” (Apoc. 21,1). Ce s-a întâmplat cu cerul şi pământul dintru început? Marea a fost înghiţită şi ea de lacul cu foc. Prin urmare, ne aflăm înaintea înfrângerii radicale a morţii şi a răului. Suntem înaintea speranţei învierii depline. Suntem în prima zi după sâmbătă.
Cel care reînnoieşte toate lucrurile vede că se contemplă Cetatea Sfântă, Ierusalimul, nu atât cel nou, cât cel reînnoit, am putea spune, pentru că totul este refăcut. Aceste cuvinte minunate pronunţate de Cel care şedea pe tron – reprezentându-i pe Dumnezeu-Tatăl şi pe Dumnezeu-Fiul – ne sugerează că aceste două oraşe „se întrepătrund”: „Iată, le fac pe toate noi” (Apoc. 21,5). Acesta este secretul spiritualităţii creştine, care provine de la cea ebraică. Nu afirmă: „Iată, Eu fac lucruri noi”, ci „Eu fac noi [reînnoiesc] toate lucrurile”. De fapt, secretul spiritualităţii creştine este acela de a reuşi să reînnoiască lucrurile deja existente şi nu acela de a face lucruri noi.
De multe ori înţelegem prin Creaţie „lucruri noi”. Încă de la începutul Bibliei, creaţia este „reînnoirea lucrurilor deja existente”. Spre exemplu: Ierusalimul era un oraş care deja exista. Odată cu David, Ierusalimul devine o localitate reînnoită. Ierusalimul este distrus de mai multe ori şi de fiecare dată este reînnoit. Ultima reînnoire se produce atunci când acest oraş coboară din cer. Şi acesta este Ierusalimul reînnoit.
Este vorba despre „cortul lui Dumnezeu împreună cu oamenii” (Apoc. 21,3). Logosul, Cuvântul – la începutul Evangheliei după Ioan – este Cel care pune cortul Său în mijlocul nostru. În Apocalipsă este El şi Ierusalimul, căci vom descoperi că El – Mielul – este în interiorul acestui Ierusalim şi, în acelaşi timp, este mirele Ierusalimului. Se află înăuntru şi afară. Mai exact: este înăuntru, în faţă (înainte). Însă tocmai pentru că Mirele este „înăuntrul” miresei se întrevede speranţa unei vieţi noi împreună cu toţi locuitorii Ierusalimului reînnoit: cei 144 de mii, cei mântuiţi, apostolii Mielului.
„Cel care învinge va moşteni acestea. Eu îi voi fi lui Dumnezeu, iar el îmi va fi fiu” (Apoc. 21,7). Este vorba de asemănarea cu Isus Cristos. Sunt vorbe care ne vin de la Dumnezeu-Tatăl şi în acelaşi timp ne spun să devenim asemenea Fiului. Cine va învinge? Am ascultat pentru prima dată această afirmaţie despre învingător – precum şi altele – la sfârşitul celor şapte scrisori adresate îngerilor celor şapte biserici „Învingătorului eu îi voi da…” şi pe toate le aflăm din nou în acest capitol al XXI-lea. De fapt, cele şapte scrisori – descrise în aceste capitole finale – deja prevesteau darurile învingătorului.
Învingătorul prin excelenţă este Cristos, mort şi înviat. Cine primeşte botezul, trăieşte în şi prin El, experimentează victoria Sa în cetatea sfântă, Ierusalimul reînnoit.
Ierusalimul reînnoit, Mireasa Mielului şi structura oraşului
„Şi a venit unul dintre cei şapte îngeri care aveau cele şapte cupe pline cu cele şapte plăgi de pe urmă şi a vorbit cu mine, spunându-mi: «Vino şi-ţi voi arăta Mireasa, soţia Mielului». Şi m-a luat în spirit pe un munte mare şi înalt şi mi-a arătat cetatea cea sfântă, Ierusalimul care cobora din cer de la Dumnezeu. Ea avea gloria lui Dumnezeu. Splendoarea ei era ca a unei pietre de mare preţ, ca a unei pietre de iaspis cristalin. Ea avea un zid mare şi înalt, cu douăsprezece porţi, iar deasupra porţilor erau doisprezece îngeri şi numele înscrise, care sunt numele celor douăsprezece triburi ale fiilor lui Israel: la răsărit, trei porţi, la miazănoapte, trei porţi, la miazăzi, trei porţi şi la apus, trei porţi. Iar zidul cetăţii avea douăsprezece temelii şi pe ele erau douăsprezece nume ale celor doisprezece apostoli ai Mielului. Iar cel care vorbea cu mine avea ca măsură o trestie de aur ca să măsoare cetatea, porţile ei şi zidul ei. Cetatea este aşezată sub formă de pătrat: lungimea, lăţimea şi înălţimea sunt aceleaşi. El a măsurat cetatea cu trestia: are douăsprezece mii de stadii. Lungimea, lăţimea şi înălţimea sunt aceleaşi. Apoi a măsurat zidul ei: are o sută patruzeci şi patru de coţi, după măsura oamenilor, care este şi a îngerului. Zidul ei este împodobit cu iaspis, iar cetatea era din aur curat asemenea cristalului curat. Temeliile zidului cetăţii sunt alcătuite în întregime din tot felul de pietre preţioase: prima temelie din iaspis, a doua din safir, a treia din calcedoniu, a patra din smarald, a cincea din sardonix, a şasea din cornalină, a şaptea din crisolit, a opta din beril, a noua din topaz, a zecea din crisopaz, a unsprezecea din iacint, a douăsprezecea din ametist. Cele douăsprezece porţi erau douăsprezece mărgăritare, fiecare poartă era făcută dintr-un singur mărgăritar. Iar piaţa cetăţii era din aur curat, transparent ca cristalul (Apoc. 21,9-21).
Ce frumoase sunt aceste porţi şi aceste temelii prezentate atât de minunat. Relatarea profetului – în Apocalipsă – este o descriere din afara oraşului. Îl priveşte din exterior. În acelaşi timp se preocupă să ne dea dimensiunile exprimate cu ajutorul unor numere.
Privind oraşul din exterior, notăm cele douăsprezece porţi, cele douăsprezece fundaţii care constituie numărul celor douăsprezece triburi ale fiilor lui Israel şi cei doisprezece apostoli ai Mielului.
Întreaga Apocalipsă face referire la toată istoria poporului Israel, pentru a demonstra că Biserica este noul Israel, prin fuziunea Ierusalimului care coboară din cer.
Să nu uităm că acest oraş este Mireasa care coboară din cer pentru Mirele ei – Mielul.
Descrierea structurii Ierusalimului este exactă, precisă. Ioan insistă pe numărul doisprezece. El ne spune că îngerul este cel care a măsurat oraşul. Această afirmaţie este inspirată din Iezechiel, capitolul 38. Spre sfârşitul cărţii, profetul subliniază rezultatul măsurătorilor efectuate de triburile lui Israel şi lui Iuda în pământul făgăduinţei. Şi în acelaşi timp – privind oraşul Ierusalim – aminteşte cele douăsprezece porţi: câte una pentru fiecare trib.
Acest fragment din Apocalipsă se inspiră din textul lui Iezechiel, în care numerele sunt diferite. Ioan insistă pe numărul doisprezece. El subliniază că dimensiunea cetăţii este de „douăsprezece mii de stadii”, subliniind că „Lungimea, lăţimea şi înălţimea sunt aceleaşi” (Apoc. 21,16). De fapt, textul sacru aminteşte numerele „doisprezece” şi „o mie”. Apoi sunt pomeniţi cei „o sută patruzeci şi patru de coţi” (Apoc. 21,17) care stabilesc lungimea zidului. Şi „o sută patruzeci şi patru” este rezultatul înmulţirii numărului doisprezece cu el însuşi.
Observăm că numărul doisprezece este la baza tuturor numerelor rezultate în urma măsurătorilor. Şi structura este dată de cele douăsprezece mii de stadii, subliniind că lungimea, lăţimea şi înălţimea sunt aceleaşi.
Singura reconstruire descrisă în Vechiul Testament sub formă de cub (având toate laturile egale) este Sfânta Sfintelor din Templu. Noi cunoaştem dimensiunile (măsurătorile) care ne-au fost oferite pe timpul lui Solomon. În interiorul său, Templul avea inclusă Sfânta Sfintelor, alcătuită din douăzeci de coţi în lungime, lăţime şi înălţime. Aceeaşi structură o regăsim în cazul Ierusalimului care coboară din cer.
Sfânta Sfintelor era la Ierusalim, dar oraşul era situat pe muntele Sionului, pe pământ. Ierusalimul care coboară din cer este un oraş pătrat. Şi simbolul pătratului este un simbol de pământ. Şi înseamnă că o nouă Creaţie – un nou cer şi un nou pământ – se află într-o simfonie aşa armonioasă, încât pământul – simbolizat de pătrat – coboară din cer. Deja unirea dintre cer şi pământ este atât de mare, încât este exprimată prin limbajul nupţial al căsătoriei. Este mireasa care-şi aşteaptă Mirele.
Noul Templu şi noua lumină în Ierusalim
„Nu am văzut într-însa nici un templu pentru că Domnul Dumnezeu cel atotputernic este templul ei şi Mielul. Cetatea nu are nevoie de soare şi nici de lună ca s-o lumineze, căci gloria lui Dumnezeu o luminează iar făclia ei este Mielul. Naţiunile vor umbla în lumina ei, iar regii pământului îi vor aduce splendoarea lor. Porţile ei nu se vor închide ziua pentru că acolo nu va mai fi noapte. Şi vor aduce în ea mărirea şi cinstea naţiunilor. Nu va intra într-însa nimic impur, nici cel care săvârşeşte nelegiuirea şi este mincinos, ci numai cei care sunt scrişi în cartea vieţii Mielului” (Apoc. 21,22-27).
Evreii veneau la Ierusalim din toate părţile lumii, nu din motive de comerţ, ci pentru că aici se afla singurul Templu din lume. Ei mergeau la Ierusalim pentru a vizita templul: loc al întâlnirii cu Dumnezeul lui Israel.
Să pătrundem în noul Ierusalim şi să admirăm „piaţa cetăţii [care] era din aur curat, transparent ca cristalul” (Apoc. 21,21). Şi imediat autorul sacru notează că în oraş nu exista niciun Templu. Dar precizează că Domnul Dumnezeu cel atotputernic şi Mielul sunt Templul noii cetăţi[2].
Şi un evreu cuvios, dacă urca la Ierusalim, nu făcea acest pelerinaj pentru valoarea Templului în sine, ci mergea pentru Cel care locuia în Templu, în Sfânta Sfintelor; mergea pentru a-L întâlni pe Domnul vieţii. Acum înţelegem de ce autorul sacru „a dărâmat” zidurile materiale ale vechiului templu pentru a „umple” întregul spaţiu cu Domnul Dumnezeu cel atotputernic şi cu Mielul. Templul reprezintă acel loc al întâlnirii dintre uman şi divin, deoarece este locul întâlnirii dintre Dumnezeu şi om. Acum, Domnul Dumnezeul lui Israel – Tatăl şi Fiul – este Templul acelui oraş.
Textul sacru evidenţia şi faptul că nu mai este nevoie de o lumină specială care să se opună nopţii, deoarece în acel oraş nu mai exista noaptea, pentru simplul motiv că marea nu mai era. Şi dacă nu mai există marea, nu mai există nici noaptea. Nu mai există abisul şi infernul. Nu mai sunt deşertul, haosul şi nimicul, ci există plinătatea gloriei lui Dumnezeu.
Există o lumină continuă, divină care ţâşneşte tocmai din Domnul Dumnezeu atotputernic şi din Miel. Nu mai este nevoie de soare, de lună sau de stele, pentru că acum Dumnezeu este cel care iluminează istoria.
La fel şi porţile acestui oraş: nu au nevoie de străjeri, care să privegheze şi să vestească un eventual atac duşman. Nu este un oraş fortificat care vrea să se apere, ci este un oraş deschis: porţile sunt deschise, să poată intra toţi.
Să ne amintim că Scrisoarea Bisericii din Laodiceea sublinia: „Eu stau la uşă şi bat”. Dacă omul nu deschide inima sa, Dumnezeu nu poate să intre în viaţa lui. Omul este cel care se poate împotrivi în a-I deschide Domnului poarta inimii sale.
Dar atunci când intrăm în Ierusalim – loc în care regulile inimii Domnului sunt stabilite de El – Dumnezeu lasă porţile deschise pentru toţi; tuturor celor care sunt apostolii Mielului; celor care sunt scrişi în cartea vieţii; celor care acceptă viaţa şi sunt în număr de „144 de mii”.
Ierusalimul, la fel ca Edenul, noua creaţie
„Apoi mi-a arătat un râu cu apa vieţii, limpede ca cristalul, care ieşea din tronul lui Dumnezeu şi al Mielului. În mijlocul pieţei cetăţii, de o parte şi de alta a râului, creşte pomul vieţii, care aduce douăsprezece roade: în fiecare lună îşi dădea rodul său, iar frunzele copacului erau pentru vindecarea naţiunilor. Şi nu va mai fi nici un blestem. Tronul lui Dumnezeu şi al Mielului va fi în cetate şi servitorii săi îl vor adora. Ei vor vedea faţa lui, iar numele său va fi pe frunţile lor. Nu va mai fi noapte acolo şi nu vor mai avea nevoie nici de lumina candelei, nici de lumina soarelui, pentru că Domnul Dumnezeu îi va lumina, iar ei vor domni în vecii vecilor. Şi mi-a zis: «Acestea sunt cuvinte adevărate şi vrednice de crezare, iar Domnul Dumnezeul care-i inspiră pe profeţi l-a trimis pe îngerul său ca să le arate slujitorilor săi ceea ce trebuie să se întâmple în curând. Şi iată, eu vin curând! Fericit cel care păstrează cuvintele profeţiei cărţii acesteia!»” (Apoc. 22,1-7).
Să ne amintim de cea dintâi relatare a Creaţiei din Cartea Genezei: şase zile şi apoi, în ziua a şaptea, Domnul s-a odihnit.
Bibliştii susţin că urmează o a doua relatare a Creaţiei. Totuşi, nu putem afirma că este vorba de o a doua povestire a acesteia, ci este o expunere care instruieşte cititorul vizavi de evenimentele care apoi vor fi descrise: o logică de păcat, de cădere, de ştergere a chipului lui Dumnezeu imprimat în chipul omului, cauzată de păcat. Este episodul petrecut în Eden.
Când se ajunge la ziua a şaptea, textul sacru nu mai spune „Şi a fost seară şi a fost dimineaţă”. Prin urmare – în finalul primei povestiri a Creaţiei – nu înţelegem dacă ziua a şaptea s-a încheiat sau nu.
Când începe episodul din Eden, în ce zi ne aflăm? Din această perspectivă, cineva ar putea să afirme că este vorba de o oarecare „zi întâi”, care constituie negarea acelei „zile întâi”, adică ziua luminii, ziua lui Dumnezeu, ziua în care Dumnezeu a biruit moartea.
Prima zi din Eden a dat greş. Erau doi pomi: pomul cunoaşterii binelui şi al răului şi pomul vieţii. Întinzându-şi mâna către pomul cunoaşterii binelui şi al răului, bărbatul şi femeia au învăţat diferenţa dintre bine şi rău. Şi acest fapt a însemnat – în neascultarea lor faţă de Dumnezeu – moartea lor.
Apoi, heruvimii sunt puşi să apere calea care ducea la pomul vieţii, pentru ca niciun pământean să nu aibă posibilitatea să se reîntoarcă în Eden şi să-şi îndrepte mâna spre pomul vieţii şi să trăiască în veci. Toate acestea sunt cuprinse în textul Genezei.
Astfel, cititorul începe să caute în Scripturi pentru a afla timpul în care va fi posibilă reîntoarcerea în acea grădină în care omul se plimba cu Dumnezeu. Când va putea să stea faţă în faţă cu Dumnezeul care l-a creat din pământ, dacă heruvimii apără calea de acces la pomul vieţii?
Şi întorcându-ne la „noua creaţie”, putem înţelege – ţinând cont de faptul că împărăţia de o mie de ani reprezintă ziua a şaptea – că noul Ierusalim este tocmai noul Eden în care se află un fluviu de apă vie.
Un fluviu ieşea din Eden şi apoi alte patru fluvii irigau această grădină, la orient de Eden[3].
„Apoi mi-a arătat un râu cu apa vieţii, limpede ca cristalul, care ieşea din tronul lui Dumnezeu şi al Mielului” (Apoc. 22,1). Iezechiel ne va ajuta să înţelegem cum se scurge această apă din Templu… Prin urmare, putem înţelege că nu trebuie să aşezăm Edenul în Babilon (în miturile babiloniene) – aşa după cum mulţi biblişti afirmă – ci Edenul, după Sfânta Scriptură, este tocmai Ierusalimul.
Acest tablou al protopărinţilor – alungaţi fiind de la Ierusalim în exil, spre Orient – ne ajută să înţelegem întreaga povestire din Sfânta Scriptură, de la Geneză până la A doua Carte a regilor, adică motivul pentru care s-au îndreptat înspre Orient, la Babilon, de-a lungul râurilor din Babilon.
Tocmai de aceea şi Iezechiel va descrie Ierusalimul şi Templul şi va povesti despre apa care iese din Templu şi care sporeşte în mărime, se îndreaptă înspre Marea Moartă, se scurge în ea şi face sănătoase apele cele mai rele de pe întreaga suprafaţă a pământului. Cu alte cuvinte, ne aflăm la cel mai jos nivel, în care nicio vieţuitoare nu poate să trăiască. Şi apele care ies din Templu merg să însănătoşească apele Mării Moarte.
Şi Iezechiel ne informează că de o parte şi de alta a râului se află foarte mulţi copaci, pentru că apa provine din locul în care se află Dumnezeu; apa care izvorăşte din viaţă. La fel ca în Eden, această apă iese şi aduce cu sine viaţa.
În Apocalipsă se vorbeşte nu atât despre o mulţime de pomi crescând pe malurile apei, ci se aminteşte despre un pom: „În mijlocul pieţei cetăţii, de o parte şi de alta a râului, creşte pomul vieţii, care aduce douăsprezece roade: în fiecare lună îşi dădea rodul său” (Apoc. 22,2). La fel cum nu mai este nevoie de soare şi de lună pentru a produce lumină, în acest loc, roadele sunt perpetue, adică există pomi mereu vii. Pomul vieţii nu poate funcţiona după logica anotimpurilor, este pomul care – prin excelenţă – trăieşte veşnic.
Şi beneficiind de pomul vieţii, cei care locuiesc în oraşul Mielului şi al Domnului Dumnezeu atotputernicul se pot hrăni permanent cu roadele acestuia.
Ţinând cont de aceste simboluri, înţelegem că Biblia devine canonică: se deschide cu Geneza, în cea „dintâi zi” a istoriei dramatice a omului şi se încheie cu Apocalipsa, în acea „de-a opta zi” a istoriei glorioase a lui Dumnezeu şi a omului în Ierusalimul reînnoit.
Cum să închidem cartea Apocalipsei (I)
„Iar eu, Ioan, sunt cel care am auzit şi am văzut acestea. Când le-am auzit şi le-am văzut, am căzut la picioarele îngerului care mi-a arătat acestea, ca să-l ador. Dar el mi-a zis: «Vezi să nu faci asta! Sunt şi eu un slujitor împreună cu tine şi cu fraţii tăi, cu profeţii şi cu cei care păstrează cuvintele cărţii acesteia. Pe Dumnezeu să-l adori!» Apoi mi-a zis: «Nu sigila cuvintele profeţiei cărţii acesteia pentru că timpul este aproape. Cine este nedrept să nedreptăţească încă, cine este necurat să fie tot necurat, dar cine este drept să facă mai departe dreptatea, iar cine este sfânt să fie tot sfânt». «Iată, eu vin curând şi răsplata mea este cu mine, ca să dau fiecăruia după ceea ce a făcut. Eu sunt alfa şi omega, cel dintâi şi cel din urmă, începutul şi sfârşitul. Fericiţi cei care îşi spală hainele ca să aibă în viitor putere [dreptul] asupra pomului vieţii şi să poată intra prin porţi în cetate. Afară câinii, vrăjitorii, desfrânaţii, criminalii, idolatrii şi oricine iubeşte şi practică minciuna…»” (Apoc. 22,8-15)
Notăm primele cuvinte ale acestui text: „Eu, Ioan”. Le-am întâlnit la începutul Apocalipsei, atunci când acest profet – autorul scrierii, dar mai cu seamă a viziunilor (vedeniilor) – s-a autoprezentat. În acest fragment se prezintă din nou. Însă după ce, împreună cu el, am încercat să înţelegem întreaga dinamică a istoriei mântuirii – care-şi află centrul în misterul pascal, adică semnul speranţei – după acest parcurs, el afirmă: „Iar eu, Ioan, sunt cel care am auzit şi am văzut aceste lucruri” (Apoc. 22,8).
Amintind acest fapt, Ioan ascultă şi notează povaţa îngerului care-l împiedică să-l adore: „Vezi să nu faci asta! Sunt şi eu un slujitor împreună cu tine şi cu fraţii tăi, cu profeţii şi cu cei care păstrează cuvintele cărţii acesteia. Pe Dumnezeu să-l adori!” (Apoc. 22,9). Îngerul ne aminteşte că trebuie să-L adorăm numai pe Cel care este dintru început, pe Dumnezeu. Apoi îi spune: „Nu sigila cuvintele profeţiei cărţii acesteia” (Apoc. 22,10), adică să nu închidă cartea, ci să o lase deschisă pentru a fi citită şi dăruită mai departe.
Apoi îngerul adaugă: „Cine este nedrept să nedreptăţească încă, cine este necurat să fie tot necurat” (Apoc. 22,11). Cu alte cuvinte, acum, în finalul cărţii, Ioan expune viaţa pe care şi noi o trăim astăzi, adică faptul că oamenii răi există încă în mijlocul nostru: necuraţii, câinii, idolatrii, imoralii, criminalii…
Este logica originii răului care reapare necontenit, în ciuda veştii victoriei Ierusalimului care coboară din cer. De fapt, Ioan conştientizează că trăim în această istorie – care ne oferă (prezintă) posibilitatea de a locui în acest Ierusalim – dar este o istorie afectată încă de acest rău.
Dar promisiunea finală ne spune că răul (marea) nu va mai fi. Ierusalimul care coboară din cer este experienţa eclezială care te ajută să guşti dinainte ceea ce va fi experienţa ultimă şi definitivă.
Dar cum va fi posibil să gustăm toate aceste lucruri? Nu în baza modului nostru de a concepe, a proiecta şi a judeca istoria. Nu în baza felului nostru de a percepe timpul, ci în modul în care liturghia (cea ebraică şi cea creştină) ne-a învăţat să cugetăm, apropo de timp şi de istorie: în „aducerea aminte”.
Iată cum textul sacru prezintă participarea noastră la dialogul liturgic şi arătarea lui Isus.
Cum să închidem cartea Apocalipsei (II)
„«…Eu, Isus, l-am trimis pe îngerul meu ca să mărturisească acestea înaintea voastră şi înaintea Bisericilor. Eu sunt rădăcina, descendenţa lui David, steaua cea care străluceşte, aceea de dimineaţă». Şi Spiritul şi Mireasa spun: «Vino!» Iar cel care aude să spună «Vino!» şi cel căruia îi este sete, cel care vrea să primească apa vieţii în dar, să vină! Eu dau mărturie înaintea oricui ascultă cuvintele profeţiei cărţii acesteia: dacă va adăuga cineva ceva la ele, va trimite Dumnezeu peste el plăgile scrise în cartea aceasta, iar dacă cineva scoate ceva din cuvintele cărţii profeţiei acesteia, Dumnezeu va îndepărta partea lui de la pomul vieţii şi de la cetatea cea sfântă şi de la cele scrise în cartea aceasta. Cel care dă mărturie spune acestea: «Da, voi veni curând!» «Amin. Vino, Doamne Isuse». Harul Domnului Isus [să fie] cu toţi” (Apoc. 22,16-19).
Nu numai „Eu, Ioan”, ci şi expresia „Eu, Isus” am întâlnit-o şi o reîntâlnim în acest text. Autorul sacru evidenţiază revelaţia lui Isus Cristos pe care Dumnezeu i-a dat-o, dorind să arate faptul că Isus Cristos este revelatorul Apocalipsei. Isus este adevăratul autor al Apocalipsei, pentru că prin El ajunge la noi mesajul lui Dumnezeu-Tatăl. Isus este mărturisitorul fidel, „rădăcina, descendenţa lui David”, „alfa şi omega, cel dintâi şi cel din urmă, începutul şi sfârşitul”. Prin urmare, Cristos este „Cel dintâi”, primul şi „Cel din urmă”, ultimul, definitivul şi ne cheamă pe noi – pe toţi – să fim la fel.
Apocalipsa subliniază această interpelare a comunităţii (Spiritul şi Mireasa) care zice: „Vino!”, chemându-L pe Mire. Prin urmare, Spiritul este cel care se află în Biserică şi-I spune Domnului „reîntoarce-Te, vino, o Doamne!”
Este vorba de o Biserică vie, o comunitate care trăieşte în istorie şi invocă reîntoarcerea Domnului. Cine se mai roagă astăzi pentru revenirea Domnului? Cine mai vorbeşte despre escatologie[4]? Pe cine-l mai interesează reîntoarcerea Domnului? De câte ori – discutând despre moarte – ne exprimăm dorinţa ca aceasta să stea cât mai departe de noi? Primelor comunităţi creştine nu le era frică de moarte, deoarece credeau că aceasta nu era ultima etapă în viaţa omului.
Într-adevăr, în Cartea Apocalipsei există speranţa că moartea a fost biruită. Şi aceasta este ultima carte din Biblie: nimeni nu trebuie să mai adauge alte cuvinte acestei cărţi. Ea trebuie citită aşa cum a fost scrisă, deoarece este Cartea Cărţilor.
În primele secole comunitatea creştină a scris mici manuscrise – pentru că Biblia nu a fost scrisă dintr-o dată, în întregime. Au fost adunate Evangheliile împreună cu Faptele Apostolilor, Scrisorile sf. Pavel şi Scrisorile catolice. Apocalipsa a fost singurul manuscris care întotdeauna a fost copiat separat. A fost unit cu celelalte scrieri numai în sec. al IV-lea când s-a format Codicele Vatican şi Codicele Sinaitic, adică întreaga Biblie.
Apocalipsa ori este singură, ori este la sfârşitul întregii Biblii. Atunci când textul Apocalipsei a fost unit cu toate celelalte, a reprezentat concluzia întregii Biblii care a spus: Vai, celui care va adăuga vreun cuvânt, nu numai acestui text, ci întregului text biblic, exprimând astfel conştiinţa canonică a Scripturilor.
Ultima frază a acestei cărţi invită întreaga comunitate să participe prin răspunsul dat.
În final Ioan dă cuvântul celor care citesc cartea. Şi acesta este ultimul cuvânt al Apocalipsei: „amin”.
Cuvântul final, „Amin”, nu se găseşte în Codicele Alexandrin de la începutul sec. al V-lea, ci se află în Codicele Sinaitic, care imediat după aceea prezintă Scrisoarea lui Barnaba. Şi pentru că „Amin” în limba ebraică înseamnă: „aşa este”, „este fondat”, „este ultimul”, „este realitatea pe care eu bazez credinţa mea”, înseamnă că acest cuvânt reprezintă marele răspuns al comunităţii creştine de la origini şi dintotdeauna.
Cum să închidem cartea Apocalipsei (III)
„Cel care dă mărturie spune acestea:
«Da, voi veni curând!»
«Amin. Vino, Doamne Isuse». Harul Domnului Isus să fie cu toţi” (Apoc. 22,20-21).
Amin!
Note:
[1] La început, unii erau de părere că Barnaba era un om care propovăduia alături de sf. Pavel. Mai târziu s-a concluzionat că nu se cunoaşte autorul Scrisorii lui Barnaba.
[2] Cf. Apoc. 21,22.
[3] Cf. Gen. 2,10.
[4] Eschatologia este ramura teologiei care studiază lucrurile cele din urmă ale omului: moartea, învierea, judecata, infernul şi paradisul.
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeş
Corectori: Gabriela Neag, Alexandru Buzalic