A fost înălțat

„E mai bine pentru voi ca Eu să plec”. Prin plecarea Sa, Isus nu doar că ne-a deschis calea vieții, ci ne-a dat și iubirea Tatălui și a fraților, ca să putem face ceea ce El a făcut și să putem spune ceea ce El a spus, ca să putem merge acolo unde El a mers și să putem fi martorii Săi.

Întoarcerea Sa la Tatăl înseamnă nașterea noastră ca frați ai Săi.

Acum „Cristos nu mai are mâini, are doar mâinile noastre pentru a face astăzi lucrurile Sale. Cristos nu mai are picioare, are numai picioarele noastre, pentru a ieși astăzi în întâmpinarea persoanelor. Cristos nu mai are puteri, are numai puterile noastre, pentru a conduce persoanele la El. Cristos nu mai are Evanghelii pe care persoanele să le citească, dar ceea ce facem noi cu fapta și cu cuvântul este Evanghelia pe care Spiritul o scrie astăzi” (autor necunoscut, sec. XIV).

Se citește Ps. 19 (18)

În acest psalm avem o contemplare a creației, care este intuită și lăudată ca „o creație vorbitoare”, o creație capabilă prin simpla ei existență de a-L vesti pe Creator, de a vesti acel Cuvânt, care umple de la o margine la alta tot pământul. Psalmistul cere ca înaintea acestui Cuvânt să fim eliberați de incapacitatea de a asculta și de a vorbi, datorată orgoliului care ne face muți…

În ultima cateheză L-am privit pe Isus înălțat pe un nor, iar noi am rămas aici, jos. Mai înainte am notat că Prologul Faptelor apostolilor ne oferă o scurtă sinteză a Evangheliei, cuprinzând ceea ce Isus a făcut și a spus… Iar ceea ce El a început să spună și să facă, noi trebuie să continuăm, să spunem și să facem… Apoi am întâlnit „instrucțiunile”, adică ceea ce a făcut Isus în cele 40 de zile după Paște, pentru a-i instrui pe ai Săi despre ce trebuie să facă… Și în timp ce povestește, Isus spune: „Peste puține zile veți fi botezați”… Și după ce a spus că problema nu este a aștepta Împărăția, ci a fi martorii Săi, pentru că Fiul Omului se va întoarce tot așa cum ați văzut că a plecat, El pleacă…

A plecat pe un nor… Din versetul următor știm că se afla pe Muntele Măslinilor, la Orient de Ierusalim. Acest episod ne amintește de Iez. 11, când slava lui Dumnezeu iese din Ierusalim, din Templu, ca un nor, și merge spre Orient, pe Muntele Măslinilor…. Și unde merge?

Merge să-i caute pe toți fiii risipiți prin lume, astfel încât Templul Său să fie peste tot… Această mărire va dărui Spiritul nou în inima fiecărei persoane, și astfel va deveni o inimă nouă (Iez. 37): ne va lua inima de piatră și ne va da inima de carne, marcând astfel începutul epocii mesianice, al epocii în care noi suntem martori.

În versetele noastre începe perioada după Înălțare, care acolo e doar descrisă… Și încep cele 10 zile, după cele 40, care sunt doar amintite, zece zile ale intervalului în care ne pregătim pentru a primi Spiritul… Textul ne sugerează ce trebuie să facem în timp ce așteptăm primirea Spiritului…

După cum celelalte au fost 40 de zile și indicau întreaga viață, tot la fel și aceste zece zile indică o pregătire de care avem nevoie în mod statornic și continuu, pentru a primi în mod constant/continuu Spiritul. Pentru că Spiritul e ca aerul: nu înseamnă că ai respirat o singură dată și acest fapt îți este suficient pentru întreaga viață… Ci omul trebuie să respire mereu. Dacă nu, moare. La fel izvorul, nu înseamnă că, dacă a dat o singură dată apă, e suficient… Căci, dacă nu ar mai da apă, nu ar mai fi izvor…

Altfel spus, în mod constant atitudinile care vor fi descrise în aceste versete sunt cele care vor trebui să ne însoțească de-a lungul întregii noastre vieți.

Versetele care ne relatează plecarea lui Isus cuprind tot stilul vieții noi și au ca titlu: „Să așteptăm Spiritul, pentru a deveni martorii lui Isus”.

Se citește F.Ap. 1, 9-14

¹² Atunci ei s-au întors la Ierusalim de la muntele numit al Măslinilor, care se află aproape de Ierusalim, cât un drum în zi de sâmbătă. ¹³ Când au intrat, au urcat în încăperea de sus, unde obișnuiau să se adune. Erau: Petru și Ioan, Iacob și Andrei, Filip și Toma, Bartolomeu și Matei, Iacob, fiul lui Alfeu, și Simon Zelotul și Iuda al lui Iacob. ¹⁴ Toți aceștia, într-un cuget, stăruiau în rugăciune împreună cu femeile și cu Maria, mama lui Isus, și cu frații lui.

Am încheiat cateheza anterioară în timp ce ucenicii „stăteau privind spre cer”. Prima atitudine – în vederea așteptării Spiritului – constă în a avea mereu această privire spre cer, unde El locuiește, pentru că viața noastră este acolo.

„Cerul” înseamnă Dumnezeu: deja viața noastră este în Dumnezeu.

Întâiul născut (Isus) s-a născut, Capul s-a născut, iar după El urmează să se nască tot trupul. Și întreaga istorie este nașterea întregii omeniri la slava fiilor lui Dumnezeu.

Capul – Isus – deja a ajuns la lumină, iar în urma lui suntem noi…

Problema este să ținem ochii fixați pe cer, acolo unde este El – Capul – ca să vedem ceea ce El a făcut și a spus; iar apoi să ținem ochii fixați pe pământ, pentru că El se va întoarce pe acest pământ prin noi, care mărturisim ceea ce El a făcut și a spus.

În concluzie, noi suntem ca El și ne naștem ca fii, pas cu pas.

În mod constant avem nașterea la starea de fii ai lui Dumnezeu a tuturor oamenilor, până când Dumnezeu va fi totul în toți și în toate.

Acesta este programul lui Dumnezeu.

Privind pământul, primul lucru de făcut este cel de a ne întoarce la Ierusalim: mai întâi ne vom opri asupra întoarcerii la Ierusalim, despre care deja am vorbit, pentru că aici, pe cruce, se împlinește viața lui Isus… Și pentru că, în mod constant, din cruce izvorăște izvorul de apă vie, darul Spiritului Sfânt, adică pătimirea Sa pentru noi.

Apoi, nu suntem chemați doar să ne întoarcem la Ierusalim, ci și să urcăm în încăperea/camera de sus… Este încăperea în care s-a celebrat Ultima cină (cf. Lc. 22) și e locul comunității. Prin urmare, suntem chemați să intrăm în acel loc al comunității; să stăm împreună; uniți, adică să avem un singur suflet, un singur Spirit care ne unește…

Apoi urmează tema rugăciunii: „stăruiau”… Apoi, după ce sunt amintiți apostolii, sunt amintite și femeile… Dar apostolii sunt amintiți în mod nou față de cum erau enumerați mai înainte: „doi câte doi”, pentru că de acum se pregătesc în vederea misiunii „doi câte doi”, în timp ce mai înainte erau amintiți toți în grup…

Apoi sunt amintite femeile: ele nu erau autorizate să fie ucenici, dar în acest loc ele sunt împreună cu ucenicii, fapt subliniat în mod intenționat. Apoi e amintită Maria, care e modelul tuturor ucenicilor din toate timpurile.

Ne vom opri asupra acestor aspecte, dar în mod special asupra rugăciunii, pentru că este una dintre temele fundamentale în Evanghelia după Luca, iar Faptele sunt scrise după Evanghelie (presupun că ne amintim conținutul Evangheliei). Astfel, cu ajutorul rugăciunii, ne pregătim să intrăm în locul în care primim Spiritul.

v. 12

¹² Atunci ei s-au întors la Ierusalim de la muntele numit al Măslinilor, care se află aproape de Ierusalim, cât un drum în zi de sâmbătă.

Întoarcerea la Ierusalim e mereu fundamentală, căci Ierusalimul este împlinirea drumului lui Isus, loc în care El și-a dat viața pentru noi, unde „toate s-au împlinit”: ne-a dat Spiritul Său, ne-a revelat iubirea Sa. Tocmai stând înaintea acestei iubiri, a acestui trup al lui Isus dăruit pentru noi, noi primim Spiritul.

Dacă în loc să mergem la Ierusalim, mergem la Emaus, sau ne refugiem în amintirile noastre glorioase despre alte lucruri, nu primim Spiritul lui Isus, ci primim spiritul aiurelilor noastre după putere și al visurilor noastre dezamăgitoare, dar nu primim Spiritul Evangheliei lui Isus, Spiritul a ceea ce El a făcut și a spus și care s-a împlinit la Ierusalim…

La Ierusalim vedem ce a împlinit Isus! Dacă uităm crucea, dacă-l separăm pe Isus de cruce, nu înțelegem nimic despre Dumnezeu.

Crucea este „theoria”, revelația lui Dumnezeu, a acelui Dumnezeu care este opusul tuturor imaginilor diabolice pe care le avem despre Dumnezeu, în toate religiile, și al acelor imagini pe care în mod constant ni le construim și noi, pretinzând, spre exemplu, ca crucifixele să fie puțin aurite…

E importantă întoarcerea la Evanghelie. Dacă uităm Evanghelia, nu înțelegem nimic din Evanghelie.

Evanghelia este Omul-Isus care-Și dă viața pentru ceilalți, care-L ucid. Și acesta e Dumnezeu! Nu-i Dumnezeu pentru că are aureole!…

E important să ne întoarcem la Trupul lui Isus, la acest Trup blestemat, care s-a făcut păcat, solidar cu tâlharii… Pe cruce Dumnezeu Se revelează ca fiind Dumnezeu, printr-o iubire mai tare decât orice rău/păcat… Aici El este mântuirea tuturor și ne mântuiește de acel dumnezeu pe care toți îl avem în minte, de imaginea omului puternic, căci toți am dori puterea…; apoi ne mântuiește, în special, de frica morții, care e singurătatea, falimentul tuturor aiurelilor noastre, pentru a ne arăta că moartea este comuniune cu Dumnezeul vieții, indiferent de cât de blestemați am fi, pentru că El vrea să stea cu noi pe vecie…

Așadar, e fundamentală întoarcerea la Ierusalim…

În acest loc ni se spune pentru întâia oară că „s-au întors la Ierusalim de la muntele ce se cheamă al Măslinilor”. Astfel știm unde ne aflăm…

Povestirea a început acolo, aproape fără să ne dăm seama.

Introducerea începe astfel: „Ti-am scris”, adică începe cu un „tu” și un „eu” care-ți scriu ceea ce Isus a făcut și a spus… Apoi, pe nesimțite, începe să vorbească Isus… În text avem „voi” și „Eul” lui Isus. Luca vrea să ne spună că în cuvântul său de evanghelist, care ne amintește ceea ce Isus a spus și a făcut, tot Isus ne vorbește fiecăruia dintre noi, care suntem acest „voi”.

Acum știm că noi suntem acolo, pe Muntele Măslinilor, unde Isus S-a retras.

Apoi ni se spune că „Muntele Măslinilor este aproape de Ierusalim, cale de o sâmbătă”, în jur de 880 de metri.

E important că folosește cuvântul „sâmbătă” pentru a măsura spațiul… Sâmbăta este ziua lui Dumnezeu, este ziua plinătății: de acum suntem mereu în ziua sâmbetei și fiecare spațiu deja este sfânt! Toate sunt sfinte. Și acea distanță e sfântă.

Nu înseamnă doar că ei respectau legile și prescrierile lui Israel care erau în vigoare, așa cum ei procedau la început, până când s-a produs ruptura, iar creștinii au mers să-i evanghelizeze pe păgâni. Dar, cei care au rămas în Israel, mereu au respectat legile lui Israel, mereu s-au considerat iudei, iudeo-creștini. Frecventau liniștiți Templul…

Pentru că creștinismul nu-i o cultură, și se poate încultura chiar și catolicismul roman, pentru că noi credem că mereu avem „monopolul” și asupra lui Dumnezeu…

Prima comunitate se înțelege la lumina împlinirii Scripturilor.

Creștinismul este împlinirea lui Israel, care deja era lumina neamurilor, fapt pentru care creștinii se privesc în interiorul complexității întregii făgăduințe a lui Dumnezeu. Dacă noi uităm acest fapt, nu înțelegem nimic despre creștinism. Creștinismul ar fi precum un pom căruia îi tai rădăcinile…

Dar să ascultăm ce fac, după ce s-au întors acasă…

v. 13

¹³ Când au intrat, au urcat în încăperea de sus, unde obișnuiau să se adune. Erau: Petru și Ioan, Iacob și Andrei, Filip și Toma, Bartolomeu și Matei, Iacob, fiul lui Alfeu, și Simon Zelotul și Iuda al lui Iacob.

Au intrat în Ierusalim și „s-au suit în încăperea de sus”… Încăperea de sus este locul în care s-au adunat pentru a celebra Ultima cină; unde Isus Și-a dat Trupul Său pentru noi; unde s-au adunat după falimentul din Vinerea Sfântă și s-au închis înăuntru plini de frică, deoarece era singurul loc pe care-l cunoșteau și-n care puteau încăpea toți; în acest loc au avut vizitele Înviatului; aici s-au întors după Înălțare; aici rămân în rugăciune; aici primesc Spiritul; din acest loc pornește misiunea, o misiune care iese și se întoarce în mod constant… Până în cap. 12 din F.Ap. mereu se vorbește despre această încăpere de sus. Această încăpere e locul în care se naște Biserica, și-i Biserica în dimensiunea ei profundă…

Această încăpere de sus au mers să o descopere (cf. Lc. 22, 7ș.u.,) tocmai Petru și Ioan. Este vorba de ultima misiune pe care apostolii au primit-o de la Isus: i-a trimis să caute „Locul Meu de odihnă, loc în care Eu să pot mânca cu voi și voi cu Mine… Și veți afla omul care duce găleata cu apă. Urmați-l și, oriunde va merge, întrebați pe stăpânul casei: «Unde este locul odihnei Mele, unde Eu pot mânca cu tine și cu ucenicii Mei?»… Și el vă va arăta locul”… Acest text semnifică faptul că omul care te duce la Botez îți arată acel loc în care tu mănânci cu El și El cu tine. Ce mănânci?

Paștele, misterul morții și al Învierii, darul vieții noi și al Spiritului… Și nu e un loc exterior (fizic), ci e acel loc interior, care există în fiecare dintre noi… Este vorba de a intra în noi… Și acolo se naște Biserica…

Pentru că, dacă un om nu intră în sine (în interiorul său), și stă în afara sa, nu întâlnește pe nimeni…

Iar în interiorul nostru se află Cineva care nu este diferit de noi, ci este mai mult „noi” decât suntem noi înșine, și este Altul, este Dumnezeu, care este mai interior (intim) nouă decât intimitatea noastră. Și în interiorul meu Îl întâlnesc pe Dumnezeu, pe mine și pe toți ceilalți… Este fereastra noastră pentru a-L privi pe Dumnezeu, originea vieții noaste, și acolo ne rugăm în spirit și adevăr…

Spiritul e iubirea dintre Tatăl și Fiul; adevărul constă în faptul că suntem fii. În acest loc descoperim ființa noastră de fii…

Acest loc/încăpere este „sus”, la etaj…

În Israel casele aveau doar un nivel, loc în care dormeau și mâncau… Deasupra aveau terasa pentru a se răcori. Iar câte o casă a bogaților avea un etaj, așa cum văduva din Sarepta a făcut o încăpere la etaj pentru Ilie…

„Încăperea de sus” este un loc în afara treburilor de zi cu zi; e un loc de odihnă, loc în care omul doar stătea…

Dacă la parter e locul în care omul făcea multe lucruri, la etaj este locul în care omul este făcut/creat, unde primește raportul său cu Dumnezeu. Și aici este centrul Bisericii…

Aici „se adunau de obicei”: în limba greacă avem „erau locuind”… „Erau” înseamnă că aici continuau să fie… „Locuind” e participiul… Așadar, putem traduce: în acest loc se simțeau acasă, locuiau acasă în mod constant…

Chiar dacă mergem în altă parte, casa noastră este în această interioritate.

Apoi avem lista celor 12 fără unu… Această listă e diferită de cea făcută de Luca în Lc. 6, 20 ș.u., unde i-a pus pe frați câte doi, și apoi aveam mereu un „și” care îi unea pe toți… În acest loc apostolii sunt uniți doi câte doi, pentru că se pregătesc în vederea plecării în misiune; deja sunt o comunitate. Și vor fi trimiși „doi câte doi”, pentru că doi este începutul comunității.

Petru și Ioan stau împreună. Dar Petru și Ioan sunt cei doi antagoniști, pentru că Petru reprezintă aspectul instituțional, iar Ioan pe cel carismatic… Deci sunt cele două aspecte care cel mai greu cad de acord: profeția și instituția… Dar sunt trimiși împreună.

Rolul lui Ioan va fi luat de Pavel. Petru este mereu pictat împreună cu Pavel, iar la începutul F.Ap., cu Ioan. Acest fapt înseamnă că fiecare instituție, în Biserică, folosește pentru a ne conduce în încăperea de sus, pentru a ne conduce la intimitatea cu Dumnezeu… sau, așa cum spune Ioan, poate fi păstor, dacă iubește, dacă descoperă în ce fel este iubit… A fi păstor înseamnă a-i educa pe toți la libertatea de a iubi.

Instituția folosește pentru a favoriza carisma, nu pentru a o stinge; iar porunca e cea a iubirii… Din păcate, odată cu trecerea timpului, instituția folosește doar pentru a se întreține pe sine… Dar sensul fiecărei instituții este cel de a folosi în vederea promovării și apărării libertății persoanelor – care este opusul fiecărei instituții – pentru a iubi. Iar această latură e tipică Bisericii.

A fi trimiși „doi câte doi” este un lucru fundamental pentru că ei trebuie să vestească iubirea, iar iubirea, când o vestești și o trăiești „singur”, se numește egoism… Așadar, prin faptul că sunt „doi” înseamnă că există spațiu pentru ceilalți. Iar prin faptul că primii doi – Petru și Ioan – sunt atât de diferiți, înseamnă că există loc pentru diversitate.

Nu înseamnă automat că acești ucenici ar putea sta „doi câte doi”, căci aveau multe motive pentru a se separa… Cei doi din Emaus ne arată dezamăgirea care a cuprins comunitatea, o comunitate care în momentul dificultății este părăsită: Petru s-a lepădat, Iuda a vândut, alții au fugit…

E frumos să vedem că darul Spiritului are loc exact în acel loc (încăperea de sus), pe când sunt împreună cu ceilalți, în diversitatea lor; iar ei aveau un proiect precis de viață, cel de a fi martorii Lui…

Aceste lucruri sunt valabile mereu și sunt elementele principale pentru a fi credincioși, pentru a fi Biserică: a sta în „încăperea de sus”; în comuniune cu ceilalți; în modul în care ne va fi prezentat la v. 14. De fapt în v. 14 ni se descrie esența pentru a fi martorii lui Isus.

v. 14

¹⁴ Toți aceștia, într-un cuget, stăruiau în rugăciune împreună cu femeile și cu Maria, mama lui Isus, și cu frații lui.

Mai înainte de a sublinia ce înseamnă rugăciunea pentru apostoli, pentru evrei și pentru Luca, notăm că „toți aceștia”:

– ”stăruiau în rugăciune”, adică ei continuau să se roage;

– „într-un cuget”, adică având același suflet/spirit, același mod de a simți, aceeași lume a valorilor, aceeași sensibilitate; dar fiecare păstrându-și diversitatea sa…

– „împreună cu femeile şi cu Maria”… Mai înainte, cu cine stăteau ucenicii? Cu Isus! Ei au fost chemați să stea cu Isus.

Cine sunt aceste femei?

În Lc. 8 se afirmă că „erau multe femei cu Isus”, pe când apostolii încă „nu erau cu Isus”… Sunt femeile care au fost eliberate de relele lor și-L urmau și-i slujeau… În timp ce apostolii nu-L urmau și nu-L slujeau, ci se certau cu privire la cine să ia puterea…

În Evanghelia după Luca – și în cea după Marcu – „femeile” îi reprezintă pe cei care deja „sunt cu Isus”… Iar eu, stând cu aceștia, învăț…

Cea dintâi care slujește este soacra lui Petru, apoi aceste femei (cf. Lc. 8), apoi femeia văduvă, apoi celelalte figuri feminine și, mai presus de toate, Maria, care este modelul ucenicului… Așadar, noi suntem chemați să învățăm să slujim de la aceste femei…

Maria este amintită deja la început ca fiind cea care dă Trup Cuvântului prin puterea Spiritului… Iar acest fapt se repetă la începutul F.Ap.: că noi vom da Trup (vom întrupa, vom mărturisi) în viața noastră la „toate câte Isus a făcut și a spus”; vom fi martorii Săi prin puterea Spiritului, ca Maria.

Elisabeta îi spune Mariei: „Fericită ești tu care ai crezut în împlinirea cuvintelor”… Apostolii, la fel ca Maria, cred în acest Cuvânt al Domnului care se împlinește în ei și spun: „Fie mie după Cuvântul Tău”…

Când un om îi spune: „Mama Ta şi fraţii Tăi stau afară şi voiesc să Te vadă” (Lc. 8, 20), Isus răspunde: „Mama mea şi fraţii Mei sunt aceştia care ascultă Cuvântul lui Dumnezeu şi-l îndeplinesc” (Lc. 8,21). Iar Maria e cea dintâi care ascultă și împlinește Cuvântul…

O femeie spune: „Fericit este pântecele care Te-a purtat şi fericiţi sunt sânii la care ai supt!” (Lc. 11, 27), Isus răspunde: „fericiţi sunt cei ce ascultă Cuvântul lui Dumnezeu şi-l păzesc” (Lc. 11, 28).

Noi toți devenim frații lui Isus pentru că facem ca Maria și ca femeile: ascultăm și împlinim Cuvântul.

Centrul textului este „rugăciunea”, fiind una dintre temele principalele în Evanghelia după Luca.

Primele două capitole se desfășoară în climat de rugăciune: mai întâi îl găsim pe Zaharia în Templu, apoi avem episodul Bunei-Vestiri, urmat de rugăciunea Mariei „Mărește suflete al meu pe Domnul”, apoi rugăciunea Benedictus a lui Zaharia, apoi rugăciunea lui Simeon, Acum slobozește, apoi Isus merge și rămâne în Templu. Iar când începe Botezul, se spune că Isus deja e botezat.

Ceilalți evangheliști ne povestesc Botezul, dar Luca nu ni-l povestește… Luca ne spune că Isus deja e botezat și se roagă… iar în rugăciune primește Spiritul, la fel ca noi…

Pe lângă mențiunile despre rugăciune ale celorlalți evangheliști, Luca adaugă faptul că „Isus a petrecut toată noapte în rugăciune, ca să-i aleagă pe cei 12 ucenici”; apoi notează că Schimbarea la Față are loc în timpul rugăciunii; și Luca – la fel ca ceilalți evangheliști – notează că în Grădina Ghetsimani Isus Se roagă… Apoi, în alte locuri din Evanghelie, Luca ne oferă instrucțiuni particulare despre rugăciune: spre exemplu, când se referă la rugăciunea Tatăl nostru (cf. Lc. 11) și în cap. 18. În Lc. 10, 21 (text prezent și în Evanghelia după Matei) se spune că „Isus dansează de bucurie, spunând: Te slăvesc pe Tine, Părinte, Domn al cerului şi al pământului, că ai ascuns acestea de cei înţelepţi şi de cei pricepuţi şi le-ai descoperit pruncilor”.

Ce este rugăciunea?

Rugăciunea „nu este a vorbi despre Dumnezeu”; nici „a avea idei despre Dumnezeu”; nici „a-I vorbi lui Dumnezeu pentru a-L obosi și plictisi astfel încât, până la urmă, să ne dea ceea ce-i cerem noi”… Dumnezeu nu este ca stăpânii lumii, care se lasă implorați mai înainte să ne acorde câte ceva… Rugăciunea nu-i „a-i vorbi/cere lui Dumnezeu”, căci El este Tată și deja știe/cunoaște ce avem nevoie… De fapt, rugăciunea nu-i nici „a vorbi cu Dumnezeu”. Este adevărat că rugăciunea devine „A vorbi cu Dumnezeu”, dar mai înainte de acest lucru, rugăciunea este „a asculta ceea ce Dumnezeu îmi spune”, pentru că noi vorbim – ne rugăm – în măsura în care ascultăm, primim Cuvântul…

Cum/în ce fel Îl ascultăm pe Dumnezeu?

Psalmistul [cf. Ps 19 (18)] ne spune că întreaga natură/creație vorbește de Dumnezeu printr-un limbaj fără cuvinte, dar pe care noi îl înțelegem: toate sunt darul lui Dumnezeu, și toate cele create indică iubirea Sa pentru noi… O iubire care lucrează în aer, în apă, pe pământ, în noi. Așadar, toate câte există sunt Cuvântul lui Dumnezeu pentru noi, sunt dar… Tot astfel cum orice dar pe care un om ți-l face este „cuvântul” acelei persoane, care îți indică iubirea sa… Noi înșine suntem primul dar al lui Dumnezeu… Toate câte există sunt Cuvântul lui Dumnezeu. Apoi avem Cuvântul – adică Scriptura – care ne explică faptul că toate sunt dar, că toate sunt Cuvântul lui Dumnezeu pentru noi… Apoi avem „Cuvântul interior” despre care s-a spus că este „dulce pentru gura mea”, „bucuria inimii”, „lumina ochilor”, acel cuvânt interior care stârnește contemplarea lucrurilor sau ascultarea Cuvântului… În acest caz Dumnezeu/Cuvântul ne vorbește direct în inimă… Și în inimă Îl ascultăm pe Dumnezeu și aici intrăm în dialog cu Dumnezeu. Prin urmare, „viața noastră e un dialog cu Dumnezeu”.

Ce înseamnă? Înseamnă că suntem „partenerii” Săi: Îl ascultăm și răspundem… Și e un dialog continuu: e un dialog al iubirii, care durează o veșnicie. E același dialog care este între Tatăl și Fiul…

Pentru creștin, Cuvântul lui Dumnezeu s-a făcut trup în Isus prin „Da-ul” Mariei; apoi s-a întors Cuvânt în Evanghelie; și se face Trup în noi (se întrupează în noi) prin „da-ul” nostru, la fel cum s-a întâmplat în cazul Mariei.

Așadar, e vorba despre Cuvântul care se face Trup, care Se întrupează…

Iar acest fapt e valabil în fiecare dialog: ca vorba/cuvântul celuilalt să devină viața ta… Mai mult, însuși celălalt – cel pe care-l asculți – devine viața ta…

Mai dorim să notăm ceva despre Cuvântul lui Dumnezeu. În Gen. 1, 27 stă scris că Dumnezeu a creat omul după chipul și asemănarea Sa. Ce înseamnă acest lucru?

Înseamnă că este întipărit în ființa omului faptul de a sta înaintea lui Dumnezeu, adică „dacă stau înaintea lui Dumnezeu – deoarece eu sunt chipul Său – oglindesc chipul Său și sunt eu însumi; dar îndepărtându-mă de Dumnezeu, mă pierd. Cu alte cuvinte, noi suntem relație și devenim relațiile pe care le stabilim… Eu am fost creat să intru în relație cu Dumnezeu, care mă iubește cu o iubire veșnică, și răspunzându-I, stând înaintea Lui, eu devin ca El…

Noi, „în minte”, mereu dialogăm. Când suntem neatenți (distrați) dialogăm și mai mult cu lucrurile care ne asaltează, care se împrăștie în toate părțile…

De ce să nu dialogăm în minte cu Dumnezeu?

Pentru că a vorbi între mine și mine (a vorbi eu cu mine) este nebunie: nu trebuie să vorbesc cu mine. Cuvântul există pentru a mă comunica pe mine celuilalt!

A vorbi cu mine înseamnă nebunie, distrugerea cuvântului: e cuvântul ruinat, care nu înveselește pe nimeni și nu comunică nimic, nimănui… Îmi poate folosi mie ca să-mi clarific ideile și să mă comunic pe mine mie însumi… Însă, prin natura sa, cuvântul este comunicare (interschimb) cu celălalt, este dăruire de sine făcută celuilalt…

Există un dialog interior frumos cu Dumnezeu…

În fond, noi mereu suntem în prezența cuiva: când mă aflu în prezența eului meu, sunt singur, simt singurătatea, întristarea, golul, întunericul… Pentru că omul este relație. Dacă eu stau înaintea Feței lui Dumnezeu, oglindesc Fața lui Dumnezeu.

Când trebuie să ne rugăm? Mereu! Tot la fel cum mereu trebuie să respirăm! Nu înseamnă că trebuie să recităm mereu formule, devoțiuni… Nu! Căci există și rugăciunea făcută în tăcere: este inima care se bucură să fie acolo unde se simte acasă, unde iubește, în prezența Domnului.

Iar o prezență prietenoasă nu te deranjează, ci îți sporește energia…

Prin urmare, rugăciunea trebuie făcută „totdeauna/mereu”, fără întrerupere, ne spune Luca (cf. Lc. 18,1), și „să nu-şi piardă nădejdea”, deoarece atunci când ne rugăm, de multe ori iese la iveală și toată răutatea noastră: toate fanteziile rele despre Dumnezeu și despre noi, dar și toate fobiile.

Și pentru toate trebuie să mulțumim – să facem Euharistie – pentru că toate sunt darul lui Dumnezeu… Prin urmare, putem trăi în bucurie raportul cu fiecare creatură. Și toate câte le trăim în bucurie sunt frumoase și sunt viață. Dar toate câte le trăim în întristare, departe de Dumnezeu, de dialog, necomunicând cu nimeni, sfârșesc în nimic, totul e moarte, întristare, și ucide…

Din această cauză rugăciunea nu este ceva opțional, ci este a sta la izvorul luminii și al apei, pentru a avea lumină și apă; rugăciunea înseamnă a sta cu Dumnezeu pentru a fi ca El; a sta cu iubirea pentru a iubi; înseamnă a sta cu înțelepciunea iubirii, pentru a fi înțelepți în iubire, și nu imbecili care înghit orice… Așadar, rugăciunea – a sta înaintea lui Dumnezeu – îl structurează (orânduiește) pe om.

Rugăciunea este a sta, și nu a spune; dar este acel „a sta” care e prezență…

Locul rugăciunii

Locul rugăciunii este în „încăperea de sus”, în afara ocupațiilor obișnuite/zilnice. E locul în care ne retragem. Și aici – ne spune Isus – se află „locul Meu de odihnă”…

Locul odihnei lui Dumnezeu, care este iubire, este inima celui care-L iubește.

Unde locuiește Dumnezeu?

În noi!

Noi din veci locuim în El, pentru că El ne iubește… Prin urmare, locul rugăciunii noastre este „să locuim în El”. Iar apoi, odată ce noi Îl iubim, și El locuiește în noi, așa cum noi locuim în El; iar noi devenim locul bucuriei Sale, iar El devine locul bucuriei noastre… Acesta e locul rugăciunii, nu Biserica (nu zidurile): este Spiritul și adevărul, adică iubirea și adevărul că suntem fii, iar El ne este Tată.

În Evanghelia după Matei, ni se spune că atunci când ne rugăm să nu facem ca fățarnicii cărora le place să fie văzuți de alții că se roagă, ci „să intrăm în cămara noastră” (cf. Mt. 6,5-6,).

„Cămara” e locul în care sunt distribuite toate bunurile… Și imediat urmează rugăciunea Tatăl nostru…

Care este cămara în care aflăm tot binele, orice bine? Care e locul în care noi ne simțim acasă și unde aflăm de toate? Este „Tatăl meu, Tatăl tău”! Dumnezeu e cămara ta, deci intră în Dumnezeu! Căci deja ești în Dumnezeu, care te iubește cu o iubire infinită…

Și intrând în Dumnezeu, tu primești toate darurile: pe El ca Tată; pe tine ca fiu; pe ceilalți ca frați…

Aici – în cămară – vine Împărăția lui Dumnezeu; aici faci voia iubirii Sale; aici ierți așa cum ești iertat; de aici izvorăsc pâinea cea de toate zilele, împărtășirea, fraternitatea, abundența pentru toți; aici ești mântuit de rău; aici nu cazi în ispită; aici primești orice dar al lui Dumnezeu; și-L primești pe însuși Dumnezeu ca dar… Și în această cămară, primești identitatea ta de fiu… Așadar, „Intră în cămara ta!”, care este Dumnezeu.

Apoi, „închide uşa ta cu cheia”, spune textul grec… Eu sunt ușa care-mi dă acces la Dumnezeu, căci eu am cheia… În loc să mă închid afară, ar fi bine să mă închid înăuntru, în cămară… Aici e locul adevărului. Afară din cămară nu pot trăi. Căci locul unde locuiești este locul în care ești iubit; iar stând în afara locului în care ești iubit, ești „dislocat” (ești pe arătură)…

Prima întrebare adresată de Dumnezeu lui Adam este: „Adame, unde ești?” „M-am ascuns”. Înseamnă că Adam nu era la locul său, a plecat… Pentru că locul lui Adam este în Dumnezeu. Iar când omul nu este la locul său, este ca un os dislocat, deci nu este la loc (este pe arătură). Și întreaga viață o trăiește în durere, pentru că omul are locul său, acolo unde este primit și iubit.

Iar noi tocmai în Dumnezeu suntem primiți și născuți la viață; și acolo e izvorul vieții noastre.

Locul adevărat al rugăciunii – „încăperea de sus” și „locul în care Dumnezeu Se odihnește” – este inima noastră, numită în Scrisoarea către efeseni (3,16): „omul interior”… Prin urmare, există în noi un om interior, care este Cristos, care locuiește în inimile noastre prin credință. Dacă eu Îl ascult și-L iubesc, El locuiește în mine. Eu din veac locuiesc în El, pentru că am fost creat de El, prin El și pentru El, iar El mă iubește cu o iubire veșnică… Dacă și eu Îl primesc și-L iubesc, El locuiește în mine…

Petru le spune femeilor că în locul podoabelor exterioare să aibă o altă podoabă: „omul cel tainic al inimii” (1Pt. 3,4). Avem un om ascuns în inimă. Și El este centrul vieții noastre. Să fim atenți la El…

E important acest loc, care face ca întreaga creație să fie Templul lui Dumnezeu; și trupul nostru e Templul lui Dumnezeu. Atunci viața noastră e viață de fii ai lui Dumnezeu, trăită în Spirit Sfânt, aducând rodul Spiritului (cf. Gal. 5,22-23): „dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea, curăţia, libertatea”… Aceasta e viață, tot restul e moarte…

Rugăciunea cuprinde toate acestea, nu sentimentele pioase; rugăciunea e ceva simplu și profund transmis nouă de Cuvânt…

Oferim trei modele de rugăciune

Gen. 18,22 ș.u., ni se spune cum Avram mijlocește ca să nu fie distruse Sodoma și Gomora. Avram Îi vorbește lui Dumnezeu cu prietenie, confidență și insistență. Și Dumnezeu spune că nu-i poate ascunde lui Avram ce urmează să facă. Deci, îl informează pe Avram, iar acesta din urmă mijlocește pentru Lot… De fapt, Avram face ceea ce Dumnezeu vrea să facă: mijlocește!

Ex. 17,8ș.u., când Moise – mare conducător al poporului – de abia ieșit din Egipt, trebuie să ducă prima bătălie împotriva dușmanilor… De abia ieșiți din robie, există multe bătălii de dus împotriva dușmanilor, care sunt sclaviile noastre interioare…

Ce face Moise ca să câștige?

Stă cu brațele ridicate… Când obosește, îi cad brațele, iar poporul pierde; când le ridică, poporul câștigă. Atunci Aron și Or îi sprijină brațele… E un alt tablou al rugăciunii: puterea noastră vine din dialogul cu Dumnezeu, din comuniunea cu El.

Io. 15: dacă mlădița rămâne unită cu vița, aduce rod… Aceasta e comuniunea. Dar dacă se desparte de viță, moare…

Is. 37,10ș.u., Sanherib trimite o armată puternică pentru a distruge Ierusalimul, iar după ce a cucerit toate celelalte națiuni, înconjoară orașul… Însă Isaia-i spune poporului să reziste, căci orașul nu va fi ocupat… Îi trimite o scrisoare regelui lui Israel, care merge în Templu și-i cere Domnului să-i amintească că El e Dumnezeu și să intervină… Altfel spus, să-i prezentăm viața noastră lui Dumnezeu și să-i amintim că El e Dumnezeu! Pentru că, de obicei, noi facem răul când credem că „dumnezei” ar fi alții, cei care ne înrobesc/stăpânesc… Însă numai Dumnezeu ne eliberează!

Trei texte despre roadele rugăciunii

Gen. 32,23ș.u., când Iacob, de-a lungul întregii nopți, luptă cu Dumnezeu… În acea noapte descoperă numele său adevărat: se numește Israel și se naște noul popor… Luptând cu Dumnezeu, descoperim numele nostru nou: suntem persoane care se luptă cu Dumnezeu și care câștigă! Pentru că Dumnezeu vrea să ni Se dăruiască, să ni se reveleze! Acesta e Dumnezeul nostru.

În Mc. 14,32ș.u., avem o altă luptă dusă de Isus în Grădina Ghetsimani. Aici descoperim numele lui Dumnezeu: Dumnezeu este Tată, Abba.

În Lc. 11,1-13 descoperim rodul fundamental al rugăciunii, căci se subliniază că „Dacă voi, care sunteți răi, dați lucruri bune fiilor voștri, cu atât mai mult Tatăl vostru va da Spiritul Sfânt celor care-L cer de la El”. Așadar, rodul rugăciunii constă în faptul că Dumnezeu nu ne dă ceea ce-I cerem, ci ne dă Spiritul Sfânt, care este Viața Sa, iubirea Sa, darul darurilor, care ne permite să trăim la fel ca El.

Însușirile rugăciunii în Luca

Lc. 11, 1-4: Tatăl nostru; Lc. 11, 5-8; pilda insistenței în rugăciune pentru a obține pâinea de dat prietenului care e în călătorie pe timpul nopții; Lc. 11, 9-13: rodul rugăciunii este darul Spiritului Sfânt…

Alte texte importante despre rugăciune în Luca

Lc. 18,1-8: văduva care insistă pe lângă judecătorul nemilos; „Pentru că ea insistă, eu îi voi da ceea ce cere, deși nu-L respect nici pe Dumnezeu și nici oamenii nu-i respect”, spune acest judecător nemilos, care, de fapt, este Dumnezeu. Altfel spus, noi trebuie să ne rugăm cu insistență, căci Dumnezeu dorește această „luptă corp la corp”, față în față… Însă problema este „Dacă va găsi credință”, căci spune: „Clar că Eu voi face dreptate, dar voi găsi credință”, adică oameni care încă luptă cu Mine „corp la corp”…

Cele două moduri în care trebuie să ne rugăm

Lc. 18, 9-14: rugăciunea fariseului care stă înaintea eului propriu, îi mulțumește eului propriu, spunându-I lui Dumnezeu: „Tu îmi vei mulțumi, căci vezi cât sunt de grozav”. Este autoînălțarea…

Dar, rugăciunea adevărată este cea a vameșului care spune: „Ai milă de mine, păcătosul”. Altfel spus, locul rugăciunii este răul meu, păcatul meu, adică exact aspectul în care cred că sunt departe de Dumnezeu. Căci în păcatul meu Dumnezeu este prezent în mod maxim, pentru că El a mers departe… Și nu numai atât, ci păcatul meu este singurul loc în care eu experimentez cine este Dumnezeu… Căci El este iertare și milă! De fapt Ier. 31,34 notează că: „Toţi de la sine Mă vor cunoaşte, de la mic până la mare, zice Domnul, pentru că Eu voi ierta fărădelegile lor şi păcatele lor nu le voi mai pomeni”… Iar Rm. 5,20: „Iar unde s-a înmulţit păcatul, a prisosit harul”, îl cunoaștem pe Dumnezeu ca har…

Lc. 7,42: Isus se află în casa fariseului, iar de El se apropie o desfrânată care-i spală picioarele cu mir și i le șterge cu părul capului ei, iar fariseul cugetă „Isus nu știe cine e această femeie…”. Însă Isus îi povestește pilda celor doi datornici: unul datora 500 de dinari, iar altul, 50. Amândoi au fost iertați. Întrebare este: „Cine va iubi mai mult?”

„Cel căruia i-a fost iertat mai mult!”

Așadar, capacitatea noastră de a iubi nu este știrbită, distrusă de păcat, ci păcatul devine locul în care experimentăm o iubire mai mare; precum și locul cunoașterii lui Dumnezeu ca fiind har (iertare și milă) și iubire.

Am prezentat unele texte din Evanghelia după Luca despre rugăciune. Vă invit să revedeți aceste texte, pentru că acesta este modul constant prin care să așteptăm darul Spiritului Sfânt, care ne este dăruit zi după zi, la fel ca pâinea cea de toate zilele… De fapt, cei care au primit Spiritul la Rusalii (cf. F.Ap. 2), Îl vor primi din nou (cf. F.Ap. 4), înțelegând lucruri mai profunde; și încă nu le este îndeajuns acest dar, căci vor trebui să-L primească în fiecare zi și zilnic să înțeleagă lucruri tot mai profunde…

La lumina acestor texte vedem felul în care rugăciunea întemeiază și sprijină comunitatea… Să ne amintim o frază a lui Antoine de Saint Exupery, citată mereu când se vorbește de raportul în cuplu: „A iubi nu-i a se privi în ochi, ci-i a privi împreună în aceeași direcție”.

Comunitatea descrisă de Luca este această „unitate adunată în rugăciune”, nu atât în a se aduna pentru a vorbi unii cu alții, în a-și exprima mâhnirea, suspiciunile ca urmare a ceea ce I s-a întâmplat lui Isus la Paști… Ci comunitatea constă în a privi împreună la Domnul. Mai întâi să privim sus, apoi să auzim invitația de a nu mai privi sus, ci de a aștepta, trăind și vestindu-L pe Domnul…

În baza acestei rugăciuni, comunitatea se poate regăsi, pas cu pas…

Să nu uităm că în centrul comunității este Maria care, într-un anume fel, „stă/se află” în locul în care era Isus. Altfel spus, comunitatea L-a văzut pe Isus luat de nor… Iar Maria știe ce înseamnă să fie „umbrită de nor”, cunoaște prezența Domnului și ce înseamnă ea. În acest sens, ea devine „martora” care întărește, care unește comunitatea, oglindind prezența Domnului…