Martor al Învierii

Comunitatea rămâne unită: primii 120 (12×10!) sunt uniți nu prin „diferența” unui cap, ci prin aderarea la Fiul care-i face frați pe toți.

În așteptarea primirii Spiritului, ei își pregătesc inima „stăruind” „împreună”, „uniți” „în rugăciune”…

Dar pregătesc și „trupul”: sunt 12 minus 1. Cei 12 patriarhi, cele 12 triburi, cele 12 coloane al noului Templu trebuie să integreze ceea ce lipsește completării lor…

Ps. 33 (32)

În acest psalm contemplăm modul de a lucra al lui Dumnezeu: El nu urmează logica împăraților pământului, care se încred în caii și în căruțele lor, adică în puterea și-n violența lor, care generează alte tipuri de relații și alte violențe… Psalmistul ne propune un alt tip de a lucra al lui Dumnezeu, căci în El ne putem încrede și ne putem încredința Lui…

În ultima cateheză am notat că apostolii – împreună cu cei care erau cu ei – s-au întors de la Muntele Măslinilor în Cenacol și se pregătesc pentru a primi „darul Spiritului”. Pregătirea nu-i pasivă, ci activă. Se pregătesc stând la „Ierusalim”, nu mergând în altă parte, adică stând în locul simbolic al Pătimirii și al Învierii Domnului Isus. Căci tocmai crucea este locul în Care Isus ne-a dat Spiritul și ne-a revelat iubirea Sa… Tocmai contemplarea crucii permite să intre Spiritul – adică iubirea Sa – în noi…

Apoi am notat că erau toți „împreună”, apoi „în rugăciune”, „împreună cu Maria”.

În cateheza noastră vom vedea că, pe lângă faptul că și-au pregătit inima, pregătesc și „trupul” Bisericii pentru a primi Spiritul. Căci toți, împreună, vor primi Spiritul.

Se citește F.Ap. 1, 15-26

¹⁵ În zilele acelea, Petru s-a ridicat în mijlocul fraților – mulțimea celor adunați în acel loc era cam de o sută douăzeci de persoane – și a spus: ¹⁶ „Fraților, trebuia să se împlinească Scriptura pe care a spus-o dinainte Duhul Sfânt prin gura lui David despre Iuda, cel care a devenit călăuza celor care l-au prins pe Isus. ¹⁷ Căci el era din numărul nostru și fusese părtaș al aceleiași slujiri. ¹⁸ Dar acesta și-a cumpărat un ogor din plata nelegiuirii sale și, căzând cu capul în jos, a crăpat la mijloc și i s-au vărsat toate măruntaiele. ¹⁹ [Faptul] a devenit atât de cunoscut tuturor locuitorilor Ierusalimului, încât locul acela este numit în limba lor «Hacheldamah», adică «Ogorul Sângelui». ²⁰ Căci este scris în cartea Psalmilor: Să devină locuința lui pustie și să nu fie locuitor în ea și Misiunea lui să o ia altul. ²¹ Așadar, trebuie ca unul dintre acești bărbați, care ne-au însoțit în tot timpul cât a trăit printre noi Domnul Isus, ²² începând de la botezul lui Ioan până în ziua în care a fost înălțat de la noi, să devină martor al învierii lui împreună cu noi”. ²³ Au propus doi: pe Iosif, cel chemat Barsaba, numit și Iustus, și pe Matia. ²⁴ Apoi s-au rugat astfel: „Tu, Doamne, care cunoști inimile tuturor, arată-ne pe care dintre aceștia doi l-ai ales, ²⁵ ca să ia locul în această slujire și în apostolatul din care a căzut Iuda, ca să meargă la locul care i se cuvenea”. ²⁶ Atunci au tras la sorți pentru ei și sorțul a căzut pe Matia, iar el a fost numărat cu cei unsprezece apostoli.

Versetele ne prezintă felul în care comunitatea pregătește „corpul comunității” și „rolurile în comunitate”.

Primul rol este că toți suntem frați. Al doilea este rolul lui Petru: nu-i cel de a se așeza deasupra fraților, ci acela de a favoriza fraternitatea. Al treilea este cel al comunității care, în rugăciune, înțelege că „trebuia” să se întâmple vinderea lui Isus de către Iuda. Altfel spus, ucenicii înțeleg pentru prima dată sensul răului, cu ajutorul Scripturii. Răul există și trebuie să iasă la iveală, precum un abces (buboi) care curge, nu poate să stea înăuntru. Pentru că există, trebuie să iasă. Dacă răul n-ar exista, ar fi mai bine, dar pentru că există, trebuie să iasă…

Cuvântul „trebuie” este același cuvânt folosit când se spune că Fiul omului „trebuie” să fie răstignit.

După cum trebuie ca răul omului să iasă (să curgă afară), tot la fel trebuie ca din Dumnezeu să iasă mila sa, pentru a ieși în întâmpinarea răului nostru… Tot la fel, Dumnezeu „trebuie” să ajungă pe cruce, pentru că omul este pe cruce, răstignit de răul său… Iar Dumnezeu, pentru a întâlni omul, „trebuie” să urce pe cruce; trebuie ca Dumnezeu să ia asupra Sa răul/păcatul iubitului (al omului). Astfel înțelegem și sensul răului, și sensul crucii.

Apoi ucenicii pricep sensul celor doisprezece pe care doresc să-i întregească, pentru că unul lipsea… De fapt, este vorba despre Biserica născută imperfectă de la început, lipsindu-i reprezentantul cel mai însemnat (ilustru), Iuda… Așadar, Iuda nu trebuie șters, ci integrat din nou în comunitate…

În final vom vedea felul în care fac prima alegere în Biserică.

Aceste teme ne arată care sunt structurile întemeietoare ale Bisericii…

v. 15

¹⁵ În zilele acelea, Petru s-a ridicat în mijlocul fraților – mulțimea celor adunați în acel loc era cam de o sută douăzeci de persoane – și a spus:

Acest verset ne vorbește despre primul aspect… De fapt, ne este prezentat Petru „în mijlocul fraţilor”… Iar mulțimea „numelor”… Mulți traduc „persoanelor”, dar în limba greacă avem cuvântul „nume”, pentru că fiecare persoană are un nume; și e persoană pentru că are ”nume”. Iar „numele” indică relația: numele este ceea ce alții spun despre tine; numele ești tu, iar ceilalți te numesc, te strigă pe nume… Așadar, numele este modul pentru a indica persoana ca fiind relație… Și erau 120…

Petru este cel care propune spunând: „Trebuia să se împlinească Scriptura”… și apoi tot restul…

Dar ne oprim asupra v. 15, pentru că are elemente importante…

Petru stă în mijlocul „fraților”… Deci, îi numește „frați”. Altfel spus, creștinii nu stau împreună pentru că au un lider care stă deasupra lor, „pentru că el este diferit de alții”…

De obicei, oamenii stau împreună în baza faptului că au un „cap” diferit de ei: el e capul, iar noi suntem „fără cap”, adică nici măcar nu trebuie să ne gândim, ci trebuie doar să credem, să ne supunem și să luptăm… Noi suntem „trupul”, iar el este „capul/căpetenia”.

Însă nu! Căci în prima comunitate creștinii sunt „frați”, toți egali… Mai mult, cine vrea să fie primul, să fie cel din urmă și slujitorul tuturor…

Când apostolii discutau despre cine este cel mai mare, Isus – în evangheliile sinoptice – a pus în centru pruncul, pe cel mai mic… Altfel spus, în centru stă cel mai slab… De fapt, Petru este reprezentantul Bisericii pentru că a greșit, pentru că este cel mai slab… Apoi a fost iertat. Prin urmare, va vesti tuturor că „credința” înseamnă că Domnul Isus e mereu credincios, chiar dacă noi suntem necredincioși… Petru va vesti că Domnul iartă și iubește mereu…

Rolul/scopul lui Petru e cel de a favoriza fraternitatea, și nu prestigiul său, adică puterea sa… De fapt, la sfârșitul Evangheliei după Ioan, Isus îl va întreba de trei ori: „Mă iubești tu?” „Paște oile Mele!” Altfel spus, sensul autorității în Biserică este acela de a favoriza libertatea, iubirea și comuniunea, adică este rolul opus oricărei alte autorități lumești, care urmărește doar să stăpânească…

„Între voi să nu fie așa”, a spus Isus la Ultima cină (cf. Lc. 22), când ei, exact în timpul celebrării euharistiei, se luptau să afle cine ar fi cel mai mare între ei…

Așadar, răul există și iese la iveală peste tot, chiar și-n Biserică, chiar și-n timpul Euharistiei. Iar Isus, cu răbdare, le spune: „Eu sunt în mijlocul vostru ca Acela care slujește”. Așadar, dacă vreți să fiți cei dintâi, faceți-vă slujitorii tuturor.

Cuvântul „slujire” este manifestarea concretă a iubirii, adică omul care iubește se pune pe sine în slujba celuilalt și viceversa. Iar iubirea ne face pe toți egali… Așadar, avem această egalitate în Biserică…

Trebuie să fim atenți, pentru că este „comic” să vedem că există cineva care comandă/poruncește/impune. Însă nu! În Biserică nu comandă nimeni, căci toți suntem frați!

Iar rolul păstorului nu-i cel de a comanda, ci este acela de a ajuta în vederea construirii fraternității, a comuniunii.

Papa ajută înfăptuirea comuniunii între episcopi; episcopii în Eparhie; parohul în comunitatea parohială. Dacă nu lucrează așa, ci fac altfel, ar fi bine să-și schimbe „meseria”… Totuși, să nu ne mirăm dacă unii fac altfel, pentru că păcatul este prezent în toți… Din această cauză ne rugăm în fiecare Canon al Liturghiei să fie păstrați în credință, unitate și iubire : Papa, episcopii, preoții și Biserica, adică toți…

Este frumos acest tablou inițial al fraternității care, în sine, niciodată nu-i un lucru previzibil, pentru că fraternitatea nu există în nicio societate, pentru că societatea se sprijină pe diferența capului față de toți ceilalți… Capul face diferența: el le poate face pe toate, ceilalți nimic. Doar se supun, execută…

În creștinism avem această libertate: suntem frați! De ce? Nu în baza unei ideologii, ci datorită unui fapt existențial: toți suntem fiii lui Dumnezeu și, astfel, toți suntem frați și toți suntem egali. Altfel spus, faptul că suntem fii, ne face frați. Iar dacă un om nu e fratele altora (dacă nu se consideră frate), nu este fiul lui Dumnezeu, chiar dacă ar fi preot, episcop, Papă…

Tema fraternității este dominantă în toată Biserica: e porunca iubirii, dată de Isus. Iar iubirea ne face similari, egali: unii slujitori ai altora…

Apoi ne spune că sunt „ca la o sută douăzeci”. De ce ne revelează numărul?

Numerele sunt și simbolice. De fapt folosește „ca la”, adică „circa”, „plus, minus” 120…

Numărul 120 este rezultatul lui 12×10.

10 este numărul necesar pentru a forma comunitatea în sinagogă;

12 sunt triburile lui Israel…

Acești 120 reprezintă comunitatea tuturor triburilor lui Israel; reprezintă tot acel Israel care a crezut că Isus este Mesia și împlinitorul făgăduinței lui Dumnezeu… Și este „începătura” lui Israel, căci toți primii creștini provin din rândul poporului Israel. Și reprezintă cele 12 triburi.

Vai, dacă aceștia – odată deveniți creștini – substituie Israelul și-l elimină: acest fapt se numește holocaust (shoah): fapt contrar intenției lui Isus și a primilor ucenici… Căci Isus a venit să mântuiască și poporul Său, și toate celelalte popoare. Și apostolii au fost trimiși să ducă mântuirea și tuturor celorlalte popoare…

Primii iudeo-creștini sunt „începătură” (întâi născuți), căci iudei fiind, au fost primii care L-au recunoscut în Isus pe Mesia. Iar rădăcinile lor sunt în Israel…

Faptul că la început se face aluzie la totalitate (numărul 120), la această comunitate a tuturor triburilor, dar care se deschide întregii lumi… De fapt, vocația lui Israel este să fie „lumina neamurilor”…

În acest verset avem toate problemele legate de autoritate în Biserică, în familie, în comunitate… Care este sensul/rolul autorității? În ce fel trebuie exercitată autoritatea? Nu ca stăpânire!

„Autoritatea” derivă din „augeo”: este cea care te ajută să crești, să te maturizezi… Autoritatea este cea care ajută la creșterea libertății tuturor. Dacă nu, este opusul a ceea ce ar trebui să fie; este abuzivă…

N-a fost ușor pentru Petru să vorbească unui popor despre frați; nici să vorbească despre fratele Iuda, care L-a vândut pe Isus; și nici să vorbească despre el, Petru, cel care s-a lepădat de Isus… Tocmai el să vorbească de cel care L-a vândut, de Iuda? („Râde ciob de oală spartă!”)

vv. 16-20

¹⁶ „Fraților, trebuia să se împlinească Scriptura pe care a spus-o dinainte Duhul Sfânt prin gura lui David despre Iuda, cel care a devenit călăuza celor care l-au prins pe Isus. ¹⁷ Căci el era din numărul nostru și fusese părtaș al aceleiași slujiri. ¹⁸ Dar acesta și-a cumpărat un ogor din plata nelegiuirii sale și, căzând cu capul în jos, a crăpat la mijloc și i s-au vărsat toate măruntaiele. ¹⁹ [Faptul] a devenit atât de cunoscut tuturor locuitorilor Ierusalimului, încât locul acela este numit în limba lor «Hacheldamah», adică «Ogorul Sângelui». ²⁰ Căci este scris în cartea Psalmilor: Să devină locuința lui pustie și să nu fie locuitor în ea și Misiunea lui să o ia altul.

Motivul pentru care Petru se ridică în mijlocul fraților și vorbește îl pricepem din versetele anterioare: „Erau acolo stăruind în rugăciune” și recitau psalmii… Cu multă probabilitate au citit Ps. 69,26 pe care Petru îl citează și spune: acum înțeleg misterul lui Iuda, care deja era scris în Scriptură, în Ps. 60. Și pricep, deoarece „trebuia” să se împlinească Scriptura prin gestul lui Iuda…

Nu înseamnă că Iuda a fost predestinat de Scriptură, așa cum rezultă din unele filme… Nu! Ci Iuda ne reprezintă pe fiecare dintre noi și reprezintă răul/păcatul lumii, pentru care moarte Cristos… „Isus a murit pentru păcătoși, dintre care eu sunt primul”, spune Pavel…

Iar Petru spune: „Eu nu sunt laș. Eu sunt dispus să mor pentru Isus. Nu El trebuie să moară pentru mine… Petru se va lepăda și va spune: Isus a murit și pentru mine”… Nu voi fi eu primul, căci nu sunt atât de grozav, dar voi fi cel puțin al doilea păcătos pentru care a murit Isus…

Isus a venit ca să dea viața Sa pentru viața lumii. Prin „lume” înțelegem lumea păcatului… Isus a venit să mântuiască/să salveze oamenii. „A-i mântui” înseamnă „din pierzanie”…

Iuda reprezintă omul pierdut; dar toți suntem pierduți…

Figura lui Iuda întotdeauna ne tulbură și mereu ne întrebăm: Iuda s-a mântuit sau a ajuns în Iad? Aceasta este problema noastră…

Să stăm liniștiți, căci toți suntem în Iad și toți suntem mântuiți, în sensul că mântuirea noastră este din Iad, dacă nu, nu este mântuire… Mântuirea nu-i un ornament (o podoabă) pentru sufletele pioase și devotate, ci e mântuirea din pierzanie! Doar că nu pricepem acest lucru.

În evanghelii, Iuda este numit mereu „unul dintre noi”, „unul dintre cei doisprezece”. Nu poate fi șters Iuda.

În timpul „Ultimei cine” fiecare apostol se întreabă: „Oare sunt eu?”… (Iar Petru va spune: „Eu, nu!”). Această întrebare ne arată că fiecare s-a gândit să-L vândă pe Isus…

În Evanghelia după Ioan figurile lui Iuda, a lui Petru și a ucenicului iubit, mereu sunt amintite împreună… De ce? Pentru că aceste trei figuri sunt „descompunerea” singurului ucenic (sunt diferitele laturi ale singurului ucenic).

Să explicăm mai bine. Modelul nostru întotdeauna este Petru, pentru că este bun și generos, dar greșește totul. Nu greșește pentru că este rău, ci doar pentru că „gândește ca oamenii”, adică diabolic, îi spune Isus… După ce Petru a mărturisit că Isus este Cristosul, Isus îi spune: „În urma Mea, satană, căci nu cugeți ca Dumnezeu, ci ca oamenii”… Așadar, Petru crede că gândește ca Dumnezeu, însă judecă precum Satana, și nu știe că face răul, adică nu știe că este ca Iuda.

Apoi, când se va lepăda de Isus, pricepe că și el este ca Iuda, că nu-L acceptă pe acest Cristos, că nu-L acceptă pe Dumnezeu ca fiind iubire și milă. Și acesta e păcatul lumii! Petru știe că și el vrea un Dumnezeu puternic, care să stăpânească: acesta e păcatul lumii! Când Petru va înțelege acest adevăr, când va pricepe că Cristos moare pentru el și când se va identifica cu Iuda, Petru va pricepe că este iubit în mod absolut și gratuit de Isus, la fel cum este iubit Iuda.

În Evanghelia după Ioan, Iuda e singurul care primește împărtășania de la Isus, pentru că Isus este în comuniune cu Iuda: El poate mântui pe cine este pierdut! Tocmai din acest motiv a venit în lume!

Prin urmare, când Petru știe că este ca Iuda, devine ucenicul iubit: știe că trăiește prin iubire și har.

Din această cauză cei trei ucenici mereu sunt amintiți împreună, chiar și după ce Iuda a dispărut. Ei sunt amintiți împreună pentru că sunt cele trei fețe, cei trei „pași” pe care trebuie să-i facem… Primul pas îl facem mereu, pentru că ne identificăm cu Petru; al doilea este cel mai greu, dar e pasul Botezului, loc în care Isus a murit pentru păcătoși, adică a murit pentru mine. A murit pentru a mă salva/mântui din ce? Din pierzanie! Atunci înțeleg al treilea pas: iubirea infinită și gratuită a lui Dumnezeu și devin „ucenicul iubit”.

Toți suntem „ucenici iubiți”, care trăim prin har.

„Trebuia să se împlinească Scriptura aceasta… în Iuda”… Altfel spus, Iuda este cel care face răul. Dar pentru că toți săvârșim răul…Trebuie ca răul să iasă la iveală.

Scriptura nu vorbește de nimic altceva, încă de la început, decât de faptul că Dumnezeu a făcut bine toate lucrurile, apoi a apărut o minciună, s-a născut răul, iar acest rău continuă și prosperă în istorie, acoperindu-se mereu de minciună, travestindu-se în putere religioasă, politică, economică, spunând: „Așa merge bine lumea!” Aceasta este structura lumii (cf. 1Io. 2, 14-16).

Acesta e răul/păcatul lumii, pentru care moare Cristos; și fiecare dintre noi are o cotă- parte din acest păcat…

Prin urmare, „trebuia” să se împlinească Scriptura în Iuda… Și este același cuvânt cu care Isus vorbește despre crucea Sa: că El „trebuie” să urce pe cruce… De ce?

Pentru că crucea este răul maxim: un rău mai mare decât cel de a-L omorî pe Dumnezeu nu putem face…

„Trebuie” ca El să-și dea viața pentru noi care-L ucidem, pentru ca să ne vindecăm de minciună și pentru ca, în sfârșit, să înțelegem că Dumnezeu este în totalitate numai și numai iubire, că nu trebuie să fugim de El… Și să pricepem că dacă Dumnezeu e numai iubire, atunci putem să ne iubim pe noi înșine așa cum suntem iubiți și să-i iubim pe alții. Și atunci se schimbă stilul vieții: nu mai avem stăpânirea peste alții și nici stăpânirea lui Dumnezeu peste noi, ci este viața trăită în fraternitate. Adică e faptul de a trăi ca fii. Iar Isus a venit să ne reveleze acest adevăr și să-l realizeze!

Atunci înțelegem, în sfârșit, că: „E adevărat că trebuia să se împlinească Scriptura prin istoria lui Iuda”… Dar „Împlinirea Scripturii” este mântuirea omului! Prin urmare, prin intermediul lui Iuda, Petru se înțelege pe sine… De fapt, Petru nu-l vorbește de rău pe Iuda: ne spune ce s-a întâmplat, dar putea să i se întâmple și lui…

Iuda… „care s-a făcut călăuză celor ce L-au prins pe Isus”. Cuvântul „a prinde” în limba greacă înseamnă „a-l concepe / zămisli”…

În grădină, când vin să-l prindă pe Isus (cf. Lc. 22, 54) se subliniază că L-au „conceput”… Așadar noi, în răul nostru, concepem binele! În păcatul nostru, noi concepem iertarea; iar în iertare Îl cunoaștem pe Dumnezeu ca Dumnezeu: El este milă absolută, care ne iubește necondiționat (fără să ne impună condiții) (cf. Rm. 5,20)… Iar Ieremia adaugă: „că toţi de la sine Mă vor cunoaşte, de la mic până la mare, zice Domnul, pentru că Eu voi ierta fărădelegile lor şi păcatele lor nu le voi mai pomeni” (Ier. 31,34). E nevoie să-L cunoaștem pe Dumnezeul despre care Zaharia spune că a venit: „Să dea poporului Său cunoașterea mântuirii – ca Mântuitor – prin iertare”… În iertare noi Îl cunoaștem pe Mântuitor, pe Isus, pe Dumnezeu care ne mântuiește!

Din acest text vedem că Petru începe să înțeleagă câte ceva despre misterul răului (păcatului). Răul trebuie să iasă la iveală: și se „împlinește” în Isus care a fost „prins”; iar El s-a dat pe mâna celor care-L prindeau…

Apoi continuă să ne relateze istoria lui Iuda, căci îl interesează, deoarece Iuda este „unul dintre noi”. „Noi” suntem cei care va trebui să stăpânim peste cele 12 triburi… Apostolii sunt icoana celor doisprezece patriarhi… Însă lipsește unul, Iuda: deci lipsește unul dintre patriarhi, lipsește un trib din popor, deci, trebuie să alegem succesorul lui Iuda, „ca să moștenească aceeași slujirea apostolică a noastră” (cf. F.Ap. 1,25)…

„Căci Iuda era numărat cu noi” (F.Ap. 1,17), e unul de ai noștri… E același cuvânt care se folosește pentru Isus, când se spune că El: „Era numărat cu tâlharii”…

Isus printre tâlhari; tâlharii printre noi; de fapt, suntem egali cu Iuda și cu Isus…

Apoi se povestește moartea lui Iuda…

În Evanghelia după Matei se subliniază că, după ce a aruncat banii luați în schimbul vinderii lui Isus, Iuda s-a dus să se spânzure… Iar în Evanghelia după Luca se notează că pântecele lui Iuda a crăpat, curgându-i măruntaiele…

„I s-au revărsat viscerele”, spune textul… Tot astfel cum Dumnezeu revarsă viscerele milei Sale… Altfel spus, viscerele lui Iuda fac aluzie la viscerele milei Domnului, care se revarsă pe pământ…

Ce mai putem spune despre „Iuda numărat, socotit printre noi”?… Pe noi ne smintește răul/păcatul din Biserică…

Nu trebuie să ne smintim atât pentru faptul că există răul, ci pentru că îl ținem mascat (adică pentru că-l ascundem și continuăm să-l facem)… Dar e normal că există răul, pentru că răul există… A-l acoperi este ceva scandalos. Dar faptul că răul există nu trebuie să ne smintească…

Căci dacă Dumnezeu ar vrea persoane perfecte, cine dintre noi ar putea candida? Doar Maria a fost ferită de păcat, dar e cea care a suferit cel mai mult pentru păcatul nostru…

De la început, structura Bisericii a „șchiopătat” și suntem „păcătoși mântuiți” în mod constant… E limpede că acest adevăr nu trebuie să-l folosim pentru răul pe care îl facem, ci pentru a ne converti… Pentru a pricepe că răul există! Dacă un om nu recunoaște păcatul, nici măcar nu se convertește, ci spune: „Eu trăiesc natural, toate sunt bine, în regulă”…

Însă, nu! Căci răul există. Iar acest fapt ne îndeamnă să ne convertim în mod constant… Și oricine citește Evanghelia – de la Papa, până la ultimul păcătos – e chemat să se convertească. Deoarece prin citirea Evangheliei descoperim răul care e în noi. Iar Evanghelia trebuie să o folosim pentru a ne converti noi, nu pentru a se converti alții!

Evanghelia nu trebuie să ne folosească pentru a-i acuza pe alții, căci astfel am folosi Evanghelia în mod satanic, adică în vederea acuzării altora… În schimb, Evanghelia folosește în vederea convertirii noastre!

În timpul Reformei, sf. Ignațiu, în loc să folosească Biblia pentru a-i lovi în cap pe ceilalți, a inventat „Exercițiile spirituale”, adică a folosit Cuvântul lui Dumnezeu pentru a se converti pe sine… Apoi, prin convertirea mea după Cuvântul lui Dumnezeu – o convertire care niciodată nu se încheie – îi voi putea ajuta și pe alții să se convertească…

Exact în acest fel folosește Petru Scriptura în acest loc: adică înțelege misterul răului – pe care și el l-a săvârșit – și-l pricepe cu ajutorul figurii lui Iuda. Dar afirmă că Iuda „era printre noi… Și trebuie să-l înlocuim. E nevoie ca un altul să-i ia locul, pentru că… Iuda va fi mereu prezent între noi”…

O tradiție ne spune că și Matia a ajuns să fie eretic… Și despre Petru știm că Pavel l-a învinuit de ipocrizie, de faptul că nu-i prea drept, că nu „umblă” bine…

Răul mereu e printre noi… Problema stă în a-l recunoaște… Dar să-l recunoaștem nu smintindu-ne, ci în sensul că răul trebuie să iasă la iveală, pentru ca apoi să înțelegem misterul „iertării”, care mă face nou din nou…

Și Petru va trebui să priceapă acest adevăr. Din această cauză în Evanghelia după Ioan Isus-înviat îi apare și-l întreabă de trei ori: „Mă iubești?” Iar Petru se întristează, pentru că crede: „Acum îmi amintește că m-am lepădat de El și nu mă mai iubește”… Însă apoi Petru va pricepe că e iubit de Isus – la fel ca Iuda – în mod absolut, dar nu pentru că el e grozav, ci tocmai pentru că s-a lepădat de Isus… Altfel spus, numai datorită lepădării Petru pricepe că este iubit necondiționat de Isus… Și aceasta este credința creștină, care ne mântuiește (ne scapă, ne eliberează) de rău/păcat…

Apoi Petru citează psalmul care l-a inspirat să judece astfel: „Locuința sa este pustie”… De fapt, când s-au trezit unsprezece, mereu au cugetat: „Unul lipsește”… Gândul ne zboară mereu la cel care lipsește… Și în acest loc amintește „120”, dar în realitate sunt „110”, căci restului de „10” îi lipsește „patriarhul” și trebuie înlocuit…

Să vedem în ce fel ei înțeleg sensul. Semnificația celor „12”.

vv. 21-22

²¹ Așadar, trebuie ca unul dintre acești bărbați, care ne-au însoțit în tot timpul cât a trăit printre noi Domnul Isus, ²² începând de la botezul lui Ioan până în ziua în care a fost înălțat de la noi, să devină martor al învierii lui împreună cu noi”.

Dacă primul citat a fost dintr-un Psalm de tânguire (cf. Ps. 68,29), acesta e luat
dintr-un Psalm de blestem împotriva celui care săvârșește răul (cf. Ps. 108,7) și spune: „Şi slujirea lui s-o ia altul”…

Altfel spus, noi suntem unsprezece. Unul lipsește. Și trebuie înlocuit, pentru că suntem insuficienți…

O construcție are pilaștri. Sub ei este fundația. Dacă unui pilastru îi lipsește fundația, trebuie să-o punem. Dacă nu, se prăbușește tot edificiul…

Patriarhii sunt doisprezece: dacă lipsește unul, înseamnă că lipsește tot tribul… Deci, trebuie înlocuit…

E adevărat că există mulți alți apostoli, dar aceștia nu mai au rolul de a întemeia Biserica, pentru că primii apostoli au întemeiat-o… Apostolii care urmează după cei dintâi au același rol de a-L mărturisi pe Domnul. Prin urmare, toți sunt trimiși și toți sunt apostoli, dar nu sunt apostoli în sensul celor doisprezece pilaștri…

Episcopii, ca urmași (succesori) ai celor 12 apostoli, sunt o temă care a apărut la Conciliul din Florența, pentru că apostolii existau pe când încă nu existau episcopi printre diferitele carisme din Biserică… Mai mult, apostolul n-are nicio autoritate, pentru că el merge într-un loc, evanghelizează și pleacă în altă parte… Apostolul întemeiază bisericile…

Dar lipsește unul. În acest moment, lipsind Iuda și trebuind să-l înlocuiască, ei înțeleg că sunt israeliți care au crezut făgăduinței lui Dumnezeu. Așadar, se consideră de drept „israeliți”. Și-i consideră frați și pe ceilalți, care nu sunt din poporului lui Israel: ei, apostolii, sunt începătura, apoi alții îi vor urma, când vor dori…

Prin urmare, spune „trebuie” (și ne descoperă la ce folosește apostolul): „Ca unul din aceşti bărbaţi, care s-au adunat cu noi în timpul cât a petrecut între noi Domnul Isus, începând de la botezul lui Ioan, până în ziua în care S-a înălţat de la noi…”. Altfel spus, este nevoie ca unul să cunoască întreaga istorie a lui Isus, viața Sa, Trupul Său:

– „de la Botezul Său”… solidar cu toți păcătoșii; alegerea de bază a lui Isus; deja semn al crucii;

– „la ispitele Sale”… care vor dura întreaga Sa viață:

– „la viața Sa”… căci a fost milostiv;

– „la moartea Sa”… a sfârșit pe cruce; a iertat păcătoșii; Și-a dat viața pentru toți;

– „până la învierea Sa”…

Așadar, ei trebuie să aleagă un om care-L cunoaște bine. De ce? Ca acesta să fie „martor al Învierii!”… Altfel spus, poți fi martor al Învierii numai dacă ai înțeles tot ceea ce s-a întâmplat mai înainte de înviere… Numai înțelegând felul în care Isus a trăit și a murit pricepi învierea… Pentru că întreaga Sa viață – de când a intrat la Botez, solidar cu toți păcătoșii – este o revelație a iubirii care învinge moartea; pentru că întreaga sa activitate – Cuvântul Său – este revelația iubirii care învinge moartea, deoarece Cuvântul Său ne îngrijește și ne vindecă; iar moartea Sa este însușirea (asumarea) fiecărei morți, ca El să fie solidar cu fiecare tâlhar și, astfel, să ne vindece de răul morții… Și din această lucrare izvorăște victoria asupra morții: adică o iubire mai tare decât moartea. El este Dumnezeu și din această cauză a înviat… N-a înviat pentru că „a avut un accident” (a murit) pe drum, dar apoi a înviat… N-a înviat în ciuda faptului că I s-a întâmplat să moară, ci a înviat din cauză că a murit! Adică pentru că trebuia să ia asupra Sa acel rău, căci noi avem răul în noi și trebuie să iasă la iveală; El are iubirea și trebuie să iasă la iveală; iar unde există răul, iubirea Sa iese la iveală în mod revărsător; căci El ia asupra sa tot răul…

Astfel, toți înțelegem misterul crucii.

Iar apostolul care trebuie să întemeieze Biserica… Luca dorește să întemeieze Biserica pe istoria adevărată și concretă – pentru că istoria continuă – a celor care L-au văzut, L-au atins, au mâncat cu El și au trăit cu El… Căci pericolul Bisericii, încă de la început, va fi cel de a uita acest adevăr… Existau „fugi în viitor” deja din timpul Primei scrisori a lui Pavel către tesaloniceni… Lumea spunea: „Deja toate s-au întâmplat; Domnul vine! Toate s-au terminat”… Însă, nu! Căci există o istorie lungă de străbătut…

Care istorie?

„Ceea ce Isus a făcut și a spus (învățat) este ceea ce și noi trebuie să facem și să spunem”… Iar Isus vine prin noi care facem și spunem aceleași lucruri pe care El le-a spus și le-a făcut… Deci, Isus vine prin trupul nostru.

După cum Maria, prin puterea Spiritului, a zămislit Trupul Fiului, tot la fel, fiecare dintre noi, prin puterea Spiritului, vom zămisli Fiul… De fapt, noi suntem Trupul Fiului care continuă în istorie având aceeași viață pe care a trăit-o Isus, mărturisind iubirea Tatălui pentru toți frații…

Avem această continuitate care trebuie garantată. Iar rădăcina din care izvorăște totul este Isus…

E frumoasă definiția apostolilor: „martori ai Învierii”; suntem martorii vieții, ai vieții care învinge moartea; suntem martori ai bucuriei… Acesta e marele vis al omului…

„Nu e adevărat că Isus a înviat, căci dacă ar fi înviat, creștinii iar avea o altă față”, spunea Nietzsche. Și chiar avea dreptate…

Ce față au apostolii, de obicei? „Trebuie, trebuie, trebuie…”…

Această lumină iluminează totul… Prin Învierea Sa Isus ne-a arătat că știe lua răul asupra sa într-un mod care conduce la Înviere…

Să vedem cum aleg apostolul în locul lui Iuda…

vv. 23-26

²³ Au propus doi: pe Iosif, cel chemat Barsaba, numit și Iustus, și pe Matia. ²⁴ Apoi s-au rugat astfel: „Tu, Doamne, care cunoști inimile tuturor, arată-ne pe care dintre aceștia doi l-ai ales, ²⁵ ca să ia locul în această slujire și în apostolatul din care a căzut Iuda, ca să meargă la locul care i se cuvenea”. ²⁶ Atunci au tras la sorți pentru ei și sorțul a căzut pe Matia, iar el a fost numărat cu cei unsprezece apostoli.

În ce fel decid?

„Au stabilit/au pus înainte”… Deci nu Petru singur, ci toți împreună…

„Pe doi”: unul e Iosif, numit Barsaba [fiu al sâmbetei], zis şi Iustus [Drept]…

De partea cui credeți că era lumea?

De partea celui care are mai multe titluri…

De cealaltă parte e un simplu Matia: darul lui Dumnezeu… L-au adăugat ca să poată alege… Au prezentat doi candidați, ca să vadă pe care îl alege, nu poporul, ci însuși Dumnezeu… E limpede că în avantaj era primul, care avea trei nume (titluri)… Dar apoi dispare, nu știm cine era…

Această comunitate face o alegre; se subliniază că alegerea e lăsată pe seama lui Dumnezeu, iar comunitatea nu vrea să umbrească lucrarea Domului, vrea să sublinieze că cel ales e vrut de Domnul; și e o comunitate care de-abia s-a reunit, având toate rănile ei din timpul Pătimirii… Se dă mult spațiu figurii lui Iuda și felului în care comunitatea a trăit vinderea lui Isus… Acest text e un discurs în mijlocul fraților, iar comunitatea a avut greutăți să elaboreze și să accepte ceea ce s-a întâmplat cu Iuda, Petru, ceilalți și Isus… După figura pe care ucenicii i-au făcut-o în timpul pătimirii, au devenit mai umili, iar acum au învățat să se încredințeze Domnului…

Fața lui Iuda le amintea răul, care oglindea trădarea fiecărui ucenic, căci toți au fugit în timpul Pătimirii…

Totuși, ei simt că au fost iubiți și aleși, la fel ca Iuda, și deci au nevoie să găsească un altul pentru a completa numărul celor 12. Dacă ar lipsi unul din cei doisprezece, nu ar mai fi poporul lui Israel, nu ar mai fi toate triburile, ci unul ar fi exclus de la mântuire… Însă ei ne învață că niciunul nu-i exclus de la mântuire… Căci dacă cineva ar fi exclus, ei nu ar putea merge la „neamuri”… Căci merg la neamuri, doar în măsura în care sunt Israelul, care e lumină pentru neamuri…

Aleg doi, și-L lasă – de această dată – pe Domnul să decidă, să aleagă… Apoi, după, mereu vor decide ei…

„Şi au tras la sorţi”… Încă n-au primit Spiritul. După ce vor primi Spiritul, vor evalua realitatea, vor vorbi între ei, vor discuta și vor decide ei ceea ce se poate face…

„A-L lăsa pe Dumnezeu să aleagă”… În fiecare decizie sănătoasă, ar spune sf. Ignațiu, trebuie să depui toată bunăvoința ta, să vezi ce ar fi în favoare și ce ar fi împotrivă; apoi, în deplină libertate, să te pui înaintea lui Dumnezeu și să-L lași pe El să decidă… Ce înseamnă?

Înseamnă că în rugăciune îți formezi o ipoteză și, rugându-te, verifici dacă acea ipoteză te mângâie sau te neliniștește… Apoi, formează-ți cealaltă ipoteză și verifică în favoarea căreia înclină Spiritul Domnului, care mereu e mângâiere… Adică, tu lucrează (alege) în direcția în care El te atrage…

Din această cauză e nevoie să ai o sensibilitate (atenție) față de Spiritul pe care încă nu l-ai primit…

Dar după ce am primit Spiritul, noi trebuie să gândim, să ne punem mintea la contribuție, căci dispunem de toate elementele… Iar Dumnezeu nu ne ia locul, nu vrea să judece în locul nostru… Dar tu trebuie să fii atât de liber față de tine încât, după ce ai evaluat toate ipotezele, să le pui în mâinile Domnului și să-i ceri: „Indică-mi Tu pe care să o aleg”… Este vorba de alegerea între două lucruri bune; căci între un lucru bun și unul rău, nu există alegere… E limpede că noi facem lucrul rău, dar pentru simplul fapt că nu alegem…

Problema este de a alege dintre două lucruri bune… Și nu este vorba de a-l alege pe cel mai bun… Căci dacă ar fi așa, ar trebui să mă chinui mereu să-l aleg pe „cel mai bun”… Însă întrebarea este: care dintre aceste două lucruri bune vrea Dumnezeu ca eu să-l aleg?

Pui lucrurile în mâna Domnului. Iar acolo unde Dumnezeu te atrage cu mai multă bucurie, pe care o simți tu… Te poți îndrepta…

Ei n-au deschis Biblia la întâmplare, ca să afle ce le spune Dumnezeu… Dacă ar fi făcut astfel, ar fi riscat să le iasă textul din Mt. 27,5: „A ieșit și s-a spânzurat”, cu referire la Iuda… Așadar, nu trebuie să ne folosim de Biblie în acest fel!

Discernământul e o muncă grea de evaluare. În fiecare evaluare trebuie să te rogi și să-i prezinți Domnului planul tău, simțind „culoarea” evaluării, adică simțind ceea ce-ți spune spiritul interior despre această înclinație/dorința a ta… Apoi evaluezi în ce direcție te conduce… Aceasta e arta de a fi liberi de sine (de propriile sclavii), pentru a urma Spiritul…

Căci la urmă toți vom fi „teodidacți”, adică instruiți de Spiritul.

În următoarea cateheză vom contempla Spiritul care vine… Dar e frumoasă toată această pregătire în vederea primirii Spiritului, care trece prin elaborarea misterului răului, al lui Iuda, al corpului celor 12 (căci unul lipsește)… Apoi Iuda „e unul dintre noi”, deci problema e și a noastră… Dar acum am înțeles… Deci, să chemăm un altul, care să-i ia locul…

Din această elaborare, în următoarea cateheză, vom nota cum va izvorî darul Spiritului…

Texte utile:

Istoria lui Iuda în evanghelii…

• Ps. 139 (138)