Îmi veți fi martori

Se citește Is. 43, 16-21

Textul din Isaia ne invită să vedem noutatea pe care Domnul o construiește. După cum o noutate a mântuirii a fost trecerea Mării Roșii – Domnul a deschis o cale prin mijlocul apelor – tot la fel Domnul continuă lucrarea sa minunată de completare a mântuirii.

Această profeție a lui Isaia ne introduce în textul Faptelor apostolilor. Dumnezeu spune: „Fac un lucru nou. Tocmai acum răsare. Nu-l vedeți?”

„Lucrul nou” se naște după Evanghelie, pentru că lucrul nou suntem noi.

În cateheza anterioară, am explicat primele trei versete din Faptele apostolilor, notând că în acestea Luca ne oferă o sinteză a întregii Evanghelii.

Ce este Evanghelia? Este ceea ce Isus a început să facă și să spună: Evanghelia cuprinde întreaga viață a lui Isus. Acea viață care s-a încheiat pe cruce. Pe cruce Isus a plătit prețul pentru ceea ce a făcut și a spus. Dar crucea nu este ultimul cuvânt, pentru că Isus este „Cel Viu”, a Înviat, pentru că, prin ceea ce a făcut și a spus, Isus a învins moartea… Pentru că a trăit până la capăt iubirea, iar Dumnezeu e iubire, iar iubirea este viața.

Aceasta e sinteza întregii Evanghelii.

Acum, fiind „Cel Viu”, Isus mereu se înfățișează ucenicilor Săi, adică ne stă mereu aproape. Ce ne explică?

Ne explică tot ceea ce El a făcut și a spus, pentru ca și noi, prin puterea Spiritului – iar astăzi vom vedea cum putem „obține” acest Spirit – să putem fi „lucrul nou”, creatura nouă, care acum răsare; care răsare din acest Cuvânt, care este „o sămânță”, iar sămânța, care e Cuvântul Evangheliei, are puterea de a ne genera pe noi ca fii ai lui Dumnezeu

Cuvântul care s-a făcut trup în Isus s-a întors Cuvânt în Evanghelie, ca să se facă trup în noi, pentru că omul e generat de cuvântul pe care-l ascultă: ne dă identitatea de persoane, de oameni… Dacă ascultăm Cuvântul lui Dumnezeu, ne generează fii ai lui Dumnezeu; dacă ascultăm cuvântul șarpelui mincinos și criminal, ne generează fii ai șarpelui mincinos și criminal, ne face să trăim în minciună și-n moarte…

Acest „lucru nou”, care vine, este o problemă de viață și de moarte.

Dacă în F.Ap. 1,1-3 ni s-a prezentat sinteza Evangheliei, acum, în F.Ap. 1, 4-8, ni se prezintă proiectul acestui „lucru nou”, care suntem noi, deci ni se prezintă proiectul Bisericii…

Se citește F.Ap. 1,4-8

⁴ Și, în timp ce era cu ei, le-a poruncit să nu se îndepărteze de Ierusalim, ci să aștepte promisiunea Tatălui „pe care, [zicea el], ați auzit-o de la mine: ⁵ Ioan a botezat cu apă, dar voi veți fi botezați cu Duhul Sfânt, nu după multe zile”. ⁶ Atunci, cei care se adunaseră l-au întrebat: „Doamne, în acest timp vei restaura împărăția lui Israel?” ⁷ Dar el le-a zis: „Vouă nu vă este dat să cunoașteți timpurile sau momentele pe care Tatăl le-a stabilit prin propria autoritate. ⁸ Însă, când va veni Duhul Sfânt asupra voastră, voi veți primi o putere și îmi veți fi martori în Ierusalim, în toată Iudeea și Samaria, și până la marginile pământului”.

Am văzut „primul Cuvânt” (cuvântul cel dintâi) care este începutul a toate, al noii creații, care este Evanghelia, acea Evanghelie pe care noi înșine suntem chemați să o trăim. De fapt, proiectul general al Bisericii este: cum să trăim Împărăția lui Dumnezeu.

În textul nostru de trei ori avem cuvântul „Împărăție”.

Ce este „Împărăția lui Dumnezeu?”

În Evanghelie, Împărăția lui Dumnezeu este Isus! Este Isus care trăiește Fericirile, care trăiește Cuvântul lui Dumnezeu; este Dumnezeu care împărățește. În mod concret, Împărăția lui Dumnezeu constă în ceea ce Isus a făcut și a spus. Altfel spus, Isus a trăit până la capăt solidaritatea față de om cu o iubire mai tare decât moartea, iertându-i și pe cei care L-au răstignit, și astfel a învins orice dușmănie, toată ura și chiar și moartea.

Aceasta este Împărăția lui Dumnezeu!

Când Isus a trăit pe pământ, Împărăția lui Dumnezeu era „în mijlocul nostru”, era El; după Înălțarea Sa, Împărăția lui Dumnezeu – dacă ascultăm Cuvântul – intră în noi.

În vv. 4-5 ni se prezintă în ce constă adevărata așteptare a Împărăției lui Dumnezeu: pe lângă faptul că suntem chemați să o trăim, Împărăția trebuie să o așteptăm mereu. În v. 6 ni se prezintă așteptarea falsă – pe care Biserica o are – a Împărăției, încă de la început, adică ni se descrie opusul Împărăției lui Dumnezeu; în vv. 7-8, suntem chemați să ne întrebăm: „Dacă așteptăm corect Împărăția, ce trebuie să facem?” Să fim martorii Împărăției!

Ne vom opri asupra acestor trei aspecte, adică:

– Descrierea Bisericii în momentul adevăratei așteptări a Spiritului: în ce constă această așteptare și în ce fel primim Spiritul… Îl primim rămânând la Ierusalim!

– Descrierea așteptării false a Împărăției: acesta e momentul în care „sosesc ai noștri și luăm noi puterea în mâini” .

– „Ce trebui să facem?”… Isus răspunde că nu stă în puterea noastră… Că n-am înțeles nimic despre Împărăție, dar vom înțelege cu ajutorul Spiritului, și cu ajutorul Spiritului vom fi martorii Lui până la marginile pământului…

Rolul creștinului, al credinciosului și al Bisericii este să aibă adevărata așteptare a Împărăției; să o deosebească de falsa așteptare a Împărăției; și să fie martor al așteptării adevărate a Împărăției… Acesta este întregul proiect al Bisericii, cu toate perspectivele și erorile lui.

vv. 4-5

⁴ Și, în timp ce era cu ei, le-a poruncit să nu se îndepărteze de Ierusalim, ci să aștepte promisiunea Tatălui „pe care, [zicea el], ați auzit-o de la mine: ⁵ Ioan a botezat cu apă, dar voi veți fi botezați cu Duhul Sfânt, nu după multe zile”.

Vom începe explicarea acestor versete de la sfârșitul lor: „Nu mult după aceste zile”.

Isus deja le-a apărut timp de 40 de zile ca fiind „Cel Viu” (cf. v. 3)… Acum urmează să plece – vom vedea în următoarea cateheză – „Nu mult după aceste zile”, adică peste 10 zile… Ucenicii au la dispoziție aceste 40 + 10 zile pentru a se pregăti să primească Spiritul și pentru a vesti Împărăția, adică a fi martorii lui Isus…

Cele „40 de zile” ne amintesc de Moise – de cele 40 de zile în care a primit Revelația – și de cei 40 de ani petrecuți de popor în pustiu… Altfel spus, de-a lungul întregii vieți trebuie să ascultăm ce ne spune „Cel Viu” prin Cuvântul Său.

Și nu sunt suficiente cele 40 de zile, ci avem nevoie de alte 10 zile… „Zece” este simbolul celor două mâini, iar cele două mâini indică totalitatea… Cu alte cuvinte, de-a lungul întregii vieți noi trebuie să avem o pregătire, o așteptare, pentru că noi realizăm ceea ce așteptăm…

Dacă greșim așteptarea… Nu este suficient să avem o așteptare corectă doar astăzi, pentru că mâine s-ar putea să avem o așteptare greșită…

Aceste „10 zile” reprezintă totalitatea timpului nostru (al timpului vieții noastre pământești) care trebuie trăit într-o așteptare adevărată…

„Așteptarea adevărată” constă în patru elemente:

– cel dintâi constă în a împărți hrana (vom vedea în ce constă);

– al doilea constă în a nu se separa de Ierusalim, a nu fugi de acolo;

– al treilea constă în așteptarea făgăduinței Tatălui;

– al patrulea este sosirea făgăduinței Tatălui: „Ioan a botezat cu apă, Tatăl vă va scufunda în Spirit”, este vorba de împlinirea făgăduinței Spiritului…

Sunt cele patru aspecte ale „așteptării adevărate”.

Ne oprim asupra primului aspect, care constă în „Şi cu ei petrecând”, adică împărțind hrana… Cuvântul grec înseamnă „a mânca sarea împreună”, adică a trăi împreună…

Folosește cuvântul „sare”, deoarece sarea amintește de „înțelepciune”. Iar „a mânca împreună” indică Euharistia, unde noi ne hrănim cu El, cu înțelepciunea Sa. Pentru că Euharistia este Trupul lui Cristos. Dar nu datorită imaginațiilor noastre, ci în baza Cuvântului Evangheliei și a Cuvântului lui Isus, care a spus: „Acesta este Trupul Meu”…

Numai dacă noi cunoaștem Trupul lui Isus – adică Evanghelia – știm ce este acel Trup pe care-L mâncăm și ne hrănim și trăim prin acel Trup… Dacă nu cunoaștem Evanghelia, facem opusul a ceea ce a făcut Trupul lui Isus, la fel ca cei din Corint…

Prin urmare, noi trebuie să mâncăm mereu această „sare” împreună cu El, adică Înțelepciunea Sa, Cuvântul Său, care devine Pâine (hrană) și devine viață în noi… Numai astfel înțelegem misterul Împărăției lui Dumnezeu, Împărăție care este Isus… Și înțelegem acest mister tocmai celebrându-L, trăindu-L și mâncându-L… Și mâncăm împreună cu El
și-L mâncăm pe El (ne hrănim cu El) în Euharistie.

Ba mai mult, Dossetti spune că Euharistia ne mănâncă, ne asimilează, ne absoarbe în Sine. La urma urmei, noi suntem ceea ce mâncăm, în acest caz.

Primul aspect este Euharistia în care ne amintim de Viața, de Pătimirea și de Învierea Domnului Isus. „Și mâncăm acest Cuvânt, și mâncăm trupul Său, și trăim prin acest Cuvânt, astfel încât trupul nostru să fie ca al Său”…

Și acest lucru este valabil pentru toate cele „10 zile ale pregătirii”, adică pentru tot timpul…

Dacă înlăturăm acest prim element, cad toate… Acest prim element nu constă doar în „a avea idei”, ci este vorba despre a mânca împreună cu El, despre a avea o relație cu El… și între noi…

Euharistia nu este „o Liturghie frumoasă”, ci este relația cu Isus și relația dintre noi, este locul unde mâncăm această sare – care este viața Sa – care ne dă gust, Înțelepciune… Dacă nu, viața noastră ar fi searbădă… După Fericiri, Isus a spus: „Voi sunteți sarea pământului”, dacă ascultați Fericirile și dacă le puneți în practică… Dar dacă nu ascultați și nu împliniți Fericirile, sunteți sare searbădă, care trebuie aruncată…

Acesta este primul aspect al așteptării adevărate: nu sunt idei, ci este realitatea lui „a sta împreună”, lucru care nu este dat ca fiind sigur, nu este automat… Căci aveau motive pentru a sta separați unii de alții: mereu s-au luptat între ei, deci puteau continua să se lupte spunând: „Acum Isus a plecat, deci putem să ne risipim, să plecăm fiecare în drumul lui”. Însă ei stau uniți… Și mănâncă sarea cu El… Și sunt tovarășii Lui, mănâncă pâinea cu El. În textul nostru, mai mult decât pâinea, ei mănâncă „sare”, care are o simbologie mai profundă: dă gust.

Luca este evanghelistul care subliniază aspectul „trupesc” al Înviatului: Isus e cel care frânge Pâinea cu ucenicii din Emaus; iar înaintea ucenicilor care cred că văd o nălucă, un spirit, cere de mâncare, iar ei Îi dau pește…

În capitolele al doilea și al patrulea din Faptele apostolilor vom vedea felul în care comunitatea se structurează în jurul frângerii pâinii și al ascultării Cuvântului.

Acesta este primul aspect…

Al doilea aspect este: „A nu se separa de Ierusalim”, căci a se separa înseamnă a se despărți…

Ierusalimul este punctul de sosire al călătoriei lui Isus, în Evanghelia după Luca. În capitolele care relatează perioada copilăriei ni se povestește că Isus merge la Ierusalim și se oprește acolo; iar în a doua parte a Evangheliei după Luca ni se relatează călătoria Sa la Ierusalim imediat după Schimbarea la față, loc în care vedem că Fața Sa este alta…

Prima parte a Evangheliei după Luca este terapeutică: Luca e medicul care ne tratează cu ajutorul Cuvântului adevărului care sunt Fericirile, în care ne spune ceea ce Isus face și spune. În partea a doua a Evangheliei ni se prezintă călătoria la Ierusalim: și-n fiecare pas pe care-L face, în fiecare tablou pe care ni-l prezintă, avem descrisă o trăsătură a Acestei Fețe, până când, pe cruce, ne prezintă „theoria”, adică vederea Feței, spectacolul total al lui Dumnezeu.

Privind crucea, noi înțelegem cine este Dumnezeu, pentru că din înaltul crucii El ne-a dat Spiritul; pe cruce ne-a revelat iubirea Sa, mai tare decât moartea… Privind crucea, noi înțelegem cine este Dumnezeu… Căci un Dumnezeu care nu urcă pe cruce este Satana: îi pune pe alții pe cruce și-i osândește pe toți la Iad pentru că sunt nedrepți… În schimb, pe cruce, Dumnezeu Își dă viața pentru păcătoși. Din această cauză Isus e Fiul milostiv, la fel ca Tatăl.

A nu se separa de Ierusalim înseamnă a nu se despărți de cruce. Să nu uităm că centrul Euharistiei este amintirea Pătimirii, iar Pătimirea nu-i cea prezentată de Mel Gibson, ci Pătimirea este iubirea infinită a lui Dumnezeu care învinge moartea! Răul pe care-L are Isus pe cruce este răul pe care-l facem noi, pentru că nu cunoaștem această Pătimire; adică necunoscând iubirea, ne facem rău, ne urâm pe noi înșine și-i urâm și pe alții.

Aceasta e prima semnificație a îndemnului de a nu ne separa de Ierusalim…

Cine s-a separat de Ierusalim în Evanghelie? Cei doi ucenici pe drumul spre Emaus, care sunt modelul ucenicului…

De ce s-au separat de Ierusalim și au mers la Emaus?

În 1Mac. 4,1-15, este amintit orașul Emaus în cadrul unei bătălii în care Israelul a obținut o mare victorie, având o armată mult mai mică decât armata dușmanilor… Acest text ne arată însemnătatea pe care Emaus o are pentru ucenici… De fapt, toți mergem la Emaus, adică toți căutăm locuri de succes pentru a avea curaj, iar dacă nu avem în apropiere astfel de locuri, ni le inventăm…

Se citește 1Mac. 4,1-15

Povestirea se încheie la v. 25: „Şi s-a făcut mântuire lui Israel în ziua aceea”.

Cei doi ucenici ai lui Isus se întorc la Emaus, pentru că, după înfrângerea suferită, afirmă: „Mergem la Emaus pentru că acolo și noi am câștigat o luptă în trecut”… Noi ne refugiem mereu în micile noastre succese (izbânzi), în amintirea victoriilor, și uităm că adevăratul succes a fost crucea. La Ierusalim, nu la Emaus…

Adevăratul succes n-a fost mulțimea cruciadelor – cu toate persoanele pe care le-am răstignit – adevăratul succes a fost Răstignitul care a acceptat să sfârșească în cruce pentru noi, care l-am răstignit, iar El și-a dat viața pentru noi…

Vedeți cât este de important ca niciodată să nu fugim de la Ierusalim… Mereu, toate încercările noastre constau în a ne aminti de gloria din trecut, de succesele noastre, și a spune: „Ce viață duceam odată… Ce vremuri frumoase erau!”

Însă nu! Ci la Ierusalim noi înțelegem că primim Spiritul din acea coastă împunsă.

„Coasta împunsă” ne amintește de Împărat, singurul rege drept, Iosia, care a fost împuns în timp ce ducea o luptă dreaptă. Și el e singurul mort în acea bătălie…

A sta la Ierusalim înseamnă a contempla marele mister al iubirii mai tare decât moartea. Ierusalimul – crucea – e locul din care țâșnește Spiritul; și întotdeauna de la Ierusalim va izvorî această „apă vie”, nu dintr-un alt loc…

Noi mereu căutăm să reușim prin proiectele noastre, prin strategiile noastre, prin amintirea victoriilor din trecut, prin puterea noastră, prin partidele noastre, în cultura noastră creștină, care să poată avea apoi un cuvânt de spus în politică… Însă nu! Așteptarea noastră trebuie să fie la Ierusalim! De acolo, adică din cruce, nu de la Emaus și din toate încercările noastre de a fugi de la Ierusalim…

Așadar, e important să așteptăm la Ierusalim…

Astfel ajungem la al treilea aspect… „La Ierusalim vom primi făgăduința Tatălui”. Care e făgăduința Tatălui?

„Ioan v-a botezat cu apă”… E suficient să băgăm capul sub apă și să înțelegem ce înseamnă botezul: înseamnă a muri… Dacă nu ieșim din apă, murim… Botezul lui Ioan ne cerea să recunoaștem că suntem limitați, muritori, dar și să ne recunoaștem păcatul, care înseamnă moarte, pentru a ieși din apă oameni noi… Însă botezul lui Ioan era un „gest ritual”, iar cel botezat în apă ieșea din apă, rămânând tot la fel ca mai înainte.

Însă noi vom fi botezați nu în apă – dacă te scufunzi în apă, mori – ci în Spirit, în aer, „a pătrunde în aer” înseamnă a te naște… Și nu e un aer oarecare, ci e Spiritul (adică suflarea) Sfânt (adică a lui Dumnezeu)… Altfel spus, noi suntem scufundați în viața lui Dumnezeu. Iar viața lui Dumnezeu este iubirea dintre Tatăl și Fiul; iubire la care Fiul ne-a dat accesul pe cruce, primindu-ne pe toți, ca frați…

Rămânând la Ierusalim, noi primim Spirtul, făgăduința Tatălui… Aceste atitudini ale noastre trebuie să fie constante, pentru că „Nu peste multe zile, veți primi Spiritul”… Acesta este al patrulea aspect…

Este vorba de cele „zece zile”: în toate zilele vieții primim Spiritul, dacă privim la Ierusalim, dacă mâncăm „Acea sare” (adică înțelepciunea), dacă nu fugim la Emaus, ci rămânem acolo să contemplăm această „theorie”, acest Dumnezeu care ni Se prezintă în Spectacolul Său și ne arată cine este El pentru noi…

La Ierusalim suntem scufundați în această iubire și respirăm această iubire; descoperim în ce fel suntem iubiți și deci putem iubi așa cum suntem iubiți…

Și așa se realizează Împărăția lui Dumnezeu.

Aceasta este așteptarea constantă, pe care trebuie să o avem mereu „în aceste zile”…

Să vedem ce urmează, pentru că apostolii mereu sunt „grozavi” – la fel ca noi – căci mereu pretind că le înțeleg pe toate… dar le pricep exact pe dos…

v. 6

⁶ Atunci, cei care se adunaseră l-au întrebat: „Doamne, în acest timp vei restaura împărăția lui Israel?”

Cu multă probabilitate, scena anterioară, în care au împărțit pâinea și au primit porunca de a nu se separa, a avut loc tot în Cenacol, loc în care ei mâncau…

În schimb, în această scenă ei se adună – „după” vom vedea că deja plecau spre Muntele Măslinilor, pentru episodul Înălțării – și, în timp ce se adunau, Îl întreabă… E un fel de adunare, la fel ca adunările noastre în care ne strângem ca să facem proiecte, să vedem în ce fel am putem lua noi puterea…

„Oare în acest timp [în acest moment] vei aşeza Tu, la loc, împărăţia lui Israel?”

Ei doresc Împărăția lui Israel… Însă Isus a vorbit despre Împărăția lui Dumnezeu…

Să ne amintim de cele trei ispite pe care și Isus le-a avut, prezentate în Evanghelia după Luca, la capitolul al patrulea…

– Prima ispită a fost să facă din pietre pâine, adică „bunuri ale pământului”, bani, pentru că cu banii ai/obții totul…

– a doua ispită a fost a împărățiilor pământului. Satana spune că toate împărățiile pământului sunt ale sale și le dă cui vrea… „Dacă mă adori, toate sunt ale Tale!”… Noi mereu căutăm să realizăm atât prima, cât și a doua ispită…

– A treia ispită este cea de a-L avea pe Dumnezeu care ne ascultă și care împlinește planurile noastre… Căci, dacă nu, ce fel de Dumnezeu este, dacă nu face ceea ce vrem noi? Nu ne ajută la nimic!

Aceste trei ispite ale lui Isus le-a avut și poporul în pustiu și le avem mereu și noi…

Prima este: acesta este timpul (momentul) în care refaci Împărăția lui Israel?

Citind Pătimirea, am văzut că Isus e într-adevăr Împărat, iar pe cruce avem titlul „Împăratul iudeilor”. Și era scris în latină (limba celor puternici), în greacă (limba înțelepților) și în ebraică (limba celor devotați, evlavioși)… Adică, pe cruce e scris în toate limbile… Toți trebuie să priceapă că puterea lui Dumnezeu este crucea; că înțelepciunea lui Dumnezeu este crucea; că sfințenia lui Dumnezeu este nelegiuirea crucii, care este răul nostru, pe care Isus știe să-L ia asupra sa pentru a-l birui.

Regele e chipul lui Dumnezeu pe pământ (cel puțin așa pretinde regele)…

În Biblie, primul împărat e Cain – întemeietor al orașului – cel care a ucis pe fratele său, Abel.

În toate culturile, în toate popoarele lumii, regele – cel care întemeiază orașul în vederea conviețuirii între oameni – întotdeauna este cel care-și ucide fratele. Altfel spus, împăratul este cel care poate să-l ucidă pe cel care nu respectă ceea ce spune el, pentru că el deține puterea… Apoi, când își pierde puterea, când există un bandit care reușește să-l învingă, banditul devine rege, fiind el cel puternic, care îl ucide pe regele de dinaintea lui și-i ucide pe toți care nu i se supun lui.

Despre fiecare rege din istoria lui Israel se spune că „s-a comportat mai rău decât toți părinții săi”… Putem asculta câte ceva despre primul om – Abimelec – care a vrut să devină rege în Israel, omorându-și cei șaptezeci de frați, rămânând viu doar Iotam, fratele cel mai mic…

Se citește Jud. 9, 8-15

Regele este un spin – Isus a fost încununat cu spini, simbol al puterii regelui – și toți trebuie să se refugieze sub umbra spinului… Iar cine nu se refugiază, va fi ars: ori mă accepți, ori ești eliminat…

După aceea, atunci când tot poporul dorește un rege – pentru că poporul se identifică cu banditul cel mai rău, care învinge (cf. 1Regi 8) – Dumnezeu se simte jignit pentru că spune: „Dorind un rege, M-au refuzat pe Mine”. Poporul îl refuză pe Dumnezeu pentru că Dumnezeu e opusul regelui dorit de popor… Prin urmare, Dumnezeu le spune: „Priviți drepturile regelui!” Și enumeră toate relele pe care vedem că le fac puternicii pământului și continuă: „Dacă-l vreți, țineți-vi-l! Dar Mă veți ruga să vă eliberez de rege…”. Dorind un astfel de rege, arătăm că avem o imagine falsă despre Dumnezeu și despre om…

Și Isus, în timpul Pătimirii, îi spune lui Pilat: „Da. Eu sunt Împărat. Dar sunt Împăratul adevărului, și nu sunt ca împărații voștri, care sunt ai minciunii” (cf. Io. 18,37)

Omul realizat nu este cel puternic, care-i stăpânește pe toți prin minciună, violență și cu ajutorul banilor. Acela e un om falit, care dăunează tuturor, este un anti-Dumenzeu, este Anticristul… Și noi l-am alege… Însă Dumnezeu nu-i Împărat la fel ca împărații acestei lumi! Tronul lui Dumnezeu este crucea, loc în care Se dă pe mâinile tuturor, Își dă viața pentru toți și-i iartă pe toți. Nu ucide pe nimeni…

Putem înțelege motivul pentru care Dumnezeu și profeții critică mereu împărățiile pământului, iar noi mereu cădem în aceste trei ispite…

Când Isus a prevestit pentru prima dată că va merge la Ierusalim și va fi ucis, dar că va învia, și Petru a reacționat: „Niciodată să nu Ți Se întâmple așa ceva!” Iar Isus l-a numit „Satană”.

Ispita regelui bandit e constantă: noi nu suntem mai buni decât părinții noștri. Și să nu ne mirăm că avem această ispită… Să ne mirăm dacă nu vedem că există această ispită…

Dacă simțim că avem această ispită, să nu ne îngrijorăm… O putem învinge! Grav e că nu ne dăm seama că avem această ispită, crezând că ea ar fi un lucru bun… Și disperăm că nu reușim să fim banditul cel mai tare…

Aceste pretenții false pe care le avem încetinesc venirea Împărăției lui Dumnezeu.

Această așteptare falsă e cuprinsă în preț. Și Isus a avut-o după ce a petrecut 40 de zile în pustiu; și Biserica de la origini a avut această ispită de-a lungul istoriei…

Trebuie să trecem de la această așteptare falsă, la adevărata așteptare: de a privi la Ierusalim, mâncând acea Pâine, descoperind crucea, și atunci vom putea fi martori a toate câte Isus a făcut și a spus… Nu martori ai delirului nostru după putere. Și-n zilele noastre acesta e răul din Biserică, în biserica din familiile noastre, din fiecare dintre noi, care suntem Templul Spiritului Sfânt… Ceea ce ne ruinează este faptul de a nu privi la Ierusalim, ci la Emaus.

După ce am vorbit despre așteptare, despre așteptarea falsă, acum să vedem ce trebuie să facem. Vom vorbi despre misiune și mandat…

vv, 7-8

⁷ Dar el le-a zis: „Vouă nu vă este dat să cunoașteți timpurile sau momentele pe care Tatăl le-a stabilit prin propria autoritate. ⁸ Însă, când va veni Duhul Sfânt asupra voastră, voi veți primi o putere și îmi veți fi martori în Ierusalim, în toată Iudeea și Samaria, și până la marginile pământului”.

„Nu este al vostru a şti anii sau vremile pe care Tatăl le-a pus în stăpânirea Sa” (v.7). Stăpânirea/puterea Tatălui este aceeași putere a Fiului: e cea de a iubi, de a sluji, de a-Și da viața… Nu are o altă putere…

Însă noi vrem ca Tatăl să facă ceea ce vrem noi… Aceasta este cea de a treia ispită… Vrem ca timpul/momentul în care Dumnezeu să intervină să fie acesta… Dar să intervină așa cum Îi spunem noi…

Nu! Dumnezeu intervine într-un alt mod, pentru că El are o altă putere…

Iar modul în care Dumnezeu intervine – dacă stați la Ierusalim, dacă mâncați această sare, dacă ați demascat așteptările false și dacă așteptați Spiritul – este următorul: „Veți primi puterea Spiritului Sfânt, care este însăși puterea lui Dumnezeu”; care nu constă în bani, ci în sărăcie, pentru că iubirea e săracă și dă totul; nu ia nimic; nu în stăpânire și putere, pentru că iubirea se face sluga celuilalt; nici în prestigiu și-n orgoliu, care nu sunt nimic altceva decât imbecilitatea omului falit, pentru că iubirea este umilă și reală, cu picioarele pe pământ…

Tocmai privind la Ierusalim, stând acolo, vom primi Spiritul Sfânt, adică viața lui Dumnezeu.

Iar acest Spirit ne face „martori”. Cuvântul „martori” e unul fundamental, exprimă categoria fundamentală a vieții, pentru că noi trăim mereu în baza mărturiei celui de lângă noi… Toate câte le avem (le cunoaștem), le știm pentru că ne-au fost mărturisite de un alt om… Atât cele bune, cât și cele rele…

A fi martorii lui Isus nu înseamnă a fi martori ca în timpul unui proces, unde e suficient ca cineva să-și cumpere martori și astfel își rezolvă lucrurile…

În limba greacă cuvântul „martor” înseamnă „martir”; înseamnă un om care-și amintește. A-și aminti înseamnă a avea în inimă, în centrul persoanei.

Termenul „martir” are aceeași rădăcină precum termenii: „memorie”, „merimna”, care indică grija, dar și „mermeros”, care indică dificultatea, gravitatea, asprimea…

Cu alte cuvinte, „a fi martorii lui Isus” înseamnă „Că eu îmi amintesc ceea ce El a făcut și a spus”… Am în inimă această amintire și o trăiesc și devin eu această amintire, pentru că omul devine amintirile sale… Sunt amintirea vie a Lui, adică sunt Evanghelia vie… Așa cum spune Pavel: „Nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăiește în mine”. El este viața Mea… Martorul este cel care trăiește ca Isus!

Martorul nu-i un om care face propagandă, la fel ca martorii lui Iehova! Martorul nu-i nici cel care face războiul sfânt, pentru a ocupa pământul și a instaura Împărăția lui Israel… Martorul este cel care mărturisește o iubire mai tare decât moartea; mărturisește o solidaritate și o fraternitate cu toți oamenii, așa cum a făcut Fiul care s-a făcut fratele tuturor… Și astfel noi trăim acest martiriu care înseamnă să fim ca Dumnezeu, să fim/trăim Împărăția lui Dumnezeu. Unde?

Din Ierusalim, la Samaria, la Iudeea, până la marginile pământului, la Roma, adică până în inima păgânismului, cel mai îndepărtat punct de Dumnezeu…

Așadar, suntem chemați să mărturisim lumii întregi adevărul iubirii și falsitatea egoismului; să răscumpărăm lumea din minciuna care o ține roabă a diferitelor împărății, a diferiților oameni puternici… Robiile lumii sunt: bogăția, puterea și imbecilitatea orgoliului…

Să fim martori…

A fi martori nu-i doar o problemă a apostolilor, pentru că, de fapt, fiecare om este fiul lui Dumnezeu! Fiecare om, când descoperă – prin Isus – că a fi fiul lui Dumnezeu înseamnă a iubi toți frații, atunci, în mod obligatoriu este „trimis”…

Cuvântul „trimis” în limba latină se traduce „misionar”, iar în limba greacă se traduce „apostol”… Altfel spus, vocația noastră, numele nostru, identitatea noastră de fii se realizează în misiune, în a merge spre alții, ca frați.

Fiecare dintre noi – nu doar martorii lui Iehova – suntem chemați să fim apostoli, apostoli care mărturisesc cu viața, și apoi mărturisesc și cu cuvintele, dacă este nevoie…

I-a trimis pe toți! Dar cine i-a trimis?

Așa cum Fiul a fost trimis de Tatăl, noi suntem trimiși de aceeași iubire a Fiului care a intrat în inima noastră, care e aceeași iubire a Tatălui, care ne trimite spre toți frații…

Acest adevăr este exprimat de sf. Pavel în 2Cor. 5,14 când spune că: „Iubirea lui Cristos ne stăpâneşte [ne împinge de la spate] pe noi care socotim aceasta, că dacă unul a murit pentru toţi”… deci îi iubește pe toți. Și e aceeași iubire pe care o am și eu. Pentru că e iubirea cu care Tatăl mă iubește pe mine și-i iubește pe toți… Dacă tu ai un frate, dar el nu știe că îți este frate, tu cauți să-l ajuți să înțeleagă că el e fratele tău…

Acesta este lucrul nou care se naște și acesta este sensul Bisericii, această mărturie… Care se naște din a mânca acea „sare” stând împreună, din a cunoaște ceea ce El a făcut și a spus, din a sta la Ierusalim contemplând iubirea Sa, care e mai tare decât moartea. Aici iubirea ne intră în inimă. Și noi primim capacitatea de a mărturisi această iubire.

Faptele apostolilor sunt istoria noastră, istoria acestor apostoli (și a altora), care nu erau cu nimic mai grozavi decât noi, căci, până la sfârșit, nu au înțeles nimic… După cei trei ani petrecuți cu Isus, după 40 de zile de la Înviere și după ce Înviatul pe drumul spre Emaus le-a explicat necesitatea pătimirii pentru a ajunge la Înviere, ce au înțeles?

Tu, Isuse, ai spus ce ai avut de spus, acum Îți spunem ce credem noi…

Tot astfel s-a întâmplat când Isus a prevestit de trei ori Pătimirea Sa: întâia oară, Petru a spus: „Niciodată să nu Ți Se întâmple așa ceva!”. Iar Isus l-a numit „Satană”; a doua oară, ucenicii s-au prefăcut că nu înțeleg și discutau între ei despre cine să fie mai mare; a treia oară se prefac că nu pricep, iar cei doi frați – Iacob și Ioan – se prezintă la Isus cerându-I: „Vrem să ședem unul la stânga Ta și altul la dreapta Ta, în Împărăția Ta”, adică dă-ne nouă puterea, succesiunea, nu altora…

În Evanghelia după Luca avem ceva și mai grav, căci la Cina cea de taină încă mai discutau – în timpul Euharistiei, adică al Liturghiei, adică în Biserică – „Cine este cel mai mare dintre noi, cine e primul?” Isus le răspunde: „Eu sunt în mijlocul vostru ca unul care slujește, nu ca unul care stăpânește. Cine vrea să fie primul, să fie ultimul și slujitorul tuturor”.

Și așa se naște Împărăția lui Dumnezeu!

Împărăția lui Dumnezeu, care în timpul vieții lui Isus era „în mijlocul nostru” și era Isus însuși (cf. Lc. 17,21), acum devine Împărăția lui Dumnezeu „în noi”, pentru că noi suntem în El, iar El e în noi. Și mâncăm Acel Trup și devenim Acel Trup, adică suntem Trupul Său, pentru că avem același Spirit, pentru că trăim același Cuvânt…

Am explicat Prologul Faptelor apostolilor: în prima parte am văzut sinteza Evangheliei, iar în partea a doua am văzut prospectul „lucrului nou”, care trebuie să se nască, iar în timpul catehezelor vom vedea însușirile acestui lucru nou.

Texte utile:

• Is. 43;
• Lc. 22,14.