Un bărbat cu numele Corneliu, sutaş

Continuă drumul Cuvântului: mărturisit la Ierusalim, Cuvântul a ieșit de acolo și a ajuns în Iudeea, apoi în Samaria și până la Damasc.

Povestirea despre Corneliu, anticipată de cea a eunucului (famenului), deschide Cuvântul spre faza sa definitivă, fără sfârșit…

Abolirea oricărei separări/diviziuni religioase și culturale reprezintă împlinirea planului lui Dumnezeu: binecuvântarea lui Avraam se extinde până la marginile pământului. Pentru prima dată, întreaga omenire devine o singură familie: este „globalizarea”. Dar nu ca omogenizare/uniformizare, sub dominația/stăpânirea unei puteri politice sau religioase, ci în libertatea fiilor lui Dumnezeu, care ne face frați pe toți.

Această energie de libertate, egalitate și fraternitate se întemeiază pe faptul că în Fiul Său, urmaș al lui Avraam, toți izvorâm din unicul Tată. Acesta este misterul veșnic al lui Dumnezeu și al omului, descoperit acum spre mântuirea tuturor, și spre gloria lui Dumnezeu!

Diferențele culturale și religioase pot și trebuie să rămână, dar nu în opoziție între ele, ci în comuniunea îmbogățirii reciproce. Granițele nu mai sunt bariere, ci deschidere a orizonturilor fără de sfârșit: „granița” este locul în care două realități finite se pun „una împreună cu cealaltă”, deschizându-se celor ce sunt ființe ale „alterității”, sacramente ale Altuia.

Acest fapt presupune libertatea de a iubi, despre care mărturisește Pavel în 1Cor. 7,1ș.u. O astfel de libertate se exprimă în respectarea conștiinței și a drumului altuia, chiar dacă este greșit și încă incomplet.

Fundamentul ei constă în faptul că există „un singur Domn, Isus Cristos, prin care există toate, iar noi trăim prin El”. În acest fel saltă orice categorie culturală și religioasă de „lume-necurată, licit-ilicit”: bună sau rea este acțiunea (sau omisiunea) care edifică sau dăunează fratelui…

Din această cauză Pavel spune „Căci, deşi sunt liber faţă de toţi, m-am făcut rob tuturor, ca să dobândesc pe cei mai mulţi; cu iudeii am fost ca un iudeu, ca să dobândesc pe iudei; cu cei de sub lege, ca unul de sub lege, deşi eu nu sunt sub lege, ca să dobândesc pe cei de sub lege; cu cei ce n-au Legea, m-am făcut ca unul fără lege, deşi nu sunt fără Legea lui Dumnezeu, ci având Legea lui Cristos, ca să dobândesc pe cei ce n-au Legea; cu cei slabi m-am făcut slab, ca pe cei slabi să-i dobândesc; tuturor toate m-am făcut, ca, în orice chip, să mântuiesc pe unii. Dar toate le fac pentru Evanghelie, ca să fiu părtaş la ea” (1Cor. 9, 19-23). De acum, Legea lui Cristos constă în a purta unii poverile altora (cf. Gal. 6, 2): libertatea constă în a fi slujitori unii-altora, în iubire reciprocă (cf. Gal. 5,13).

Aceste principii – simple și clare – comportă soluții practice, de multe ori foarte complexe. Cum să celebrăm Euharistia și luarea mesei împreună, având în vedere diferențele de tabu religioase și culturale care există?

Conciliul din Ierusalim (cf. F.Ap. 15) nu definește adevăruri absolute, ci dă norme practice, care apoi vor fi depășite, dar care „în acel timp/moment” erau edificatoare, capabile să construiască o comuniune între culturi diferite.

Dacă ne gândim la Conciliile succesive, convocate pentru… a-i excomunica pe alții, avem o mare diferență… Să ne gândim la intoleranța unei părți din ierarhia catolică față de lumea modernă. Până de curând, Biserica a sprijinit monarhii și dictaturile, pentru a impune prin forță „legile noastre”, mai mereu discutabile, doar pentru a avea privilegii.

Dumnezeu, așa cum a trimis îngerul la Maria și la Corneliu, să le vorbească, i-a vorbit și lui Petru, care altfel, n-ar fi fost dispus să primească „apostolii” pe care, avizat de înger, Corneliu mereu i-i trimitea.

Este nevoie ca Dumnezeu însuși să ia în mâinile Sale situația, trimițând îngerul Său unui străin, care primește porunca de a-l „pescui” pe pescarul de oameni (Petru), invitându-l să participe la „pescuitul” lui Dumnezeu. Petru trebuie să înțeleagă că aceia pe care el îi numește păgâni, Dumnezeu vrea să devină un popor, fără să se supună tăierii împrejur și prescripțiilor (legilor) sale religioase.

Aceste teme sunt foarte actuale…

Deja în Evanghelii, lucrarea Spiritului se descoperă celor de departe (cf. Io.4 – episodul cu samariteana; Mc. 7 – cel cu siro-feniciana; Lc. 7 – cel cu sutașul)… Invitația adresată Bisericii, de a fi ea însăși, întotdeauna vine din exterior: întotdeauna celălalt mă invită să-i fiu frate, demnitate ce-mi oferă mie, darul de a fi fiu.

Împărțirea textului:

1. 1-2: descrierea lui Corneliu;
2. 3-6: apariția îngerului care-i cere să-l cheme pe Petru;
3. 7-8: Corneliu trimite un supus de al său, să-l cheme pe Petru.

Se citește 1 Cor 9, 16-23

¹⁶ Dacă vestesc evanghelia nu am nici un motiv de laudă pentru că datoria mă obligă. Vai mie dacă nu vestesc evanghelia. ¹⁷ Căci dacă fac aceasta de bunăvoie, am răsplată, dar dacă o fac fără de voie, îndeplinesc o misiune ce mi-a fost încredințată. ¹⁸ Așadar, care este răsplata mea? Este aceea ca să vestesc fără plată evanghelia și să nu mă folosesc de dreptul pe care mi-l dă evanghelia. ¹⁹ Căci, deși sunt liber față de toți, m-am făcut sclavul tuturor ca să-i câștig pe cât mai mulți. ²⁰ Am devenit iudeu pentru iudei, ca să-i câștig pe iudei. [Am devenit] supus Legii pentru cei supuși Legii, chiar dacă eu nu sunt sub Lege, ca să-i câștig pe cei supuși Legii. ²¹ Am devenit un fărădelege pentru cei fărădelege, ca să-i câștig pe cei fărădelege chiar dacă nu sunt fără Legea lui Dumnezeu, dar sub legea lui Cristos. ²² Am devenit slab pentru cei slabi, ca să-i câștig pe cei slabi. M-am făcut totul pentru toți, ca să-i câștig măcar pe unii. ²³ Toate le fac pentru evanghelie, ca să am și eu parte de ea.

În acest text, Pavel subliniază că tot trecutul său îl lasă în urmă, pentru că în viața sa devine hotărâtor faptul de a vesti Evanghelia. Pentru a o proclama și a o trăi cât mai bine, Pavel știe să iasă din sine, din istoria sa personală, știe să treacă peste unele granițe considerate de netrecut, ca să devină totul pentru toți, un om care nu mai este sub Lege, tocmai el, care mereu a respectat întreaga Legea… Dintr-o dată, pentru Pavel doar Evanghelia devine decisivă, iar toate celelalte sunt relative, subordonate, și sunt în raport cu vestirea Evangheliei.

Versetele din F.Ap., marchează începutul momentului decisiv al Bisericii.

Până acum am văzut „drumul Cuvântului”: începând de la Ierusalim, Cuvântul a ajuns până în Iudeea, Samaria și la Damasc… Dar dacă s-ar fi oprit aici, n-am avea Creștinism, ci doar „o religie în plus”, de orientare iudaică, mai mult sau mai puțin asemănătoare cu iudaismul… Dar n-ar fi Creștinismul…

Versetele noastre ne prezintă momentul decisiv, trecerea de la o religie, cu convingerile ei, cu riturile ei, la credința – în locul religiei care te leagă și re-leagă – (la încrederea) care te eliberează prin iubirea pe care Dumnezeu o are pentru toți și care ne eliberează de orice condiționare culturală și etnică.

Nu se impun rituri particulare, magice, ci avem viața de zi cu zi „schimbată la față”/transformată după chipul vieții Fiului, prin Cuvânt și prin Pâinea pe care o mâncăm… Ritul adevărat este viața noastră de zi cu zi. Și acest rit face diferența în raport cu toate celelalte religii…

De obicei, mereu căutăm să „religionizăm” Creștinismul, să facem din el o „religie”. „Religio” înseamnă „a re-lega”. A lega: Legea este cea care leagă și re-leagă! Îi „coase” pe toți la un loc, îi face pe toți la fel, omologați, în același staul, care gândesc la fel, care le fac mereu pe toate bine, căci, dacă greșesc, sunt pierduți/osândiți… Apoi, tot în baza Legii, trebuie să ne apărăm de alții, pentru că alții sunt necurați, ne murdăresc. Mai mult, dacă vor, trebuie să vină la noi și să se supună legilor noastre din Dreptul canonic, obiceiurilor noastre culturale, tabu-urilor noastre…

În schimb, versetele noastre ne arată destrămarea acestei religii bazată pe Lege… Și, în același timp, ne prezintă esența credinței creștine și a făgăduinței făcute lui Avraam: această globalizare – dar nu sub semnul Turnului Babel, adică al delirului puterii, adică al unei religii care le domină pe toate celelalte – dar sub semnul deschiderii Rusaliilor, al Iubirii care se îndreaptă spre toți.

De aici se nasc două moduri diferite de a concepe Biserica, moduri care mereu conviețuiesc: unul drept și unul greșit… Dar mereu este așa, căci în noi, mereu există o parte dreaptă și una greșită:

• a concepe Biserica, precum un loc de agregare: toți împreună, căci în afara Bisericii nu există mântuire; și toți trebuie să vină la noi, iar cine nu vine la noi, nu este mântuit;
• sau – în mod opus – Biserica trebuie să iasă din ea însăși, căci dacă nu, nu este mântuită, și nici nu-i Biserica lui Dumnezeu. Pentru că Dumnezeu este Tatăl tuturor. Deci, Biserica se deschide față de toți, nu face discriminări culturale, rituale, de idei, de tabu-uri, de stiluri de viață, ci este întemeiată pe egalitatea tuturor. Prin urmare, nu există casta sacerdotală dominantă, căci toți suntem preoți; nu există păstorul care este diferit de cel de la oi, căci Păstorul nostru este Mielul care și-a dat viața pentru oi…

Așadar, noi – creștinii – nu avem o putere care ne stăpânește. Dacă există, este o putere greșită, în măsura în care există… În schimb, avem o slujire pastorală… Și nici nu-i avem pe cei care dețin monopolul/brevetul Cuvântului: căci toți suntem un popor profetic; avem Spiritul lui Dumnezeu; am primit Cuvântul și îl putem transmite… Toți suntem responsabili înaintea lui Dumnezeu și a lumii! Pentru ce?

Suntem responsabili față de Dumnezeu: căci Dumnezeu este Tatăl tuturor, iar dacă noi nu trăim ca frații față de toți, „producem” moartea Tatălui, producem moartea noastră, pentru că nu suntem fii, dar și moartea altora – prin cruciade – căci nu se experimentează fraternitatea…

Este o temă importantă și niciodată nu-i concluzionată, pentru că ispita de a se închide este precum o cetate asediată, există mereu…

Faptele apostolilor sunt Evanghelia Spiritului: protagonistul cărții este lucrarea Spiritului…

În acest capitol, lucrarea Spiritului invită comunitatea să iasă din sine și din acele locuri care au fost decisive, precum Ierusalimul… Isus – vestind darul Spiritului – le-a spus apostolilor că vor fi martorii Săi, până la marginile pământului…

În versetele noastre avem trecerea de la modelul Bisericii ca o comunitate închisă, de „aleși” – spre deosebire de alții, care nu erau aleși, și care era trimisă altora să-i cheme să intre în grupul lor – la o comunitate care este „drojdie”. Omul nu mănâncă drojdia. Drojdia este făina stricată… Dar dospește/fermentează întreaga făină din lume…

Nu căutăm să intrăm toți într-un singur staul…

Isus a venit să ne scoată din toate staulele, din toate țarcurile, pentru că în staul, oile sunt mulse, tunse și stau acolo să aștepte să fie măcelărite/ucise sau vândute… Numai afară din staul, la pășune, ele trăiesc…

Pășunea reprezintă locul liber, este locul fraternității, al libertății fiilor…

Așadar, Biserica este drojdie, este sămânță, lumină. Lumina îi iluminează pe toți, nu privează pe niciunul de lămurirea adevărată… Biserica fiind sare, este sarea lumii. Un om nu mănâncă sarea, ci sarea se presară și se dizolvă și, în măsura în care se dizolvă, dă gust tuturor…

Așadar, este o Biserică „amestecată” cu lumea și care iubește nespus de mult lumea, așa ca Dumnezeu care „Atât de mult a iubit lumea – iar prin „lume” evanghelistul Ioan se referă la lumea păcătoșilor – încât pe Unicul Său Fiu l-a dat”… Pentru că toți suntem fiii Săi… Și cu cât mai mult fiul este pierdut, cu atât mai mult Tatăl îl iubește…

În această misiune, Biserica își află propria esență, care este însăși esența lui Dumnezeu, pe care Pavel o definește ca fiind „Marele mister ascuns din veac, dar acum, descoperit: anume că Dumnezeu este Tatăl tuturor, și toți suntem fii în Fiul”.

Evanghelia începe cu vestirea îngerului Gavril, iar aici avem un alt înger, care îi aduce o veste lui Corneliu și începe o nouă istorie…

Se citește F.Ap. 10, 1- 8

¹ Era la Cezareea un om cu numele Corneliu, centurion din cohorta numită „Italica”, ² evlavios și temător de Dumnezeu, el și toată casa lui. Acesta făcea multe pomeni pentru popor și se ruga fără încetare lui Dumnezeu. ³ Pe la ceasul al nouălea din zi, a văzut clar într-o viziune un înger al lui Dumnezeu care a intrat la el și i-a spus: „Corneliu!” ⁴ El, privindu-l cu atenție și cuprins de teamă, a întrebat: „Ce este, Doamne?” Acesta i-a spus: „Rugăciunile și pomenile tale s-au urcat spre aducere aminte înaintea lui Dumnezeu. ⁵ Trimite acum niște oameni la Iope și cheamă-l pe un oarecare Simon, care este numit Petru. ⁶ El este oaspete la un oarecare Simon tăbăcarul, a cărui casă este pe țărmul mării”. ⁷ Când îngerul care-i vorbea a plecat, a chemat doi dintre slujitorii lui și un soldat evlavios dintre cei mai apropiați lui ⁸ și, după ce le-a explicat toate, i-a trimis la Iope.

Povestirea continuă cu acești oameni care ajung la Petru, cu Petru care are și el o vedenie, apoi cu Petru care merge la Corneliu…

În această cateheză ne oprim doar la aceste versete. Textul începe cu vestirea îngerului. După cum Buna-Vestire făcută Mariei a însemnat Întruparea lui Isus, a Cuvântului lui Dumnezeu, cu această vestire începe întruparea lui „Cristos-total” – a lui Dumnezeu – care este „totul în toți” prin Cuvântul Fiului…

Așadar, avem un nou început.

Ne-am aștepta ca Dumnezeu să-i trimită îngerul lui Petru, în schimb îl trimite unui păgân…

Din acest text – deja anticipat de povestirea cu famenul – ucenicii încep să înțeleagă că trebuie să se dărâme toate barierele… Din păcate, încă ridicăm tot mai multe bariere între oameni… Unii doresc să propună din nou latina – care este o limbă pe care nimeni nu o mai înțelege – pentru a crea misterul… Dar acesta nu este creștinism! Creștinismul nu creează mistere… Misterul – în creștinism – este realitatea revelată de Cuvânt! Realitatea care creează mister, deformează Cuvântul, având scopul să înșele lumea…

Ce poate face un om dacă nu înțelege?

Astfel tu, care știi latina, ai deține controlul…

Sunt lucruri ridicole, dar grave… Cele de a-i omologa pe toți, ca să fie ca noi, ca mintea noastră care nu pricepe nimic… Petru nu înțelegea nimic și nu vroia…

Dumnezeu se revelează păgânului, care-i „poruncește lui Petru”, deci el este misionarul pentru Petru…

Biserica nu trebuie să meargă să plagieze, să copieze lumea, să lupte ori să se închidă, ci trebuie să asculte lumea, pentru că Dumnezeu lucrează în lume, Dumnezeu este Dumnezeul tuturor! Mai mult, mai întâi este al lor, și mai apoi este al nostru… În toate evangheliile, revelația lui Isus s-a făcut mai întâi samarinencei, ea reprezentând păgânii din interiorul Israelului; apoi s-a revelat siro-fenicienei. Iar apostolii – aleși de El – încă nu înțelegeau nimic… Apoi s-a descoperit sutașului care, în final, în evangheliile sinoptice, este acela care pronunță fraza centrală despre Isus: „Cu adevărat acest om era Fiul lui Dumnezeu!” Este un păgân, sutașul.

Așadar, credința vine din exterior, nu este o calitate de-a noastră…

De ce vine din exterior?

Pentru că întotdeauna este altul care face apel la fraternitatea mea. Și ascultându-l pe el, eu devin fiu…

Apoi avem căderea tuturor zidurilor, și orice graniță – în loc să fie o baricadă, o luptă împotriva altora – devine un scop comun (con-fine), locul în care două realități finite intră în legătură… Și astfel se naște un lucru nou, care respectă ambele realități. Și fiecare dintre părți se deschide alterității (față de cealaltă parte) și mereu se deschide unei alterități tot mai mari – nu unei omologări tot mai mari – care este sacramentul Altuia, adică a lui Dumnezeu, care este în mod infinit Altul, pentru că El este totul în toți…

Odată cu această cotitură (descoperire, răsturnare de situație) înseamnă a pătrunde în marele mister al lui Dumnezeu, și niciodată nu-i împlinită, căci întotdeauna noi ne credem poporul credincioșilor, iar pe alții îi considerăm perverși, aparținând lumii păgâne.

Dar să nu uităm că lumea păgână este lumea pentru care Dumnezeu și-a dat viața, și pe care o iubește; iar Dumnezeu nu lucrează în Petru ci, în toate evangheliile, dar, mai întâi, lucrează în lumea păgână…

Pare o glumă făcută apostolilor, Însă, nu! Căci aceasta este realitatea: Dumnezeu lucrează în istorie. Iar noi, credincioșii, suntem cei care reușim să înțelegem că în trecut nu înțelesesem ceea ce deja păgânii înțeleseseră… Cel puțin în baza Evangheliilor.

Ca principiu, acesta este creștinismul!

Apoi au urmat problemele concrete, pe care le vom trata în următoarea cateheză… Spre exemplu: cum putem trăi împreună  dacă avem culturi diferite? Dacă suntem toleranți, reușim? Dar cum putem mânca împreună? Dacă un altul mănâncă șerpi, câini, iar eu nu-i mănânc… Prin urmare, întrebarea este cum putem mânca – adică trăi – împreună?

Astfel, Conciliul din Ierusalim, în loc să stabilească adevăruri veșnice – deoarece nu era niciun adevăr de stabilit, pentru că toate adevărurile le știe Dumnezeu, și deja ni le-a revelat, și nu există altele – stabilește reguli concrete despre felul în care oameni de culturi diferite, pot mânca împreună, în baza respectului reciproc. Oferă norme tranzitorii care, îndată ce se schimbă situația, se vor schimba și ele… În 1Cor. 7, Pavel scrie: „Eu mănânc liniștit ceea ce mănâncă păgânii. Și merg și să cumpăr carnea în măcelărie”, deși aceasta din urmă era carnea jertfită idolilor… Pavel spune: „Idolii nu există, deci eu mănânc liniștit această carne”… Apoi, continuă: „Însă, dacă fratele meu – care până nu demult era un idolatru – m-ar vedea mâncând acea carne, și s-ar simți deranjat pentru că ar crede că intru în legătură cu idolii, în veci nu voi mânca acea carne”… Dacă el se smintește, nu voi mânca în veci carne…

Principiul adevărat al lui „a sta/a locui împreună” nu mai este principiul lucrurilor bune și al celor rele, al tabu-urilor, al normelor, ci este a face ceea ce edifică fratele în libertate și-n iubire și a nu face ceea ce-l împiedică să fie edificat în acest sens… Chiar dacă el are conștiința greșită, căci încă n-a făcut tot drumul edificării, eu sunt chemat să respect fratele în libertatea sa, în conștiința sa, în drumul maturizării sale… Deci, nu-l smintesc!

Principiul comportamentului nostru trebuie să fie supus mereu discernământului…

Dacă multe concilii, care s-au făcut „după”, cu grave certuri între creștini, au fost convocate pentru a-i excomunica pe alții, acest prim conciliu a fost convocat pentru a crea comuniunea cu toți ceilalți… Erau preocupați să afle condițiile concrete pentru a sta împreună… Grija nu era întrebarea: care sunt ideile juste, pentru a-i excomunica pe cei care au idei greșite…

Să ne întoarcem la versetele noastre. Mai întâi, ne este repezentat Corneliu. Apoi, îngerul. Noi ne-am aștepta ca Dumnezeu să-l trimită lui Petru, însă îl trimite lui Corneliu… Și apoi, îl avem pe Corneliu care „trimite”, deci devine ca Isus care trimite… Corneliu trimite „apostolii săi” la Petru… Îi trimite la Petru să-i dea instrucțiunile, pe care apoi le va înțelege…

vv. 1-2

¹ Era la Cezareea un om cu numele Corneliu, centurion din cohorta numită „Italica”, ² evlavios și temător de Dumnezeu, el și toată casa lui. Acesta făcea multe pomeni pentru popor și se ruga fără încetare lui Dumnezeu.

Ni se prezintă acest păgân.

Păgânii sunt cei răi; iar în acest caz sunt și invadatorii poporului ales…

Și Dumnezeu a făcut din Corneliu un model de iudeu pios. El e modelul omului exemplar… Dumnezeu lucrează dincolo de noi, adică în afara noastră…

Merită să descriem mai bine acest om, pentru că Corneliu este prototipul omului pe care noi l-am exclude și al omului cu care Petru nu ar vrea să conviețuiască…

Corneliu ne este prezentat ca fiind la Cezarea – aproape de Iope – un oraș roman fortificat, pentru a putea controla portul.

„Era un bărbat”… Acest bărbat/om reprezintă toți oamenii chemați să descopere – cu ajutorul fraternității noastre – că sunt fii ai lui Dumnezeu. Numai astfel Dumnezeu este într-adevăr Dumnezeu: „Totul în toți și în toate” și realizează Planul Său universal de mântuire.

Iar acest om este străin…

Până acum, aproape toți erau prozeliți, adică ori erau evrei care trăiseră în străinătate și, deci, erau eleniști; sau erau prozeliți care se agregaseră religiei ebraice.

Însă Corneliu, mai întâi de toate, este „un sutaș”… Nu este un emigrant și nici un simplu soldat.

Un simplu soldat ne înduioșează, căci își pune viața în pericol… Corneliu nu este nici un tribun, care ar fi generalul din zilele noastre… Generalul are un oarecare prestigiu.

Sutașul este cel care se află la jumătatea drumului între general și soldat: primește ordinele și este atent să fie îndeplinite… Deci, este destul de detestat. Nu este un om de invidiat, căci nu este prea sus… Nici nu stă prea jos, ca să fie demn de milă. Ci stă la jumătatea drumului, în poziția în care este detestat de toți…

În Evanghelie, sutașul nu este un personaj norocos… Avem sutașul despre care ne relatează evangheliștii Ioan și Luca, iar apoi avem sutașul care-l ucide pe Isus, comandantul plutonului de execuție… Totuși, aceștia sunt primii credincioși…

Dar n-au ajuns la credință pentru că am mers noi la ei și le-am ținut niște predici frumoase… sau pentru că au participat la catehezele biblice… Ci unul s-a convertit pentru că l-a răstignit pe Cristos! Sau siro-feniciana s-a convertit pentru că fiica ei era „pe cruce”, fapt pentru care speră să fie vindecată… La fel și-n cazul celuilalt sutaș, care avea o slugă bolnavă… Pentru că într-adevăr, Dumnezeu lucrează peste tot, nu are limite. Noi punem limite…

Mai mult, ne cere nouă, prin cei pe care noi îi credem străini nouă, să ne deschidem față de ei. De fapt, îngerul îi aduce vestirea tocmai lui Corneliu.

Acest „funcționar”: funcționarul este cel care face lucrurile să funcționeze… Acest om „cucernic şi temător de Dumnezeu, cu toată casa lui”, deși este un funcționar al armatei invadatoare; un străin față de Israel; și detestabil ca invadator (Corneliu), trăia o dublă tensiune: față de poporul pe care l-a invadat și față de superiorii și colegii din armată…

Oare cum a fost privit de cei din armată, după aderarea sa la credință?

Să vedem calitățile lui Corneliu:

• este „cucernic/pios”: este atitudinea interioară a omului care stă înaintea lui Dumnezeu, adică-și cunoaște limita și se încredințează lui Dumnezeu;
• este „temător de Dumnezeu”: teama de Dumnezeu este începutul/izvorul înțelepciunii; acest fapt înseamnă că, pentru a acționa, el nu cântărește de mai înainte ce-i convine sau ce nu-i convine, ce vor crede sau ce nu vor crede alții… Teama de Dumnezeu ne ajută să fim liberi înaintea părerilor oamenilor… Adică, trăim sub privirea ochilor lui Dumnezeu: pentru mine este important ceea ce Dumnezeu dorește… Și aceasta este definiția iudeului.

Corneliu era un simpatizant al iudeilor: dacă întâlneau o religie mai bună decât a lor, o urmau. La fel ca în zilele noastre: dacă un om întâlnește un martor al lui Iehova fanatic, spune: „Trec la ei, căci așa cu siguranță voi fi mântuit”…

Însă nu! Corneliu a înțeles că i s-a întâmplat ceva diferit. Nu mai era vorba despre magie, sau despre ritualuri pentru a-l ține bun pe Dumnezeu, ci era vorba despre acest aspect al unei relații personale cu Dumnezeu, care apoi devine un ins cu „multe milostenii poporului”, adică împarte ceea ce are cu frații și „se ruga lui Dumnezeu totdeauna”.

Corneliu e un om care se ruga mereu, care totdeauna era înaintea lui Dumnezeu, în dialog cu El…

Dacă ne gândim bine, noi mereu suntem în dialog cu cineva, de obicei cu fixațiile noastre, cu supărările noastre, cu fricile noastre. Dar Corneliu era în dialog constant cu Dumnezeu.

Toți ar trebui să fim în dialog continuu cu Dumnezeu, căci numai stând înaintea Lui, suntem cine suntem.

Dumnezeu l-a întrebat pe Adam: „Unde ești?”, căci Adam nu mai era la locul său. Căci locul nostru este să fim/stăm în Dumnezeu. Căci dacă nu, unde suntem? În afara lui Dumnezeu, noi nu existăm! Ci doar locuim în păcatele și în fricile noastre.

Corneliu reprezintă apogeul sensului vieții noastre: comuniunea continuă cu Dumnezeu, care se exprimă în viața concretă față de frați, printr-o atitudine cucernică și temătoare de Dumnezeu, deci, corectă în toate sensurile…

Iar Corneliu n-a participat la catehism la creștini… poate la iudei, căci exista celălalt sutaș, care a construit Sinagoga, în Evanghelia după Luca, cap. 7.

Rugăciunea continuă înaintea lui Dumnezeu și multele milostenii făcute poporului, ne arată că acest Corneliu nu avea o cucernicie trecătoare… Nu este milostenia dată săracului care te înduioșează în acel dat moment, ci el era mereu atent față de oamenii pentru care el era un invadator… Și este un sutaș, adică își face meseria… E o figură complexă, are dorințe înalte dar și perplexități… Totuși, însușirile sale sunt cele ale drepților lui Israel: temător de Dumnezeu, cucernic, și rugător constant…

Și el are suferințele sale, dar în ciuda lor, el trăiește cu aceste însușiri… Însă noi, când suntem atinși de o mică suferință, ne plângem, nu mai facem nimic, devenim răi, ne este frică de toate… Nu avem teamă de Dumnezeu, nu facem milostenie și nici nu ne rugăm continuu.

Corneliu, în mijlocul împotrivirilor, reușește să trăiască în această seninătate, pe care o are de la viața sa interioară profundă…

Să ascultăm ce se întâmplă…

vv. 3-6

³ Pe la ceasul al nouălea din zi, a văzut clar într-o viziune un înger al lui Dumnezeu care a intrat la el și i-a spus: „Corneliu!” ⁴ El, privindu-l cu atenție și cuprins de teamă, a întrebat: „Ce este, Doamne?” Acesta i-a spus: „Rugăciunile și pomenile tale s-au urcat spre aducere aminte înaintea lui Dumnezeu. ⁵ Trimite acum niște oameni la Iope și cheamă-l pe un oarecare Simon, care este numit Petru. ⁶ El este oaspete la un oarecare Simon tăbăcarul, a cărui casă este pe țărmul mării”.

Ne aflăm în „ceasul al nouălea”, este ceasul morții pe Cruce; este ceasul primei minuni din F.Ap. 3.

Îngerul Domnului intră la Corneliu, la fel cum a intrat la Maria. Iar la sfârșit scrie că îngerul „s-a dus de la el” (v. 7).

Ce înseamnă „intrarea îngerului?”

Când ne gândim la un înger, ne închipuim o ființă cu aripi care zboară, dar nu este așa! Acesta ar putea fi îngerul păgân, Mercur, care este vestitorul zeilor și este patronul negustorilor și al înșelătoriilor, și care n-are nicio legătură cu îngerul…

Îngerul, în limba greacă „anghelos”, este cel care vestește și are legătură cu Cuvântul. Faptul care contează este vestea pe care o spune. Și mereu aduce vești din partea lui Dumnezeu. Și Dumnezeu este Cuvânt, fapt pentru care în Cuvântul vestit de înger este prezent Dumnezeu. Iar îngerul intră…

În sine, Dumnezeu mereu este înăuntru.

Intrarea îngerului are loc atunci când el începe să vorbească. Apoi, la un moment dat, se oprește din vorbit.

Altfel spus, Dumnezeu ne vorbește, aduce vești inimii. Intră. Apoi iese, chiar dacă noi nu ne dăm seama. Spre exemplu, atunci când întrebării lui Isus: „Dar voi cine ziceți că sunt Eu?”, Petru răspunde: „Tu ești Cristosul, Fiul lui Dumnezeu cel viu”.

Ce-i răspunde Isus? „Fericit eşti Simone, fiul lui Iona, că nu trup şi sânge ţi-au descoperit ţie aceasta [adică nu tu le-ai gândit], ci Tatăl Meu Cel din ceruri” (Mt. 16,17). Prin urmare, Petru a primit revelația lui Dumnezeu, chiar fără să-și dea seama… Iar Petru era fericit. Isus continuă: „Şi Eu îţi zic ţie, că tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui” (Mt. 16,18).

Iar imediat „după”, Dumnezeu îi vorbește din nou prin cuvintele lui Isus: „Eu sunt Cristos, Fiul lui Dumnezeu. Dar să știți că Cristosul, Fiul omului, va fi batjocorit, răstignit și omorât, iar după trei zile va învia”… „Şi Petru, luându-L la o parte, a început să-L dojenească, zicându-I: Fie-Ţi milă de Tine, să nu Ţi se întâmple Ţie aceasta” (Mt. 16,22). Crede-mă pe mine, care sunt infailibil, că Dumnezeu nu vrea ca Tu să pătimești și să mori…

Altfel spus, deoarece Dumnezeu i-a vorbit, Petru crede că de acum înainte poate vorbi în numele lui Dumnezeu… Dar Isus îl numește satană…

Așadar, îngerul a intrat și a ieșit…

Când Dumnezeu ne vorbește – în acel determinat moment – trebuie să fim atenți ca să nu extindem prea mult lucrurile pe care ni le-a spus, pentru că lucrurile pe care le adăugăm noi pot fi diabolice. Fapt valabil și-n cazul lucrurilor bune. Toate ereziile, schismele, luptele, izvorăsc mereu din inspirațiile bune. Cel puțin, la început sunt bune… Spre exemplu reformarea Bisericii, de la început se face mereu… Dar apoi în procesul reformei vorbește și un alt spirit.

Trebuie să fim atenți față de intrarea și ieșirea îngerului…

Înaintea îngerului, răspunsul – care trebuie să fie dialogat pentru a înțelege câte ceva – trebuie să fie dublu, la fel ca în cazul răspunsului Mariei: „Fie mie după Cuvântul tău”… Adică a spune „da” Cuvântului și apoi a-l înfăptui…

Corneliu este chemat pe nume de înger. Acest fapt ne arată familiaritatea pe care Corneliu o are cu Dumnezeu. Tot la fel și întrebarea sa: „Ce este, Doamne?” are legătură cu întrebarea pusă de evrei în pustiu „manhu”: „Ce este aceasta?”, care a fost un pas important în drumul descoperirii lui Israel, despre cine este Domnul…

„Rugăciunile tale şi milosteniile tale s-au suit, spre pomenire/memorial, înaintea lui Dumnezeu” (v. 4b).

Este o frază tipic ebraică: „pomenirea/memorialul” indică jertfele care se aduc la Templu și sunt un memorial de care Dumnezeu își amintește…

În acest verset, memorialul nu mai este jertfa din templu, ci „rugăciunile tale şi milosteniile tale”… Deja avem o perspectivă nouă de a-L adora pe Dumnezeu în Spirit și adevăr… Și nu în acest templu ori în altul. Rugăciunea și milostenia marchează trecerea la interiorizarea credinței, în raportul cu Dumnezeu și cu frații… Rugăciunea și milostenia sunt adevăratul Templu!

Din celălalt templu am făcut o peșteră de tâlhari: loc în care se fură de la frați, precum și loc în care I se fură gloria lui Dumnezeu, ori se plătește pentru a o avea…

În aceste versete avem acea trecere profundă,care va fi noul cult, care nu mai este Templul din V.T. și jertfele, ci este raportul nostru cu Tatăl și cu frații, și acesta este adevăratul cult în Spirit, în adevăr…

E ușor să facem Liturghii frumoase cu multă tămâie și cu veșminte frumoase, cu muzică plăcută și să spunem: „Acum sunt în ordine!”. Însă, nu! Aceste Liturghii pot fi utile doar în măsura în care te stimulează să faci cu totul altceva… Dar dacă pentru tine Liturghiile sunt un scop, un punct final, sunt doar o pură magie… Nu aceste Liturghii sunt mântuirea, ci sunt opusul… Căci dacă celebrezi Euharistia, dar apoi faci exact opusul, mănânci și bei osânda ta…

Dacă ai participat la Euharistie, înseamnă că apoi Euharistia este viața ta de zi cu zi… Euharistia – deci viața de zi cu zi – este memorialul…

Apoi îi spune: „Acum, trimite bărbaţii la Iope” (v. 5a). De ce?

„Și cheamă să vină un oarecare Simon, care se numeşte şi Petru” (v. 5b).

Trimite oameni să-l aducă pe Simon. Căci Simon nu vrea să meargă la Iope. De fapt, în următoare cateheză vom afla că atunci când îngerul l-a invitat să ia și să mănânce, Petru a răspuns: „Niciodată nu voi mânca aceste lucruri”… Petru, din inițiativa sa, niciodată n-ar fi mers în casa unui păgân…

Îngerul îi spune lui Corneliu: „Trimite-i să-l aducă pe Petru”…

E interesant că îngerul lui Dumnezeu îi vorbește unui păgân și-l trimite în misiune la Petru, pentru a-l scoate/smulge/dezrădăcina, din locul în care se află, care e un loc greșit, chiar dacă stă într-un loc frumos, căci este la tăbăcar [stă într-un frumos palat apostolic, pe malul mării]… Altfel spus, Petru se găsea în cea mai umilă locuință… Însă era în spațiul iudeu, pentru că se afla la unul numit Simon, deci și acela era evreu… Deci este dintre ai noștri, respectă regulile alimentare, deci Petru poate să stea la el…

Însă îngerul îi cere să-l „smulgă” și să-l trimită de acolo… Și să-l aducă aici…

Este un fel de actualizare a profeției din Evanghelia după Ioan, când Înviatul îi amintește lui Petru că „Dacă erai mai tânăr, te încingeai singur şi umblai unde voiai; dar când vei îmbătrâni, vei întinde mâinile tale şi altul te va încinge şi te va duce unde nu voieşti” (Io. 21, 18). Evanghelistul spune că: „Iar aceasta a zis-o, însemnând cu ce fel de moarte va preaslăvi pe Dumnezeu” (Io. 21, 19). Dar într-un fel, această pregătire la împlinirea vieții sale, deja este prezentă, căci Petru e luat și dus acolo, cel mai probabil, unde el nu vrea să meargă, sau crede că nu trebuie să meargă  pentru a respecta Legea…

După părerea lui trebuie să nu meargă! Căci dacă ar merge ar încălca tradiția părinților… Dar nu tradițiile pe care ni le-am inventat noi, creștinii… Căci noi nu avem tradiții. Singura tradiție este: „Vă transmit ceea ce și eu am primit: Că Domnul Isus, la ultima cină, a luat pâinea, a frânt-o, și a dat-o ucenicilor Săi, zicând: „Acesta este Trupul Meu dat pentru voi”… Și la fel a făcut cu potirul”… Aceasta este singura tradiție: este memoria unei iubiri, care-și dă viața pentru toți…

În schimb, ei aveau, la fel ca toți, obiceiurile lor, cultura lor, normele lor, decretele lor, liturghia lor, riturile lor, tăierea împrejur, toate regulile de respectat, în afara cărora nu exista memorialul…

Este adevărat că noi am creat mult mai multe norme, dar nu au nicio legătură cu Evanghelia…

Este constantă neîncrederea/suspiciunea noastră față de lume. Sfântul papă Ioan Paul al II-lea a cerut iertare pentru păcatele săvârșite de Biserică în secolele anterioare, atât pentru păcatele față de strigoi, pentru cele săvârșite prin cruciade, pentru păcatele împotriva lui Galileo Galilei, a științei… Dar nu s-a schimbat nimic…

Ne trezim că doar cerem iertare pentru păcatele săvârșite de alții… Astfel arătăm că suntem „fii demni” ai părinților noștri păcătoși, și continuăm să le săvârșim… Pentru că atitudinea noastră față de lume nu s-a îmbunătățit prea mult… Mai mult, suntem de părere că trebuie să ne apărăm de lume, pentru că alții sunt perverși și răi… Însă, nu! Ei sunt cei care ne cheamă să fim fii ai lui Dumnezeu și frații lor!

Există această neîncredere față de lume și de noile idei. Însă ideile din vechime nu erau mult mai bune decât cele din zilele noastre… Poate că erau mult mai greșite.

Astăzi ne plângem de hedonism… Însă deja în Gen. 3, Adam și Eva acționează pentru că „era bun de mâncat, frumos de văzut și de dorit”. Acesta este hedonismul și este exprimat încă de la începutul lumii. Deci, nu există nimic nou sub soare… „Bun de mâncat, frumos de văzut și de dorit”, ce vrem mai mult?

Și aceasta este lumea pe care Dumnezeu o iubește…

Prejudecățile și excluderile noastre, dar și „staulele” noastre sunt oribile, arătând că nu am înțeles cine este omul și cine este Dumnezeu; arătând că am aplicat etichete lui Dumnezeu, pretinzând că El ar fi cel pe care ni-l imaginăm noi; și am aplicat etichete altora, care nu sunt ca noi…

Dar pentru că alții – cei diferiți de noi – sunt oameni, deci și fiii lui Dumnezeu, înseamnă că, aplicându-le etichete, deosebindu-mă de ei, neg că eu sunt fiul lui Dumnezeu și neg că Dumnezeu ar fi Dumnezeu… Pretinzând că Dumnezeu este așa cum mi-l închipui eu, pornind de la studiile mele teologice precise… Însă, nu!

Dumnezeu este Spirit și este Tată, și-L găsim în frați! Iar acest adevăr ni-l descoperă alții, spre exemplu Corneliu…

Dacă noi nu recuperăm „spiritul apostolic”, adică de „trimiși să mărturisim această iubire tuturor”, Dumnezeu ni-i trimite pe alții să ne spună: „Te rog, mișcă-te din locul în care stai comod și vino”…

Sperăm să ni-i trimită, sau cel puțin să-i trimită vreun vis lui „Petru” pentru că…

Să ascultăm concluzia…

vv. 7-8

⁷ Când îngerul care-i vorbea a plecat, a chemat doi dintre slujitorii lui și un soldat evlavios dintre cei mai apropiați lui ⁸ și, după ce le-a explicat toate, i-a trimis la Iope.

Îngerul vorbește… Corneliu , cheamă „doi”. Și Isus a chemat „doi câte doi” și i-a trimis… Și Corneliu cheamă două dintre slugile sale și „un ostaş cucernic”.

„Şi după ce le-a istorisit toate, i-a trimis la Iope” (v. 8).

Dumnezeu s-a folosit de un păgân? De ce? Nu putea găsi o altă cale?

Înțelegem că n-a găsit o altă cale…

Cu alte cuvinte, tocmai lumea ne vorbește nouă, ucenicilor… Nu noi trebuie să mergem să predicăm lumii multe lucruri… Ci lumea, Corneliu, ne cheamă să dărâmăm zidurile noastre de „non-fraternitate”…

Și nu sunt lucruri banale… Spre exemplu: chestiunea riturilor chineze, sau modul nostru de a ne raporta cu lumea din zilele noastre, îi îndepărtează pe toți de Biserică și de Dumnezeu.

În urmă cu 40 de ani, în marile orașe, lumea încă mai frecventa Biserica, dar în zilele noastre, la Biserică, merg tot mai puțini oameni…

Există ceva ce nu merge bine la noi, în Biserică? Adică în faptul că le-am ritualizat pe toate; că ne-am așezat pe lucrurile pe care le avem, suntem mulțumiți cu ele spunând că alții nu ne înțeleg și trebuie să-i convingem că trebuie să facă la fel ca noi?…

Iar când există persoane adulte, care vin să ceară botezul, îi obligă să respecte multe norme… Avea dreptate famenul să spună: „Cine mă împiedică să fiu botezat?” Profetizând ce ar fi urmat apoi în Biserică… La fel și-n cazul Căsătoriei în Biserică, se pretind multe lucruri…

Să-i cerem lui Dumnezeu să ne ajute să pricepem că El lucrează în istorie, iar cei care ne spun/ne transmit care este voia lui Dumnezeu, nu suntem noi, ci sunt cei din afara Bisericii, care ne cheamă…

Este frumos acest procedeu… E adevărat că și lui Petru, Dumnezeu îi va spune ceva… Este procedeul prin care Dumnezeu îi vorbește din exterior, prin străini… Pentru că Dumnezeu nu-i o deducere a gândurilor/reflecțiilor noastre, a programelor/planurilor și a principiilor noastre… Ci Dumnezeu ne vorbește prin realitatea concretă: și întreaga lume este a lui Dumnezeu! Și realitatea trebuie să o ascultăm…

E interesant că lui Petru – care poate să le decidă pe toate în mod infailibil – în realitate un altul, un străin, îi spune ce trebuie să facă… Și acest fapt e frumos!

Petru ar fi putut reacționa: „Cum îți permiți să-mi spui tu ce trebuie să fac?”

Să-i cerem Domnului să ne lumineze cu privire la toate acestea… Căci în spatele acestui episod stă un alt tip de raport al Bisericii cu lumea dar și un alt tip de raport al Bisericii cu membrii din interiorul ei…

În aceste versete avem trecerea de la o concepție despre Creștinism, ca fiind o religie închisă în ea însăși, în baza căreia suntem convinși că pe toți cei care vin la noi îi luăm și-i așezăm în „staulul” nostru, la „dărâmarea” oricărei religii, căci creștinismul nu mai este o religie, ci este credința în Dumnezeu care este Tată, ne-a dat Spiritul Său, iar toți oamenii sunt frați, iar noi trăim ca fii numai dacă-i primim pe toți ceilalți (pe toți străinii)…

Acesta este misterul ascuns al lui Dumnezeu, din veci! Al lui Dumnezeu – Tată al tuturor – care s-a revelat lui Avraam și urmașilor săi și, prin urmașii săi, s-a revelat tuturor popoarelor.

Iar acum, noi suntem cei care trebuie să primim acest adevăr și să-l trăim cu simplitate și grijă față de toți, cu multă deschidere, fără să construim ziduri ci, dimpotrivă, în toate relațiile să căutăm să înțelegem motivațiile/rațiunile celorlalți.

Mă înduioșează când simt că suntem angajați să-L apărăm pe Domnul de diferite critici… Dar, iartă-mă! Să se descurce El! Dumnezeu nu are nevoie să fie apărat! Noi avem nevoie să-L înțelegem și să-i înțelegem pe alții, din ce cauză ne fac aceste obiecții precise… Ei ne fac observații, pentru că de multe ori au dreptate. Dar văd că noi Îl apărăm pe Dumnezeu într-un mod, încât spun: „Dacă acesta este Dumnezeu, e mai bine să stăm departe de El”…

Citind aceste versete, am avea nevoie să-i cerem ajutorul Domnului să înțelegem multe lucruri… Dar vom avea alte două cateheze pe această temă…

Aceste versete deja ne prezintă deschiderea, chiar deschiderea care i s-a întâmplat Mariei la Buna-Vestire, prin care i s-a spus că Cristos vine pe pământ, omul-Isus… Așadar, în textul nostru aproape că ni se prezintă Întruparea Cuvântului în cel care este departe, străin… În străinul care-i cere Bisericii să-l recunoască, pentru ca Dumnezeu să fie totul în toți. Și, astfel, să se împlinească planul lui Dumnezeu…

În F.Ap. acest capitol este o „cumpănă” și ne prezintă sistemul „mijlocirilor”: se vorbește despre a trimite, a chema. Petru valorizează întreaga istorie a lui Corneliu și drumul pe care Corneliu l-a făcut; iar Corneliu va asculta de la Petru, adică va asculta mărturia din gura unuia care a stat cu Isus… E un sistem de întâlniri și relații, deci de mijlociri; iar aceasta este linia Întrupării, care este mijlocirea prin excelență.

Îmi amintesc că am citit un episod analog, petrecut în urmă cu 50 de ani în Sudan – într-o zonă musulmană – unde se afla o comunitate creștină, în care se cânta foarte frumos… Dirijorul corului era Muezin (persoana din cadrul unei moschei, responsabilă cu chemarea la rugăciune) care s-a convertit împreună cu tot clanul, astfel: Muezin a avut o viziune în vis, căci i-a apărut un înger care i-a zis: „Mergi să vorbești cu mai marele clanului și spune-i că eu ți-am zis că trebuie să mergeți la un om care vă va învăța calea adevărului”. În același timp, îngerul i-a apărut mai marelui clanului, transmițându-i același mesaj. Atunci s-au întrebat: „Cine va fi acest om alb?”. Au mers la misionarul creștin și s-a convertit, grație acelui vis, tot clanul. Apoi au trebuit să se mute la 300 de kilometri, căci dacă nu, îi ucideau… Iar ei erau sufletul acelei comunități creștine.

Și totul, datorită unui vis. Și astăzi. Deci nu obligatoriu datorită marii activități a misionarilor.

Altfel spus, Dumnezeu are inițiativele Sale și astăzi, căci lucrează în inima tuturor…