Ai făcut bine că ai venit…

Petru nu știe ce semnifică vedenia sa, nici motivul pentru care Spiritul i-a spus
să-i urmeze pe cei trei bărbați și nici ce trebuie să-i spună lui Corneliu.

Ce legătură există între ceea ce i-a descoperit Dumnezeu și evenimentul cu care trebuie să se confrunte? Va înțelege încet-încet din faptele care se întâmplă…

În aceste versete, Petru, cu ai săi din Iope, și Corneliu, cu cei din familia sa, se întâlnesc. Este întâlnirea celor două lumi, cea iudee și cea păgână, întâlnire pregătită cu grijă de Domnul.

Din ceea ce se întâmplă în această întâlnire, Petru va înțelege voia și lucrarea lui Dumnezeu. Această întâlnire este – simbolic – împlinirea binecuvântării făgăduite lui Avraam, și prin urmașii săi, tuturor oamenilor (cf. Gen. 12, 1-3). Toți recunosc în Ierusalim locul nașterii lor ca fii ai lui Dumnezeu și ca frați ai tuturor (Ps. 87). Este misterul lui Dumnezeu – Tată al tuturor – acum revelat.

Pe Crucea lui Isus – Fiul lui Dumnezeu și al lui Avraam – este învinsă orice dușmănie: „Căci El este pacea noastră, El, care a făcut din cele două – una, surpând peretele din mijloc al despărţiturii, desfiinţând vrăjmăşia în trupul Său, legea poruncilor şi învăţăturile ei, ca, întru Sine, pe cei doi să-i zidească într-un singur om nou şi să întemeieze pacea și să-i împace cu Dumnezeu pe amândoi, uniţi într-un trup, prin cruce, omorând prin ea vrăjmăşia. Şi venind, a binevestit pace vouă, celor de departe, şi pace celor de aproape; că prin El avem şi unii şi alţii apropierea către Tatăl, într-un Spirit. Deci, dar, nu mai sunteţi străini şi locuitori vremelnici, ci sunteţi împreună cetăţeni cu sfinţii şi casnici ai lui Dumnezeu, zidiţi fiind pe temelia apostolilor şi a proorocilor, piatra cea din capul unghiului fiind însuşi Isus Cristos. Întru El, orice zidire bine alcătuită creşte, ca să ajungă un locaş sfânt în Domnul” (Ef. 2, 14-21). Se realizează unitatea între cer și pământ, între iudei și ne-iudei. În sfârșit, Dumnezeu devine Dumnezeu pe pământ: „În vremea aceea va fi Domnul unul singur şi tot aşa şi numele Său, unul singur” (Zah. 14,9).

Pe Cruce Dumnezeu ni se descoperă: este numai și numai iubire pentru toți, și noi toți suntem una în El în aceeași iubire.

Ministerul lui Pavel constă în a realiza în rândul păgânilor „Cuvântul lui Dumnezeu, taina cea din veci ascunsă neamurilor, iar acum descoperită sfinţilor Săi, cărora a voit Dumnezeu să le arate care este bogăţia slavei acestei taine între neamuri, adică Cristos cel dintru voi, nădejdea slavei” (Col. 1, 25-27).

În întâlnirea dintre Petru și cei din Iope cu Corneliu și cei din familia sa se repetă – și va fi relatat ulterior – ceea ce deja știm de la povestitor. Este important să ne amintim mereu, căci de această realitate uităm mereu, la fel cum uităm de lucrurile clare, care sunt cele mai neglijate: Dumnezeul nevăzut se revelează prin „fapte/evenimente și cuvinte, care au o intimă legătură între ele” (Dei Verbum, 2). Petru, și întreaga Biserică după el, mereu este chemat să înțeleagă legătura între Cuvântul lui Dumnezeu și faptele/evenimentele istoriei omului.

Dușmanul, prin ispitele sale – căci așa cum l-a ispitit pe Isus ispitește mereu și Biserica Sa – face orice ca să ne confunde (tulbure) ideile și să ne abată de la calea lui Dumnezeu.

Din această cauză trebuie să ne amintim mereu/constant ceea ce vrea și face Dumnezeu, ca să nu vrem și să facem opusul voii Sale în viața practică de zi cu zi.

Enea, odată vindecat de blocajele sale, trebuie să se scoale și să-și facă patul (F.Ap. 9, 34): tot la fel și noi trebuie să ne ridicăm în fiecare zi și să trecem de la gândul omului la libertatea gândului lui Dumnezeu, care ne ajută să ne ridicăm din patul leneviei noastre mintale ca să iubim și să slujim așa cum El îi iubește și-i slujește pe toți…

ÎMPĂRȚIREA VERSETELOR:

• vv. 24-27: întâlnirea dintre Petru și ai săi cu Corneliu și ai săi;
• vv. 28-29: Petru își declară disponibilitatea față de ei după porunca lui Dumnezeu și îi întreabă ce doresc;
• vv. 30-33: Corneliu îi relatează vedenia sa și-i povestește ceea ce deja noi știm…

Se citește Ef. 2, 11-22

¹¹ De aceea, amintiți-vă că voi odinioară erați păgâni după trup, numiți „necircumciși” de cei care se numesc „circumciși” în trup de mână omenească, ¹² pentru că erați în timpul acela fără Cristos, lipsiți de cetățenia lui Israel, străini de alianțele promisiunii, fără să aveți speranță și fără Dumnezeu în lume. ¹³ Dar acum, în Cristos Isus, voi, care odinioară erați departe, v-ați apropiat prin sângele lui Cristos. ¹⁴ Căci el este pacea noastră, cel care a făcut din două una și a dărâmat zidul despărțitor, desființând în trupul său ura, ¹⁵ legea poruncilor cu prescrierile ei, pentru ca pe cei doi să-i întemeieze într-un singur om nou, făcând pace, ¹⁶ și să-i împace pe amândoi cu Dumnezeu într-un singur trup prin crucea prin care a nimicit ura. ¹⁷ Venind, el a vestit pacea pentru voi care erați departe și pacea pentru cei care erau aproape, ¹⁸ căci, prin el, amândoi avem intrare deschisă într-un singur Duh la Tatăl. ¹⁹ Așadar, voi nu mai sunteți străini și nici oaspeți, ci sunteți concetățeni ai sfinților și oameni de casă ai lui Dumnezeu, ²⁰ zidiți pe temelia apostolilor și a profeților, piatra unghiulară fiind Cristos Isus. ²¹ În el toată construcția, ca un ansamblu armonios, se înalță ca un templu sfânt în Domnul, ²² în care și voi sunteți zidiți ca să deveniți o locuință a lui Dumnezeu prin Duhul.

În acest text, în puține versete, Pavel descrie misterul Învierii, această istorie care își află sinteza în împăcarea celor două popoare prin dărâmarea zidului care le ținea despărțite…

Dușmănia pe care Cristos a distrus-o în sine, luând asupra Sa această dușmănie, pe Cruce. ..

Aceste versete din Scrisoarea către Efeseni sunt o sinteză a întregului creștinism, care nu-i o religie, așa cum sunt toate religiile care prezintă legi, prescrieri, iar dacă tu le respecți, ești în ordine, faci parte din poporul lui Dumnezeu…

În versetele noastre avem Evanghelia, care nu mai este o lege. Evanghelia nu descrie ceea ce facem noi – noi nu trebuie să facem nimic – ci ceea ce Dumnezeu face pentru noi…

Iar singura lege care există – așadar pot dispărea toate legile, decretele, normele – este legea iubirii, care își este sieși lege… Este vorba despre iubirea aproapelui, loc în care-l întâlnești pe Dumnezeu.

Creștinismul nu este ca toate celelalte religii, care au caracteristicile lor, obiceiurile lor, ci este ceea ce a avut loc pe Crucea lui Cristos – Fiul lui Dumnezeu – care s-a făcut ultimul dintre oameni, pentru ca fiecare om să fie fratele Său…

Și astfel ne-a ajutat pe toți să înțelegem că toți suntem fiii aceluiași Tată, făcând abstracție de religie, de cultură, de rasă, de statutul social, de orice diferență…

Iar fiii trebuie să fie diferiți, căci în diferența dintre oameni se verifică viața și iubirea. Așadar, trebuie acceptată fiecare diferență ca fiind un loc de comuniune, și nu de separare.

De obicei, la început străinul este oaspete. Cuvântul „oaspete” are aceeași rădăcină a noțiunii „ostil”, deci oaspetele devine dușman. Mai mult, poate că mai înainte este dușman, apoi devine „ostie”, adică este cel pe care tu îl jertfești. Mai întâi trebuie să-l facă „victimă”, să-l învingi, apoi să-l legi și apoi să-l ucizi… În acest fel ți-ai adus cult ție: tu ești un om care are valoare, iar celălalt n-are valoare…

Aceasta este istoria tuturor religiilor și culturilor, a tuturor rasiștilor din lume și a tuturor prostuților. Dar este natural faptul că cel diferit de noi ne stârnește frică. Însă tocmai diversitatea este locul comuniunii și al iubirii.

Versetele noastre continuă istoria din ultimele două cateheze: adică lui Corneliu, care este un păgân, un sutaș, îngerul Domnului îi apare, la fel cum i-a apărut Mariei. Iar în spatele acestui sutaș păgân avem întreaga lume păgână, adică întregul univers, în afară de iudei, care nu erau păgâni, ci erau poporul lui Dumnezeu.

În spatele sutașului suntem noi toți și restul lumii, adică dușmanii, cei diferiți față de poporul lui Dumnezeu. „Dacă se convertesc tradițiilor noastre ebraice, însușindu-și obiceiurile noastre, vor deveni temători de Dumnezeu” (după cum și noi spunem că, dacă devin catolici, trebuie să respecte normele noastre)… Însă versetele ne propun o altă optică…

Îngerul îi spune: „Trimite să-l transfere aici pe Petru care se află la Iafa… Iar Corneliu trimite trei oameni să-l aducă pe Petru în casa sa… Dar el nu știe ce-i va spune Petru.

Este prezentat ca un om care se roagă, care face milostenie, deci în comuniune cu Dumnezeu și cu alții, unul care-l iubește pe Dumnezeu și pe aproapele, iar atunci îngerul merge la Corneliu…

Și în timp ce cei trei bărbați trimiși de Corneliu merg la Petru, ajungând la Petru în ziua următoare, Petru, la amiază simte că-i este foame și are o vedenie, un extaz: este în afara sa… Petru vede coborând din cer un vas, o pânză care conține toate animalele din lume, inclusiv reptilele, porcii, toate animalele care nu puteau fi mâncate de evrei… Iar Petru aude un glas din cer (este o teofanie, la fel ca în cazul Botezului și al Schimbării la Față) care-i zice: „Mănâncă!”.

Petru răspunde: „Niciodată n-am mâncat și nici nu voi mânca aceste lucruri!”. De trei ori glasul îi repetă să mănânce… Apoi acest vas, această pânză se ridică la cer…

Toate aceste animale de toate rasele reprezintă întreaga omenire; mai mult, reprezintă întregul univers locuit de Dumnezeu. Și nu există nimic necurat și impur, căci toate sunt ale lui Dumnezeu. Singurul lucru impur/necurat este a nu iubi. Singurul lucru impur este a produce separări între persoane și în a nu-i considera frați pe toți ceilalți; și a nu împărtăși toate lucrurile între frați… Acestea sunt lucruri spurcate, și nu lucrurile în sine…

Petru nu înțelege ce înseamnă vedenia pe care o are. Dar îngerul îi spune: „Acum vor sosi unii oameni. Nu pune întrebări. Mergi cu ei!”.

Petru se prezintă înaintea lor, așa cum se prezintă un om care stă să fie arestat, cugetând: „Cine știe ce-mi vor face?” și-i întreabă: „Ce vreți?”

Acești bărbați îi explică…

Petru îi invită să petreacă seara cu el… Deci Petru începe să găzduiască niște păgâni… Fapt foarte grav!

Dar dacă tu găzduiești unele persoane, ele sunt cele care se adaptează la modul tău de viață…

În schimb, în ziua următoare – și acesta este punctul central – Petru va fi găzduit de păgâni, și el se va adapta păgânilor…

În versetele noastre asistăm la întâlnirea dintre Petru – cu cei care locuiau cu el, adică creștinii, care împreună s-au dus la casa lui Corneliu – și cei din casa lui Corneliu. Și vom afla ce-l așteaptă pe Petru în casa lui Corneliu…

Tocmai aceasta este întâlnirea dintre două lumi: dintre lumea religioasă – lumea iudee și iudeo-creștină – și tot restul lumii. Fără această întâlnire, noi nu am fi aici (noi nu am fi creștini)… Iar creștinismul ar fi o religie la fel ca toate celelalte, adică o sectă… Așa după cum sunt multe mișcări care doresc să-și adune adepți „care să gândească la fel ca noi și să se comporte la fel ca noi”… Și n-ar exista această mare libertate pentru toți oamenii: toți suntem frați, toți suntem egali, toți suntem fiii lui Dumnezeu, fără nicio diferență… Iar toate diferențele sunt pozitive și trebuie acceptate. Dacă nu accepți diferențele, îl suprimi pe celălalt, deci ești împotriva iubirii.

Aceste versete marchează ieșirea totală dintr-o formă de religiozitate bazată pe norme, reguli, liturghie, decrete, pentru a intra în libertatea fiilor lui Dumnezeu, în a fi umani.

Iar adevăratul Templu al lui Dumnezeu suntem noi, care primim Spiritul, adică știm să iubim. Iar adevăratul cult este cel în Spirit și în Adevăr: Spiritul este iubirea, iar Adevărul este că suntem fii și frați.

Se citește F.Ap. 10, 24-33

²⁴ În ziua următoare a intrat în Cezareea. Corneliu, care își chemase rudele și prietenii apropiați, îi aștepta. ²⁵ În timp ce Petru intra, Corneliu i-a ieșit în întâmpinare, a căzut la picioarele lui și i s-a închinat. ²⁶ Dar Petru l-a ridicat și i-a zis: „Scoală-te! Sunt și eu doar un om”. ²⁷ Și, vorbind cu el, a intrat și a găsit mulți oameni adunați. ²⁸ Iar el le-a zis: „Voi știți că este interzis unui iudeu să aibă legături sau să se apropie de un străin. Dar Dumnezeu mi-a arătat că nu pot declara pe nici un om impur sau necurat. ²⁹ De aceea am venit, fără ezitare, când am fost chemat. Așadar, vă întreb, care este motivul pentru care m-ați chemat?” ³⁰ Atunci Corneliu a spus: „Acum patru zile, la același ceas, la ceasul al nouălea, eram în rugăciune în casa mea și iată că un bărbat în haine strălucitoare a apărut în fața mea ³¹ și mi-a zis: «Corneliu, rugăciunea ta a fost ascultată și pomenile tale au fost amintite înaintea lui Dumnezeu. ³² Trimite, așadar, la Iope și cheamă-l pe Simon care se numește Petru. Acesta este oaspete în casa lui Simon tăbăcarul pe țărmul mării». ³³ Am trimis, deci, îndată după tine și tu ai făcut bine că ai venit. Acum, toți suntem înaintea lui Dumnezeu ca să ascultăm toate câte ți-au fost poruncite de Domnul”.

Pentru a înțelege aceste versete, trebuie să ne amintim câte ceva din cele anterioare…

Primul lucru constă în faptul că Corneliu nu știe ce-i va spune Petru. El nu știe cine este Petru și nici ce-i va spune. Nici nu știe pentru ce să-l cheme… Doar că Dumnezeu i-a spus: „Rugăciunile tale au fost duse în cer”, iar apoi îi va spune „au fost ascultate”. Dar ce înseamnă? Așadar, Corneliu nu știe…

Petru are acea vedenie care-i stârnește repulsie. Și nu știe ce semnificație are…

Apoi Spiritul îi spune: „Mergi cu ei, fără să pui întrebări”, dar Petru nu știe din ce cauză trebuie să meargă…

Și nici nu știe ce să-i spună lui Corneliu… Se întreabă: Oare ce va vrea Corneliu de la mine?

Ce înseamnă toate acestea?

Înseamnă că tocmai faptele ne ajută să înțelegem care este realitatea și adevărul. Nu înseamnă că avem adevărul în cap, iar apoi faptele trebuie să corespundă cu ceea ce am cugetat/gândit noi… Ci înseamnă că prin ceea ce se întâmplă, înțelegem felul în care lucrează Dumnezeu. Iar din ceea ce va izvorî/rezulta din întâlnire și din ceea ce urmează, va deveni clar ce înseamnă vedenia lui Petru, ce sens are apariția îngerului lui Corneliu, ce trebuie să spună și să facă Petru… Dar semnificația ei o înțeleg pornind de la fapte…

Acest fapt înseamnă că un om poate avea vedenii, apariții de îngeri, și chiar Spiritul Sfânt îi poate vorbi… dar toate aceste vedenii și semnificația lor omul le înțelege numai când se confruntă/măsoară cu realitatea care îi apare înaintea sa…

Dacă nu, am fi doar niște filozofi grozavi, stăpâni ai tuturor violențelor, ai tuturor totalitarismelor, fără să știe, și care spun că adevărul este doar cel al ideilor, iar dacă faptele sunt diferite, e mai rău pentru ele. E suficient să le agresezi și le faci să fie conforme ideilor…

Din păcate, foarte mulți, în toate religiile, judecă și se comportă astfel: au principiile lor, au adevărurile lor care nu pot fi puse în discuție, iar apoi faptele trebuie să se conformeze principiilor și adevărurilor lor… La fel ca în cazul patului lui Procust: „Dacă unul nu-i suficient de lung, îl tragi; dacă e prea lung, îi tai capul”…

Însă, nu! Căci tocmai realitatea persoanelor ne ajută să înțelegem ceea ce Dumnezeu ne-a revelat, la fel ca în cazul lui Petru…

„Dumnezeu cel nevăzut (cf. Col 1,15; 1Tim 1,17), în belșugul iubirii sale, se adresează oamenilor, ca unor prieteni (cf. Ex 33,11; In 15,14-15) și intră în relație cu ei… prin fapte și cuvinte legate strâns între ele” (Dei Verbum, 2). Legătura dintre ele trebuie să o înțelegem fiecare dintre noi…

Să analizăm aceste versete și legătura dintre vedenia avută de Petru, ceea ce i-a spus Spiritul și vestirea adusă de înger lui Corneliu. Să vedem ce rezultă…

În primele versete avem întâlnirea lui Petru; apoi Petru își declară disponibilitatea sa și-i întreabă ce doresc; apoi Corneliu îi povestește vedenia sa, vizita pe care i-a făcut-o îngerul…

Din această întâlnire, în care-și povestesc vedeniile lor, fiecare începe să înțeleagă câte ceva, fapt pe care-l vom prezenta în următoarea cateheză… Și va coborî Spiritul care apare prin Cuvânt și prin istorie…

vv. 24-27

²⁴ În ziua următoare a intrat în Cezareea. Corneliu, care își chemase rudele și prietenii apropiați, îi aștepta. ²⁵ În timp ce Petru intra, Corneliu i-a ieșit în întâmpinare, a căzut la picioarele lui și i s-a închinat. ²⁶ Dar Petru l-a ridicat și i-a zis: „Scoală-te! Sunt și eu doar un om”. ²⁷ Și, vorbind cu el, a intrat și a găsit mulți oameni adunați.

În aceste versete ni se descriu câteva lucruri: vom vedea cât sunt de instructive…

Mai întâi de toate, avem cuvintele: avem multe verbe care exprimă mișcarea… În limba greacă avem același verb: „a veni”, erkomai, cu diferite prefixe: o formă a verbului este „a veni afară”, adică exodul; alta „a veni înăuntru”, reprezentând intrarea în pământul făgăduinței; o alta „a veni aproape”, adică a fi aproapele; o alta înseamnă „a con-veni”, a alcătui comunitatea… Sunt verbe de mișcare… Verbe care, până la urmă, alcătuiesc comunitatea, adică e nevoie să ne mișcăm din loc…

Mai întâi de toate, trebuie „să ieșim”: vom vedea din ce trebuie să ieșim… Și e o acțiune care niciodată nu-i înfăptuită… Spre exemplu, când Petru îl vindecă pe Enea care era la pat de opt ani – cu multă probabilitatea era doar un leneș – îi spune: „Ridică-te și fă-ți patul”…

Noi, de obicei, stăm în patul comod al ideilor noastre, leneși, dar Petru ne spune: „Ridică-te și fă-ți patul”… În fiecare zi trebuie să-ți faci patul și să te ridici… Și în fiecare zi trebuie să ieșim și să înțelegem noutatea vieții, și nu să stăm șezând… Așadar, primul lucru e să ieșim din ideile și din lucrurile noastre.

Iar apoi „să intrăm în celălalt”… Vom vedea din versetele noastre, felul în care are loc acest al doilea pas…

Mai întâi de toate, avem nevoie de timp: ne aflăm în ziua a treia…

În prima zi, Corneliu a avut vedenia și i-a trimis pe cei trei bărbați să-l cheme pe Petru; în a doua zi, bărbații ajung la casa unde era Petru, dar și Petru are o vedenie în timp cei ei se apropie, apoi îi găzduiește; în ziua a treia, Petru și acești trei bărbați merg la Corneliu…

„Intră în Cezareea”, un oraș păgân, având numele de la Iuliu Cezar…

Petru „intră”, înseamnă că intră în lumea păgână… Dar a avut nevoie de timp: ne aflăm în „ziua a treia”, care este ziua învierii… Pentru că Petru învie – trece de la moarte la viață – atunci când îi acceptă ca frați pe păgâni, adică pe alții, adică pe toți oamenii. Dacă nu, încă nu este creștin, chiar dacă deja a primit Spiritul, cel puțin de două ori…

Iar acolo este Corneliu care-l așteaptă, adică este aplecat să-l primească pe cel care sosește… Între timp convoacă la el toate rudeniile și toți prietenii „necesari”, stă scris în textul grec, sunt prietenii intimi de care nu te poți lipsi, la care nu poți renunța.

Cei din casa lui Corneliu sunt o comunitate frumoasă – nu știm câți membri cuprindea – chiar dacă mai apoi în text scrie că erau „mulți”… Putem să ne închipuim că erau mulți, sau că erau mulți în ochii lui Petru, care intră la Corneliu și găsește acest grup numeros, la care nu se aștepta…

În această scenă se adeverește făgăduința pe care Dumnezeu i-o făcuse lui Avraam (cf. Gen. 12): avem făgăduința urmașilor, a pământului, a binecuvântării… iar apoi „în urmașii tăi vor fi binecuvântate toate popoarele pământului”… În spatelor acestor „mulți” din versetele noastre se află toate popoarele pământului.

La v. 24 se pregătește scena: Petru intră în Cezareea cu ai săi, iar Corneliu îl așteaptă împreună cu toți ai săi… Apoi urmează întâlnirea dintre cele două grupuri…

„Şi când a fost să intre Petru [în sfârșit a intrat în casa unui păgân], Corneliu, întâmpinându-l, i s-a închinat, căzând la picioarele lui” (v. 25).

Cade, nu pentru a-l adora pe Petru, căci Corneliu nu este un păgân, deși e păgân, ci este un om care crede în Dumnezeul lui Israel, care se roagă lui Dumnezeu și-l iubește pe aproapele… Deci nu-l confundă pe Petru cu un zeu, cu o persoană superioară, dar are o mare stimă/cinste față de Petru… Căci îngerul i-a spus să-l cheme pe Petru, deci Petru e un om important…

Despre a „intra”: în Evanghelia după Luca, și-n cazul Bunei-Vestiri îngerul „intră”, iar la final, „pleacă” de la Fecioara Maria… În Lc. 15 avem fiul risipitor care se întoarce, iar Tatăl, precum Corneliu în versetele noastre, „îi iese în întâmpinare”…

Aceste verbe ne prezintă calitatea întâlnirii dintre Petru și Corneliu…

În versetele noastre scena este clară: Petru intră, Corneliu îl așteaptă, îi iese în întâmpinare, i se închină. Iar Petru îl invită să se ridice: „Iar Petru l-a ridicat, zicându-i: Scoală-te! Şi eu sunt om” (v. 26).

Această afirmație simplă a lui Petru e frumoasă…

Din păcate, noi mereu facem multe deosebiri între persoane…

„L-a ridicat, zicându-i: Scoală-te!”, sunt cuvintele învierii, folosite în cazul lui Corneliu. Este ca și cum Petru i-ar spune: „Vezi că trebuie să învii la o viață nouă”.

Care este viața nouă? „Nu te închina înaintea mea și a nimănui, căci tu ești fiu al lui Dumnezeu, la fel ca mine, egal cu mine. Și eu sunt om ca tine. Și fiecare om este fiul lui Dumnezeu. Și toți oamenii suntem egali”.

Aici avem nu doar o critică adresată tuturor religiilor, după care toate lucrurile trebuie înconjurate de mister, căci astfel lumea poate fi înșelată mai ușor, folosind cuvinte teologice pe care mulți nu le pricep, în greacă ori în latină…

Însă nu, căci cuvintele folosesc pentru a descoperi misterul, nu pentru a-l ascunde…

Evanghelistul Matei ne îndeamnă să nu chemăm niciun om învățător, Tată și Domn…

Toți suntem egali, niciunul nu-i tată. Toți suntem fiii lui Dumnezeu, unul singur este Tatăl.

Niciunul nu-i învățător. Spiritul singur este învățător; iubirea din inima noastră ne conduce pe toți. Și poate că cel mai simplu om este cel mai mare „învățător”, căci este mai bine ghidat, decât cel care pretinde că le știe pe toate…

Niciunul nu-i Domn, cel care-i conduce pe alții… Pentru că unul singur este Domn, Isus Cristos, care s-a făcut cel din urmă dintre toți…

Noi imediat facem diferențe, deosebiri între oameni: există persoana importantă și cea mai puțin importantă, și facem aceste deosebiri chiar și-n Biserică. Însă nu-i așa. Biserica stă în picioare datorită tuturor acelor persoane sărmane pe care nimeni nu le cunoaște și care doar își iubesc proprii fii, îl iubesc pe aproapele și se roagă… Și nimeni nu știe că aceste persoane există…

Biserica nu stă în picioare datorită preoților, episcopilor, papei… Deși aceștia au rolul lor…

Pentru că tocmai viața cotidiană – și nu sacralitatea – este adevăratul cult…

Adevăratul cult „logic”, adică după Cuvânt, plăcut lui Dumnezeu, este trupul nostru, viața noastră de zi cu zi, care se transformă tot mai mult în cea a Fiului lui Dumnezeu, prin ascultarea Cuvântului…

Dacă creștinismul merge înainte, nu înaintează din cauza tuturor separărilor, deosebirilor: „Între voi să nu fie așa!”, spune Isus… Căci și-n timpul „Ultimei cine” ucenicii se certau ca să afle cine era cel mai important. Cine comanda…

„Între voi să nu fie așa! Voi știți că mai marii popoarelor le stăpânesc, și le place să fie numiți binefăcători. Dar între voi să nu fie așa!”

Mai mult, în timpul „Ultimei cine” Isus spune: „Dacă Eu sunt Domn și Învățător. Și sunt. Să nu uitați că v-am spălat picioarele, tocmai pentru că sunt Domnul”. Iar Domnul este cel care spală picioarele, nu cel care-i obligă pe alții să i le spele… Iar Învățătorul este cel care ne învață să devenim ca Domnul, adică să spălăm picioarele…

Așadar, dacă Mă numiți Domn și Învățător, și voi să vă spălați picioarele unii-altora…

Aceste cuvinte sunt răsturnarea tuturor sistemelor ierarhice pe care noi ni le inventăm și răsturnarea tuturor sistemelor de putere… Întotdeauna puterea este împotriva adevărului și a iubirii. Puterea înseamnă a avea putere peste un altul. Însă iubirea nu înseamnă a avea putere peste un altul; nu înseamnă a-l avea la mână, ci a se da pe mâna lui, la fel ca Fiul Omului care se dă pe mâinile noastre…

Dumnezeu nu-i Cineva care are oamenii la mână, pentru că El se dă fiecăruia dintre noi și așteaptă să fie primit…

În joc este atât umanitatea omului – cu toate nedreptățile, încălcările, cu toată puterea și stăpânirea care există și care anulează viața umană de calitate – cât și imaginea lui Dumnezeu, căci Dumnezeu nu-i acel om puternic, Dumnezeu este Răstignitul care atât de mult a iubit omul, până la a-Și da viața pentru toți și s-a făcut ultimul dintre toți și slujitorul tuturor…

Petru cunoaște foarte bine aceste adevăr…

Nu purta tiara papală, deși s-a gândit…

Când Isus ne spune că ispitele există mereu… Când Isus a rostit prima prevestire a Pătimirii Sale, Petru răspunde: „Să nu vrea Dumnezeu așa ceva. Niciodată să nu ți se întâmple așa ceva. Nu vom permite așa ceva. Căci perverșii trebuie să moară, iar noi vom triumfa asupra dușmanilor”.

Iar Isus îl numește „satană”.

Altfel spus, este înnăscută în noi consecința păcatului, această dorință de a domina, de a ne simți „cineva” pentru că stăm deasupra altora. Însă identitatea noastră este infinit mai mare: toți suntem fiii lui Dumnezeu! Toți cei care doresc să stea deasupra altora sunt prostuți… Înseamnă că se simt mici, inexistenți…

Toți suntem fiii lui Dumnezeu, având valoare infinită… Al acelui Dumnezeu care este iubire, libertate, și pe care-l poți recunoaște ca „Tată” numai în sfera fraternității.

Cuvintele: libertate, egalitate, fraternitate nu aparțin Revoluției franceze, ci sunt mult mai vechi… Sunt cuvinte evanghelice și existau deja în Israel…

Aceste lucruri simple sunt foarte importante, atât în interiorul Bisericii, cât și în raportul Bisericii cu întreaga lume.

Diferențele sunt foarte importante… Spre exemplu: când Matteo Ricci a mers să evanghelizeze China, dacă Biserica ar fi permis riturile chineze, cu multă probabilitate ar fi fost diferită istoria creștinismului…

Din cauza prostiei că alții trebuie să se supună decretelor și ideilor mele, „Biserica” a aruncat la gunoi jumătate din lume, ca și cum rolul meu – al Bisericii – ar fi cel de a stăpâni… Avem deliruri…

Nici Petru nu știa ce trebuie să spună și ce trebuie să facă… Va înțelege ce trebuie să spună și să facă datorită faptelor, întâmplărilor… Și noi am înțeles, după cinci secole, și cerem iertare… Dar e mai bine să înțelegem că am greșit după trei zile, decât după cinci sute de ani…

Înțeleg că avem nevoie de timp ca să înțelegem că am greșit…

Scena din versetele noastre este „cu încetinitorul”, căci evanghelistul vrea să ne spună că avem nevoie de un efort pentru a ajunge să gândim astfel… Avem lunga pregătire a vedeniilor, a mesajelor din partea îngerului, apoi Petru îi găzduiește pe cei trimiși de Corneliu, apoi iese, apoi intră în oraș, Corneliu îl așteaptă, apoi, în sfârșit, Petru intră în casă… Corneliu îi iese în întâmpinare. Apoi se întâlnesc. Corneliu se închină. Iar Petru îi spune: „Nu trebuie să mi te închini, căci și eu sunt om, la fel ca tine”…

„Și intră având un colocviu/dialogând”… În limba greacă, acest cuvânt înseamnă „a face predica împreună”. Nu știm despre ce au vorbit, dar dacă ni se spune că „au avut un dialog”, înseamnă că acesta este important…

Probabil și-au spus acele lucruri banale care se zic când două persoane se salută… „Bine ai venit!” „Bine te-am găsit”, dar spuse din suflet… Și în aceste lucruri banale – aceasta este adevărata predică – este prezent Dumnezeu!

Dacă într-adevăr îi spui unuia „Bine ai venit”, „Binecuvântat cel care vine în numele Domnului”, înseamnă că-l primești pe Domnul…

Dacă tu mergi înspre altul, pe care mai înainte-l considerai străin, păgân, dușman, și intri în casa sa, și devii oaspetele său, înseamnă că tu te adaptezi culturii lui…

Căci cu o noapte mai înainte, Petru îi găzduise pe păgâni, deci ei trebuiau să se adapteze culturii lui Petru…

Dar să fii tu oaspetele păgânului, înseamnă că tu trebuie să-ți schimbi întreaga mentalitate: tot regimul tău alimentar pe care-l consideri sacru, toate tradițiile, normele, decretele. Deci nu-i un lucru mic…

Acest a se găzdui, a se primi reciproc, este adevărata predică/omilie, adevărata instruire…

Și încă nu știu ce se va întâmpla. Dar în această primire/găzduire umană deja locuiește divinul.

Iar „când intră”, încă o dată se subliniază că Petru intră… De câte ori intră? Nu intrase deja? Redactorul îl face pe Petru să intre de mai multe ori, adică repetă scena intrării…

„Descoperă”… Ce? „A găsit pe mulţi adunaţi” (v. 27). Găsește, eureka, în limba greacă, indicând o descoperire mare…

În spatele lui Corneliu se află o mulțime numeroasă, se află întreaga lume, chiar și noi…

Dacă n-ar fi existat Corneliu, niciunul dintre noi n-ar fi acum creștin…

În spatele unei simple acțiuni – de primire și de ascultare – avem o deschidere totală față de lume… Și are ca rod două mii de ani, și încă nu s-a încheiat…

Evanghelistul Luca, în Evanghelie, deja a folosit această trecere de la unul la mulți, în episodul chemării vameșului Matei, care-l găzduiește pe Isus în casa sa și invită mulți… De fapt, când Isus intră în casa lui Matei, află mulți vameși și păcătoși…

În vv. 28-29 avem dialogul dintre Petru și Corneliu. Petru își arată disponibilitatea și-i întreabă ce doresc, căci Petru încă n-a înțeles ce trăiește…

Lucrurile le înțelegem încet, încet, fiind disponibili/deschiși față de ceea ce se întâmplă, și nu față de prejudecățile și de planificările noastre…

Planificările pastorale pot fi utile pentru a învăța felul în care se face curățenie în Biserică… Dar în întâlnirea noastră cu Dumnezeu nu există nimic programat… Întâlnirea omului cu Dumnezeu are loc în cele mai simple și umane lucruri… Și are loc așa cum are loc, în funcție de ritmul/timpul omului care este chemat să se maturizeze… Căci deja Dumnezeu este prezent și lucrează în toți și-n toate…

vv. 28-29

²⁸ Iar el le-a zis: „Voi știți că este interzis unui iudeu să aibă legături sau să se apropie de un străin. Dar Dumnezeu mi-a arătat că nu pot declara pe nici un om impur sau necurat. ²⁹ De aceea am venit, fără ezitare, când am fost chemat. Așadar, vă întreb, care este motivul pentru care m-ați chemat?”

Cuvintele lui Petru sunt frumoase!

„A zis/zicea către ei”, în limba greacă este un imperfect, înseamnă că Petru continuă să zică… „Voi ştiţi că nu se cuvine unui bărbat iudeu să se unească sau să se apropie de cel de alt neam” (v. 28a). În spate avem mileniile istoriei separărilor în toate religiile, rasele: întotdeauna unii sunt separați/despărțiți de alții… Altul/celălalt întotdeauna este văzut ca fiind dușmanul. Poate că nici măcar nu este rău, dar nu este cu noi (dintre ai noștri), prin urmare, chiar și binele pe care-l face, noi îl vedem ca fiind un rău, căci este un bine luat de la noi… La fel ca în cazul omului care alunga dracii în numele lui Isus, dar „nu este cu noi”… Dar de ce trebuie să fie cu noi?

Mai întâi, Petru spune: „Voi ştiţi că nu se cuvine”, deci subliniază separarea…

Toate religiile, toate statele, toate tagmele, toate stăpânirile se întemeiază pe separare, căci pentru noi există cei demni de onoare și cei nedemni… Însă, nu! Toți suntem fii și frați!

Aceasta este marea descoperire a lui Petru, pe care o comunică tuturor din casa lui Corneliu. Dar nici el nu a înțeles mai înainte acest adevăr…

„Dar mie Dumnezeu mi-a arătat să nu numesc pe niciun om spurcat sau necurat” (v. 28b). În sfârșit, Petru înțelege acest adevăr… Mai înainte n-a înțeles că niciun om înaintea lui Dumnezeu nu este necurat, căci este fiul lui Dumnezeu!

Chiar și omul cel mai îndepărtat și mai diferit de mine; și cu cât este mai diferit de mine, cu atât mai mult este fiul lui Dumnezeu! Cu atât mai mult, cu cât Dumnezeu s-a făcut cel din urmă dintre oameni și ceea ce-i facem celui din urmă, îi facem Domnului…

Nu mai există separare între oameni.

Această revelație este marea revoluție a creștinismului! Așa cad toate barierele/zidurile și staulele religioase, culturale, de rasă și de gen dintre persoane… Pentru că într-adevăr, Dumnezeu este Tatăl tuturor.

În acel cearșaf/vas coborât din cer se aflau toate viețuitoarele; acel vas reprezintă întreaga creație, „uterul” lui Dumnezeu care le cuprinde pe toate și ni le dă nouă și care apoi este ridicat la cer… Am văzut acest adevăr în vedenia lui Petru…

Observăm că în acest verset străinul/cel de alt neam este asociat cu „spurcat sau necurat”.

Apoi avem cuvântul „om” repetat de trei ori. Petru vorbește despre el ca om, despre străini ca oameni și despre Corneliu ca om…

Petru spune: „eu sunt om iudeu”; apoi vorbește despre „om de alt neam”, iar în final: „niciun om nu este spurcat sau necurat”. Și vorbește doar o singură dată despre Dumnezeu… Așadar, problema nu-i a vorbi despre Dumnezeul care-i separă pe oameni între ei, căci în numele lui Dumnezeu facem toate separările/dezbinările… Mulți sunt convinși că Dumnezeu vrea aceste separări… Și mulți spun: „Dumnezeul meu este mai tare”…

Dar nu este adevărat. Petru ne arată că Dumnezeu este exact opusul: El vrea ca omul să fie om. Fie eu aș fi iudeu, iar tu ai fi păgân, Dumnezeu vrea să fim oameni… Cuvântul „om” desemnează atât bărbații, cât și femeile, adică ființele umane…

Aici avem fundamentul noutății creștinismului, un fundament care lipsește în societatea noastră, căci și-n Occident, omul este evaluat în baza hainei, a categoriei sociale, a titlului, a specializării, a diplomei pe care o are… Fapt care este ridicol! De fapt, singurul titlu pe care Isus îl folosește în cazul Său este: „Fiul Omului”. Adică fiecare om este Fiul Omului! Acesta este maximul numitor comun al tuturor. Altfel spus, îndepărtând de la un om tot ceea ce este și ce are, rămâi cu faptul că este „Fiul Omului”; îi rămâne titlul de Fiu al Omului. Aceasta este marea noastră demnitate, care ne face ca Dumnezeu. Și trebuie să o recunoaștem prezentă în orice om, chiar și-n cel mai pierdut, și-n cel mai pervers, și-n cel mai simplu ori sărac. Chiar și-n omul bogat. Sărmanul, și el este fiul lui Dumnezeu, chiar dacă nu știe, dar ar putea să înțeleagă acest adevăr…

Însă omul puternic nu poate înțelege acest adevăr, căci înțelepciunea acestei lumi nu poate pricepe înțelepciunea lui Dumnezeu… Căci dacă ar fi înțeles-o, nu L-ar fi răstignit…

Pentru oameni (pentru puternicii lumii) înțelepciunea înseamnă a ne separa/diviza și a ne domina; însă pentru Dumnezeu înțelepciunea înseamnă a ne iubi și a ne sluji… Deci este exact opusul.

Apoi, Petru continuă: „De aceea, chemat fiind să vin, am venit fără împotrivire” (v. 29a). Deși, în realitate, s-a împotrivit lui Dumnezeu: „Nu, eu nu vreau să mănânc”… Și de trei ori Dumnezeu i-a spus: „Mănâncă!”. Apoi, în timp ce sosesc trimișii lui Corneliu, Spiritul îi spune lui Petru: „Ascultă ce-ți vor spune, fără să-ți pui întrebări juridice”, fără a discuta/disputa/intra în conflict…

Iar în acest loc spune: „fără a te împotrivi/a contra-zice”, adică fără a „spune-împotrivă…”.

Căci, de obicei, noi „spunem-împotrivă”. Petru a început „spunând-împotrivă”: „Voi ştiţi că nu se cuvine/nu este licit unui bărbat iudeu”… Acest fapt ne arată felul în care Petru vedea lucrurile, până cu o zi mai înainte… Dar apoi adaugă: „dar mie Dumnezeu mi-a arătat să nu numesc pe niciun om spurcat sau necurat”. Fapt pe care-l pricepe în acest moment, în timp ce-l întâlnește pe Corneliu, cu toți cei din casa sa… Acum înțelege că exact ei sunt cei despre care Dumnezeu i-a spus: „Ia și mănâncă”…

Apoi, Petru continuă: „Deci vă întreb: Pentru care cuvânt aţi trimis după mine?” (v. 29b)… Pentru că Petru n-are un discurs prefabricat, n-are catehismul în buzunar ca să-l bage cu forța în capul lor…

„Spuneți-mi, de ce ați venit să mă transferați la voi? Care-i motivul?”

Corneliu a trimis un ostaș și doi bărbați din familia lui ca să-l prindă pe Petru și să-l transfere/aducă în casa sa…

Așadar, Petru îi întreabă motivul…

Petru le-a spus motivul pentru care este acolo el, adică pentru că îngerul i-a spus că acei bărbați au fost trimiși să-l ia, iar acum, în a treia parte, Corneliu îi răspunde ce vrea, îi spune ce i s-a întâmplat…

Nici Corneliu nu știe sigur ce se va întâmpla…

E o istorie despre care nimeni nu știe ce este și toți înțeleg de la istoria în sine, din faptele care se întâmplă, ceea ce trebuie să fie…

Acest verset este împotriva celor care au ideile clare și diferite… Dacă totul merge bine, numai „după” vom avea ideile clare… Cine pretinde că are ideile clare mai înainte, produce doar haos: confundă realitatea cu ideile sale… Iar acest fapt se numește „nebunie”.

vv. 30-33

³⁰ Atunci Corneliu a spus: „Acum patru zile, la același ceas, la ceasul al nouălea, eram în rugăciune în casa mea și iată că un bărbat în haine strălucitoare a apărut în fața mea ³¹ și mi-a zis: «Corneliu, rugăciunea ta a fost ascultată și pomenile tale au fost amintite înaintea lui Dumnezeu. ³² Trimite, așadar, la Iope și cheamă-l pe Simon care se numește Petru. Acesta este oaspete în casa lui Simon tăbăcarul pe țărmul mării». ³³ Am trimis, deci, îndată după tine și tu ai făcut bine că ai venit. Acum, toți suntem înaintea lui Dumnezeu ca să ascultăm toate câte ți-au fost poruncite de Domnul”.

La fel ca Petru – care a înțeles câte ceva din istoria/vedenia care i s-a întâmplat lui – și Corneliu îi povestește vedenia avută cu trei zile mai înainte, în ceasul a nouălea… Și este ceasul morții lui Cristos…

„Până la ceasul acesta (ceasul al nouălea) mă rugam în casa mea”… În casă ne rugăm, nu în Biserică și-n Templu… Mai mult, adevărata casă a lui Dumnezeu este fiecare dintre noi, căci suntem Templu al Spiritului… De acum, acesta este adevăratul cult: să-L iubim pe Tatăl și frații! Cultul nu-i „marile liturghii”…

„Și iată un bărbat/om”… Și pentru a patra oară avem cuvântul „om”… Patru reprezintă cele patru puncte cardinale, adică totalitatea… Toți suntem oameni! Mai înainte era un înger, dar acest înger devine un om…

În Evanghelia după Luca, apostolii sunt numiți „îngeri”… Îngerul este cel care vestește! Altfel spus, fiecare dintre noi este un înger, este un om care transmite un mesaj… Și totuși e un om…

Și Dumnezeu se slujește, pentru a transmite Cuvântul Său, de fapte/întâmplări și de persoane… De ceea ce li se întâmplă oamenilor…

„Și iată un bărbat în haină strălucitoare a stat în faţa mea. Şi el a zis: Corneliu, a fost ascultată rugăciunea ta”…

Mai înainte, îngerul i-a spus lui Corneliu: „Rugăciunile tale şi milosteniile tale
s-au suit, spre pomenire, înaintea lui Dumnezeu” (v. 4). Iar aici îi spune: „Corneliu, a fost ascultată rugăciunea ta”. Pentru ce a fost ascultată? Pentru că Petru este aici!

„Și milosteniile tale au fost pomenite/amintite înaintea lui Dumnezeu”.

Întotdeauna rugăciunea este împreună cu milostenia, pentru că rugăciunea este raportul cu Tatăl pe care nu-l vedem; iar milostenia este raportul cu fratele pe care-l vedem… Așadar, relația noastră cu Tatăl se exprimă în relația cu frații…

Milostenia, adică împărțirea/împărtășirea bunurilor proprii cu alții. Căci într-o economie de subzistență milostenia era împărtășirea bunurilor cu cei din jur, și atât…

„Milosteniile tale au fost pomenite/amintite”, adică sunt amintirea, sunt adevăratul cult adus lui Dumnezeu…

Notăm că îngerul, în interpretarea lui Corneliu, devine un om… Iar „după”, va repeta: „Dumnezeu nu face deosebire între oameni: toți suntem egali”…

Apoi acest om este „în haină strălucitoare”. Strălucirea, lumina, sunt simbol al bucuriei, sunt semnele prezenței lui Dumnezeu și sunt opusul întunericului și al tristeții.

Apoi a continuat să-i spună: „trimite, deci, la Iope şi cheamă pe Simon, cel ce se numeşte Petru; el este găzduit în casa lui Simon, tăbăcarul, lângă mare. Deci, îndată am trimis la tine; şi tu ai făcut bine că ai venit.” (vv. 32-33a)…

„Tu ai făcut bine că ai venit”… Dacă Petru n-ar fi mers la Corneliu, niciunul dintre noi n-ar fi aici, să asculte catehezele… Iar creștinismul n-ar exista; iar Dumnezeu n-ar fi Dumnezeu… Ar fi „privilegiul” doar al unor persoane care-l țin în propriul buzunar, dar acela este un idol, nu e Dumnezeu! Și nimeni nu l-ar cunoaște pe Dumnezeu, care este Tatăl tuturor și este totul în toți.

„Tu ai făcut bine că ai venit”… A căzut maxima barieră care există între oameni: diferența de religie, de rasă, de tagmă…

Iar Petru nu dorea sub nicio formă să mănânce… Căci avea toate împotrivirile pe care le-am văzut… I se părea că ar fi arestat. Am văzut că pentru el era o agonie faptul de a ieși și a merge cu acești bărbați… Însemna să se împotrivească tuturor tradițiilor părinților săi… Pentru el ar fi fost mai bine să moară. Macabeii au murit, în loc să se amestece cu păgâni…

„Tu ai făcut bine că ai venit”… „Şi acum noi toţi suntem de faţă înaintea lui Dumnezeu” (v. 33). Iar în cuvintele „noi toţi” suntem cuprinși și noi printre toți păgânii… „de faţă, înaintea lui Dumnezeu, ne aflăm aici ca să ascultăm toate cele poruncite ţie de Domnul” (v. 33b).

Ce i-a poruncit Dumnezeu lui Petru să le spună?

Nu i-a spus ce să zică! Ci i-a spus doar „mănâncă!”, „Ucide și mănâncă”. Persoanele nu sunt de ucis. Animalele trebuie sacrificate pentru a fi mâncate…

Aceste cuvinte înseamnă „Mănâncă. Trăiește cu toate. Toate sunt curate și bune pe lume. Toți oamenii sunt fiii lui Dumnezeu. Și toate lucrurile sunt bune. E suficient să le folosim cu Euharistie, mulțumind Tatălui și împărtășindu-le cu frații”…

Nu mai există lucruri bune ori rele. Toate lucrurile sunt bune, la fel și persoanele…

Binele și răul…

Binele este a trăi ca fii și frați; răul este a nu-l recunoaște pe celălalt ca frate și a nu trăi ca frate față de el…

Este un cu totul alt aparat față de toate religiile false/fictive care se construiesc și care apoi devin centre înspăimântătoare de putere, de control… Actele, faptele umane, au nevoie de o religie pentru a stăpâni, au nevoie de liturghii infinite

„Și tu ai făcut bine că ai venit. Şi acum noi toţi suntem de faţă înaintea lui Dumnezeu, ca să ascultăm toate cele poruncite ţie de Domnul”.

Sutașul îi spune lui Petru că Dumnezeu i-a poruncit să îi spună ceva…

Dar în vedenia lui nu se vorbește despre această poruncă… Ci Corneliu îi poruncește: „Tu trebuie să ne spui ceva, ce ți-a poruncit Dumnezeu să ne spui”.

Atunci, Petru a înțeles: „Nu pot să tac despre cele pe care le-am văzut”… Ce a văzut? L-a cunoscut pe Isus și ceea ce Isus a făcut… El a murit și a înviat și și-a dat viața pentru toți. Deci îți vestesc acest lucru: că Isus e Fiul lui Dumnezeu, pentru că s-a făcut fratele tuturor. Vom vedea discursul pe care Petru îl va face…

Dar este „o poruncă”. Este păgânul care-i poruncește lui Petru să-i vestească Evanghelia…

Acum înțelegem motivul pentru care Pavel spune: „Vai mie, dacă nu evanghelizez”, căci dacă eu nu comunic altuia – fratelui meu – credința mea în Dumnezeu, care este Tată, înseamnă că eu nu-L recunosc pe Dumnezeu ca Tată, pentru că nu-l recunosc pe cel de lângă mine ca frate, și, astfel, nici eu nu mai sunt fiu…

Așadar, aceasta este o poruncă. Și derivă din însăși natura experienței noastre. Dacă știu că sunt fiu, pentru că Dumnezeu e Tatăl meu și al său, pentru mine este o poruncă să-i comunic fratelui acest adevăr. Dacă am un frate, pentru mine este o necesitate să-i spun: „Suntem frați”. Și să-i comunic acest adevăr cu fapta, mai întâi de toate…

Dacă străinii săraci vin la noi (sau cei care fug din calea războiului), iar noi îi respingem, nu este modul de a le arăta că suntem frații lor…

Aceste versete dărâmă toate barierele/zidurile de toate tipurile, pe care noi le construim constant cu mult efort: cele religioase, de rasă, culturale, de gen, politice, economice… Versetele ne prezintă eliberarea, libertatea fiilor lui Dumnezeu, în această întâlnire între cele două alaiuri: Petru cu ai săi, care îl vizitează pe Corneliu cu ai săi, printre care ne aflăm și noi… În această întâlnire avem „noua Întrupare”, adică Cuvântul, așa cum s-a întrupat în Maria, așa cum s-a Întrupat în Israel în apostoli și-n ucenici, începe să se Întrupeze în toți păgânii, în toți oamenii…

Și aici și acum începe să se împlinească planul lui Dumnezeu, misterul ascuns din veac, după cum spune sfântul Pavel: „Pe cruce, Isus a dărâmat orice dușmănie dintre oameni și din toate popoarele a făcut un singur popor, un popor de frați”…

În F.Ap. 10 vedem felul în care Cuvântul se extinde progresiv…

Să-l rugăm pe Dumnezeu să ne deschidă ochii, ca să vedem ceea ce se întâmplă. Căci, de obicei ne plângem mereu „de acest neam [generație] desfrânat și păcătos”, de această lume care se îndreaptă spre pierzanie… Și ne separăm tot mai mult de lume, de lumea pe care Dumnezeu atât de mult a iubit-o, încât pe Fiul Său L-a dat. Și nu există nimic spurcat, necurat în lume… Necurați suntem noi care nu mergem în întâmpinarea păgânilor, care nu-i iubim… Să cerem Domnului să ne deschidă ochii și să îndepărteze de la noi aiurelile pretențiilor noastre de a controla, de a planifica, pentru a vedea ceea ce se întâmplă, adică realitatea… Să vedem că Dumnezeu lucrează mereu în istorie, căci brațul Său nu „s-a scurtat”, ca să aducă mântuirea tocmai acolo unde noi nu ne imaginăm, acolo unde noi, la fel ca Petru, nu vrem să mergem… Și acolo-Și revelează mărirea Sa.

Până când noi nu dărâmăm „staulele” noastre ideologice, ori prejudecățile din capul nostru, inventate de noi, despre ceea ce este just și injust, curat și necurat… Din păcate, noi am programat deja tot ce trebuie să se întâmple și avem planurile de urmat… Și la nivel pastoral deja am decis ce trebuie să facem… Dar s-ar părea că e o mașină de tocat… Dacă vrei să prepare cârnaț, te ajută. Dar omul viu nu rezultă în urma unei planificări, ci este autoprogramat… Iar Dumnezeu lucrează în istorie, și nu în baza ideilor noastre… E nebunie să pretindem că Dumnezeu ar urma ideile noastre sau că El ar fi o idee… Dumnezeu este realitatea. Iar noi trebuie să înțelegem și să citim realitatea. Dar pentru că în capul nostru avem ideile noastre, care sunt marcate de controlarea și stăpânirea realității, atunci nu înțelegem nimic despre Dumnezeu, iar El poate lucra doar la întâmplare, și este ceea ce noi nu putem controla…

S-a întâmplat „la întâmplare” că L-am răstignit, iar El ne-a mântuit…

Noi I-am întors spatele, însă era punctul central al istoriei…

Să-i dăm puțin mai mult spațiu lui Dumnezeu: să ne deschidem ochii, iar în loc să ne facem planuri, chiar și cu persoanele, ar fi mai bine să privim cum sunt și să le primim! Dacă le primim și le îngrijim/privim, ele ne îngrijesc/privesc și ne primesc, și deja s-a produs divinul: faptul că devenim frați…