Domnul a trimis fiilor lui Israel Cuvântul

Petru, după drumul lung străbătut grație trimișilor din partea lui Corneliu, care-l aduc la Cezareea, după tripla revelație cu care Dumnezeu îl învrednicește, spunându-i că nimic nu-i necurat în ochii Săi, și după întâlnirea cu Corneliu, care-i cere să-i spună ceea ce Dumnezeu i-a poruncit să zică, înțelege ce trebuie să spună și spune/proclamă. Petru pricepe că toți oamenii sunt fiii lui Dumnezeu, sunt frații săi, iubiți de Tatăl și răscumpărați de iubirea Fiului. Aceasta este Evanghelia pe care Dumnezeu îi poruncește să o vestească.

Pavel va spune: „Vai mie, dacă nu evanghelizez” (1Cor. 9,16). Dacă nu mărturisesc iubirea Tatălui fraților, înseamnă că eu nu sunt fiu: încă nu am iubirea lui Cristos care mă mână la toți, gândindu-mă că El și-a dat viața pentru toți, ca fiecare să devină o creatură nouă: „Lucrurile vechi au trecut, s-au născut altele noi” (2Cor. 5,14).

Toți fac parte din noua creație: există ceruri noi și pământ nou, pentru că toți oamenii sunt fii și frați, fără nicio deosebire de rasă, cultură și religie. Isus, Fiul, este Domnul tuturor și ne-a salvat pe toți, revelându-ne misterul identității noastre și a lui Dumnezeu: Dumnezeu este Tată, care iubește și slujește pe fiii Săi, iar noi suntem fii, deci trebuie să ne iubim și să ne slujim reciproc, așa cum Isus ne-a învățat.

În acest discurs avem „Crezul apostolic”, fundament al credinței noastre. Nu este o mulțime de doctrine și de legi, ci o povestire de fapte: dogmele nu sunt idei, ci exprimă ceea ce Isus a făcut și face pentru a ne re-dărui viața noastră, care este însăși viața Sa de Fiu al lui Dumnezeu.

Acesta este ultimul discurs al lui Petru în Faptele Apostolilor: înțelege că convertirea păgânilor la Cristos este voia și lucrarea Domnului, dincolo de rezistențele, împotrivirile sale. Cu aceste cuvinte ale sale, creștinismul se deschide la misiunea sa universală, până la marginile pământului: Isus – Fiul răstignit și înviat – este stăpânul universal, judecătorul lumii. În El se împlinesc toate făgăduințele făcute de Dumnezeu lui Avraam, și în urmașii lui, tuturor neamurilor pământului.

Împărțirea textului:

1. 34-45: luminarea lui Petru: toți oamenii sunt egali înaintea lui Dumnezeu;
2. 36-83: sinteza vieții lui Isus, Cuvântul trimis nouă de Dumnezeu;
3. 39-43: mărturia apostolică; crezul apostolic exprimă mântuirea fiecărui om…

Se citește Ef 2, 11-22

¹¹ De aceea, amintiți-vă că voi odinioară erați păgâni după trup, numiți „necircumciși” de cei care se numesc „circumciși” în trup de mână omenească, ¹² pentru că erați în timpul acela fără Cristos, lipsiți de cetățenia lui Israel, străini de alianțele promisiunii, fără să aveți speranță și fără Dumnezeu în lume. ¹³ Dar acum, în Cristos Isus, voi, care odinioară erați departe, v-ați apropiat prin sângele lui Cristos. ¹⁴ Căci el este pacea noastră, cel care a făcut din două una și a dărâmat zidul despărțitor, desființând în trupul său ura, ¹⁵ legea poruncilor cu prescrierile ei, pentru ca pe cei doi să-i întemeieze într-un singur om nou, făcând pace, ¹⁶ și să-i împace pe amândoi cu Dumnezeu într-un singur trup prin crucea prin care a nimicit ura. ¹⁷ Venind, el a vestit pacea pentru voi care erați departe și pacea pentru cei care erau aproape, ¹⁸ căci, prin el, amândoi avem intrare deschisă într-un singur Duh la Tatăl. ¹⁹ Așadar, voi nu mai sunteți străini și nici oaspeți, ci sunteți concetățeni ai sfinților și oameni de casă ai lui Dumnezeu, ²⁰ zidiți pe temelia apostolilor și a profeților, piatra unghiulară fiind Cristos Isus. ²¹ În el toată construcția, ca un ansamblu armonios, se înalță ca un templu sfânt în Domnul, ²² în care și voi sunteți zidiți ca să deveniți o locuință a lui Dumnezeu prin Duhul.

Este important să fim dispuși să ascultăm Cuvântul și să fim dispuși să-i permitem Cuvântului să ne vorbească.

Textul din F.Ap. este extrem de actual, căci ne prezintă răscrucea experienței de credință, a experienței de mediere între credință și diferitele culturi. Așadar, ne prezintă inculturarea Evangheliei, capacitatea de a vorbi/vesti popoarelor, culturilor și istoriilor diferite…

Ne aflăm în punctul decisiv al drumului din Faptele Apostolilor, care ne prezintă această deschidere hotărâtoare a Evangheliei față de neamuri care, la fel ca toate lucrurile decisive, cu efecte la scară mondială, are loc într-o casă mică; într-un loc care nu este un palat al mai-marilor lumii, ci este casa unui sutaș.

În acea casă are loc această experiență decisivă.

Experiența decisivă este cea a păcii, nașterea unui singur popor nou, care izvorăște din dărâmăturile unui zid, pe care Cristos l-a dărâmat, l-a distrus în Sine pe Cruce, făcând din cele două un singur popor nou.

În F.Ap. 10 am văzut drumul lung străbătut de Petru pentru a ajunge să înțeleagă ceea ce va spune în aceste versete.

A fost nevoie ca Dumnezeu să intervină pe lângă Corneliu, apoi Corneliu să-i trimită soldați, împreună cu alți doi, pentru a-l determina să vină în Cezareea, apoi a fost nevoie ca și Petru să aibă o vedenie, un extaz, în care de trei ori Dumnezeu l-a invitat să iasă și să mănânce, explicându-i că nu există nimic spurcat pe lume, și să nu mai numească necurat ceea ce Dumnezeu a purificat prin Cruce.

Dar Petru încă n-a înțeles.

Apoi, în timp ce sosesc cei trimiși de Corneliu, Spiritul îi spune lui Petru: nu-ți pune întrebări, ci mergi cu ei! Iar Petru, la fel ca Isus în grădină, în agonie, decide să meargă cu ei.

În ultima cateheză am explicat în detaliu întâlnirea cu Corneliu și faptul că în spatele cestuia se află întreaga sa familie, toți prietenii și „mulți alții”, adică întreaga lume se află în spatele lui Corneliu, întreaga lume păgână…

Iar Petru intră în această casă a unui păgân și-și povestesc reciproc vedeniile pe care le-au avut. Corneliu îi relatează vedenia în care i s-a spus să trimită după Petru, iar Petru îi povestește vedenia pe care el a avut-o și că din această cauză a venit, în ciuda împotrivirilor/opozițiilor sale…

La urmă, am întrerupt cateheza cu Corneliu, care spune: „Acum noi toţi suntem de faţă înaintea lui Dumnezeu, ca să ascultăm toate cele poruncite ţie de Domnul” (v. 33b).

Ce i-a poruncit Domnul lui Petru să le spună păgânilor?

În această cateheză vom vedea ce a înțeles, în sfârșit, Petru, precum și ceea ce i-a poruncit Domnul să spună/vestească.

Aceste versete sunt un text fundamental pentru credința noastră, deoarece cuprind Simbolul Apostolic, Crezul. Altfel spus, în sfârșit, Petru a înțeles viața lui Isus în mod clar. Totuși, niciodată nu-i înțeleasă suficient de bine, căci înaintea fiecărui fapt nou care i se prezintă, el crede într-adevăr că a priceput, dar apoi înțelege că nu este așa… Și, prin ceea ce se întâmplă în istoria cu Corneliu, în/prin faptul concret, înțelege această istorie, istoria lui Isus, care a adus pace lumii prin Crucea Sa, care a mântuit lumea. Adică, Petru a înțeles Evanghelia.

Aceste versete sunt o sinteză a predicării evanghelice concrete și-n ele găsim Simbolul, Crezul, dogmele. Vom vedea și care este sensul dogmelor…

Se citește F.Ap. 10, 34-43

³⁴ Atunci Petru, deschizându-și gura, a spus: „Într-adevăr, acum înțeleg că Dumnezeu nu este părtinitor, ³⁵ ci în orice națiune, cel care se teme de el și face dreptatea îi este plăcut. ³⁶ El a trimis fiilor lui Israel cuvântul său, care aduce vestea cea bună a păcii prin Isus Cristos. Acesta este Domnul tuturor. ³⁷ Voi știți ceea ce s-a petrecut în toată Iudeea, începând din Galileea, după botezul pe care l-a predicat Ioan: ³⁸ cum l-a uns Dumnezeu pe Isus din Nazaret cu Duhul Sfânt și cu putere. Acesta a trecut făcând bine și vindecându-i pe toți cei care erau stăpâniți de diavol, pentru că Dumnezeu era cu el. ³⁹ Noi suntem martori la tot ce a făcut în ținutul iudeilor și în Ierusalim. Pe el l-au omorât atârnându-l pe lemn. ⁴⁰ Pe acesta Dumnezeu l-a înviat a treia zi și a îngăduit să se arate ⁴¹ nu întregului popor, ci nouă, martorilor aleși mai înainte de Dumnezeu, care am mâncat și am băut cu el după ce a înviat din morți, ⁴² și ne-a poruncit să predicăm poporului și să dăm mărturie că el a fost pus de Dumnezeu judecător al celor vii și al celor morți. ⁴³ Toți profeții dau mărturie despre el că oricine crede în el primește iertarea păcatelor prin numele lui”.

Acest text este o sinteză a mesajului evanghelic, iar primele două versete ne prezintă luminarea/înțelepțirea lui Petru care a înțeles Evanghelia – care este Vestea cea bună – a înțeles-o în mod concret, tocmai văzând acei păgâni la care el nu voia să meargă. Iar Vestea bună este că Dumnezeu îi iubește pe toți și toți suntem fii, iar Domnul nu exclude pe nimeni. Aceasta este marea sa intuiție. Și, prin această intuiție, că Dumnezeu este Tatăl tuturor oamenilor, pentru că Cristos s-a făcut fratele tuturor; la vv. 36-38 avem sinteza întregii Biblii care se adeverește în viața lui Isus, Cuvântul trimis de Dumnezeu se adeverește în acel om, Isus din Nazaret! De ce?

Astfel, avem vv. 39-43, în care ni se spune: noi suntem martori ai acestui fapt, apoi urmează Crezul Apostolic.

Care este sensul credinței creștine?

Crezul!

Noi suntem obișnuiți să-l recităm într-o altă formulă mai lungă, dar conținutul este mereu același.

Este Crezul care conține/cuprinde dogmele noastre, dar care nu sunt idei abstracte, ci sunt fapte concrete, adică ne spun ceea ce Isus a făcut pentru noi prin moartea și învierea Sa. Prin iertarea păcatelor ne-a făcut un singur popor în întreaga lume. Acestea sunt dogmele. Tot restul izvorăște de aici…

vv. 34-35

³⁴ Atunci Petru, deschizându-și gura, a spus: „Într-adevăr, acum înțeleg că Dumnezeu nu este părtinitor, ³⁵ ci în orice națiune, cel care se teme de el și face dreptatea îi este plăcut.

„Dumnezeu nu este părtinitor”… Nouă mereu ni se par cuvinte clare: Dumnezeu nu face deosebire între persoane, adică nu are persoane preferate…

Este introducerea solemnă. Petru, care-și deschide gura ca profet, spune: „Cu adevărat, înţeleg”, înseamnă că mai înainte n-a înțeles, ci pricepe în acel moment, dar apoi iar va uita acest adevăr… Care: „Cu adevărat înţeleg că Dumnezeu nu este părtinitor. Ci, în orice neam/popor [se referă la păgâni]” cel ce se teme de El şi face dreptate este primit de El” (vv. 34b-35).

Faptul că „Dumnezeu nu este părtinitor” este cel mai greu lucru de înțeles…

Noi toți suntem diferiți, dar toți suntem frați. Iar dificultatea stă în faptul că fiecare dintre frați ar vrea să fie cel preferat.

Spre exemplu, cel dintâi – deci Cain – îl ucide pe cel de-al doilea, pentru că-l face să trăiască paternitatea numai pe jumătate… Deci, Cain n-a înțeles iubirea Tatălui, n-a priceput că el este fiu: este unul care vrea să-l sechestreze pe Tatăl pentru sine, iar el nu se simte fratele nimănui… Și astfel, toate religiile, inclusiv cele „creștine catolice”: noi credem că avem religia justă, în tip ce toți ceilalți trebuie excluși… Dar nu este așa! Cine-l exclude și numai pe un singur om Îl exclude pe Dumnezeu: toți oamenii suntem frați!

Iar noi – la fel ca apostolii – suntem trimiși tuturor!

Întâiul născut – primul care se naște – la fel ca Israelul care este întâiul născut, este prototipul tuturor celorlalți…

Iar Isus, care este Unul-născut, întâiul născut, s-a făcut fratele tuturor, ca să ne arate că toți suntem frați. Și aceasta este esența Evangheliei.

Ce înseamnă? Că Dumnezeu este Tatăl nostru! Iar noi suntem fii, nu doar suntem numiți astfel, ci într-adevăr suntem fii, în măsura în care ne facem frați… Așadar, alții/ceilalți, cei diferiți de noi, cei pe care-i considerăm dușmanii noștri, sunt dușmani numai pentru că noi suntem dușmanii Tatălui care-i iubește pe ei ca pe fiii Săi.

A înțelege toate acestea în mod practic înseamnă a evita luptele între diferitele secte creștine, între diferitele confesiuni creștine, luptele dintre creștini și evrei la început, luptele cu celelalte religii… Din nefericire, noi ne ucidem în numele lui Dumnezeu, singurul Tată al tuturor…

Oare am înnebunit?

Când papa l-a rugat pe Nicolae din Cusa să organizeze o cruciadă în întreaga lume creștină, acesta a scris o carte despre pace și credință, în care Dumnezeu-Tatăl, împreună cu Fiul și cu Spiritul Sfânt îi convoacă în cer pe toți întemeietorii de religii și toate religiile și spune: „Acum vă dau o poruncă: Voi discutați cât vreți, dar la urmă trebuie să încetați să vă ucideți unii pe alții în numele Meu, pentru că toți sunteți fiii Mei”. Urmează o întreagă discuție între diferitele confesiuni, iar la urmă Dumnezeu spune: Vedeți că toți sunteți fiii Mei și, în loc să organizați Cruciade ca să-i ucideți pe musulmani, vă propun ca aceia care-s puternici în credință – creștinii grozavi (poate că se gândea la episcopi și la papa) – în loc să poarte cruciade, să se taie împrejur, ca să arate evreilor și musulmanilor că sunt frații lor. Acesta este sensul Evangheliei! Evanghelia dărâmă orice zid cultural și religios… Problema este a ne teme de Dumnezeu – adică a-L cinsti – și a înfăptui dreptatea, adică a-L iubi pe Dumnezeu și a iubi frații.

Și cine face toate acestea? Cine-L iubește pe Dumnezeu? Cine-și iubește frații? Nimeni!

Fiul lui Dumnezeu, când a venit pe pământ, a fost ucis de noi, cuvioșii, pentru că s-a făcut fratele nostru. Deci în Isus, L-am ucis și pe Dumnezeu, dar și pe frați.

Dușmanii sunt cei pentru care noi trebuie să ne convertim și noi să le vestim/mărturisim iubirea Tatălui, așa cum a făcut Isus, făcând pace între dușmani.

Înțelegeți marea intuiție a lui Petru, având înaintea sa acei păgâni? „Cu adevărat înţeleg că Dumnezeu nu este părtinitor” (Dumnezeu nu face deosebire între persoane).

Fiind incapabil să accepte/primească diversitatea fratelui și crezând că Dumnezeu are preferați, Cain a ucis fraternitatea (cf. Gen. 4). Însă glasul din cer care-i repetă lui Petru să mănânce, face din Isus reconstructorul fraternității, căci grație Lui înțelegem că Dumnezeu nu face deosebire între oameni și, în același timp, creează și promovează diversitatea.

Și noi ne-am comportat de multe ori precum Cain, omorându-ne liniștiți frații prin cruciade, prin lupta împotriva strigoaicelor… Și au fost lucruri grave… Ne-am împotrivit creștinilor care nu sunt de acord cu noi, diferitelor secte. Ne-am sfâșiat prin războaiele religioase… Și toate în numele lui Dumnezeu. Ce am făcut!

Dar și-n zilele noastre continuăm, căci câtor persoane nu le negăm fraternitatea noastră, pentru că ele nu sunt ca noi? Pentru că ele nu gândesc ca noi?

Altfel spus, toate regimurile fundamentaliste și toate grupurile sectare care se închid în ele însele nu sunt creștine, deși-și atribuie numele de creștini… Dar nu pentru că noi suntem mai buni, căci suntem ca ei, dar am înțeles că este vina noastră dacă nu ne acceptăm fratele (pe celălalt care este diferit de noi), pentru că, dacă nu-l acceptăm, înseamnă că noi suntem precum Cain. Așadar, noi trebuie să ne convertim și să acceptăm diversitatea celorlalți.

Despre preferință: este limpede că fiecare dintre noi este preferat înaintea lui Dumnezeu. Și Isus a fost numit fiul preferat.

De ce este preferat?

Pentru că s-a făcut fratele tuturor păcătoșilor și a înțeles atunci ce înseamnă preferința Tatălui, care-i iubește în chip preferat pe toți, începând de la cei din urmă, pentru că ei au mai mare nevoie.

Iar acest fapt nu-l suporta Cain, nici Iona, și nu-l suportăm nici noi… Dar dacă nu suportăm acest fapt, riscăm să devenim o sectă de theofili (iubitori de Dumnezeu) drepți, dar care-i exclud pe alții din comuniunea noastră frățească și de la comuniunea cu Tatăl… Fapt care este înspăimântător! Și poate că prin multe rituri frumoase, multe teologii frumoase îi ucidem pe frați… Nu se face așa!

Însuși Petru a depus mult efort să ajungă în casa lui Corneliu… A trebuit să întreprindă un drum ca să ajungă… Din F.Ap. 10 știm că Petru a avut mai multe vedenii, a beneficiat de mai multe intervenții din partea lui Dumnezeu pentru a-și însuși această optică. Deși o va uita mai apoi destul de ușor…

Pentru că, atunci când ai înțeles un lucru important și spui „acum îl am în buzunar, acum îl știu bine!”, fii liniștit că după cinci minute ți se întâmplă același lucru, dar nu-l mai înțelegi…

Mă explic: să ne amintim povestirea despre ucenicii în drum spre Emaus (cf. Lc. 24) care L-au întâlnit pe Domnul, dar nu L-au recunoscut. Apoi L-au recunoscut și s-au întors în grabă la ceilalți, și-i află pe ceilalți care le spun: „Înviatul i-a apărut lui Petru și altora”. Și cei care erau în drum spre Emaus intervin și spun: „Și noi L-am văzut și L-am recunoscut la frângerea pâinii”. Și-n timp ce vorbesc între ei, sosește Isus, iar ei de abia au spus că L-au văzut și L-au recunoscut… Dar Isus vine în mijlocul lor, iar ei nu-L recunosc… În acel moment în care spun: „L-am cunoscut bine, L-am văzut”, dar după o secundă, când Isus li se arată din nou, nu-L mai recunosc. De ce?

Pentru că în fiecare situație Dumnezeu întotdeauna este diferit! El nu poate fi înglobat, închis într-o formulă, într-un fapt care s-a întâmplat…

Petru a înțeles acest adevăr și vom vedea acest fapt când va explica Crezul, misterul Crucii, care a fost unirea blestemaților, pentru că Cristos s-a făcut blestem și păcat pentru a mântui păcătoșii, pentru a face pace între cele două popoare dărâmând dușmănia.

Petru înțelege misterul crucii tocmai văzând că este dărâmată dușmănia între „el și ai săi”, care sunt iudeo-creștinii, și „Corneliu și cei mulți care erau împreună cu Corneliu”, adică întreaga lume păgână… Altfel spus, a căzut cea mai mare diferență, cea mai mare dușmănie.

Și în acel moment înțelege crucea, dar n-a înțeles-o imediat. Iar dacă, peste puțin, i se întâmplă un alt lucru, nu înseamnă că-l înțelege imediat, ori că-l înțelege la lumina crucii…

Însă Domnul ne dă harul și ne spune aceste lucruri, ca să ne zică următorul mesaj: nu pretinde că ai înțeles, ține-ți mereu bine deschise urechile și amintește-ți că de fiecare dată când excluzi un om, Îl excluzi pe Fiul omului, adică pe Domnul.

Acest fapt nu înseamnă că toate religiile sunt egale, ci înseamnă că toate sunt diferite. Dar a noastră are o diversitate, iar diversitatea ei stă în faptul că nu exclude niciun om. Iar cine se pune să excludă pe cineva, se pune la nivelul unei alte religii, unde fiecare se definește prin ceea ce este, excluzându-i pe alții…

În tip ce religia noastră este „catolică”, adică după o totalitate care încă nu există, dar crește în această direcție… Și fiecare închidere ori excludere o face să nu mai fie catolică.

Să vedem ce urmează, adică felul în care acestea pe care le-a înțeles intră în întreaga istorie a lui Israel și-n întreaga istorie a lui Isus care se realizează în acel fapt precis, tot așa cum se realizează în fiecare eveniment.

vv. 36-38

³⁶ El a trimis fiilor lui Israel cuvântul său, care aduce vestea cea bună a păcii prin Isus Cristos. Acesta este Domnul tuturor. ³⁷ Voi știți ceea ce s-a petrecut în toată Iudeea, începând din Galileea, după botezul pe care l-a predicat Ioan: ³⁸ cum l-a uns Dumnezeu pe Isus din Nazaret cu Duhul Sfânt și cu putere. Acesta a trecut făcând bine și vindecându-i pe toți cei care erau stăpâniți de diavol, pentru că Dumnezeu era cu el.

În aceste versete avem sinteza vieții lui Isus, care este Cuvântul trimis de Dumnezeu. Protagonistul este acest Cuvânt, pe care Dumnezeu l-a trimis fiilor lui Israel. Deci începe cu V.T. citând Is. 52,7 „Cât de frumoase sunt pe munţi, picioarele trimisului care vesteşte pacea, a solului de veste bună, care dă de ştire mântuirea, care zice Sionului: Dumnezeul tău este împărat!”

În limba greacă, aceste trei versete din F.Ap. sunt o singură frază, pentru a exprima că istoria mântuirii este unică: este acest Cuvânt trimis de Tatăl lui Israel, care realizează vestea bună; și face acest lucru prin Domnul Isus, care este Domnul tuturor.

Isus este întâiul născut, unul născut al Tatălui, poartă în Sine binecuvântarea Tatălui, binecuvântarea dată lui Avraam și, prin urmașii lui, dată tuturor popoarelor.

Isus este acest Cuvânt care a adus pacea tuturor popoarelor, căci într-adevăr este Domnul tuturor.

Și odată cu Isus, Dumnezeu ni se revelează – în sfârșit – cine este: El este Tatăl tuturor. Domnul este unul singur, iar noi toți suntem fiii Săi. Toate acestea se împlinesc în Isus și sunt făgăduința făcută lui Avraam, lui Israel, care se împlinește în Isus.

Apoi continuă: „Voi Îl cunoașteți”. Petru le vorbește păgânilor. De fapt și păgânii Îl cunosc, căci sunt acolo, în Israel.

Apoi va explica faptul că acest Cuvânt pe care voi îl cunoașteți este tocmai Isus.

Ce cunosc?

Ei cunosc ce s-a întâmplat în Iudeea, începând din Galileea, după Botez. Dacă ne amintim, toate Evangheliile încep în Galileea, cu relatarea botezului lui Isus. Ca început al întregii realizări a planului lui Dumnezeu, se pune exact Botezul.

Evangheliile ne spun că a fost făcut la treizeci de ani.

De ce Botezul este începutul păcii în întreaga lume?

Pentru că la Botez, Isus, Fiul lui Dumnezeu, s-a făcut fratele tuturor păcătoșilor, s-a pus la rând cu toți păcătoșii. În loc să-i judece și să-i osândească, s-a arătat solidar cu ei.

La Botez, Dumnezeu a luat asupra Sa toate limitele: răul, păcatul întregii omeniri, și s-a amestecat cu toți, s-a făcut cel din urmă dintre toți, s-a făcut blestem și păcat, pentru ca niciun om să nu mai fie un păcătos blestemat.

Botezul pe care Isus l-a primit la treizeci de ani este un gest simbolic al întregii Sale vieți de dinainte de Botez.

Ce a făcut Isus timp de treizeci de ani?

S-a lăsat botezat, s-a adâncit în viața de zi cu zi, pe care toți o trăim… A fost prunc mic, a învățat să umble, să vorbească, a trăit toate relațiile bune, frumoase, dificile, a crescut, a avut greutăți, a muncit, a transpirat, a plâns. Timp de treizeci de ani a trăit la fel cum trăim toți…

Întreaga noastră viață – și-n aspectele ei banale – este mântuită de această solidaritate, care este în totalitate divină. În acei treizeci de ani, Dumnezeu a luat-o asupra Sa și astfel întreaga viață este sfântă/sfințită. Iar în cei trei ani în care și-a desfășurat ministerul Său (slujirea Sa), n-a făcut nimic altceva decât să vestească Cuvântul și să spună ceea ce a făcut în cei treizeci de ani: că s-a făcut fratele tuturor. Pentru că Dumnezeu îi iubește pe toți, iar iubirea ne face similari, ne face frați.

Pe lângă faptul că Botezul ne arată ce a făcut Isus în timpul întregii Sale vieți, ne prevestește ce va face în următorii trei ani: va pătrunde definitiv în umanitatea noastră, pe Cruce, loc în care îl ajunge din urmă, îl reîntâlnește pe fiecare om. Unde? În Iad, în pierzanie, în părăsirea lui Dumnezeu, în rău, în păcat. Și aceasta este mântuirea universală…

Și toate aceste lucruri Petru le pricepe în acel moment, văzându-i pe cei pe care el îi considera păcătoși că sunt oameni, frații săi… Și înțelege acest adevăr pentru prima dată: „Cu adevărat înţeleg că Dumnezeu nu este părtinitor” (v. 34b). Mai mult, toți suntem preferații Săi, ca fii, pentru ca să știm că și alții sunt preferații Săi. Toți suntem fii.

Petru vorbește unor oameni care nu provin din lumea făgăduințelor, nu vin din lumea Scripturii… Deși textul ne vorbește despre rugăciunile și milosteniile lui Corneliu.

Petru le spune: „Voi ştiţi Cuvântul care a fost [s-a întâmplat] în toată Iudeea” (v. 37a).

Noi avem unele dificultăți să considerăm Cuvântul Evangheliei, precum l-au privit primii creștini care L-au întâlnit pe Domnul și i-au cunoscut pe apostoli: acest Cuvânt s-a întâmplat în trup…

Întâmplarea era cu adevărat o întâmplare de trup, de oase, de cărări. Așadar, avem nevoie în credință ca să ne întoarcem la această întâmplare/eveniment, la ceva ce s-a întâmplat, iar noi, astăzi, prin viața noastră și prin sensibilitatea noastră, suntem chemați să-i înțelegem semnificația, pentru că se vorbește despre Unul viu. Altfel spus, întâmplarea îl privește pe Unul care a traversat întreaga noastră viață, inclusiv moartea, și în virtutea faptului că este viu, este o întâmplare care privește astăzi-ul nostru.

Versetul 38 continuă pe această linie: Isus din Nazaret, trupul concret, el este întâmplarea.

Ce s-a întâmplat?

Că Dumnezeu l-a uns cu Spirit Sfânt, consacrat de Spiritul lui Dumnezeu, Mesia.

Spiritul este viața lui Dumnezeu.

Viața lui Dumnezeu este iubirea cu care El este „îmbibat”. El este Fiul iubit în totalitate de Tatăl. Însă trupul Său Îl mărturisește pe Spiritul lui Dumnezeu; în trupul Său trăiește Spiritul Sfânt.

Spiritul Sfânt s-a coborât trupește, în formă de porumbel… Și este acest Spirit, care este însuși Dumnezeu, care a dat viață lumii, și este acest Spirit pe care Isus îl vestește și-L dă tuturor.

Cum se comunică acest Spirit în mod concret?

Vom vedea că pe Cruce ni-L comunică în mod direct.

Dar ce a făcut Isus în cei trei ani de viață publică?

A trecut, ajutând și vindecând pe toți cei supuși diavolului, pentru că Dumnezeu era cu El. Altfel spus, întreaga acțiune/lucrare a lui Isus este numită ca fiind „ (un) a face binele”.

Luca, atunci când vorbește despre cei doi tâlhari răstigniți împreună cu Isus – care sunt icoana fiecăruia dintre noi – se întreabă: ce face omul ca meserie, profesie?

Profesia principală a omului este cea de a face/săvârși răul. Este adevărat că modul de a-l face este diferit, căci un om îl înfăptuiește din postura sa de profesor, altul din postura sa de muncitor, de preot… Fiecare, așa cum poate…

În ce constă răul?

În a pune în centru propriul eu, deci, în a ne separa de alții. Acesta este răul!

În schimb, Isus a trecut făcând binele!

Și cum a făcut binele? Vindecând pe toți cei înrobiți de diavol.

Întreaga Evanghelie este un exorcism care ne vindecă de subjugarea și de oprimarea diavolului.

Diavolul este separatorul. Separatorul este cel care ne lipsește/privează de fraternitate și de comuniunea cu Tatăl.

Mai presus de toate, diavolul este mincinosul care ne dă o imagine falsă despre Dumnezeu, despre sfințenia lui Dumnezeu ca fiind Cel care ne judecă și osândește. Prin urmare, noi judecăm și osândim și devenim ca acel dumnezeu pe care-l avem în capul nostru.

Isus ne-a vindecat de imaginea falsă despre Dumnezeu prin cruce, dându-și viața pentru păcătoși. Dumnezeu nu judecă, nu osândește, nu e stăpânul nimănui, ci se dă pe mâna tuturor. Dumnezeu este Tatăl care nu-și osândește fiii, ci-și dă viața pentru fii, și-i iubește mai mult decât se iubește pe Sine.

Iar Fiul s-a comportat față de noi la fel ca Tatăl. Și aceasta este Evanghelia.

Fără să excludă pe cineva.

De ce?

Pentru că Dumnezeu era cu El.

În timp ce noi ne-am îndepărtat de Dumnezeu, Isus este însuși Dumnezeu care a venit la noi și ne-a revelat cine este Dumnezeu. Iar Dumnezeu stă cu El până la moarte, și încă-n moartea pe Cruce, până în abis.

Așadar, în Isus, Dumnezeu a venit să ne caute în fiecare pierzanie a noastră, în toate nenorocirile noastre.

E frumoasă această sinteză: „Acesta care a umblat făcând bine şi vindecând pe toţi cei asupriţi de diavolul, pentru că Dumnezeu era cu El” v. 38b. Isus ne vindecă de adevăratul rău, care constă în a fi supuși diavolului, celui care ne privează de iubire și de comuniune, ne separă de noi înșine și de alții, așa cum ne-a separat de Tatăl.

Să ne oprim asupra ultimelor versete, care sunt Simbolul Apostolic. Până aici am avut doar introducerea la acest Simbol…

vv. 39-43

³⁹ Noi suntem martori la tot ce a făcut în ținutul iudeilor și în Ierusalim. Pe el l-au omorât atârnându-l pe lemn. ⁴⁰ Pe acesta Dumnezeu l-a înviat a treia zi și a îngăduit să se arate ⁴¹ nu întregului popor, ci nouă, martorilor aleși mai înainte de Dumnezeu, care am mâncat și am băut cu el după ce a înviat din morți, ⁴² și ne-a poruncit să predicăm poporului și să dăm mărturie că el a fost pus de Dumnezeu judecător al celor vii și al celor morți. ⁴³ Toți profeții dau mărturie despre el că oricine crede în el primește iertarea păcatelor prin numele lui”.

În aceste versete avem toate articolele de credință, ai căror martori sunt apostolii care L-au văzut pe Isus, martori ai tuturor lucrurilor pe care le-a făcut. Iar Luca a scris Evanghelia sa pentru a-i spune lui Teofil, în mod ordonat, adică cititorului său, care suntem noi, toate câte Isus a început să le facă și să le spună.

Și noi, după ce am citit Evanghelia, cunoaștem aceste lucruri și devenim martorii lor, dacă le facem.

Calitatea de martori ai celor dintâi nu este un privilegiu, ci este o slujire adusă altora… Martor este cel care a făcut/avut experiența lucrului de care vorbește și oricine a făcut experiența are datoria de a o mărturisi. Nu poate să nu mărturisească, pentru că experiența sa este experiența de a fi iubit de Tatăl.

Dacă ești iubit de Tatăl, automat mărturisești iubirea Tatălui fratelui, fapt care înseamnă a-ți iubi fratele.

Așadar, toți, în mod necesar, suntem martori ai acestei iubiri.

Să nu uităm că mărturia este categoria fundamentală a istoriei și a culturii. Toate câte le avem, le avem pentru că ne-au fost mărturisite de alții.

Niciunul dintre noi n-a inventat scrisul, curentul electric ori alte lucruri asemănătoare, dar acestea au ajuns la noi prin cei care le-au descoperit, le-au experimentat, le-au calculat și acum sunt folosite de noi. Vedem acest adevăr din ceea ce facem.

Tot la fel, apostolii sunt martorii acelui Isus „care a umblat făcând bine şi vindecând pe toţi cei asupriţi de diavol”. În sfârșit, și Petru este vindecat de asuprirea diavolului, pentru că, în sfârșit, a înțeles că Dumnezeu nu vrea să separe pe niciunul dintre oameni, căci El este Tatăl tuturor. Iar Petru începe să-i vindece și pe alții prin vestirea acestor lucruri.

„Şi noi suntem martori pentru toate cele ce a făcut El în ţara iudeilor şi în Ierusalim”: sunt cei trei ani ai vieții publice. Apoi, „Pe Acesta L-au omorât, spânzurându-L pe lemn”. Este frumoasă această sinteză a întregii vieți a lui Isus. Pentru toate lucrurile pe care El le-a făcut, vindecând și făcând binele, ce recompensă a avut? „Pe Acesta L-au omorât, spânzurându-L pe lemn”.

Care a fost apogeul lucrării lui Isus? Ce a primit pentru tot binele pe care l-a făcut?

A fost numărat printre tâlhari, a fost răstignit pe cruce ca răufăcător. Și fiind osândit ca păcătos, hulitor, rebel, El s-a făcut solidar cu păcătoșii și cu tot omul care era departe de Dumnezeu.

Crucea este punctul cel mai îndepărtat de Dumnezeu. Iar pe Cruce Dumnezeu este aproape de fiecare părăsit de El. Iar Isus a ajuns pe Cruce pentru că spunea că Dumnezeu, decât să judece ori să osândească, se lasă El omorât. Pentru că Dumnezeu este iubire și iertare.

Așadar, pe Cruce Isus ne arată cine este Dumnezeu, împlinește lucrarea lui Dumnezeu, ni-L revelează pe Dumnezeu. De fapt, Luca numește răstignirea „theoria”, adică viziunea lui Dumnezeu, singura viziune a lui Dumnezeu. Pe Cruce-L vedem pe Dumnezeu față în față. Tocmai pe acel lemn pe care El s-a făcut cel din urmă dintre toți oamenii. De acum, cel din urmă dintre oameni îl are aproape pe Dumnezeu, căci Dumnezeu a murit pentru el. Iar acest fapt reprezintă mântuirea universală. Avem pacea universală, despre care vorbește întreaga Biblie, începând de la Avraam, de la făgăduința făcută lui Avraam și fiilor săi, și, prin urmașii săi, tuturor neamurilor. Așadar, pacea universală – pentru întreaga lume – se realizează tocmai pe cruce.

Iar Petru înțelege acest adevăr tocmai în acest moment, când el e nevoit să intre în casa unui păgân pentru întâia oară, constrâns de soldați, de Spiritul Sfânt și de Dumnezeu, care i-a vorbit.

S-au pus în mișcare cerul, pământul, romanii, soldații și Spiritul Sfânt, pentru a-l introduce pe Petru în acea casă în care a intrat, așa cum Isus a intrat în grădină; sunt aici, dacă doriți să mă ucideți… Pentru a face lucrarea mântuirii…

Apoi vorbește despre „Acesta”. Acesta, care a fost răstignit. Pe Acesta, și nu pe un altul, l-a înviat…

Acesta este centrul întregului Crez creștin.

Crezul și dogmele nu sunt idei, ci fapte.

Să nu confundăm dogma cu ideile și cu doctrina… Doctrina este totalitatea interpretările noastre, care niciodată nu sunt dogmele, ci interpretările noastre date dogmelor. Căci este suficient să se schimbe schema mentală, căci ni se schimbă și interpretările… .

Faptele ne-au fost date, nu ideile…

Ideile ne-au separat încă de la început… Prin faptul că am pus un „quid”, adică un „și” înaintea Spiritului Sfânt, ne-am separat de Bisericile ortodoxe. Ne-am separat în numele Spiritului Sfânt, care are însușirea principală de a ne uni…

„Dar Dumnezeu L-a înviat a treia zi şi I-a dat să Se arate” (v. 40), [să se facă vizibil]… Dumnezeu lucrează în mod vizibil…

„Să arate, nu la tot poporul, ci nouă, martorilor, dinainte rânduiţi de Dumnezeu, care am mâncat şi am băut cu El, după învierea Lui din morţi” (v. 41).

Este foarte importantă învierea trupurilor (cf. 1Cor. 15), pentru că noi suntem trup și tocmai trupul trăiește ori după spiritul satanei (al egoismului), ori după Spiritul lui Dumnezeu, ca fiu al lui Dumnezeu.

Trupul nostru este adevăratul templu și trupul nostru este cel ce învie. În 1Cor, 15, cu ajutorul analogiei, Pavel ne explică felul în care trupul învie…

Iar ei au mâncat şi au băut cu El, după învierea Lui din morţi, timp de 40 de zile… Isus a trebuit să mai rămână după Înviere 40 de zile, plus alte 10 zile, pentru a-i ajuta pe ucenici să înțeleagă semnificația Crucii. Dar o înțelegem doar acum, mult timp „după”, dar niciodată nu-i înțeleasă în totalitate, căci apoi trebuie să o înțelegem în fiecare acțiune, în fiecare punct (moment) al istoriei.

Ce a făcut Isus în acele 40 de zile, pe lângă faptul că a explicat Scripturile?

A mâncat și a băut cu ei…

Acest „a mânca și a bea” este Euharistia.

„Împreună cu ei”, adică ei au început să trăiască Euharistia. Prima comunitate creștină, despre care vedem că avea totul în comun, stăruia în învățătura apostolilor, în rugăciune, punând bunurile în comun, astfel că între ei nimeni nu trăia în nevoie, căci timp de 40 de zile s-a antrenat împreună cu Isus – chiar pe nesimțite (fără să-și dea seama pe moment) – să trăiască astfel… Apoi au continuat să trăiască așa, din întâmplare… Nu înseamnă că au programat după aceea să trăiască așa…

În acele 40 de zile trăind împreună cu Înviatul, niciunul nu dorea să plece… Astfel au început să mănânce și să bea împreună, să trăiască împreună în mod constructiv, povestindu-și lucrurile frumoase, sensul vieții… Și acolo s-a născut comunitatea.

Ucenicii sunt martori la toate acestea. Iar noi încă trăim din această mărturie, căci și noi facem același lucru aici.

Se spune că ei „au mâncat și au băut cu El”. În evanghelie, Luca vorbește despre peștele deja prăjit, pe care Isus îl mănâncă înaintea lor…

Petru mărturisește că ucenicii mâncau cu El… Apoi un glas din cer îi va porunci lui Petru să mănânce… Va trebui să mănânce împreună cu Corneliu… Așa cum Isus-înviat a mâncat cu ei, păcătoșii, trădătorii, dușmanii Lui, Petru va mânca împreună cu Corneliu… Căci problema este cea de a mânca împreună: fraternitatea înseamnă a mânca împreună, și nu a-l mânca pe celălalt, ci a mânca împreună cu celălalt…

Astfel „ne-a poruncit”.

Să ne întoarcem la întrebarea pe care i-a adresat-o Corneliu: „Ce ți-a poruncit Domnul să ne spui?”

„Şi ne-a poruncit să propovăduim poporului şi să mărturisim”, să mărturisim strigând, pentru că această mărturie este o problemă de viață ori de moarte…

Cuvântul „mărturie” vestită în mod strigat îl aflăm în Lc. 16, 28, când bogatul îi spune lui Avraam să-l trimită pe Lazăr la frații săi: „Căci am cinci fraţi, să le mărturisească/spună lor acestea, ca să nu vină şi ei în acest loc de chin”.

Pentru că bogatul se chinuia, iar pentru noi chinurile sunt iadul, iar iadul a fost viața pe care i-a construit-o lui Lazăr…

Și văzându-l pe Lazăr, care înseamnă „Dumnezeu ajută”, spune: „Trimite-l la frații mei, ca să nu facă la fel ca mine”…

Iar Avraam îi răspunde: „Scuză-mă, Lazăr mereu a fost/a stat la ușa ta”…

Când noi vom recunoaște în Lazăr pe sărmanul Cristos ca frate, atunci cei șase frați vor deveni șapte… Când îl recunoaștem ca frate pe sărmanul Cristos, toți suntem frați…

Noi am venit să mărturisim toate acestea „că El este Cel rânduit de Dumnezeu să fie judecător al celor vii şi al celor morţi” (v. 42b).

Răstignitul – Cel ce și-a dat viața pentru toți păcătoșii, condamnat ca un păcătos, și care a învins moartea, tocmai pentru că s-a lăsat osândit ca răufăcător, osândit la moartea pe cruce – Acesta este judecătorul viilor și al morților. El este Cel care a ucis nu dușmanul, ci dușmănia și care ne mântuiește pe toți.

Și aceasta este mărturia supremă pe care trebuie să o dăm! A accepta că pentru noi toți sunt fiii lui Dumnezeu este o problemă de viață și de moarte. Dacă excludem și numai unul singur, Îl excludem pe Cristos, pe Dumnezeu.

„Despre Acesta mărturisesc toţi proorocii” (v. 43a). Aceste cuvinte au legătură cu Is. 57 care vorbește despre restaurarea Ierusalimului după exil: „Frumoase sunt picioarele celor care bine-vestesc (evanghelizează) pacea”… Dar toate Scripturile doresc să vorbească despre această pace, despre această făgăduință de binecuvântare făcută de Dumnezeu lui Avraam și tuturor popoarelor pământului, care s-a realizat odată cu această solidaritate cu toți oamenii, pe care Isus a arătat-o pe cruce și pe care Petru o înțelege pentru prima dată în acel moment în care se află înaintea păgânului care l-a constrâns să meargă la el (să iasă din vizuina sa).

În ce constă mărturia?

Mărturia înseamnă „dovada, proba adevărului”…

„Proba adevărului” – că toți suntem mântuiți – care este?

Este iertarea păcatelor!

„Că tot cel ce crede în El va primi iertarea păcatelor, prin numele Lui” (v. 43b).

Altfel spus, păcatul este falimentul, răul este separarea care există între persoane. Acesta este păcatul fundamental.

Acest păcat nu este iertat – păcatele nu se iartă, ci se iartă păcătoșii – aceste păcate sunt iertate/îndepărtate, adică este învinsă orice separare și orice rău!

De acum există doar iubire și comuniune cu toți. Aceasta este dovada că El a înviat. Aceasta e dovada că ei au (și noi am) primit Spiritul Sfânt. Altfel spus, avem o viață nouă, o creație nouă, în care într-adevăr ne simțim împăcați cu noi înșine și cu alții.

Gândiți-vă ce stare de iad trăiți, când în casa voastră există vreo tensiune cu partenerul, cu fratele sau cu fiii… Pacea există când are loc împăcarea.

Aceasta este dovada lui Dumnezeu – care este iubire – că poate re-cosi (re-face) prin har relațiile, nu prin fapte, ci prin numele Său, prin iubirea pe care El o are față de noi. Recurgând la har, la iubire, înțelegem că și păcatul și separarea devin locul în care noi ne împăcăm, pentru că acolo unde s-a înmulțit păcatul, a sporit și mai mult harul, adică iertarea… Și prin iertare se realizează toate.

Iertarea păcatelor este aproape dogma fundamentală, căci dacă nu există iertare, înseamnă că nimic nu este adevărat. Pentru că tocmai iertarea păcătosului îl eliberează pe păcătos de păcat și creează comuniunea, împăcarea și fraternitatea, prin numele Său.

Iar acest dar este dat fiecărui om care crede în El.

Cuvântul „om” este fundamental în acest capitol: toți sunt egali, adică oameni.

Iertarea este valabilă pentru fiecare om, ea nu este oferită/primită în baza rasei, sau a convingerilor proprii, ci în baza credinței în El, e nevoie să ne încredințăm Lui care este Cuvântul trimis nouă de Dumnezeu și care a făcut toate câte noi le-am văzut în acest Crez apostolic.

Așadar, lumea nouă vine nu prin faptele legii, nu prin prescrieri, interziceri sau norme, ci prin credința în El, așa cum stă scris în 1Io. 4,16: „Şi noi am cunoscut şi am crezut iubirea pe care Dumnezeu o are către noi”. Aceasta este sinteza întregii credințe în Isus. Iar dacă tu crezi în această iubire infinită pentru tine, atunci tu transmiți această iubire infinită tuturor celorlalți, pentru că tu ești egal tuturor celorlalți. Ești un om. Și El ne iubește pe toți așa… În acest punct Petru este foarte „paulin”.

Aceasta frază din urmă ar putea fi scrisă într-una dintre scrisorile lui Pavel, deci este foarte tare convergența dintre cei doi. Totuși, acest fapt nu-i va ajuta să nu se certe fix pe această temă… Dar acest episod ne va fi povestit în F.Ap. 15, căci Pavel de abia a intrat în scenă, cf. F.Ap. 9.

În acest moment al povestirii încă nu știm cum va evolua istoria lui Pavel, dar, între timp, Petru, cu ajutorul Spiritului lui Dumnezeu, al soldaților, ajunge la această înțelegere decisivă… Iar motivul pentru care este decisivă, îl vom vedea în următoarea cateheză…

Să ne gândim la dificultățile avute de Petru: pentru a se clinti, pentru a crește în credință, a avut nevoie de toate puterile cerești, de îngeri, de Dumnezeu, de soldați, de pânză… Cred că și-n zilele noastre este la fel cu fiecare dintre noi, pentru că istoria se repetă… A ne debarasa de convingerile noastre sacre și care nu pot fi negociate, este marea luptă pe care o duce Dumnezeu cu noi… El vrea să ne ajute să pricepem că singurul principiu ce nu poate fi negociat este iubirea față de aproapele…

Aici vrea să ne conducă Spiritul Sfânt – și vom vedea în următoarea cateheză – care coboară fără impunerea mâinilor, vine pe contul Său, spunând: „În sfârșit, pot fi primit!”

E acest cuvânt și sunt aceste fapte – cuvânt și fapte împreună – care au pregătit primirea Spiritului…

Pentru că Spiritul Sfânt vrea să vină mereu, El există mereu, darul mereu vrea să se dăruiască, iubirea mereu vrea să iubească, doar că El caută puțin pământ (om) care să-l primească…

Iar acum Îl primesc…

Să-i cerem și noi Domnului să putem primi Spiritul, ca să fim îmbrăcați în darurile Sale…