Poate, oare, cineva să oprească apa?

Un tânăr zelos i-a pârât pe Eldad şi pe Medad lui Moise, pentru că profetizau. „Şi răspunzând, Iosua, fiul lui Navi, slujitorul lui Moise, unul din aleşii lui, a zis: „Domnul meu Moise, opreşte-i!” Moise însă i-a zis: „Nu cumva eşti gelos pe mine? O, de ar fi toţi proroci în poporul Domnului şi de ar trimite Domnul Spiritul Său peste ei!”” (Num. 11,28-29). A nega apa și spiritul este sportul preferat al oamenilor practicanți, buni și zeloși.

În această povestire, în ciuda tuturor împotrivirilor lui Petru, spre surpriza și neplăcerea sa, Spiritul se revarsă nu numai peste poporul lui Dumnezeu, ci și peste păgâni, dintre care cei dintâi sunt Corneliu și cei din familia sa…

Apa merge mereu acolo unde trebuie să curgă. Dacă vaporii urcă de pe pământ la cer, apa coboară din cer pe pământ, și merge mereu tot mai în jos, până când se revarsă în mare…

Apa, la fel ca viața, nu poate fi oprită/negată nimănui. Tot la fel, Dumnezeu nu-i neagă nimănui darul Spiritului Sfânt: vrea să se comunice fiecărui trup.

Întâlnirea dintre Petru și Corneliu se încheie cu pecetea Spiritului, iar apoi Petru îl botează.

În ciuda faptului că Dumnezeu dispune de viziuni și extaze pentru a lucra în inima oamenilor – iar în textul nostru notăm că s-a folosit de ele – niciunuia dintre cei doi nu i-a fost clar ce urma să se întâmple: a devenit clar datorită supunerii ambilor față de glasul Domnului, care l-a condus pe fiecare să-l întâlnească pe celălalt.

Dumnezeu le revelează ce vrea în ceea ce se întâmplă în mutările (deplasările)
și-n dubiile, în fricile și-n întâlnirea dintre cei doi, toate descrise „cu încetinitorul”, pentru a ne arăta că sunt lungi și pline de osteneală.

Istoria mântuirii nu vine numai de la Cuvântul Său, ci de la istoria concretă, realizată de cei care ascultă Cuvântul. Dacă Petru și Corneliu n-ar fi ascultat și urmat Cuvântul, nimic nu s-ar fi întâmplat. Acest fapt este valabil mereu și-n cazul tuturor oamenilor.

Din această cauză, Dumnezeu se revelează în evenimentele celor care ascultă Cuvântul, și nu în ideile pe care un om le poate deduce. Cuvântul este act pur!

Petru, cu raționamentele și cu împotrivirile sale, niciodată nu s-ar fi mișcat. În cel mai bun caz, ar fi scris o Scrisoare apostolică despre „curat și necurat”.

Umilința lui Petru, care se încredințează cu teamă soldaților care vin să-l ia, a făcut să izvorască revelația: mântuirea izvorăște din Cuvânt, dar se realizează în fapte.

În acest text vedem Spiritul care coboară, în timp ce Petru le vorbește păgânilor despre Isus, chiar mai înainte ca el să-i boteze și să-și pună mâinile peste ei…

Pentru Petru și ceilalți ucenici n-au fost suficienți cei trei ani petrecuți cu Isus: este nevoie încă de patruzeci de zile după Înviere și de alte zece după Înălțare, pentru a primi Spiritul…

Dat fiind faptul că mărturia lor este întemeietoare și pentru noi, trebuiau să „devină” misiunea/realitatea pentru care au fost aleși tocmai străbătând un drum lung de experiență.

Spiritul este suveran, El lucrează în lume acolo unde vrea și cum vrea, în special în afara schemelor/planurilor noastre. Nici Petru și nici Simon – Magul nu dețin monopolul asupra Spiritului. Lucrarea lui Dumnezeu ne anticipă în istorie prin Spiritul Său, care mișcă inima persoanelor.

Din această cauză Cuvântul este eficient: evocă și ne amintește ceea ce deja Dumnezeu a pus în inima fiecărui om. Suntem creați de El, pentru El și în El existăm (Col. 1,16); în El suntem și în El respirăm: noi suntem neamul Lui (F.Ap. 17,28). El este în noi mai intim decât suntem noi. Cuvântul Său bate la inima noastră (Apoc. 3,20). Noi Îi deschidem pentru că este însuși Cuvântul, este ființă din ființa noastră, care în Cuvânt se recunoaște…

Cuvântul care ne dă posibilitatea să devenim fiii lui Dumnezeu este începutul și sfârșitul/scopul a toate, dându-ne Mărirea care ne descoperă (cf. Io. 1,1).

Acest capitol nu marchează doar intrarea ne-iudeului în credința creștină: cap. 10-15 sunt un mare exemplu de discernământ înaintea lui Dumnezeu și a dinamicilor sale, care comportă deschiderea creștinismului față de „omul” din orice rasă ori cultură.

Istoria fiilor lui Avraam niciodată n-ar fi avut caracteristica ei de universalitate fără ceata profeților care încontinuu au rescris-o și au actualizat-o.

Tot la fel, creștinismul n-ar fi o religie universală, ci o simplă erezie iudaică, fără Pavel și fără cei care, după el, au transmis mai departe Cuvântul.

Împărțirea textului:

1. 44, revărsarea Spiritului peste păgâni este suverană și liberă, la fel ca peste apostoli;
2. 45, uimirea iudeo-creștinilor;
3. 46, a vorbi în limbi pentru a-l preamări pe Dumnezeu;
4. 47, Petru ne îndeamnă să nu împiedicăm lucrarea lui Dumnezeu;
5. 48, Botezul în numele lui Isus…

Se citește Lc. 1, 46-55

⁴⁶ Maria a spus: „Sufletul meu îl preamărește pe Domnul ⁴⁷ și duhul meu se bucură în Dumnezeu, Mântuitorul meu, ⁴⁸ pentru că a privit umilința slujitoarei sale; iată că de acum toate generațiile mă vor numi fericită, ⁴⁹ pentru că Cel Puternic mi-a făcut lucruri mari: sfânt este numele lui. ⁵⁰ Îndurarea lui față de cei ce se tem de el este din generație în generație. ⁵¹ Și-a arătat puterea brațului său: i-a risipit pe cei mândri cu planurile inimii lor; ⁵² i-a răsturnat pe cei puternici de pe tronuri și i-a înălțat pe cei umili; ⁵³ i-a umplut cu bunuri pe cei flămânzi, iar pe cei bogați i-a trimis cu mâinile goale; ⁵⁴ a venit în ajutorul lui Israel, slujitorul său, amintindu-și de îndurarea sa, ⁵⁵ după cum a promis părinților noștri, lui Abraham și urmașilor lui pentru totdeauna”.

Dacă privim istoria fiilor lui Avraam, adică marea făgăduință făcută lui Israel cu tot ceea ce înseamnă, înțelegem că niciodată n-ar fi avut caracteristica de universalitate fără acea ceată de profeți care mereu au rescris-o și au actualizat-o, plătind mereu cu viața lor, fiind uciși de cei puternici, care nu erau de acord cu aceste schimbări… Acest fapt este interesant și descris în „Scrisoarea către evrei”. Dar și Isus spune: „Voi sunteți martorii tuturor celor pe care părinții voștri i-au ucis, iar voi faceți la fel”…

Creștinismul n-ar fi o religie universală, ci ar fi o sectă eretică iudaică, dacă n-ar fi existat Pavel și toți cei după el, care au împiedicat Biserica să se închidă într-o sectă…

Notăm că problemele despre care se vorbește în F.Ap. sunt problemele constante din viața Bisericii.

Așa cum Evanghelia este veșnică și ni-L prezintă pe Acel Isus pe care niciun om nu-L poate schimba și felul în care El a trăit noutatea iubirii Tatălui față de toți frații, tot la fel, în F.Ap. ni se descriu toate dificultățile pe care noi le avem pentru a trăi noutatea iubirii Tatălui față de toți frații…

La un moment dat, comunitatea a atins un anume echilibru și era ispitită să spună: „Acum ne oprim la acest nivel, căci mai departe nu putem merge, deci ceilalți (păgânii) rămân afară”… În acest fel s-ar reduce creștinismul la o mică sectă închisă în sine, având ideile sale, limbajul ei ciudat, pretinzând ca alții să-l învețe și să-l înțeleagă. Dar acest fapt este teribil…

De-a lungul istoriei, Papa a condamnat în numele lui Dumnezeu. E urât să osândim în numele lui Dumnezeu! Noi riscăm să facem din comunitatea creștină ceva străin de lume, o comunitate care condamnă, care face discriminări… Isus ne spune că așa se comportă națiunile lumii, dar între noi să nu fie așa…

Temele din F.Ap. sunt mereu actuale… Riscăm să creăm o mică comunitate închisă, iar de la ceilalți să pretindem să învețe alfabetul credinței creștine… Dar când vom învăța noi – creștinii – alfabetul celor din lume, așa cum a făcut Isus? Isus nu vorbea în latină ori în greacă, ci cu limbajul din Galileea, folosind limba locului.

Trebuie să fim mereu atenți, căci nu înseamnă că, odată ce am rezolvat o problemă, ea este rezolvată pe vecie… Căci, dacă ar fi așa, ar însemna că odată ce ai respirat, ți-ar fi suficient pe vecie… Dar nu este adevărat! Căci, până când trăiești, trebuie să respiri mereu… Și fiecare respirație are dificultățile ei: aerul inspirat trebuie să fie nou, apoi trebuie expirat (dat afară), apoi trebuie să primești alt aer nou… Până când ne simțim bine, respirăm în mod automat în trupul fizic… În schimb, trupul social acceptă mai greu faptul că noi mereu suntem legați de un fir, că viața o primim în dar în fiecare moment, că-n fiecare moment o restituim și că aceasta este viața…

Și acest fapt ne face pe toți umani, frați ai tuturor. Iar acest fapt este demnitatea noastră: să știm că suntem iubiți infinit de Dumnezeu și că inclusiv moartea noastră nu este despărțire, ci este comuniune cu El și cu toți.

Contextul versetelor…

Capitolul 10 din F.Ap. este fundamental, pentru că pentru întâia oară deschide Creștinismul față de păgâni, față de noi… Prin înger, Dumnezeu îi poruncește sutașului Corneliu să trimită la Petru trei bărbați care să-l aducă în casa sa. În același timp, Dumnezeu îi dă o vedenie lui Petru, făcând să coboare înaintea sa acel cearșaf în care se găseau toate animalele, iar glasul Tatălui îi spune lui Petru: „Ia și mănâncă!” Petru răspunde de trei ori că niciodată nu va mânca așa ceva. Iar vocea îi răspunde lui Petru să nu numească necurat ceea ce Dumnezeu a curățat.

Petru n-a înțeles semnificația acestei vedenii. Dar în acel moment sosesc trimișii lui Corneliu la casa în care Petru era găzduit. I se spune lui Petru că este căutat.

Petru îi întreabă „Pe cine căutați?”. Și apoi le zice: „Sunt eu”. Ni se pare că retrăim agonia lui Isus în Grădina Ghetsimani.

Și în timp ce Petru merge spre ei, Spiritul Sfânt îi spune: „Mergi cu ei, fără să te împotrivești”.

Petru ia cu el alți creștini, cu care merge la Corneliu… Când ajunge, Corneliu îi iese înainte și i se închină… Iar Petru îi spune: „Ridică-te, căci și eu sunt un om”… Este adevărata convertire a lui Petru, care descoperă pentru prima dată că și el este un om, la fel ca toți ceilalți…

Corneliu îl conduce în casa sa, iar deschizând ușa, Petru vede o mare mulțime, care-l așteaptă… Iar în spatele acelei uși suntem noi toți, care ne tragem din Corneliu…

În casă, amândoi își povestesc vedeniile pe care le-au avut. Apoi Corneliu îi spune lui Petru: „Spune-mi ceea ce Domnul ți-a poruncit să-mi spui”…

Petru este surprins, căci nu știe ce i-a poruncit Domnul să-i spună lui Corneliu. Singurul lucru pe care-l știa este istoria lui Isus. Deci i-o povestește. Și este primul Simbol Apostolic, căci Petru a povestit în ordine cum s-au întâmplat lucrurile: „Isus din Nazaret, cum a uns Dumnezeu cu Spiritul Sfânt şi cu putere pe Acesta, care a umblat făcând bine şi vindecând pe toţi cei asupriţi de diavolul, pentru că Dumnezeu era cu El. Şi noi suntem martori pentru toate cele ce a făcut El în ţara iudeilor şi în Ierusalim; pe Acesta L-au omorât, spânzurându-L pe lemn. Dar Dumnezeu L-a înviat a treia zi şi I-a dat să Se arate, nu la tot poporul, ci nouă, martorilor, dinainte rânduiţi de Dumnezeu, care am mâncat şi am băut cu El, după învierea Lui din morţi. Şi ne-a poruncit să propovăduim poporului şi să mărturisim că El este Cel rânduit de Dumnezeu să fie judecător al celor vii şi al celor morţi. Despre Acesta mărturisesc toţi prorocii, că tot cel ce crede în El va primi iertarea păcatelor, prin numele Lui.” (F.Ap. 10, 38-43)

În acest loc ne-am oprit, căci, după iertarea păcatelor în Numele Său, se întâmplă un lucru neașteptat, care-l surprinde pe Petru și-l face din nou să intre în extaz.

Se citește F.Ap. 10, 44-48

⁴⁴ În timp ce Petru mai rostea încă aceste cuvinte, Duhul Sfânt a coborât asupra tuturor celor care ascultau cuvântul. ⁴⁵ Credincioșii circumciși care veniseră cu Petru erau uimiți că darul Duhului Sfânt se revărsase și asupra păgânilor. ⁴⁶ Căci îi auzeau pe ei vorbind în limbi și preamărindu-l pe Dumnezeu. Atunci, Petru a spus: ⁴⁷ „Poate oare cineva să le refuze apa, pentru ca aceștia, care l-au primit pe Duhul Sfânt ca și noi, să fie botezați?” ⁴⁸ Și a poruncit ca ei să fie botezați în numele lui Isus Cristos. Atunci ei l-au rugat să mai rămână câteva zile.

Versetele ne prezintă cel mai mare eveniment care a avut loc după Rusalii.

La Rusalii, Spiritul s-a coborât peste apostoli. Apoi, apostolii, prin punerea mâinilor, L-au transmis altora. Dar acum, pe cont propriu, mai înainte ca Petru să termine predica, Spiritul Sfânt coboară pentru prima dată… la fel cum a coborât peste apostoli.

Pentru a coborî peste apostoli, Spiritul Sfânt a avut nevoie ca ei să petreacă trei ani împreună cu Isus, plus alte patruzeci de zile după Înviere (iar apostolii încă nu înțelegeau, căci L-au întrebat: „Acesta e momentul în care sosesc ai noștri?”), plus alte zece zile după Înălțare… Și peste apostoli, Spiritul a coborât pe neașteptate.

Și așa cum s-a coborât peste apostoli, tot la fel, pentru prima dată, se coboară pe cont propriu peste păgâni, fără medierea lui Petru. În tip ce ascultă în numele Său, Spiritul Sfânt coboară…

Avem o lungă pregătire în vederea acestei coborâri a Spiritului. Ultima constă în faptul că Petru a vorbit de Isus (iar Spiritul ale legătură cu Cuvântul, care-i Spirit și Viață).

Această mare noutate – căci fără ea n-ar exista creștinismul – este pregătită de Dumnezeu în mod îndelungat. Mai întâi l-a pregătit pe păgân, apoi pe Petru, dar n-a fost suficient. Atât păgânul, cât și Petru, au ascultat de Cuvânt, dar niciunul dintre ei nu știa ce va urma… Când s-au întâlnit, și-au povestit istoriile, dar nu știau ce urma să se întâmple…

Iar după aceea, când Petru – îndemnat de Corneliu – îi spune ceea ce el știe despre Isus, ei nu anticipau ce urma să se întâmple…

Spiritul coboară pe cont propriu…

Poate că Petru a simțit o dezamăgire, căci el trebuia să i-l dăruiască. Însă primul lucru ce-i vine în minte este: „Poate, oare, cineva să oprească apa, ca să nu fie botezaţi aceştia care au primit Spiritul Sfânt ca şi noi” (v. 47)? Petru a cugetat să le impună unele condiții, nu se aștepta la coborârea pe cont propriu a Spiritului…

Acesta este modul în care Dumnezeu lucrează în istorie, în mod suveran, în inima tuturor persoanelor.

Numai dacă asculți Cuvântul și-L împlinești, și în baza întâlnirilor cu alții știi să discerni ceea ce se întâmplă, înțelegi voia lui Dumnezeu, iar El poate lucra.

Căci dacă Corneliu nu i-ar fi trimis pe ai săi să-l aducă pe Petru, n-ar fi coborât Spiritul; dacă Petru n-ar fi mers cu ei, nu s-ar fi coborât Spiritul.

Acest dar al Spiritului – care este pecetea/dovada acțiunii lui Dumnezeu – este mijlocit de un drum lung de ascultare a Cuvântului și de evenimente care nu pot fi controlate de noi. Și numai făcând aceste lucruri – cele indicate de înger – ei înțeleg câte ceva, iar la urmă au marea surpriză a ceea ce ei nu înțelegeau: „Cum de însuși Spiritul Sfânt coboară?”

Dumnezeu întotdeauna lucrează fix așa în istorie. Pentru că în creație, Dumnezeu lucrează 24 de ore pe zi. Dacă nu, toate s-ar prăbuși.

Apoi, Dumnezeu este prezent în inima fiecărui om. Căci întreaga creație, prin inima omului, prin cunoașterea darului lui Dumnezeu, se reîntoarce la Dumnezeu, ca Dumnezeu să fie totul în toți. Este vorba de întruparea totală a lui Dumnezeu în lume, pentru că planul lui Dumnezeu este cel de a se dărui tuturor.

Din această cauză trebuie să avem capacitatea de a ne mișca în mod constant și de a nu ne închide în noi, niciodată. Pentru că Dumnezeu lucrează în mod statornic; pentru că istoria se schimbă; lumea se schimbă, iar dacă noi nu ne mișcăm (dacă noi nu depășim) dincolo de dubiile și de împotrivirile noastre… Dubiile și împotrivirile lui Petru au fost descrise „cu încetinitorul”, pentru a ne transmite că el avea multe împotriviri…

Ceea ce i s-a întâmplat lui Petru ni se întâmplă și nouă în mod neschimbat în viață: pe Dumnezeu Îl înțelegem nu prin ideile noastre, nu prin deducerile noastre, nici prin cele izvorâte din Cuvântul lui Dumnezeu, ci-L înțelegem datorită ascultării (supunerii) noastre a Cuvântului lui Dumnezeu, având ochii deschiși pe realitatea din jur, care ne indică ce să facem. Și aici Îl vedem pe Dumnezeu în acțiune. Și, până la urmă, El revarsă Spiritul Său, adică darul de Sine. Pentru că Dumnezeu este realitate, nu este o idee.

În spate avem o viziune pozitivă despre lume și despre om, pe care trebuie să o recuperăm: într-adevăr, Dumnezeu este prezent în inima fiecărui om, căci în El existăm, trăim și suntem. La Atena, sfântul Pavel spune că suntem „neamul Său”, căci am fost creați în El, prin El și pentru El… „Toate au fost create în El” (cf. Col. și Ef. și Io.1 „Toate câte au fost făcute, în El este viața”)… Și acest „El” este Cuvântul care s-a făcut trup. Iar cine primește Cuvântul, devine fiul lui Dumnezeu. Suntem rânduiți să devenim fiii lui Dumnezeu prin ascultarea acestui Cuvânt. Fiecare om este rânduit!

Cum lucrează Dumnezeu în oameni? Deja El este în inima oamenilor prin toate inspirațiile bune! Dar instrumentul principal pe care-l folosește să lucreze în oameni este Petru, noi, mărturia noastră, vestirea Cuvântului…

Vestind Evanghelia, surpriza pe care o am în diferitele părți ale lumii și-n cele locuite de necredincioși, este că atunci când un om aude Evanghelia zice: „Evanghelia vorbește despre mine!”… Pentru că deja omul are în inima sa această dorință, această sete după viața veșnică, după iubire, după faptul de a fi fiu și frate, de a-l cunoaște pe Tatăl, de a fi fiul lui Dumnezeu, pentru că, de fapt, omul este fiul lui Dumnezeu. Iar toate acestea sunt vestite de Evanghelie… De fapt, Cuvântul nu face nimic altceva decât să retrezească în noi dorințele și setea care deja de mai înainte sunt în noi… Și Cuvântul – vestirea adevărului – alungă din inima noastră toate dubiile și fricile. Și alungând spiritul răului – care e minciuna – ne dă Spiritul Sfânt, adică însăși viața lui Dumnezeu, care este iubirea adevărată.

Aceste dificultăți nu înseamnă că le depășim, odată pentru totdeauna, ci trebuie depășite în fiecare zi, în fiecare întâlnire, în fața persoanei care vine să mă deranjeze când sunt ocupat, spre exemplu… Și depășind împotrivirile, pot ajunge să înțeleg că acel deranj este un prilej important pentru mine… Și mereu este important și pentru simplu fapt că nu este un plan/proiect de al meu, și astfel pot începe să-mi iubesc aproapele așa cum este, așa cum se comportă Dumnezeu cu mine și cu fiecare om…

Acesta e modul constant al lui Dumnezeu de a lucra în istoria fiecăruia dintre noi și a întregii Biserici. Și-i important – la nivelul Bisericii – să fie oameni care-și dau seama de felul în care lucrează Dumnezeu, căci, dacă nu ne dăm seama, ne închidem față de lume și producem mari pagube. De fapt, Pavel le-a scris creștinilor din Roma: „Frumosul nume al lui Dumnezeu este blestemat din cauza voastră”, citându-l pe Isaia. Istoria mereu este veche și se repetă… Iar noi riscăm să repetăm acest păcat astăzi, acolo unde ne aflăm… Acest fapt depinde de imaginea lui Dumnezeu pe care noi o prezentăm altora, de faptul dacă ascultăm Evanghelia, dar și realitatea. Căci Evanghelia ne spune că Isus s-a făcut ultimul dintre toți, emigrantul, străinul, întemnițatul, cel gol, cel bolnav, s-a identificat cu toți cei pe care noi căutăm să-i marginalizăm, dar care sunt înaintea noastră, făcând apel la latura cea mai profundă a umanității noastre, cea de fii ai lui Dumnezeu. Prin ei ne vizitează Dumnezeu…

v. 44

⁴⁴ În timp ce Petru mai rostea încă aceste cuvinte, Duhul Sfânt a coborât asupra tuturor celor care ascultau cuvântul.

Se relatează despre Petru, care „vorbea aceste cuvinte”: ele sunt Simbolul Apostolic, Crezul. Este prima formulare a Crezului pe care o avem. Apoi, se vorbește despre „cei care ascultau Cuvântul”. Fix prin aceste cuvinte, auzite de cei care ascultă Cuvântul, pe neașteptate „Spiritul Sfânt a căzut peste ei”, fără nicio pregătire… Adică, Spiritul cade peste ei aproape în mod agresiv… Cade și întrerupe discursul lui Petru. Poate că Petru nu mai știa ce să spună, căci ce vreți mai mult decât „a primi iertarea păcatelor, prin numele Lui”…

Cum de, fără punerea mâinilor și fără botez, Spiritul Sfânt cade peste ei?

Mai întâi de toate, avem acest Cuvânt, adică a fost necesar ca Petru să vestească acest Cuvânt. Acest Cuvânt i-a poruncit Dumnezeu să-l vestească, chiar dacă Petru nu știa… Adică i-a poruncit să povestească istoria lui Isus, căci acesta este Cuvântul care mântuiește omul. De ce?

Pentru că Isus este Fiul care ne prezintă adevărul lui Dumnezeu, care este Tată. Iar El este Fiul, pentru că s-a făcut fratele tuturor. Iar Spiritul Sfânt, care e viața lui Dumnezeu, este tocmai iubirea dintre Tatăl și Fiul, și este aceeași iubire pe care Isus o are pentru fiecare dintre noi: credincioși, necredincioși, cei de aproape și cei de departe, sau preoți, păcătoși, și pentru toți oamenii. Mai mult, cu cât un om este mai departe, cu atât Dumnezeu îi este mai aproape, căci are mai mare nevoie… Deci, în acești „toți” suntem cuprinși și noi…

De ce coboară Spiritul Sfânt? Pentru că Cuvântul lui Isus – Cuvântul lui Isus este Spirit și viață (Io. 6,63) – ne spune adevărul, nu minciuna. Minciuna este cea a lui Adam – care e falsa imagine despre Dumnezeu – și pe care toate religiile o au, ne referim la Dumnezeul înspăimântător…

Adevărul este că Dumnezeu este milă.

Avem o imagine despre Dumnezeu atât de diabolică și înspăimântătoare, încât Isus a murit pe cruce, acuzat de hulă de Arhierei, de cărturari și de bătrâni, adică de toți… Căci toate aceste persoane au decis că Dumnezeu nu poate fi așa…

Însă Dumnezeu este fix așa!

Nu e acel Dumnezeu pe care-l cunoaștem din Gen. 3, pe care și-l imagina Eva, acel Dumnezeu care era gelos, invidios pe om, care impune legea, care pedepsește… Nu! Isus ne arată că adevăratul Dumnezeu iubește și are milă.

Păcatul nostru depinde în totalitate de imaginea noastră falsă despre Dumnezeu.

Evanghelia ne oferă o imagine fix opusă despre Dumnezeu față de cea pe care o avem noi: Dumnezeul nostru este Cel care moare pe cruce pentru păcătoși. Acesta este Dumnezeu! Cunoscând această imagine adevărată a lui Dumnezeu, este învins diavolul, așa cum stă scris în Io.. 12,31-32: „Acum este judecata acestei lumi; acum stăpânitorul lumii acesteia va fi aruncat afară. Iar Eu, când Mă voi înălţa de pe pământ, îi voi atrage pe toţi la Mine”. Stăpânitorul lumii acesteia va fi aruncat afară, adică diavolul, care de la începutul lumii s-a pus în locul lui Dumnezeu.

Altfel spus, când vedem că Dumnezeu moare pe cruce, este detronat diavolul, satana. Mai înainte de cruce, satana stăpânea lumea, căci el era în mintea noastră Dumnezeu. Dar când vedem că Dumnezeu moare pe cruce, ucis de Lege, înțelegem că Dumnezeu nu este Legea, El nu pedepsește, ci Dumnezeu este Cel ce-și dă viața pentru păcătoși, este iubire. Acesta este sfârșitul satanei!

Întreaga Evanghelie este un exorcism. În acest sens, ispitele din partea diavolului, avute de Isus, care au început imediat după botezul Său, le regăsim pe toate la picioarele crucii. Isus îl alungă definitiv pe diavol și ispitele lui, fix pe cruce.

Dacă este alungat de la noi acest spirit al minciunii, al egoismului – încercarea de a ne salva singuri – dacă ne golim de rău, în sfârșit poate intra în noi Spiritul Sfânt, Spiritul iubirii, al adevărului și al vieții.

Acest gol din noi, lăsat în urma alungării răului, este învins de Cuvânt – căci adevăratul exorcism este Cuvântul lui Dumnezeu, care-i adevărul care alungă minciuna – și atunci ne poate vizita Spiritul Sfânt, poate intra în noi Spiritul. Iar Spiritul mereu este în legătură cu Cuvântul, prin sau fără punerea mâinilor.

Chiar dacă noi nu punem mâinile peste niciun om, chiar dacă nu hirotonim niciun bărbat, prin mărturia noastră a Evangheliei și prin cuvântul nostru (prin vestirea noastră), putem face să coboare Spiritul Sfânt peste persoane; putem face să intre în inima persoanelor iubirea lui Dumnezeu și iubirea față de frați. Și acesta este Spiritul Sfânt. Dar Spiritul Sfânt nu se transmite printr-o formulă magică, ci este o realitate prin care ne hrănim și trăim. Și fiecare dintre noi este chemat să transmită darul Spiritului. Iar noi suntem mântuiți datorită darului Spiritului, nu datorită respectării Legii, sau pentru că am participat cu râvnă la catehism, pentru că am meritat multe lucruri, pentru că știm pe de rost întreaga doctrină creștină și toate variantele ei, după diferitele curente teologice și morale. Nu! Mântuirea este un lucru mult mai simplu, este cunoașterea lui Isus, adică a descoperi în El iubirea Tatălui, a ne deschide inima față de această iubire și a o dărui fraților. Și este un fapt, o realitatea! Și aceasta este realitatea credinței. Și suntem mântuiți prin această credință, prin har!

Adevărata dreptate… Să ne amintim când i s-a spus pentru prima dată lui Avraam în Gen. 15,6, când deja era bătrân, iar Dumnezeu i-a repetat promisiunea că va avea o descendență numeroasă, iar Avraam, care avea 100 de ani, a crezut, i-a fost socotit ca dreptate. Pentru că adevărata dreptate constă în a crede iubirii Tatălui față de noi. Iar adevărata nedreptate este a nu crede acestei iubiri.

Primirea Spiritului înseamnă schimbarea vieții, primirea unui Spirit diferit: dacă crezi în iubirea Tatălui, ai viața Tatălui, devii fiu și frate al tuturor; dacă nu crezi acestei iubiri, ești fiul nimănui și fratele nimănui, și ești tu dumnezeul tău…

În acest verset ni se enumeră condițiile în care vine, se revarsă Spiritul: nu vine prin magie, prin faptul că unul își pune mâinile peste tine; Spiritul nu-i la dispoziția nici a lui Simon-Magul și nici a lui Simon Petru, căci Spiritul lucrează în mod liber… Dar lucrarea Spiritului mereu are ca supoziție (presupune mereu) un om care, mai înainte să mărturisească Cuvântul Domnului, a acționat fix ca Petru.

„Încă pe când Petru vorbea aceste cuvinte, Spiritul Sfânt a căzut peste toţi cei care ascultau Cuvântul”, acțiunea Spiritului întrerupe cuvintele lui Petru… Spiritul intră în scenă în mod neașteptat… În Biblie, intervenția lui Dumnezeu are loc nu într-o continuitate aproape naturală, ci de obicei există „întreruperi” în viața omului – uneori chiar grele – în care Spiritul poate lucra; întreruperi în care Cuvântul lui Dumnezeu, din doar „ascultat”, începe să fie trăit… Acest fapt i s-a întâmplat lui Corneliu și celor care erau cu el: îl ascultau cu atenție pe Petru. Mai înainte au dorit să-l întâlnească în rugăciune, prin faptul că au trimis soldați să ceară ca Petru să vină la ei… Acum, în această întrerupere provocată de Spirit, urmează să aibă loc un salt de calitate, căci din ascultători ai Cuvântului, ei devin vestitori.

v. 45

⁴⁵ Credincioșii circumciși care veniseră cu Petru erau uimiți că darul Duhului Sfânt se revărsase și asupra păgânilor.

„Au rămas uimiţi”, erau „în afara lor”, ar fi traducerea. Este același cuvânt folosit mai înainte în cazul lui Petru, care este în extaz: e „în afara sa” în viziunea avută…

„A fi în afara sa”, a ieși din eul propriu pentru a vedea noutatea…

Cine erau „în afara lor”?

„Credincioşii tăiaţi împrejur”, adică creștinii de origine iudaică. Ei erau în afara lor: „Nu se poate așa ceva; niciodată nu s-a văzut așa ceva!”

Același cuvânt este folosit la Rusalii, când Spiritul a coborât peste Apostoli, iar lumea care privea era „În afara sa, era uimită” pentru acest fapt minunat…

În ce constă uimirea?

Dacă ne amintim episodul din Cartea Numerilor, când prin Moise s-a dat Spiritul celor 70 de bătrâni, dintre care doi nu erau de față, dar și ei profețeau… Un tânăr zelos vine să-i spună lui Moise: există doi bărbați care profețesc, dar nu erau cu tine… Răspunzând, Moise îl întreabă: „Nu cumva eşti gelos pe mine? O, de ar fi toţi proroci în poporul Domnului şi de ar trimite Domnul Spiritul Său peste ei!” (Num. 11,1 29).

În textul nostru avem ceva mult mai mult: Spiritul coboară nu doar peste poporul lui Dumnezeu, ci peste națiuni, adică peste toate popoarele, peste păgâni… Textul adeverește profeția lui Ioil: „Voi revărsa Spiritul Meu peste fiecare trup”…

Uimirea lor constă în faptul că Spiritul – care este Dumnezeu, este viața lui Dumnezeu – este comunicat fiecărui om, independent de rasă, de religie, de cultură, de stare socială, pentru simplu fapt că toți oamenii sunt „Fiul omului”, creați după chipul lui Dumnezeu. Și toți sunt frați.

Acest tip de egalitate îl pricepem cu dificultate, pentru că întotdeauna pretindem ca alții să se adapteze la obiceiurile, la cultura, la mentalitatea noastră, la ideile și la doctrina noastră… Căci, dacă nu se vor adapta ei, unde vom ajunge?

Unii pretind că trebuie să formăm o comuniune în „omogenitate”. Însă acest fapt înseamnă să formăm o „omogenizare” de persoane. Dar aceasta nu este o comuniune creștină a fraților, ci este o spălare a creierului…

Adevărata comuniune se formează în „eterogenitate”, adică este alcătuită din persoane diferite, unice. Comuniunea se face cu Altul, diferit de sine, nu cu imaginea ta din oglindă, fapt care se cheamă narcisism.

În Biserică ispita este constantă: „Suntem de acord cu cine este ca noi, dar pe cei care nu sunt ca noi, îi împiedicăm, îi blocăm, îi eliminăm”… În toate evangheliile ucenicii propun ca pe aceia care nu sunt ca noi și cu noi să-i împiedicăm… „Cu ce drept alungă diavolii în numele Tău? Nu-i lăsăm”, spun ucenicii… „Căci nu ne urmează pe noi”… Însă nu trebuie să ne urmeze pe noi! Nu trebuie să fie ca noi!

Este înspăimântător să vrem să-l limităm pe celălalt la stilul și identitatea noastră. Acest fapt nu este iubire, ci „antropofagie”.

Iubirea are nevoie de deosebire chiar și-n Treime. Și din această cauză este posibil să existe Dumnezeu, creația și toate celelalte, pentru că în Dumnezeu există trei persoane egale și deosebite…

Dacă nu înțelegem acest adevăr în Biserică și-n comunitățile noastre, ci vrem să-i omologăm pe toți după decretele noastre, distrugem Biserica, omul și pe Dumnezeu.

Această ispită e constantă. De fapt, aceștia sunt în „extaz”… Este același cuvânt folosit în cazul lui Adam, când se naște Eva… Este acel „somn” în care eul tău moare și se naște în mod diferit, pentru că „noutatea” este precum o moarte a convingerilor și a ideilor tale, pentru a te deschide la realitatea concretă…

Căci ideile mele nu sunt realitatea, căci ar fi o nebunie… Ideile îmi folosesc ca să mă controlez și să mă apăr, dar sper să-mi folosească și pentru a interpreta bine realitatea și pentru a o înțelege, și pentru a o trăi…

Unii spun că „Există multe probleme!”

Realitatea nu este o problemă! Realitatea „este”. Ea devine o problemă pentru cei care nu vor să o trăiască, pentru cei care vor ca realitatea să fie diferită…

De ce trebuie să fie diferită realitatea? Tu știi că Dumnezeu lucrează în istorie? Deschide-ți ochii! Domnul a lucrat și-n faptul că noi L-am răstignit, și prin pătimirea Sa a mântuit lumea. El a produs mântuirea, pornind de la lucrul cel mai nedrept pe care noi l-am făcut. Așadar, El lucrează în toate „mizeriile” noastre.

Oare înțelegem, uimiți, faptul că toți suntem fiii lui Dumnezeu, că Spiritul lui Dumnezeu este dăruit tuturor, fără deosebire? Dar noi mereu facem diferențe între persoane…

Cel dintâi uimit a fost Petru: „Cum, și Corneliu e ca noi? Dar eu sunt Petru!…
M-a deranjat pe mine, ca apoi să se coboare peste ei pe cont propriu. Cel puțin samaritenilor, după ce au crezut, m-am dus eu să le dau Spiritul și m-am simțit cineva. Dar în acest loc Spiritul mă ia peste picior, căci Spiritul, care mi-a spus să merg la ei, acum se coboară peste ei pe cont propriu”…

E interesant felul în care Dumnezeu lucrează în istorie. Și niciodată istoria nu ne este povestită la întâmplare… Căci această temă, care a ocupat tot cap. 10, apare și-n cap. 11 și 12. Iar în cap. 15, aceeași problemă apare într-un mod și mai dur… Acest fapt înseamnă că această problemă niciodată nu-i rezolvată, nu-i depășită, pentru că trebuie să o rezolvi de fiecare dată, în fiecare împrejurare nouă… La fel ca stupiditatea noastră pe care de fiecare dată trebuie să o depășim învățând… Când un om pretinde să fie învățător, devine imbecil… Toți suntem ucenici, iar ucenicul este cel care învață… Toți suntem ucenicii lui Dumnezeu…

Să vedem ce fac aceștia…

v. 46

⁴⁶ Căci îi auzeau pe ei vorbind în limbi și preamărindu-l pe Dumnezeu. Atunci, Petru a spus:

„Vorbind în limbi…”. Vă amintiți apostolii la Rusalii? Ei nu vorbeau în limbi, ci vorbeau limba lor de galileeni și fiecare o înțelegea în limba sa maternă… În acest loc se întâmplă opusul… Toți aceștia care vorbeau aceeași limbă – cel puțin sclavii lui Corneliu – vorbesc în toate limbile lumii, pe care nici măcar nu le cunoșteau. Sunt toate limbile în care, în zilele noastre, vorbesc creștinii. Putem spune că se inversează evenimentul de la Rusalii, căci la Rusalii se vorbea o singură limbă pe care fiecare reușea să o înțeleagă: era limbajul iubirii. Apoi avem acea iubire care se face „toate tuturor”, deci fiecare vorbește limbi pe care mai înainte nu le știa, pentru a vesti același mister: măreția lui Dumnezeu.

Ce este măreția lui Dumnezeu? Este harul Său, iubirea Sa, gratuitatea Sa! El ne iubește cu o iubire infinită!

Este acel imn al Mariei „Mărește suflete al meu pe Domnul”…

Noi, pe Dumnezeu Îl vedem mereu mic, după măsura ideilor noastre, al teologiilor și riturilor noastre, a goanei noastre după putere. Când un om se roagă Domnului să-i apere drepturile sale, stârnește frică…

E important să-l preamărim pe Dumnezeu, și nu să-l limităm la ideile noastre… Să nu creăm o ideologie religioasă… Simțul religios e opusul lui Cristos, căci din simț religios L-au ucis pe Cristos și L-am ucis și-L ucidem din nou…

v. 47

⁴⁷ „Poate oare cineva să le refuze apa, pentru ca aceștia, care l-au primit pe Duhul Sfânt ca și noi, să fie botezați?”

Primul gând al lui Petru este în ce fel putea să împiedice botezul acestora… Și, pe bună dreptate, înțelege că nu poate să împiedice botezul lor…

Petru mai înainte a avut aceste dificultăți, iar după ce a avut această experiență cu Corneliu, alții îi vor crea lui Petru aceleași dificultăți. Petru răspunde: „Cum puteam să mă împotrivesc lui Dumnezeu?”

De multe ori lucrarea noastră se împotrivește lui Dumnezeu și tuturor vocilor profetice pe care El ni le trimite. Ne opunem pentru că noi avem o altă părere, o altă ordine de urmat…

„Poate, oare, cineva să oprească apa? ”. Apa nu trebuie negată nimănui! Apa e viața. Dumnezeu nu neagă nimănui Spiritul, care e viața lui Dumnezeu .

Apa întotdeauna curge acolo unde trebuie să meargă: de pe pământ, urcă la cer, apoi coboară pe pământ și ajunge în mare, în ocean…

Așa a făcut Domnul Isus: a venit pe pământ; El vine din cer și de pe pământ, intră în inima fiecărui om pentru a însufleți lumea și a face noi toate lucrurile. Iar acest drum al Domnului noi nu-l putem împiedica.

O mare parte din efortul nostru constă în a împiedica apa și Spiritul!

Petru însuși spune că niciodată nu va mânca…

Apoi Spiritul i-a spus să nu pună întrebări…

Apoi Petru va spune: „Cum puteam să-L împiedic, opresc pe Dumnezeu?” Dacă ar fi putut, L-ar fi oprit… „Eu am încercat să-L opresc, dar n-am reușit”…

În F.Ap. 8, și famenul l-a întrebat pe Filip: „Ce mă împiedică să fiu botezat?”

În aceste versete, Petru e pus în dubiu, deși este martorul credinței, este cel care mai întâi a crezut și L-a văzut pe Domnul Isus! Lui Petru, Dumnezeu i se adresează prin înger. Lui Petru, Corneliu îi trimite soldații, ca să-l invite acasă la el… Petru are discernământ, el vestește Cuvântul, și merge la Corneliu… Totuși, Spiritul se coboară pe cont propriu, fără știrea lui Petru… Și toată mișcarea a făcut-o Dumnezeu, fără ca Petru să știe, în ciuda tuturor obiecțiilor pe care Petru le-a făcut…

Totuși, Petru a fost fidel să asculte (să se supună) sugestiile care îi veneau de la realitate. Mai înainte era în casa tăbăcarului, deci nu într-un palat… Apoi, ajuns la Corneliu, ascultă, vede ce se întâmplă… Altfel spus, realitatea ne schimbă, nu ideile… Ideile tale depind de direcția în care mergi, de locul în care te afli, de ceea ce vezi: „Dacă vezi o ușă, spui că ai idee despre o ușă”. Iar ceea ce e valabil pentru lucrurile banale, e valabil și pentru lucrurile cele mai importante…

Să înțelegem că medierea oamenilor în Biserică este foarte importantă, dar Spiritul lucrează cu o suverană libertate, punându-ne în dubiu. Iar dacă noi urmăm sugestiile Spiritului, facem jocul Spiritului, Spirit care cade peste noi, fără să ne dăm seama…

v. 48

⁴⁸ Și a poruncit ca ei să fie botezați în numele lui Isus Cristos. Atunci ei l-au rugat să mai rămână câteva zile.

„Şi a poruncit ca aceştia să fie botezaţi”. În acest moment, în loc să interzică, Petru poruncește. Cel puțin își exercită autoritatea… Dar poruncește „să fie botezaţi în numele lui Isus Cristos”. E important să fim botezați în numele lui Isus, căci în acest nume avem mântuirea pentru toți oamenii… Că vrem, că nu vrem. Căci toți suntem fii. Și în Fiul avem toți mântuirea…

Creștinismul nu-i o doctrină, ori o filozofie, o religie, ci este această raportare personală la Isus Cristos… Cine se raportează la Cristos, nu mai cade în pericolul ecleziastic de a se închide, de a ridica bariere: „Deci, noi suntem credincioșii”… Pentru că Cristos s-a făcut tuturor toate, s-a făcut ultimul dintre toți… Deci referirea, raportarea la Cristos, ne deschide față de toți oamenii…

Semnul/dovada că un om într-adevăr Îl cunoaște pe Cristos este că se deschide față de toți oamenii, începând de la cei din urmă, de la cei pe care mai înainte îi excludea… Pentru că cel din urmă e Fiul Tatălui, iar Tatăl îi iubește pe toți… Și cu cât are mai mare nevoie, cu atât mai mult îl iubește…

Noi ridicăm ziduri, iar Dumnezeu le dărâmă…

Apoi are loc acest moment de ospitalitate, de fraternitate, de împărtășire la masă. Petrecând mai multe zile, s-a creat o fraternitate și-n comunitatea din casa lui Corneliu, după modelul primei comunități descrise în F.Ap. 2, 42-48…

Faptul că Petru a rămas la ei câteva zile a fost o mare problemă, mai întâi de toate pentru locul care era considerat „spurcat”, apoi pentru „hrana necurată”, căci problemele alimentare sunt superioare oricărei doctrine… Spre exemplu, David a comis adulter și
l-a ucis pe Urie, dar a fost iertat. În schimb, dacă ar fi mâncat carne de porc, niciodată nu l-ar fi iertat… Și totuși, carnea de porc a atât de bună! Așadar, tabuurile culturale valorează mai mult decât principiile sacre ale legii umane și divine… Să fim atenți că, de multe ori, principiile indiscutabile sunt tabuurile noastre culturale. Căci toate celelalte lucruri pot fi discutate/negociate căci toți le au: poruncile sunt valabile pentru toți, legea naturală a valabilă pentru toți,

Aceste versete ne vestesc acțiunea/lucrarea lui Dumnezeu care ne surprinde și ne dă încredere, căci mereu Dumnezeu lucrează așa. Și fiecare dintre noi este o mediere a acestei acțiuni a lui Dumnezeu, în măsura în care cunoaște și Vestește Cuvântul.

E frumoasă expresia „au locuit împreună”. E fundamental unde locuiești. Înseamnă că acolo te simți acasă, te simți frate… Și să fiu frate cu comandantul trupelor care îmi ocupă țara, și care e păgân, iar eu sunt iudeu și creștin, adică am adevărul lui Cristos… Nu mă adaptez acestor păgâni… Însă, nu! Petru locuiește acolo. Și acolo e Biserica!