Sculându-te, Petre, junghie şi mănâncă.

Vestea îngerului adusă Mariei marchează începutul mântuirii: este nașterea lui Isus. Vestea adusă sutașului marchează cotitura decisivă, deja pregătită de povestirile despre eunuc și despre convertirea apostolului Pavel: nașterea trupului Său total.

Textul din F.Ap. 10,1 reprezintă în mod simbolic împlinirea întrupării Cuvântului, când Dumnezeu va fi totul în toți.

În paralel cu vestea adusă lui Corneliu, avem vedenia lui Petru, care, fără misiunea și porunca sutașului, niciodată nu s-ar fi decis să întreprindă această cotitură/desfășurare/deschidere spre lumea păgână… și nici n-ar fi înțeles semnificația viziunii sale.

Dumnezeu lucrează din veci în felul în care noi nu ne imaginăm și ne cheamă acolo unde noi nu vrem să mergem. Dumnezeu, care este iubire față de toți fiii Săi, este prezent acolo unde este mai mare nevoie: tocmai prin cei care sunt departe, El ne cheamă să înțelegem cine este El și cine suntem noi.

Modelul nostru este Isus, Fiul care cunoaște iubirea Tatălui: a venit să-i mântuiască pe toți, începând de la cei din urmă.

De aici se naște o viziune a Bisericii, care nu este auto-centrată, ci este deschisă tuturor.

Nu alții vin la noi, ci noi mergem la ei; nu alții se adaptează stilului nostru, ci noi ne adaptăm stilului lor.

Biserica nu este un staul în care se țin închise persoanele pentru „a le mulge și a le tunde sau pentru a le vinde să fie tăiate”… Isus le scoate din toate staulele religioase – și sunt multe! – pentru a le duce la pășunile vieții: libertatea fiilor lui Dumnezeu. El este Păstor nu pentru că este stăpânul oilor, ci pentru că este Mielul care expune, dispune și pune viața Sa pentru oi (cf. Io. 10). Numai în acest sens este Păstor. De fapt, îi poruncește lui Petru să pască turma cu aceeași iubire pe care Domnul său a avut-o față de el (Io. 21,15).

Împotrivirea lui Petru de a mânca ceea ce-i propune Dumnezeu este de înțeles: îi rămâne în gât. Nu reușește să digere diferențele culturale. Însă Dumnezeu le iubește. Ne face pe toți diferiți pentru ca diversitatea să fie loc de comuniune și bogăție de iubire: acceptând diversitatea, noi devenim ca El.

Împotrivirile lui Petru sunt un avertisment pentru Biserică: acestea există și mereu vor exista, dar trebuie depășite. Vai nouă, dacă ne închidem în ideile noastre teologice, în riturile și-n normele noastre, în loc să fim ca Pavel, care se face „tuturor, toate”.

Important nu este să fiu iudeu sau păgân – creștin sau necreștin – pentru că Dumnezeu este Tatăl tuturor și lucrează în toți.

Tocmai prin lumea păgână ne ajută să înțelegem identitatea sa de Tată și identitatea noastră de fii ai Săi, trimiși să mărturisim iubirea Sa față de toți frații…

Pentru Biserică este constantă ispita de a deveni o sectă care se separă de lume, în loc să o iubească.

Noi privim lumea ca fiind concurenta noastră și o urâm pentru că noi înșine suntem „mondeni”, lumești…

În loc să o criticăm sau să vrem să o reducem sub eticheta de „creștinătate”, să-i ieșim în întâmpinare la fel ca Fiul și să-i arătăm prin iubirea noastră frățească cât de mult Tatăl o iubește.

Dacă înțelegem dificultatea lui Petru – un iudeu – de a depăși tabuurile sale culturale înaintea unui roman, vom înțelege și dificultățile Romei de a accepta lumea actuală, care este mult mai diferită de Biserică decât un cuvios iudeu din acele timpuri; el era diferit de un bun păgân roman.

Prejudecățile culturale sunt mai tari decât orice credință. Sunt „ochelarii” prin care privim și evaluăm credința: sunt acele valori care nu pot fi negociate, pe care Petru niciodată nu le-ar fi încălcat…

Dar, vai nouă, dacă urmăm reacțiile noastre și intoleranțele noastre culturale, în loc de porunca explicită a Domnului.

De câte ori nu am trădat și trădăm mandatul Său în numele tradițiilor noastre? Am cerut iertare pentru cele ale părinților noștri; ar fi mai bine să cerem iertare pentru ale noastre, pe care continuăm să le facem…

Împărțirea textului:

1. 9-10: inițiativa lui Dumnezeu față de Petru pentru a-l pregăti în vederea întâlnirii;
2. 11-13: Dumnezeu îi prezintă lui Petru lumea Sa iubită și-i cere să o aprecieze;
3. 14-16: refuzul lui Petru și tripla declarație a lui Dumnezeu;
4. 17-23: Petru rămâne perplex la sosirea „misionarilor păgâni”, care-i explică și-i poruncesc…

Se citește Io. 10, 11-18

¹¹ Eu sunt păstorul cel bun. Păstorul cel bun își dă viața pentru oi. ¹² Cel plătit și care nu este păstor, căruia nu-i aparțin oile, vede că vine lupul, lasă oile și fuge, iar lupul le răpește și le împrăștie; ¹³ pentru că este plătit și nu-i pasă de oi. ¹⁴ Eu sunt păstorul cel bun. Eu le cunosc pe ale mele și ale mele mă cunosc pe mine ¹⁵ așa cum mă cunoaște Tatăl și eu îl cunosc pe Tatăl; iar eu însumi îmi pun viața pentru oi. ¹⁶ Mai am și alte oi, care nu sunt din staulul acesta; și pe acelea trebuie să le aduc; iar ele vor asculta glasul meu și va fi o singură turmă și un singur păstor. ¹⁷ De aceea mă iubește Tatăl, pentru că îmi dau viața pentru ca s-o iau din nou. ¹⁸ Nimeni n-o ia de la mine, ci eu o dau de la mine însumi. Am putere să o dau și am putere să o iau din nou. Această poruncă am primit-o de la Tatăl meu”.

Textul din Io. 10 este discursul despre „Bunul păstor” sau despre Păstorul frumos, cel care-și riscă viața, o dă pentru oi…

Când s-a scris „o turmă şi un păstor”, expresiile sunt consecutive, fără conjuncția „şi”, iar acest lucru este important pentru că întărește aspectul fundamental: Păstorul este identificat cu turma sa.

Versetele ne permit să continuăm comentarea textului din F.Ap. 10, ajutându-ne să înțelegem felul în care Domnul ne adună, ne cheamă să fim o comunitate, și în ce fel…

Așadar, versetele din Evanghelia după Ioan ne introduc în tema viziunii lui Petru, asupra căreia ne vom opri în această cateheză…

Am ascultat că Păstorul frumos scoate oile din staul.

Ne aflăm în curtea Templului. În limba greacă, cuvintele staul și curte se spun la fel.

Oile în curtea Templului se folosesc doar pentru a fi măcelărite, tăiate, iar în staul doar pentru a fi mulse, dar acestea nu pot mânca…

Isus vrea să ne scoată din toate staulele pentru a alcătui un popor liber de fii, la pășune cu El, care este Păstorul identificat cu turma.

Textul din F.Ap. asupra căruia ne vom opri este o cotitură hotărâtoare în istoria lumii. Așa cum Buna-Vestire făcută Mariei este cotitura decisivă, căci conduce la nașterea lui Isus, Fiul lui Dumnezeu, tot astfel, vestirea îngerului adusă sutașului este o altă cotitură hotărâtoare, este începutul nașterii lui Cristos-total, este anticiparea Trupului total/întreg al lui Cristos, al lui Dumnezeu, care va fi totul în toți.

În paralel cu viziunea și cu vestirea făcută de înger sutașului, acum vom vedea viziunea lui Petru, care are loc în ziua următoare și care este similară… De ce? Pentru că Dumnezeu îl pregătește pe Petru să-și învingă împotrivirile pe care le întâmpină în a face această cotitură/schimbare. Dacă nu ar fi existat sutașul, Petru niciodată n-ar fi făcut această schimbare.

Noi suntem obișnuiți să ne gândim la Biserică precum la o stână/staul/târlă, dar Biserica nu este un staul. Isus spune că nu vrea o stână, vrea o turmă. Turmele sunt afară, la pășune; la pășune sunt libere. La stână, în schimb, oile sunt mulse, tunse și eventual vândute sau sacrificate. Dar la stână oile nu mănâncă, nu trăiesc, și se simt rău.

Deci, expresia „un staul/o stână și un păstor” este foarte greșită. Când se spune un staul „și” un păstor, în limba greacă lipsește conjuncția „și”. În textul grec stă scris: „o singură turmă, [nu staul/stână], un singur păstor”, pentru că păstorul se identifică cu turma lui, turmă care este Trupul lui Cristos. Iar porunca pe care a avut-o Fiul – și cea pe care o va avea și Petru – este cea de a-și da viața pentru alții, așa cum Fiul și-a dat viața pentru el, adică pentru Petru.

Petru, după ce a fost trimis, n-a primit porunca să „sugă /secătuiască viața altora”, ci să-i păstorească în iubire, așa cum a făcut Isus cu el.

Să citim versetele care sunt admirabile. Și vom mai face o cateheză pe această temă, deoarece această istorie continuă și este veșnica problemă a Bisericii: dacă persoanele trebuie să vină la Biserică sau dacă Biserica este cea care trebuie să iasă în întâmpinarea lumii… Oare toți ceilalți trebuie să se unească cu noi sub numele „creștinătății”, care este pe cale de dispariție, adică să vină sub „puterea clericală”, ori suntem noi cei care trebuie să fim sarea pământului, lumina lumii și să mergem în întâmpinarea lumii, considerându-i pe toți ceilalți frați și liberi?

Aceste versete marchează ieșirea din religia legii – din religia tout court care leagă și îi re-leagă pe oameni, cu interdicții și obligații uriașe, cu tabuuri culturale și cu multe alte lucruri – pentru a intra în libertatea fiilor lui Dumnezeu, în credință. Aceasta este trecerea decisivă a Creștinismului, care niciodată nu-i înfăptuită deplin, nici chiar în fiecare dintre noi. Și în zilele noastre preferăm să vestim norme, decrete, legi, regulamente, în loc să favorizăm libertatea și identitatea… Iar identitatea Bisericii nu constă în ceea ce este Biserica, ci Biserica primește identitatea sa de la cei din afara sa, Biserica primește identitatea sa de la păgâni, de la cei din urmă, în care-l recunoaște prezent pe Fiul lui Dumnezeu care s-a făcut cel din urmă dintre toți… Identitatea Bisericii stă în a fi fratele și sora tuturor. Păgânul, necreștinul, ne ajută să fim creștini: primindu-l pe El, devenim creștini… Altfel spus, dacă-l primim pe cel de departe ca pe un fiu al lui Dumnezeu, ca pe un frate, noi devenim egali cu Tatăl, deci fii în Fiul; dar dacă nu-l primim, nu suntem fii, ci doar o sectă de persoane pioase, iar așa ar fi mai bine dacă n-am exista, sau, cel puțin, să nu ne folosim de numele de „creștin”…

Se citește F.Ap. 10, 9-23

⁹ În ziua următoare, pe când aceștia mergeau pe drum și se apropiau de cetate, Petru s-a urcat pe terasa casei ca să se roage, pe la ceasul al șaselea. ¹⁰ I s-a făcut foame și voia să mănânce. În timp ce îi pregăteau ceva, a căzut în extaz. ¹¹ A văzut cerul deschis și coborând ceva, ca o pânză mare, lăsată spre pământ de cele patru colțuri, ¹² în care erau toate patrupedele, reptilele de pe pământ și păsările cerului. ¹³ Atunci un glas i-a zis: „Ridică-te, Petre, taie și mănâncă!” ¹⁴ Dar Petru a răspuns: „Nicidecum, Doamne, pentru că niciodată nu am mâncat ceva impur sau necurat!” ¹⁵ Glasul i-a zis a doua oară: „Ceea ce Dumnezeu a curățat, tu să nu [numești] impur”. ¹⁶ Aceasta s-a petrecut de trei ori și îndată totul a fost ridicat la cer. ¹⁷ În timp ce Petru se frământa nedumerit cu privire la ce ar fi putut însemna viziunea pe care o avusese, iată că oamenii trimiși de Corneliu, după ce au întrebat de casa lui Simon, s-au oprit la poartă ¹⁸ și, strigând, au întrebat dacă locuiește acolo ca oaspete Simon, numit Petru. ¹⁹ În timp ce Petru continua să se frământe cu privire la viziune, Duhul i-a spus: „Iată, trei bărbați te caută. ²⁰ Ridică-te, coboară și mergi cu ei fără ezitare, pentru că eu i-am trimis”. ²¹ Atunci Petru a coborât la acei oameni și le-a zis: „Iată! Eu sunt cel pe care îl căutați. Care este motivul pentru care ați venit?” ²² Ei i-au răspuns: „Centurionul Corneliu, bărbat drept și temător de Dumnezeu, stimat de tot poporul iudeilor, a fost înștiințat de către un înger sfânt ca să te cheme în casa lui și să asculte cuvintele tale”. ²³ Atunci Petru i-a chemat înăuntru și i-a tratat ca pe oaspeți. A doua zi, ridicându-se, a plecat cu ei. Unii dintre frații de la Iope l-au însoțit.

La începutul versetelor îl aflăm pe Petru în rugăciune. Apoi îi este foame. Deci, își întrerupe rugăciunea și cere ceva de mâncare. Și în timp ce-i gătesc câte ceva, este „răpit”, adică este în extaz, deci este în afara sa…

Și vede „o faţă mare de pânză” (asemenea unui vas). Așadar, s-a deschis cerul, iar Petru a văzut că o faţă mare de pânză, plină cu toate viețuitoarele de pe lume, s-a coborât înaintea sa… Iar povestirea se încheie cu această faţă mare de pânză, care este ridicată la cer… Este imaginea întregii creații, care coboară din cer, de la Dumnezeu, ca fiind oferită omului, pentru ca omul să trăiască și să nu cauzeze toate deosebirile și separările… Și vom vedea ce semnificație are pentru Petru… Apoi indică întreaga creație care se reîntoarce la cer, grație omului care face Euharistie și care știe să se hrănească cu toate. Căci nu este nimic spurcat în creație, pe pământ; nimic din ceea ce pentru Petru era necurat și nu dorea sub nicio formă să mănânce. Căci nu dorea să încalce principii indiscutabile, la fel ca în cazul macabeilor: au preferat să moară, decât să mănânce carne de porc. Iar în textul nostru, o voce îi poruncește să mănânce și carnea de porc, pe lângă toate celelalte…

Împotrivirile lui Petru durează… El se împotrivește spunând: „Niciodată n-am mâncat așa ceva și niciodată nu voi mânca”… De trei ori vocea îi repetă să mănânce. Dar nu-i suficient. Petru tot nu înțelege. Dar între timp sosesc cei trimiși, care-l strigă și-i explică.

Ne vom opri asupra acestor versete. Vom vedea cât este de frumoasă această „deschidere a cerurilor”, adică ne arată felul în care Biserica se definește prin misiunea sa față de cei din urmă. Altfel spus, nu cei de departe trebuie să vină la noi, Dumnezeu n-a stat pe loc, să aștepte ca noi să ne întoarcem la El; ci în Isus s-a dus în cel mai îndepărtat punct de Dumnezeu, pe Cruce, în blestem, în păcat. S-a dus în Iad să-i întâlnească pe toți? De ce? Pentru că a fost mânat de iubirea Tatălui, care își iubește toți fiii. Și cu cât un fiu este mai departe, cu atât îl iubește mai mult și cu atât este mai îngrijorat…

Noi suntem trimiși exact la cei pe care-i excludem, la păgâni. Mai mult, Dumnezeu îi trimite pe ei la noi, ca să ne convertim… Iar identitatea Bisericii este dată de acest fapt: identitatea noastră ne este dată de alții, nu o avem în interiorul Bisericii… Altfel spus, dacă ești fratele ultimului ne-creștin și dacă-l consideri frate, tu ești fiu al lui Dumnezeu și înțelegi că astfel tu primești identitatea ta… Și înțelegi și cine este Dumnezeu: este Tatăl tuturor oamenilor!

Nu este o identitate închisă/îngrădită în dogme, în tradiții, în dulapuri, ci această identitate se află în ultimul dintre oameni: iar când pe cel din urmă dintre oameni îl vom primi ca pe fratele nostru, Dumnezeu va fi totul în toți.

Înțelegeți diferența dintre Creștinism și o sectă, o religie cu principii la care nu poate să renunțe? Singurul principiu la care Creștinismul nu poate să renunțe este a-l iubi pe frate, pe cel din urmă dintre toți, pe cel disprețuit de toți. La toate celelalte principii poate renunța oricând… Iar dacă n-ar exista, ar fi mai bine! În afară de cele juste, care sunt dictate de iubire. Și nu de stâne, de separări… De obicei, noi dăm definiții tot mai precise, dar pentru a-i exclude tot mai mult pe alții, astfel încât linia corectă să fie – pe cât este cu putință – doar „a mea”… Iar toți ceilalți să fie proști sau de convertit/schimbat… Însă nu, ci noi, creștinii, trebuie să ne schimbăm, să respectăm obiceiurile tuturor …

Acest text este o adevărată „teofanie”: se deschide cerul, coboară vocea… Ni-l prezintă pe Dumnezeu care Se revelează lui Petru, așa cum I s-a revelat lui Isus la Botez, la Schimbarea la Față și pe Cruce…

vv. 9-10

⁹ În ziua următoare, pe când aceștia mergeau pe drum și se apropiau de cetate, Petru s-a urcat pe terasa casei ca să se roage, pe la ceasul al șaselea. ¹⁰ I s-a făcut foame și voia să mănânce. În timp ce îi pregăteau ceva, a căzut în extaz.

„Iar a doua zi” față de ziua de dinainte în care a avut loc vestirea adusă de înger lui Corneliu. Așadar, întâietatea este dată lui Corneliu. De fapt, Corneliu primește porunca să trimită oamenii care să-l transfere, să-l aducă pe Petru, să-l scoată din locul în care este, ca să vină în casa lui Corneliu.

Iar a doua zi, acești oameni sunt pe drum, se apropie de oraș, iar „Petru s-a suit pe acoperiş, să se roage”… Era într-un loc liniștit… În afara grijilor lumești. Pe la ora a VI-a, care este ora Crucii, deși ceasul al VI-lea nu era ceasul rugăciunii… Acest fapt ne spune că și Petru, la fel ca sutașul, se ruga și-n afara timpului dedicat rugăciunii.

Apoi lui Petru i se face foame și vrea să mănânce… Dorea să guste mâncarea…

Și lui Isus îi era foame și sete de a face voia Tatălui.

Domnul se folosește de foamea fizică pentru a-i schimba foamea, mentalitatea… Și în timp ce merge să le ceară să-i pregătească puțină mâncare… Deci nu mai este în rugăciune… Petru „a căzut în extaz”. Extaz înseamnă a-și ieși din minți, a fi smuls din sine, a fi răpit. Și este același cuvânt care se folosește în limba greacă în Septuaginta, când se vorbește despre Adam care „cade în somn” și este generată Eva din el.

Așadar, este acel extaz, acel a ieși din sine, care creează alteritatea (persoana altuia diferit de sine) și marchează începutul lumii. Dacă nu, lumea nu ar exista.

Același cuvânt îl avem și-n Gen. 15, când se încheie legământul cu Avraam, când se spune că peste Avraam cade un somn adânc. Se folosește același cuvânt: extaz, adică a merge afară, a sta afară.

Practic, extazul lui Petru înseamnă a fi scos din sine, din lumea sa, din cultura sa, din convingerile sale religioase, din principiile sale, care nu puteau fi încălcate, pentru a fi mereu îndreptat în afara sa spre cel din urmă. Și e tipic iubirii faptul de a fi în afara sa, îndreptat spre altul. Și este specific Bisericii – dar și Tatălui și Fiului – de a fi îndreptată spre toți frații… Dacă nu, Biserica ar fi doar o sectă…

Și acest comportament față de Petru este o agresiune a lui Dumnezeu… Ca somnul peste Adam și Avraam, tot la fel este și extazul lui Petru.

Întâlnirea dintre Corneliu și Petru este lucrarea Spiritului, căci are loc, mai întâi de toate, în rugăciune…

Să vedem conținutul extazului: ce-i prezintă Dumnezeu lui Petru… Dumnezeu îi prezintă lumea Sa iubită și-i cere să o aprecieze, căci nu există nimic rău, nimic necurat pe lume. Rău este doar omul care exclude un frate: acțiunea omului este rea…

vv. 11-13

¹¹ A văzut cerul deschis și coborând ceva, ca o pânză mare, lăsată spre pământ de cele patru colțuri, ¹² în care erau toate patrupedele, reptilele de pe pământ și păsările cerului. ¹³ Atunci un glas i-a zis: „Ridică-te, Petre, taie și mănâncă!”

În Evanghelie, expresia „cerul deschis” o aflăm la Botez: se deschide cerul și Spiritul coboară peste Isus… Cerul e simbolul lui Dumnezeu. Altfel spus, cerul deschis înseamnă că Dumnezeu este pe pământ…

În timp ce Isus se pune la rând cu păcătoșii, ultimul din rând, tocmai în acest gest Dumnezeu stă pe pământ… Pentru că ne revelează solidaritatea Sa extremă cu păcătoșii până la moarte, și la moartea pe cruce, deja la Botez… Iar la Botez, în acest gest, ni se revelează Dumnezeu, la fel cum ni se va revela pe Cruce, când se va rupe catapeteasma Templului…

Cerul este Dumnezeu. Iar Dumnezeu nu mai este în cer, ci este pe pământ, acolo unde este alegerea lui Isus de a se face fratele tuturor, pentru că Dumnezeu este Iubire.

Însă noi, mereu ridicăm ziduri, construim staule: separăm cerul de pământ. Însă nu este așa! Căci din cer coboară „ceva ca o faţă mare de pânză”, un vas… Este același cuvânt când se spune despre Pavel că este „un vas ales”… Acel vas cucerit de Cristos, care-l va purta/vesti pe Cristos în întreaga lume.

În textul nostru avem un vas ca „o faţă mare de pânză, legată în patru colţuri, lăsându-se pe pământ. În ea erau toate dobitoacele cu patru picioare şi târâtoarele pământului şi păsările cerului.” (vv. 11b-12).

Acest mare vas conține/cuprinde întregul univers, în afară de om, care este în altă parte, pentru că omul este stăpânul creației.

Acest vas, această pânză este pântecele matern al lui Dumnezeu, pentru că întreaga creație este în Dumnezeu, este în Fiul și este în Tatăl. Și întreaga creație este bună! Nu există nimic spurcat pe lume.

Răul și binele stau în atitudinea noastră de a fi robi ai creației (idolatria, dorința dezordonată după avere) sau de a fi persoane care fac euharistie (care mulțumesc) pentru creație.

Acest vas care apoi va fi ridicat la cer – simbol al întregii creații care se întoarce la Dumnezeu prin omul care „mănâncă”, adică trăiește prin această creație – se lasă pe pământ din patru colţuri, din cele patru orizonturi… Tot cerul este sfâșiat, deschis… Cerul coboară pe pământ… Iar în acest vas sunt „toate animalele cu patru picioare”, deci și porcul, și mistrețul, și câinele… Toate animalele necurate cu patru picioare… Căci textul spune „toate”, fără să excludă vreunul…

Lipsesc viperele, căci nu sunt de mâncat, deși noi preferăm să mâncăm vipere…

Viperele sunt chip al lui Dumnezeu, pentru că stau în poziție dreaptă, deci reflectă gloria lui Dumnezeu, deci problema este: a nu-l mânca pe frate, ci a mânca împreună cu fratele… Și va fi problema comunității creștine: cum pot mânca împreună cu Corneliu și să celebrez cu el Euharistia, dacă el mănâncă tot felul de animale spurcate, iar eu nu le pot mânca?

Gândiți-vă la reacția unui evreu care se trezește în fața sa cu toate aceste animale… Apoi, în acel vas erau și „târâtoarele pământului”, care și nouă ne produc scârbă… Și păsările… Dar lipsesc peștii, deși Petru era un pescar… Și pretindea că știe să deosebească peștii buni de cei răi…

Însă în această pânză nu există nimic rău, spurcat…

„Şi glas a fost către el” (v. 13a). Glasul – la fel ca în cazul Botezului lui Isus și al „schimbării la față” – este revelarea lui Dumnezeu și dă două imperative/porunci: „Sculându-te/ridică-te, Petre [îi spune pe nume], taie şi mănâncă” (v. 13b).

„A junghia” înseamnă a jertfi/a sacrifica lui Dumnezeu, pentru că este sacru. Apoi jertfa o mănâncă omul, nu Dumnezeu…

Acest fapt înseamnă că nu există nimic necurat pe lume, căci toate sunt ale lui Dumnezeu și toate sunt făcute pentru om, pentru ca omul să trăiască în co-împărtășire cu frații.

Întreaga creație este făcută pentru om. Creația este gestul iubirii lui Dumnezeu. El ne revelează iubirea Sa, dându-ne viața, alimentându-ne viața… Și tot ce există pe lume este bun.

Ce ar însemna pentru noi să fie nevoie să mâncăm un câine, o pisică, un șarpe… Pentru ei era și mai grav să fie nevoiți să mănânce unele viețuitoare, căci în Levitic avem Codul sfințeniei, care prezintă ce nu trebuie să mănânce omul pentru a fi ca Dumnezeu, căci noi suntem sfinți, separați, trebuie să fim diferiți de alții, la fel ca Dumnezeu, care este diferit… Deci, evreii aveau toate tabuurile alimentare, toate lucrurile ce nu puteau fi negociate… Însă glasul îi poruncește lui Petru să încalce Codul sfințeniei…

Poate că Petru s-a gândit că este o ispită, o halucinație cauzată de foamea sa…

În Lev. 20,25-26 avem aceeași listă a animalelor enumerate și-n vedenia lui Petru… Așadar, Petru simte că primește o poruncă, un ordin care, în aparență, este în contradicție cu textul din Tora… Această viziune, care-l deschide spre noi orizonturi, i-a apărut ca o ispită…

În această pânză erau toate viețuitoarele, niciuna nu lipsea…

Să ne închipuim scena… Este limpede că pentru Petru această viziune este o ispită: este imposibil să încalce unele norme…

Evreii aveau acest Cod al sfințeniei care îi deosebea de alții… La fel judecăm și noi: noi, creștinii, suntem diferiți, pentru că suntem așa, și așa…

Sfințenia lui Dumnezeu… Sfințenia nu are analogie, fapt care înseamnă că numai El este sfânt… Dar noi suntem chemați să fim sfinți „așa cum El este sfânt”, adică altul, diferit. Alteritatea/diversitatea lui Dumnezeu constă în faptul că El îi iubește pe toți și-i primește pe toți, dar și-n faptul că fiecare mizerie este obiect/țintă a milei Sale…

Așadar, sfințenia lui Dumnezeu nu separă – „sfânt” înseamnă separat – ci intră în comuniune cu toți! De fapt, iubirea este sfințenia/alteritatea lui Dumnezeu!

În schimb, toate religiile ne prezintă Sfântul ca fiind separatul, diferitul, cel care este departe, care judecă, osândește, separă, ridică ziduri… Însă nu, căci sfințenia lui Dumnezeu este opusul: este „uterinitatea” lui Dumnezeu, adică mila, ne spune apostolul Luca: „Deveniți milostivi, așa cum este milostiv Tatăl vostru, cel din ceruri”. Și acesta este Noul cod de sfințenie, care nu mai exclude pe nimeni.

Și este greu ca omul să iasă din această gândire, pentru că condiționările culturale sunt teribile, sunt superioare oricărei bunăvoințe… Să vedem reacția lui Petru…

vv. 14-16

¹⁴ Dar Petru a răspuns: „Nicidecum, Doamne, pentru că niciodată nu am mâncat ceva impur sau necurat!” ¹⁵ Glasul i-a zis a doua oară: „Ceea ce Dumnezeu a curățat, tu să nu [numești] impur”. ¹⁶ Aceasta s-a petrecut de trei ori și îndată totul a fost ridicat la cer.

Reacția lui Petru a fost: „Nicidecum, Doamne, căci niciodată n-am mâncat nimic spurcat şi necurat” (v. 14).

Este o împotrivire precisă: „Nicidecum, Doamne, căci niciodată n-am mâncat nimic spurcat şi necurat”. Deși a primit poruncă să mănânce… Crede că este o ispită, că Dumnezeu îl pune la încercare…

Acest răspuns este similar celui pe care Petru i l-a dat lui Isus: „Dumnezeu nu vrea să se întâmple să suferi, să fii răstignit. Tu ne pui la încercare. Dar e imposibil ca Tu să fii răstignit. Fii sigur că Dumnezeu nu vrea acest lucru”…

Această siguranță culturală pe care Petru o are este teribilă… Noi vorbim de „principii la care nu putem renunța”, dar principiile la care nu putem renunța sunt ideile noastre fixe (fixiste), sunt prejudecățile noastre. Iar la ele niciodată nu putem renunța, pentru că gândim prin prisma prejudecăților. Dar prejudecățile sunt primele lucruri pe care trebuie să le punem în dubiu, în discuție…

Isus îi va spune apoi lui Petru: mergi cu ei, fără prejudecăți…

Însă noi mereu ne raportăm la aceste prejudecăți și spunem că sunt principii care nu se pot negocia, discuta, pentru că „sunt principiile mele”, cultura mea, religia mea, obiceiurile mele. Nu pot renunța la toate acestea, căci dacă aș renunța, unde ar ajunge lumea?

Așa sunt toate religiile: separă curatul de necurat, ca și cum Dumnezeu ar fi creat lucruri greșit, Dumnezeu însuși ar fi greșit, dar noi reușim să-l corectăm, tocmai luând lucrurile bune și eliminându-le pe toate celelalte… În special persoanele, pentru că sunt cele care se hrănesc cu acele lucruri necurate/spurcate, care trebuie eliminate…

Prin urmare: „a doua oară, a fost glas către el: Cele ce Dumnezeu a curăţat, tu să nu le numeşti spurcate” (v. 15). Toate au fost curățate de Dumnezeu, toate sunt sfinte; toate vin de la Dumnezeu.

Noi le facem spurcate, pentru că le considerăm spurcate și pentru că nu le primim ca fiind darul lui Dumnezeu; nefolosindu-le ca fiind un dar ce trebuie dăruit fraților; ori folosindu-ne de lucrurile din creație pentru a ne separa/ deosebi de alții… Acest fapt – felul greșit în care noi ne folosim de creație – ne face profani, adică ne alungă din Templu, ne pune departe de Dumnezeu…

Iar Cel de trei ori Sfânt, de trei ori trebuie să-i repete acest ordin lui Petru, adică de nenumărate ori…

Noi nici măcar nu ne imaginăm ce înseamnă pentru Petru – care este evreu – să mănânce acest lucruri. Ne este mai ușor să înțelegem multe alte lucruri… Spre exemplu, și cultura noastră creștină este atât de diferită de cea care există – astăzi lumea s-a schimbat – încât riscăm să spunem la fel ca Petru: „Această lume este în totalitate greșită”…

Cum este în totalitate greșită?

Dumnezeu lucrează în lume, nu în ideile noastre. Aceasta este lumea pe care Dumnezeu o iubește, nu o alta… Vedeți ce ziduri ridicăm în raportul nostru cu lumea?

Avem o modalitate de a gândi, chiar și filozofică, și credem că cine nu gândește la fel ca noi este un eretic și trebuie eliminat…

Cine nu-L iubește pe Isus, anatema sit! Dar și cine nu-l iubește pe fratele său, anatema sit! Altfel spus, singurul principiu al binelui și al răului este „iubirea fratelui”, a celui exclus, a celui din urmă; și nu tabuurile noastre, ideile noastre, normele noastre, decretele noastre; nu pretenția ca lumea să vină la noi, să gândească la fel ca noi, să vorbească la fel ca noi, căci așa vom crea această sectă frumoasă… Însă nu! Căci acesta nu este creștinism!

E adevărat că așa judecă toate religiile. Și noi ne gândim mereu să refacem creștinismul, exact în acest fel greșit… În schimb, Creștinismul este deschiderea/ruperea cerului! Deja la Botezul lui Isus, cerul este pe pământ; când s-a rupt catapeteasma Templului. În timp ce Isus era pe Cruce, ni s-a spus că Dumnezeu nu mai era închis în Templu, ci se afla în ultimul dintre oameni, fiind Fiul omului răstignit pe Cruce…

Iar planul Domnului este ca acum – prin toți oamenii (prin Corneliu care reprezintă lumea păgână) – Petru (care reprezintă lumea creștină) să se schimbe, adică respecte lumea păgână… Altfel spus, planul Domnului este ca acum noi – creștinii – să respectăm tradițiile celor din lume…

În schimb, noi avem lumea noastră și nu respectăm obiceiurile lumii, pentru că suntem „mondeni”, adică ne certăm cu lumea ca să deținem noi puterea asupra lumii…

Însă noi nu avem nicio putere, ci avem doar puterea de a trăi fraternitatea față de toți, fapt care este datoria noastră; deci și a mânca împreună cu ei… Așadar, fără toate tabuurile pe care ni le facem pentru a ne separa unii de alții.

Putem compara dreptatea lui Petru care spune: „niciodată n-am mâncat nimic spurcat şi necurat” cu dreptatea lui Pavel care spune: „Toată dreptatea mea nu este nimic, în comparație cu iubirea lui Isus”… De fapt, Pavel spune: „Toate principiile mele, la care credem că nu pot renunța, toată desăvârșirea mea, este gunoi față de cunoașterea lui Isus, Domnul meu, care m-a iubit și S-a dat pe Sine pentru mine și pentru toți oamenii”… Exact așa, Dumnezeu devine Dumnezeu…

Și imediat acest vas a fost ridicat la cer, la fel ca Isus. Acest vas este „Trupul total” al lui Cristos: totul este divin, totul este în Cristos, prin Cristos, în Tatăl…

Să ascultăm reacția lui Petru…

vv. 17-23

¹⁷ În timp ce Petru se frământa nedumerit cu privire la ce ar fi putut însemna viziunea pe care o avusese, iată că oamenii trimiși de Corneliu, după ce au întrebat de casa lui Simon, s-au oprit la poartă ¹⁸ și, strigând, au întrebat dacă locuiește acolo ca oaspete Simon, numit Petru. ¹⁹ În timp ce Petru continua să se frământe cu privire la viziune, Duhul i-a spus: „Iată, trei bărbați te caută. ²⁰ Ridică-te, coboară și mergi cu ei fără ezitare, pentru că eu i-am trimis”. ²¹ Atunci Petru a coborât la acei oameni și le-a zis: „Iată! Eu sunt cel pe care îl căutați. Care este motivul pentru care ați venit?” ²² Ei i-au răspuns: „Centurionul Corneliu, bărbat drept și temător de Dumnezeu, stimat de tot poporul iudeilor, a fost înștiințat de către un înger sfânt ca să te cheme în casa lui și să asculte cuvintele tale”. ²³ Atunci Petru i-a chemat înăuntru și i-a tratat ca pe oaspeți. A doua zi, ridicându-se, a plecat cu ei. Unii dintre frații de la Iope l-au însoțit.

„Petru nu se dumirea întru sine”, era perplex, adică (are) avea două posibilități și se întreba pe care să o aleagă… Să asculte, sau să nu asculte de acest Cuvânt? Care este trecerea justă pentru mine?

Petru are o nedumerire radicală: se află la trecerea, la răscrucea definitivă a istoriei mântuirii. Iar el este surprins, în ciuda faptului că Isus i-a prevestit acest fapt de trei ori.

Ce înseamnă cuvintele lui Isus? El nu le înțelege…

„Iată bărbaţii cei trimişi de Corneliu, întrebând de casa lui Simon, s-au oprit la poartă” (v. 17b)… Dumnezeu întotdeauna îi trimite la ușa noastră pe cei care ne ajută să înțelegem acele lucruri pe care niciodată nu vrem să le înțelegem: că suntem fiii lui Dumnezeu numai în măsura în care suntem frații tuturor… Iar aceștia sunt mântuitorii noștri.

Altfel spus, cei care mântuiesc Biserica sunt cei care stau în afara Bisericii…

Ne aflăm în casa în care era găzduit Petru, o casă plină de creștini. Acolo Petru celebra… Petru era în casa lui Simon tăbăcarul, dar acea casă era și biserica sa… Așteptând una mai bună…

Acești bărbați stăteau la ușă „Şi, strigând, întrebau dacă Simon, numit Petru, este găzduit acolo” (v. 18).

Îl cheamă pe Petru afară…

Petru este oaspete acolo, este în trecere, pentru că Biserica sa adevărată este în afara Bisericii, este în ultimul dintre frați…

Așa după cum cea mai frumoasă imagine a Bisericii va fi la finalul Faptelor Apostolilor, când Pavel, la marginile pământului – care era Roma, reprezentând lumea perversă – va fi în chirie, în casa unui păgân, fiind arestat la domiciliu în așteptarea morții… Acesta este centrul Bisericii.

În acest loc, Petru este oaspete și cugetă la vedenia avută, dar nu o înțelege. Atunci, Spiritul îi vorbește limpede: „Iată, trei bărbaţi te caută; ci sculându-te, coboară-te şi mergi împreună cu ei, de nimic îndoindu-te, fiindcă Eu i-am trimis” (vv. 19b-20). I-am trimis ca să te convertesc pe tine, la fraternitatea universală. Acesta este planul meu.

Ți-am trimis acești oameni ca să te salvez pe tine, din ispita de a te închide față de alții… Dar și pentru ca să Mă salvez pe Mine, spune Dumnezeu: „Căci Eu sunt Dumnezeu numai în măsura în care sunt Tatăl tuturor”, dacă nu, nu sunt Dumnezeu, ci doar idolul vostru… „Deci să Mă salvez pe Mine”… Și pentru ca fiii Mei să nu se mai lupte unii cu alții, în numele Meu… Căci și-n zilele noastre ne folosim de Dumnezeu, pentru a ne certa între noi.

Așadar, cuvintele: „Ți i-am trimis. Deci, coboară și mergi cu ei, căci Eu ți i-am trimis” sunt importante!

„Şi Petru, coborându-se” – katavasi, în limba greacă – … coboară până la Iad, căci spune „Iată, eu sunt acela pe care îl căutaţi”. Acest cuvinte ne amintesc de cele ale lui Isus, în Grădina Ghetsimani… Așadar, acest cuvinte exprimă agonia lui Petru: „Poate că au venit să mă prindă și să mă arunce în temniță”… Deja fusese aruncat în temniță de trei, patru ori… Deci vin să mă aresteze, la fel cum l-au arestat și pe Isus…

Petru îi întrebă: „Care este pricina pentru care aţi venit?” (21b). Petru repetă cuvintele lui Isus…

A respecta obiceiurile altora (ale păgânilor), este adevărata agonie a Bisericii… S-ar părea că trădăm tradițiile noastre, prestigiul nostru, cultura noastră sfântă…

Împotrivirile lui Petru sunt multe și sunt descrise foarte bine. Iar ceea ce e scris este ceea ce mereu se verifică: este și agonia actuală a Bisericii, care trebuie să se deschidă față de lume…

Toți oamenii din lumea a treia, care ajung în Occident, ni i-a trimis Domnul: se află aici, la ușa noastră, că să ne convertim față de ei. „Mergi cu ei!” îi spune lui Petru, dar și nouă…

„Iată, eu sunt acela pe care îl căutaţi. Care este pricina pentru care aţi venit?” (v. 21b). Acest cuvinte exprimă neliniștea lui Petru, pentru că redau moartea identității sale, care nu era una oarecare, ci era identitatea unui om care a primit Legea/Tora, care a trăit-o și vrea să o trăiască… Iar să renunțe la ea… Era extrem de greu…

Faptul că David a săvârșit un adulter și o crimă… E suficient să ținem seama de împrejurări, să spunem că a avut o slăbiciune… Dar el rămâne din poporul lui Dumnezeu… Dar, dacă David ar fi mâncat carne de porc, nu ar mai face parte din poporul lui Dumnezeu…

N-a fost o atât de mare problemă să se comporte ca un porc, dar dacă a mâncat carne de porc, porcul care era spurcat, ar fi fost exclus din popor… Înțelegeți cât sunt de teribile prejudecățile culturale…

În realitate, nu-i nimic rău în a mânca niște carne de porc, dar pentru ei era mai grav decât a ucide și a comite desfrâu, în optica apartenenței la poporul ales…

Înțelegem că a renunța la propria identitate culturală este foarte greu? Sunt lucrurile la care nu pot să renunț, căci, dacă renunț, nici nu știu cine sunt, căci ele sunt în instinctul meu… Și sunt acele aspecte care mă deosebesc de alții… Căci pe toate celelalte – a ucide, a comite adulter – toți sunt capabili să le facă, indiferent cărui popor și rasă îi aparțin…

Însă noi ne diferențiem în baza altor lucruri, la care considerăm că nu putem renunța, dar la care Isus ne spune să renunțăm. Oare sunt juste toate ideile noastre fixe, fixiste?… Singura idee justă este cea care mă ajută să-mi iubesc aproapele, să mă deschid altora… Nu cea care mă separă de alții, căci aceasta din urmă este diabolică…

Aici avem problema comuniunii la masă, căci dificultatea e la masă, în a mânca împreună, adică în a trăi ca frații. Nu a-i mânca pe frați prin ideile noastre, judecându-i…

Îngerul îi spune: „Iată, trei bărbaţi te caută; ci sculându-te, coboară-te şi mergi împreună cu ei, de nimic îndoindu-te [fără să pui întrebări], fiindcă Eu i-am trimis.

„A pune întrebări”, meden diacrinomenos în limba greacă, adică fără a exprima nicio judecată de valoare despre ei, căci judecându-ți fratele, greșești tu…

Tu ai spus: „Niciodată nu voi mânca”… Însă Spiritul îi spune lui Petru „Fă exact opusul convingerilor tale”…

Petru are multe împotriviri. Apoi e în agonie: „Eu sunt cel pe care-l căutați”… După ce Spiritul i-a zis: „Nu pune întrebări”, Petru reacționează: „Din ce cauză sunteți aici? Puteți chiar să mă ucideți…”.

Însă acești bărbați îi explică și-l liniștesc: „Corneliu, sutaşul, om drept şi temător de Dumnezeu şi mărturisit de tot neamul iudeilor” (v. 22a), adică simpatizant al iudeilor… Deci fii liniștit… „a fost înştiinţat de către un sfânt înger să trimită să te cheme acasă la el, ca să audă cuvinte de la tine” (v. 22b). Pentru că cuvintele pe care tu le-ai primit nu sunt pentru tine, ci sunt pentru toți! Nu ți-au fost date ca să-ți faci o religie, un staul, ci ele sunt mântuirea omenirii, a omului și a lui Dumnezeu, care-i iubește pe toți oamenii. Deci, dacă le ții pentru tine, „Mă ucizi pe Mine, îi ucizi pe frații tăi și te ucizi pe tine ca fiu”…

Înțelegeți această sinergie: Biserica trebuie să se deschidă spărgând acoperișul, cerul, și să nu mai aibă ziduri… Există ziduri pentru a ne feri de frig, dar în Biserică intră și alții să ne invite: „Veniți afară!” Spiritul a spus ca tu să mergi cu ei… Iar Corneliu ne-a trimis să te chemăm acasă la el…

Așadar, nu păgânii trebuie să vină la noi, ci noi trebuie să mergem la ei.

La fel ca Petru, și Biserica din zilele noastre trebuie să se deschidă lumii, nu să ridice ziduri…

În Biblie, recensămintele – să ne numărăm ca să vedem câți suntem – sunt semn de extremă slăbiciune…

Accentul trebuie pus pe agonia noastră: să ne deschidem lumii, suntem trimiși lumii. Nu trebuie să facem calculele și evaluările noastre! Meden diacrenomenoi: fără să protestăm cu nimic! Această lume e iubită de Dumnezeu: și-a dat viața pentru această lume! Iar alții (păgânii) sunt frații mei. Și numai dacă eu mă deschid și merg la ei, și trăiesc cu ei, și mă adaptez la felul lor de a trăi, atunci eu devin fiu al lui Dumnezeu, pentru că sunt egal/la fel ca Tatăl care-i iubește pe toți fiii, începând de la cei din urmă, care au mai mare nevoie. Poate că cei din urmă suntem noi, cei din Biserică, care avem mai mare nevoie…

Dar avem și învierea: îi invită și-i găzduiește… „Deci, chemându-i înăuntru, i-a găzduit” (v. 23a). Petru, care este oaspete, se ospătează… Pe pământ toți suntem oaspeți: niciunul nu-i stăpân…

„Iar a doua zi, sculându-se, a plecat/a ieșit”. Iese din mormântul său… Se scoală, în sensul că învie… Avem agonia lui Petru, dar avem și învierea sa…

„A ieșit cu ei”. Spiritul dorea ca Petru să meargă cu ei… Să devină tovarășul celor pe care el îi excludea. Să mănânce de toate, dar să nu-i mănânce pe alții; să fie tovarăș și comesean al celor cu care el nu dorea să mănânce, pentru că Petru nu dorea să mănânce unele lucruri… Dar pe păgâni i-ar fi „mâncat” pe toți, cu bucurie…

„Iar câţiva din fraţii cei din Iope l-au însoţit” (v. 23b). Avem această nouă imagine a Bisericii care iese în întâmpinarea păgânilor și devine Biserică tocmai deschizându-se altora… Iar alții îl însoțesc… Avem această Biserică itinerantă, care știe să întreprindă exodul din staule, din stâne, ca să facă din întreaga lume un singur popor, alcătuit din persoane libere, din frați.

Acest text este foarte actual…

Mi-a plăcut când ne-am cerut iertare pentru păcatele și trădările Evangheliei, pe care le-am comis în trecut în numele tradiției noastre… Însă dacă am reuși să cerem iertare pentru păcatele și trădările Evangheliei, pe care le facem azi, sau chiar dacă n-am cere iertare, dar am reuși să ne comportăm în mod opus trădărilor, ar fi un mare dar al lui Dumnezeu…

Altfel spus, să ne deschidem față de toți, după voia Spiritului!

Și noi, la fel ca Petru, am avut multe viziuni, am înțeles multe lucruri. Însă mereu ne îndoim și punem întrebări…

Iar când ne merge bine, suntem în agonie: „Ce să fac, căci ei sunt aici și doresc să mă ducă”. Ei vor să mă scoată afară din mine, din certitudinile mele, ca să mă ducă acolo unde eu nu vreau să merg…

Tocmai așa este!

Și numai așa îl voi preamări pe Dumnezeu.

Aceste versete sunt o descriere minunată a Bisericii și a dificultății ei de a se comporta la fel ca Cristos… Și a nu exclude pe nimeni…

Împotrivirile pe care le-a avut Petru, și noi le avem azi…

Să-i cerem Domnului să ne ajute să înțelegem în profunzime aceste versete, căci deschiderea față de lume este punctul cheie al Bisericii…