Pentru prima dată, ucenicii au primit numele de „creștini”.

Capitolele 10-15 din F.Ap. pun în armonie cele două teme ale creștinismului care de abia se naște: deschiderea față de toți și respectarea diversității fiecăruia. Este marea simfonie a lui Dumnezeu, care lucrează cu înțelepciune și cu răbdare pentru a acorda între ele vocile singure ale fiilor Săi în Fiul.

În acest loc avem o dezvoltare nouă, prevestită în preludiul cu eunucul și-n „extinderea” față de Corneliu…

Dacă apostolii se adresează tuturor locuitorilor din Ierusalim, eleniștii (iudeii care au trăit în afara granițelor Palestinei) extind orizontul la Iudeea și la Samaria.

Grație prigoanei lui Ștefan, eleniștii sunt „împroșcați” în Fenicia, Cipru și Antiohia. Dar și în aceste locuri ei se adresează celor de o religie cu ei. Dar unii eleniști, din Cipru și Cirene, sunt cei dintâi care iau inițiativa de a se adresa și grecilor, adică păgânilor. Acești păgâni, spre deosebire de eunuc și de Corneliu, nu au avut tangență cu tradiția iudaică.

Noua etapă pornește de la iudeii-creștini care, obișnuiți fiind să trăiască în climat păgân, merg la Antiohia și, în afara casei lor, pentru prima dată, îndrăznesc să vestească Evanghelia păgânilor.

Și aici, pentru prima dată, credincioșii în Isus „sunt numiți creștini”. Avem o cotitură în istorie!

Se poate spune că creștinismul, după gestația în ambientul iudeu, se naște în Antiohia.

„A fi numit” înseamnă și „a fi chemat să-și desfășoare propriul rol/funcție”.

În acest loc, pentru prima dată, ucenicii lui Isus își însușesc rolul/funcția de „creștin”: mărturisesc tuturor numele lui Cristos, mântuire a iudeilor mai întâi, și apoi a tuturor neamurilor, până la marginile pământului. Numele Său este o binecuvântare pentru toate neamurile pământului, după făgăduința făcută de Dumnezeu lui Avraam (cf. Gen. 12,1). Dacă Adam este tatăl tuturor celor care sunt fără credință în Tatăl, Avraam este noul Adam, tatăl tuturor celor care cred în Cuvânt. Iar acest fapt îi este acreditat cu dreptate (cf. Gen. 15,6)

Credința este medicina care ne vindecă de neîncrederea lui Adam în Tatăl, o neîncredere care este rădăcina tuturor nedreptăților. De fapt, cine acceptă să fie fiu, restabilește relația sa vitală cu Tatăl și cu frații.

La Antiohia, după „cap” – constituit din descendenții lui Avraam – se naște (vine la lumină) tot trupul lui Cristos, cu diferitele Sale mădulare, constituit din toți oamenii.

Acum, Cristos, care vine din iudei, este cu adevărat „lumina neamurilor” (Lc. 2,32 ; cf Is. 42,6-9) și „mântuirea lumii” (cf. Is.49,6; Io. 4,42).

Dar împlinirea acestei făgăduințe (promisiuni) creează probleme noi…

Pentru persoanele din afara orizontului cultural și religios al Israelului, ce înseamnă să aibă acces la făgăduința făcută lui Israel prin credința în Isus Cristos? Nu există pericolul de a pierde rădăcinile vlăstarului lui David, atât de „întrupate” în Israel? Și cum se poate „mânca” împreună, fără a se mânca unii pe alții?

Tocmai în împărtășirea hranei și în locuirea împreună, apare dificultatea creării comuniunii în diversitate. Va fi tema disputei „Conciliului din Ierusalim”, „sminteala” constantă care va trebui depășită pentru a primi alte culturi și schimbarea fiecărei culturi prin întâlnirea/confruntarea cu o alta.

În acest drum continuu de sărituri peste garduri (piedici), Biserica poate să înainteze și să se maturizeze sau se poate bloca și, deci, poate împiedica planul lui Dumnezeu.

Planul Tatălui este ca fiecare popor, cu diversitatea sa, să poată spune despre Sion: „În tine sunt toate izvoarele mele” (cf. Ps. 87,7). Toți, iudei și păgâni, suntem „una” în Cristos. „Nu mai este iudeu, nici elin; nu mai este nici rob, nici liber; nu mai este parte bărbătească şi parte femeiască, pentru că voi toţi una sunteţi în Cristos Isus. Iar dacă voi sunteţi ai lui Cristos, sunteţi deci urmaşii lui Avraam, moştenitori după făgăduinţă” (Gal. 3, 28-29).

Toți suntem fiii lui Avraam – fiecare cu diferențele sale – chiar dacă n-avem acea diferență numită „tăierea împrejur”, care este semnul Legământului. Iubirea Tatălui și a fraților este adevărata tăiere împrejur a inimii.

Cum să facem (alcătuim) comuniunea, nu în omogenitate, ci-n eterogenitate, este o problemă teoretică și practică; aceasta niciodată n-a fost rezolvată.

Întotdeauna există pericolul canibalismului cultural și religios.

Până acum, credincioșii în Isus erau evrei sau simpatizanți. De aici înainte, oricine poate fi „creștin” (mesianic), fără vreo altă legătură (condiție, constrângere) decât credința în Fiul omului, care face din fiecare om fratele Său, fiu al aceluiași Unic Tată.

În acest sens, creștinismul nu mai este o religie cu cultura sa, cu riturile sale, cu limba sa, cu legile sale… Singura lege este „să cunoaștem și să credem în iubirea pe care Dumnezeu o are pentru noi” (1Io. 4,16) și să ne iubim frățește unii pe alții, așa cum ne iubesc Tatăl și Fiul. „Cel care iubeşte pe aproapele a împlinit Legea. Pentru că (poruncile): Să nu săvârşeşti adulter; să nu ucizi; să nu furi; să nu mărturiseşti strâmb; să nu pofteşti… şi orice altă poruncă ar mai fi, se cuprind în acest cuvânt: Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Iubirea nu face rău aproapelui; iubirea este deci, împlinirea legii” (Rm. 13,8-10).

În lumea noastră globalizată, din nou este de actualitate “De pace fidei” de Nicolaus Cusanus. Principiul „cuius regio, eius et religio”, inventat mai târziu pentru a evita luptele între creștini, poate deveni un principiu al unor lupte/masacre mai grave, pentru a ocupa alte regiuni. Este limpede că „cu intenții bune”: să-i dăm putere și slavă propriului dumnezeu. Însă acesta, de fapt, este un idol, pentru că există un singur Dumnezeu, Tatăl tuturor, care este mai presus de toți, lucrează prin toți și e prezent în toți (cf. Ef. 4,6) și fiecăruia-i face daruri diferite (cf. Ef. 4,7).

Nu toți avem totul: avem daruri și limite. Să le trăim, nu ca agresiune sau apărare, ci ca o comuniune fraternă, fapt care ne face pe toți fii și frați între noi (cf. 1Cor. 12,1-13,13). În acest fel păstrăm unitatea Spiritului și formăm un singur trup (cf. Ef. 4, 1ș.u). Singura condiție cerută este cea de a fi om și de a-l accepta pe fiecare alt om ca pe sine, ba mai mult, ca pe propriul Dumnezeu și Domn…

Ceea ce separă vine de la cel rău. Chiar dacă ar fi drept/just, nu-i ceva bun și nu vine de la Dumnezeu.

Trebuie să trecem de la o religie care vrea să-și apere propriul dumnezeu (ce fel de dumnezeu este, dacă are nevoie să fie apărat?), la o libertate care-l acceptă pe fiecare om în numele Tatălui. Acest lucru ne-a învățat Fiul!

Din această cauză a fost și este în mod constant ucis în numele dumnezeului pe care fiecare om vrea să-l apere pentru a-l avea în posesie…

Luca s-a interesat de răspândirea creștinismului la Antiohia. S-a informat și a expus cu grijă cum au fost depășite piedicile (obstacolele) pentru a duce/vesti făgăduința fiecărui om.

Acesta este și rămâne modul în care Biserica trebuie să se „încultureze” în istorie, pentru a nu împiedica răspândirea Evangheliei și pentru a nu împiedica lucrarea lui Dumnezeu.

Împărțirea textului:

1. 19: eleniștii din Palestina rezervă Cuvântul doar iudeilor;
2. 20: avem o schimbare: ciprioții şi cirenienii îl vestesc pe Isus și elinilor, păgânilor;
3. 21: mâna Domnului era cu ei;
4. 22-24: trimiterea lui Barnaba să controleze, dar el recunoaște lucrarea Domnului;
5. 25-26: Barnaba îl caută pe Pavel și-l aduce în Antiohia; aici sunt numiți pentru întâia oară creștini;
6. 27-30: profeții predică foametea; misiunea trimiterii de ajutoare la Ierusalim…

La cateheze, Cuvântul ne primește pe toți. Să ne simțim primiți de Domul, așa cum suntem, fiecare avansând în felul său pe drumul credinței, ascultând Cuvântul.

În textul din F.Ap. 11, 19-30 ni se povestește mai explicit ce se întâmplă în Biserică în prima comunitate creștină, după intrarea în casa lui Corneliu… Prima comunitate este condusă să se deschidă constant spre culturile din jur…

Psalmistul aduce laudă Sionului, Ierusalimului, orașul în care toate-și află originea și împlinirea. Psalmul este un rezumat al întregului drum al mântuirii și al Legământului. Căci în Ierusalim toți își află rădăcinile, deci toți sunt primiți, chiar și Rahab, adică marele dușman, personificare a Egiptului, dar și Babilonul, care-i pământul exilului. Tot negativul este răscumpărat prin „primirea” la Ierusalim.

Ps. 86 (87)

¹ Întrucât temeliile sale sunt pe munții cei sfinți, ² Domnul iubește porțile Sionului mai mult decât toate locuințele lui Iacob. ³ Lucruri mărețe s-au spus despre tine, cetate a lui Dumnezeu! ⁴ Voi aminti de Rahab și de Babilon printre cei care mă cunosc; iată, filistenii, Tirul și Etiopia s-au născut acolo! ⁵ Se va spune despre Sion: „Și acesta, și acela s-au născut în el și însuși Cel Preaînalt îi întărește”. ⁶ Domnul scrie în cartea popoarelor: „Acesta s-a născut acolo”. ⁷ Iar ei cântă și dansează, [zicând]: „Toate izvoarele mele sunt în tine”.

Mai înainte de a continua explicarea cap. al 11-lea din F.Ap., facem o sinteză a capitolelor 10-15, care sunt o încercare de a sintoniza/armoniza două tendințe, care par a fi opuse în Biserica de la începuturi: deschiderea către toți oamenii, nu doar față de cei care au aceeași religie ca tine, în respectarea diversității fiecăruia…

Știm că anul 313 marchează libertatea creștinismului: este un lucru foarte mare, dar și foarte ambiguu, pentru că toate religiile cer libertatea religioasă, dar nimeni n-o dă/oferă… Căci toți cred că religia lor este adevărată și, deci, „numai religia mea este liberă”… Dar nu trebuie să fie așa! Căci dacă este adevărată, se va răspândi…

De fapt, vedem că creștinismul s-a răspândit nu datorită libertății religioase – care apoi a devenit religie de stat, iar creștinii au urcat la putere și i-au prigonit pe alții – s-a răspândit nu datorită „sabiei” sau puterii, ci grație martiriului. Adică exact invers!

Am văzut scurta istorie a creștinismului de la origini: a început cu apostolii, care erau împreună cu aproximativ 100 de persoane; apoi la Rusalii numărul lor a crescut, dar se răspândesc doar în climat iudaic și doar la Ierusalim… Primului grup i se alătură nu doar mulți iudei, ci și mulți eleniști, care erau persoane de origine iudaică, dar care fuseseră în străinătate, trăind împreună cu grecii și cu păgânii.

Am notat că prin diaconi – care erau eleniști – creștinismul începe să se răspândească spre Samaria, se extinde în Iudeea. Apoi, prin constrângerea Spiritului Sfânt, Filip și Petru încep să boteze păgânii (eunucul și pe cei din casa lui Corneliu).

Avem această lucrare a lui Dumnezeu, care a deschis o ușă/cărare și este preludiul/prevestirea a ceea ce va urma în versetele noastre.

Acestea, pentru prima dată, ne prezintă pe unii creștini, care în mod direct se adresează unor păgâni, care se convertesc, la Antiohia. Și este prima dată când creștinii sunt numiți „creștini”…

Putem spune că în versetele noastre „se naște atât creștinismul”, cât și „numele de creștin”.

Până în acest moment, prima comunitate era considerată „o sectă iudaică”: erau acei iudei care credeau că Isus este Mesia făgăduit, Fiul lui Dumnezeu, dar aveau obiceiurile, legile și tradițiile lor, pe care continuau să le respecte… Apoi
i-au convertit pe eleniști, dar care, la rândul lor, aveau aproximativ aceleași tradiții; apoi s-au convertit eunucul și Corneliu cu cei din casa sa, dar erau simpatizanți sau prozeliți, fapt pentru care s-au adaptat  ușor…

Însă în textul nostru apare o problemă nouă: există persoane care vin dintr-o altă cultură, cu un alt mod de a trăi, cu un alt mod de a gândi. Cum putem trăi împreună, având în vedere că gândim diferit, mâncăm diferit? Și nu-i o întrebare banală…

Vom vedea problemele ulterioare pe care le comportă aceste diferențe…

Prima problemă este că deși, pe bună dreptate, Ierusalimul a fost sânul matern care ne-a născut, acum, când există creștini care nu sunt de origine iudaică și deja Dumnezeu a încercat să-i deschidă pe creștini și față de păgâni (cu eunucul și cu cei din casa lui Corneliu), creștinii încă nu luaseră inițiativa să se îndrepte spre lumea păgână…

În versetele noastre avem unii laici care iau inițiativa de a se adresa, pentru prima dată, unor păgâni. Iar mâna lui Dumnezeu este cu ei: mulți se convertesc și aici și așa se naște Creștinismul, cu toate problemele pe care le implică.

Prima problemă este:

• cum vom trăi împreună?
• din tradiția noastră iudaică ce să-i învățăm; ce este valid pentru ei din tradiția noastră, dincolo de ceea ce stă scris în făgăduința din Geneză, că Avraam va fi binecuvântat în toți urmașii săi și că din sămânța sa vor fi binecuvântate toate neamurile pământului, adică tot universul?…

Dar până acum nu s-a întâmplat, căci creștinismul s-a închis în spațiul iudaic sau al simpatizanților tradiției iudaice…

Așadar, acum, din Legile pe care noi, evreii, le avem, ce trebuie să-i învățăm pe acești creștini, care provin din rândul păgânilor?… se întreabă acești creștino-iudei(?). Oare trebuie să cunoască Tora? Oare toți trebuie să trăiască la fel ca noi: să-și însușească stilul vieții noastre, legile noastre, sau nu?

În acest text, pentru prima dată, creștinismul nu mai este văzut ca o religie, ci ca fiind libertatea fiilor lui Dumnezeu, deschisă tuturor oamenilor, cu respectarea tuturor culturilor… Iar a deveni creștin nu înseamnă prozelitism religios, nu-i o formă de canibalism (nu înseamnă că înghiți, elimini cealaltă cultură ori religie), ci este o respectare efectivă a celeilalte culturi și a celeilalte religii… La fel ca Pavel care s-a făcut barbar cu barbarii, grec cu grecii – înseamnă că s-a făcut păgân cu păgânii – iudeu cu iudeii… Pentru că pe Pavel nu-l interesează aceste lucruri, ci-l interesează fratele, care este fiul lui Dumnezeu, iar fratele trebuie să cunoască că este iubit de Dumnezeu, de Tatăl, ca să trăiască și el singura lege, care este sinteza întregii legi și care-i iubirea aproapelui.

Așadar, aceasta nu este o problemă mică. Nici până-n zilele noastre nu este rezolvată, pentru că noi pretindem că un om care devine creștin să învețe Catehismul, pachetul nostru de informații, obiceiurile, tradițiile…

Apoi, când ne aflăm înaintea noilor culturi, spre exemplu așa cum s-a întâmplat cu China, cu Africa, cu America, ori am distrus și exterminat celelalte culturi (care nu-i un lucru frumos) prin faptul că le-am făcut să-și însușească mentalitatea și categoriile noastre, sau refuzăm să le dăm schimbările noastre necesare…

În schimb, în textul nostru vom vedea ceva diferit… Iar Luca a studiat acest aspect în mod profund, în cinci capitole… Acum, vom vedea care sunt schimbările de care are nevoie Biserica pentru a intra în toate culturile… În special astăzi când, diferitele culturi conviețuiesc; iar culturile sunt în continuă schimbare… Chiar și cultura noastră se schimbă…

Trebuie să vedem: cum să ne înculturăm și-n noua cultură, în post-modern, care-i cultura noastră? Și azi sunt valabile aceleași criterii din timpul primei răspândiri a creștinismului la păgâni?

Să citim textul…

Se citește F.Ap. 11, 19-30

¹⁹ Așadar, cei care fuseseră împrăștiați după persecuția care a avut loc împotriva lui Ștefan, au ajuns până în Fenicia, Cipru și Antiohia, dar nu predicau cuvântul decât iudeilor. ²⁰ Totuși erau între ei unii ciprioți și cireneni, care au venit la Antiohia și care le-au vorbit grecilor, vestindu-l pe Domnul Isus. ²¹ Mâna Domnului era cu ei și a fost mare numărul celor care au crezut și s-au întors la Domnul. ²² Vestea despre ei a ajuns la urechile Bisericii care era în Ierusalim și l-au trimis pe Barnaba la Antiohia. ²³ Când a ajuns și a văzut harul lui Dumnezeu, el s-a bucurat și i-a îndemnat pe toți să rămână credincioși Domnului, cu inimă neclintită. ²⁴ El era un om bun, plin de Duhul Sfânt și credință. Astfel, o mare mulțime s-a adăugat la Domnul. ²⁵ Atunci el s-a dus la Tars ca să-l caute pe Saul. ²⁶ Când l-a găsit, l-a adus la Antiohia. Un an întreg au luat parte la adunările Bisericii și au învățat o mulțime numeroasă. În Antiohia, discipolii au fost numiți pentru prima dată creștini. ²⁷ În zilele acelea, au coborât unii profeți de la Ierusalim la Antiohia. ²⁸ Unul dintre ei, cu numele Agabos, s-a ridicat și, prin puterea Duhului, a prevestit că va fi o mare foamete peste tot pământul. Aceasta a avut loc în timpul lui Claudiu. ²⁹ Atunci, creștinii s-au hotărât să trimită ajutoare fraților care locuiau în Iudeea, după cum putea fiecare. ³⁰ Și așa au făcut și le-au trimis prin mâinile lui Barnaba și ale lui Saul către prezbiteri.

Vv. 19-20 ne prezintă misiunea vestirii Cuvântului care de acum iese din Palestina și intră în lumea păgână, dar misionarii sau creștinii iudei răspândiți predicau doar iudeilor din acele locuri din afara Palestinei…

Doar într-un al doilea moment unii iudei convertiți, care erau din Cipru și din Cirene (în Africa), decid spontan, pe contul lor, să fie misionari, fără vreo prigoană, mergând la Antiohia… Așadar, aceasta este o cotitură, un progres decisiv: pentru prima dată se adresează păgânilor… De acum înainte nu se mai adresează doar iudeilor care locuiesc acolo.

Și astfel se naște Biserica. Și este ultima cotitură decisivă pentru Biserică. Deoarece, până acum, creștinismul se răspândise la Rusalii. Atunci li s-a adăugat un număr frumos prin puterea și prin lucrarea Spiritului, care s-a revărsat peste apostolii care vorbeau mulțimii. La Ierusalim, convertirile s-au înmulțit până când Ștefan – care era elenist – a început să deranjeze…

Deja Petru și Ioan fuseseră întemnițați de trei ori pentru că „vorbeau în numele lui Isus” fără autorizația religioasă… Ei, care erau ignoranți, n-au fost autorizați să vorbească în public; și nici să vorbească despre tainele lui Dumnezeu, căci doar preoții puteau să vorbească despre aceste taine. Așadar, Petru și Ioan fuseseră întemnițați, dar au fost eliberați…

Însă începe o prigoană, începută de Saul (apostolul Pavel), împotriva creștinilor care-i „împroașcă”/risipește prin lume…

Cuvântul „a împroșca”, în limba greacă este a „semăna”, adică motorul misiunii întotdeauna a fost prigoana… Creștinii merg într-un alt loc pentru a scăpa de prigoană, de moarte… Iar în locurile în care merg, creștinii devin sămânță…

Prigoana este primul motor al misiunii.

Al doilea „motor” este Dumnezeu care, prin Spiritul Sfânt, îl îndeamnă stăruitor pe Petru să se deschidă față de Corneliu, față de păgâni… Apoi lui Filip Spiritul îi spune să meargă pe acel drum unde-l întâlnește pe famenul etiopian, pe care-l botează…

Evanghelizarea și misiunea, până la urmă, n-au fost un program al Bisericii primare…

vv. 19-20

¹⁹ Așadar, cei care fuseseră împrăștiați după persecuția care a avut loc împotriva lui Ștefan, au ajuns până în Fenicia, Cipru și Antiohia, dar nu predicau cuvântul decât iudeilor. ²⁰ Totuși erau între ei unii ciprioți și cireneni, care au venit la Antiohia și care le-au vorbit grecilor, vestindu-l pe Domnul Isus.

Avem două tablouri. În primul avem descrisă misiunea celor prigoniți.

Nu mai erau prigoniți apostolii la Ierusalim, căci după prima perioadă în care au fost întemnițați, au început să se ferească, deci munceau destul de liniștiți, se bucurau de aprecierea poporului, mergeau la Templu și se întâlneau între ei…

În schimb, cei care creau o problemă erau „eleniștii” și diaconii: erau mai activi, trăiseră în străinătate, intraseră în legătură cu alte culturi și erau îngrijorați pentru cei din grupul lor. Deci, aveau o deschidere mai mare spre lumea păgână… Așa era și Ștefan… Iar acești eleniști deranjau mai mult…

Și Pavel – după ce s-a convertit – deranja, până într-atât încât un grup de iudei au făcut un vot că nu vor mânca până ce nu-l vor ucide…

Prin urmare, l-au trimis pe Pavel în altă parte, iar Biserica din Ierusalim s-a bucurat de pace… Însă, în același timp, eleniștii au fost împroșcați. Fapt pentru care ei au mers în Fenicia, în Cipru și-n Antiohia vestind Cuvântul doar iudeilor… Tot la fel și Pavel, oriunde va merge, va vesti Evanghelia, mai întâi doar iudeilor: „Pentru că Cristos vine din iudei și pentru iudei”… Însă în propovăduirea lor, ei se opreau doar la iudei…

Repetăm: în primele capitole din F.Ap., comunitatea crește prin „atragere”, adică lumea se apropie și intră în comunitatea creștină – în special la Ierusalim – pentru că este „atrasă” de felul în care trăiesc primii creștini (se iubesc, împărtășesc tot ce au, trăiesc cu bucurie în ascultarea față de Cuvânt și participă la rugăciunea publică)…

Apoi, prin prigoana care începe la moartea lui Ștefan, primii creștini se „împroașcă”: din acel moment comunitatea nu va crește în baza atragerii, ci-n baza „împroșcării”, a răspândirii. Adică urmează logica seminței care cade acolo unde merge apostolul, ducând cu sine Cuvântul…

Filip merge spre Samaria, pentru că nu mai poate sta la Ierusalim, și astfel îl întâlnește pe eunuc…

O notă despre prigoană… Să ne amintim prima experiență avută de Petru și Ioan în temniță… În acel moment, comunitatea – pentru prima dată – înțelege că-i adevărat ceea ce I s-a întâmplat lui Isus… Adică înțelege că-i adevărat că: „Toți
s-au unit împotriva Lui, L-au răstignit”. De ce? „Ca să facă toate câte mâna Ta şi sfatul Tău mai dinainte au rânduit să fie” (F.Ap. 4,28).

Altfel spus, Dumnezeu nu dorește prigoanele, ci dușmanii prigonesc. Și totuși, și prigoanele fac parte din palanul mântuitor al lui Dumnezeu: prigoana este locul în care – tot la fel cum Isus pe cruce a mântuit lumea – un om, pentru prima dată, devine mărturisitor – martir – adică trăiește mântuirea.

Notăm că aceștia care se risipiseră, „au trecut până în Fenicia şi în Cipru, şi în Antiohia” și au convertit pe unii ciprioți… Iar unii din Cipru și din Africa – cei de mai departe – ce decid? Fără să fie trimiși de apostoli sau de diaconi, sau de altcineva, ce fac? „Venind în Antiohia [poate au venit cu afaceri, nu știm], vorbeau şi către greci/elini, binevestind pe Domnul Isus”. Greci, elini înseamnă „păgâni”…

Acasă la ei (în oraș la ei) nu îndrăzneau să vorbească păgânilor, pentru că erau controlați de ceilalți iudeo-creștini eleniști. În schimb, în străinătate, pentru prima dată acești „bărbaţi ciprioţi şi cirenieni” decid – ei, care sunt laici, deci nu sunt apostoli, n-au fost „chemați”, nu sunt ucenici, ci doar simpli credincioși – să vestească vestea bună elinilor, grecilor, adică păgânilor… Spunând că Dumnezeu este Domnul Isus…

Exact în acest fel s-a răspândit creștinismul: nu s-a răspândit printr-un impuls venit de la centru, de sus… Cei de sus – apostolii – întotdeauna s-au risipit/împroșcat din cauza prigoanelor… Prigoana a cauzat răspândirea creștinismului…

Din textul nostru vedem că inițiativa vestirii pornește de jos, de la creștinii simpli… Este posibil că erau negustori, care erau nevoiți să călătorească și, prin urmare, s-au întrebat: „De ce să nu le vestim și lor Evanghelia?” Apoi, pentru că aceștia deja erau obișnuiți să trateze cu păgânii, în străinătate, și-au spus: „Și ei sunt fiii lui Dumnezeu, dacă-i adevărat ce a spus Isus”…

Acești oameni simpli sunt cei dintâi care-L vestesc pe Isus – vestesc Evanghelia – păgânilor… Înseamnă că aceștia sunt primii creștini, în sensul în care noi înțelegem acest termen: adică, aplică/atribuie în totalitate mesajul lui Isus – care și-a dat viața pentru păcătoși – nu numai pentru cei din poporul Său, ci pentru cei din întreaga lume… Ei înțeleg că Isus a venit să mântuiască lumea și ne-a revelat iubirea Tatălui…

Dacă în Ierusalim, în Iudeea, s-a născut Capul Bisericii – al Bisericii iudeo-creștine – în acest text, pentru prima dată, se naște întregul trup al Bisericii, întregul trup al lui Cristos, care-i cuprinde nu numai pe iudei, ci pe toți oamenii pământului, căci, pentru prima dată, din inițiativa lor, merg să vestească păgânilor…

Pornind de la aceste versete, notăm că creștinismul s-a răspândit grație laicilor, deci nu datorită apostolilor, nici diaconilor… Ci s-a răspândit grație unor laici anonimi… Ni se spune doar că erau bărbați… Și apoi, întotdeauna s-a răspândit astfel… Pentru că fiecare om care a devenit creștin a înțeles că Dumnezeu este Tatăl tuturor și că ceilalți sunt frați. Și, prin urmare, aceeași iubire care L-a mânat pe Cristos spre toți, îl mână și pe el spre ceilalți, fără nicio discriminare… Pentru că, dacă-l discriminezi pe vreunul, tu nu ești creștin! Tu nu ești fiul lui Dumnezeu, pentru că nu-L accepți pe Tatăl, care este Tatăl tuturor.

În acest gest simplu se realizează tot creștinismul: pentru prima dată se naște creștinismul în mod conștient… Datorită laicilor…

Dacă ar fi fost după Petru, Iacob și Ioan, cu multă probabilitate, creștinismul ar fi rămas pentru totdeauna doar la Ierusalim…

Până în acest moment, nicăieri nu apare că ar fi existat vreun plan pentru ca creștinismul să fie vestit în afara Ierusalimului…

Este adevărat că la Înălțare, Isus planificase extinderea creștinismului… „Îmi veţi fi Mie martori în Ierusalim şi în toată Iudeea şi în Samaria şi până la marginea pământului” (F.Ap. 1,8). Însă apostolii au rămas, s-au oprit la Ierusalim… Totuși, după mai mulți ani, și ei vor merge să vestească Evanghelia în lume…

Subliniem un alt lucru: responsabilitatea pe care fiecare dintre noi o are în Biserică…

Fiecare dintre noi, prin botez, este preot, profet și împărat; fiecare dintre noi este fiu trimis înspre frați; iar cine are ministerul sacerdotal sau pastoral sau profetic, să nu uite că ministerul este sinonimul unei slujiri… Ce să slujească? Să slujească preoția comună, deci misiunea comună a fiecărei persoane…

Ar fi important să nu mai folosim cuvântul „cler/clerical”, căci este potrivnic Bisericii, pentru că toți suntem un singur popor sfânt, de preoți, profeți și împărați, toți egali…

Este adevărat că există diferite slujiri (îndatoriri, atribuții)… Dar funcția pe care o au păstorii nu-i cea de a suprima ori de a mânca turma… Ci-i aceea de a promova, de a ajuta turma să fie conștientă, liberă și responsabilă… Adică să fie la fel ca păstorul, egală cu păstorul, pentru că Păstorul nostru s-a făcut Miel…

Isus nu s-a făcut un Păstor care a stăpânit/dominat oile și nici unul care le-a exploatat…

Așadar, este foarte important să înțelegem demnitatea creștină. Și este prima dată când – tocmai deschizându-se spre păgâni – acești laici devin creștini… Prin urmare, și noi începem să devenim creștini când ne preocupăm (ne străduim) să comunicăm iubirea Tatălui celor de aproape și celor de departe, fără să excludem pe vreunul…

Dacă nu, sunt doar o persoană religioasă și evlavioasă grozavă, care vin „să încălzesc” băncile din Biserică, despre care Dumnezeu ar spune: „Dacă ai sta afară, m-ai face o favoare”… Dar pentru că Dumnezeu are un mare defect – „este răbdător și milostiv” – El tolerează totul…

Însă adevărul este că devenim creștini fix în această cotitură, în acest progres…

Notăm că acest progres a fost unul lent în Biserică… Au avut nevoie de timp pentru a vesti păgânilor.

Apoi își vor pune întrebări pe care le vom vedea în următoarele capitole: cum putem crea, alcătui o comuniune cu alții, care provin din culturi diferite, fără să suprimăm culturile lor?

Să nu uităm că preoția ministerială este în slujba preoției comune!!!

vv. 21-24

²¹ Mâna Domnului era cu ei și a fost mare numărul celor care au crezut și s-au întors la Domnul. ²² Vestea despre ei a ajuns la urechile Bisericii care era în Ierusalim și l-au trimis pe Barnaba la Antiohia. ²³ Când a ajuns și a văzut harul lui Dumnezeu, el s-a bucurat și i-a îndemnat pe toți să rămână credincioși Domnului, cu inimă neclintită. ²⁴ El era un om bun, plin de Duhul Sfânt și credință. Astfel, o mare mulțime s-a adăugat la Domnul.

Însuși Dumnezeu este Cel care lucrează cu aceste persoane, cu acești laici, care, în mod spontan, merg să evanghelizeze la Antiohia… Iar în text scrie că „era mare numărul celor care au crezut”. Stă scris doar că „au crezut”: au crezut vestirii, mărturiei acestor bărbați, exemplului dat cu viața lor. Au reflectat și au aderat la Cristos… Însă în text scrie doar „au crezut”, exprimându-se credința lor…

„Și s-au întors/convertit la Domnul”, adică au început o viață nouă, punând în centrul vieții lor iubirea față de Tatăl și față de frați, adică viața nouă în Cristos, trăită în Spirit.

Așadar, fără multe povești și structuri, cu mare simplitate, „au crezut și s-au convertit/întors”, deci au devenit creștini…

Când aud la Ierusalim acest fapt… Să ne amintim că cei din Ierusalim l-au cercetat chiar și pe Petru, pentru că intrase în casa unui păgân… Cum au reacționat acum, când niște laici merg la păgâni și trăiesc cu ei, mănâncă împreună cu ei, au același stil de viață, la fel cum trăiesc între ei iudeo-creștinii la Ierusalim? Când aud, îl trimit pe Barnaba să controleze, dar nu trimit pe cineva fără experiență…

Barnaba este amintit în F.Ap., mai înainte de episodul cu Anania și Safira, prezentat ca „model”: este cel dintâi care – nefiind amintit în Evanghelii – după Paști face la fel ca apostolii: dă tot ce are fraților… E poreclit „Dreptul”. Numele său este Iosif. Iar „Barnaba” înseamnă „fiul mângâierii sau al exortării”.

În acest loc avem definițiile lui Barnaba, care apar și-n Evanghelia după Luca, atunci când se vorbește despre Maria… Se vorbește de „har, bucură-te, este cu tine, Spiritul Sfânt, credință”. Sunt atributele folosite în episodul Bunei-Vestiri, făcută Mariei…

Pentru că-n acest text, Barnaba este o figură maternă: este cel ce naște Biserica păgânilor, pe Cristos-total…

De ce?

Pentru că are unele însușiri, pe care le-am văzut când s-a dus să-l prezinte pe sfântul Pavel Bisericii din Ierusalim. Cei din Ierusalim spuneau că nu cred că Pavel s-a convertit, pentru că mai înainte îi prigonea pe creștini… Ei aveau impresia că Pavel era un infiltrat… În schimb, Barnaba îl prezintă pe Pavel Bisericii din Ierusalim garantând pentru el.

Numele său: „Iosif” înseamnă Dumnezeu să adauge… Barnaba este un om care mereu e „adăugat” cu un altul… E omul care pune persoanele împreună… După cum Iosif a restabilit fraternitatea în Geneză, la fel și Barnaba restabilește fraternitatea. De ce? Pentru că are ochiul bun, este drept.

Dar, cei din Ierusalim n-au dat importanță faptului că Petru a fost la Corneliu, că a coborât Spiritul Sfânt peste păgâni. Pentru ei nu era importantă lucrarea Spiritului, ci problema era că Petru a mâncat cu ei, care nu erau tăiați împrejur… În textul nostru, Barnaba nu judecă la fel ca oamenii din Ierusalim. El doar vede harul lui Dumnezeu. Ceilalți au văzut doar încălcarea Legii, căci aveau în minte Legea… În schimb, el are în minte persoanele, harul lui Dumnezeu, deci vede harul/lucrarea lui Dumnezeu…

În episodul Bunei-Vestiri de trei ori se repetă cuvântul „har” și „bucurie”. Și „se bucură” este același cuvânt al „harului”. În loc să fie deranjat de faptul că și ei au Spiritul Sfânt, așa cum s-a întâmplat mai înainte, Barnaba se bucură… Și-i îndeamnă. În limba greacă, „a îndemna” este același cuvânt cu „a mângâia”. E termenul „Mângâietor”, cel ce stă aproape…

Barnaba e cel care le stă aproape, îi cheamă aproape pe păgâni și-i îndeamnă… Ce? Să locuiască cu Domnul! „Să rămână în Domnul”… Pentru că Domnul deja e cu voi. Prin urmare, și voi căutați să rămâneți cu El…

În ce fel?

„Cu inimă statornică”. Înseamnă ca inima ta să se pună în Domnul. Căci în El toți suntem acasă…

Barnaba, întâlnind o situație nouă, în loc să se gândească în ce fel să o critice, să o controleze… A fost trimis să controleze… În loc să vadă felul în care mănâncă cu păgânii… El vede harul lui Dumnezeu!

Fiecare om are ochiul pe care-l are… Cine are un ochi judecător, judecă, cine are unul frumos, vede frumosul, harul, bucuria… Și e ca Dumnezeu. Și văzând binele, promovează binele… Căci ar fi putut să vadă doar că nu-și spală mâinile mai înainte de a lua masa, și să sublinieze doar acest aspect negativ… Așa cum alții au făcut cu învățăceii lui Isus…

Barnaba este și prototipul creștinului adevărat, ba, mai mult, chiar al lui Cristos… Este cel dintâi care se comportă ca și Cristos, adică se bucură pentru bine, oriunde ar fi.

Nu-i gelos, pentru că creștinismul nu l-am inventat noi.

Creștinii n-au fost făcuți nici de Barnaba, nici de Petru, și nici de niciunul dintre apostoli… Ci au răsărit pe contul lor…

Barnaba nu spune: „Nu sunt cu noi”, ci se bucură… Și-i îndeamnă: „îndemna pe toţi să rămână în Domnul, cu inimă statornică” (v. 23).

„Căci era bărbat bun şi plin de Duh Sfânt şi de credinţă” (v. 14a).

În Scriptură se vorbește de alte patru ori despre „bărbat bun”:

• În Lc. 6,45, „Omul bun, din vistieria cea bună a inimii sale, scoate cele bune, pe când omul rău, din vistieria cea rea a inimii lui, scoate cele rele. Căci din prisosul inimii grăieşte gura lui”;
• Lc. 8,15, „Iar cea de pe pământ bun sunt cei ce, cu inimă curată şi bună, aud Cuvântul, îl păstrează şi rodesc întru răbdare”. Deci pământul bun dă rod…
• Lc. 19, 17, „Şi i-a zis stăpânul: Bine slugă bună, fiindcă întru puţin ai fost credincioasă, să ai stăpânire peste zece cetăţi”. Este bunătatea în slujirea fidelă…
• Lc. 23,50, „Şi iată un bărbat cu numele Iosif, sfetnic fiind, bărbat bun şi drept”…

Iosif din Arimateea merge să ceară trupul lui Isus. Acel Trup care se naște grație lui Barnaba… Barnaba este „moașa/bona” nașterii creștinismului…

Și Barnaba era „plin de Spirit Sfânt”, la fel ca Maria: Spiritul va coborî peste tine, iar cel ce se va naște, nu va fi rodul trupului, ci vine de la Dumnezeu…

Barnaba era și „plin de credință”… Credința este primul aspect al iubirii. Este vorba despre a avea încredere în celălalt.

Dumnezeu are mare credință în om: spune că omul e bun și se dă pe mâna oamenilor.

Barnaba este prototipul lui Cristos: este cel ce recunoaște că, în sfârșit, Cristos este pentru toți și nu se opune niciunuia.

Bine că l-au trimis pe el…

Era dezastru dacă ar fi trimis un om închis la minte, care să fi fost atent numai la normele pe care nu le respectau…

În F.Ap. 9, 23-31, Barnaba îl ia pe Saul într-un moment foarte delicat și-l prezintă celor din Ierusalim, dând el mărturie despre Pavel, chiar riscându-și viața pentru Pavel…

vv. 25-30

²⁵ Atunci el s-a dus la Tars ca să-l caute pe Saul. ²⁶ Când l-a găsit, l-a adus la Antiohia. Un an întreg au luat parte la adunările Bisericii și au învățat o mulțime numeroasă. În Antiohia, discipolii au fost numiți pentru prima dată creștini. ²⁷ În zilele acelea, au coborât unii profeți de la Ierusalim la Antiohia. ²⁸ Unul dintre ei, cu numele Agabos, s-a ridicat și, prin puterea Duhului, a prevestit că va fi o mare foamete peste tot pământul. Aceasta a avut loc în timpul lui Claudiu. ²⁹ Atunci, creștinii s-au hotărât să trimită ajutoare fraților care locuiau în Iudeea, după cum putea fiecare. ³⁰ Și așa au făcut și le-au trimis prin mâinile lui Barnaba și ale lui Saul către prezbiteri.

În acest loc avem deschiderea față de protagonistul celei de-a doua părți a F.Ap. Barnaba merge să-l ia pe Pavel și-l duce la Antiohia ca să continue evanghelizarea păgânilor… Și timp de un an stau împreună…

Începe colaborarea între apostoli.

Pavel mereu a fost asociat, cel puțin încă unuia… Niciodată nu merge singur.

În acest loc începe o colaborare, și sunt „doi”, la fel cum Isus i-a trimis pe apostoli „doi câte doi”.

Și ei – Pavel și Barnaba – merg „doi câte doi”. Nu merg să-și întemeieze o fabrică personală, ci merg doi câte doi pentru că sunt frați… Și astfel îl mărturisesc pe Tatăl…

Este important să fie „doi”. Pentru că ei nu fac lucrarea lor, ci lucrarea lui Dumnezeu. Și, prin faptul că sunt doi, deja oferă mărturia practică a ceea ce vestesc, adică mărturisesc fraternitatea. Deci este esențial să nu fie singuri…

„Şi au stat acolo un an întreg, adunându-se în Biserică şi învăţând mult popor”.

E frumos că „stau acolo, împreună” și că împreună propun Cuvântul altora…

Iar rezultatul este: „În Antiohia, întâia oară, ucenicii s-au numit creştini”.

Cuvântul „a numi” înseamnă nu doar „a chema”, ci și a fi numit într-o funcție, a primi o sarcină… Pentru prima dată funcția lor, sarcina lor, e să fie creștini, adică să fie ca și Cristos, deschiși față de toți oamenii. Așadar, la Antiohia se naște creștinismul.

Acest nume, care derivă de la Cristos, Mântuitorul, se realizează cu adevărat: se naște creștinismul. Încă e o realitate mică. Trebuie să crească. Dar dincolo de „cap” – alcătuit din iudei – acum avem și „trupul”, alcătuit din restul oamenilor din întreaga lume, pentru că toți oamenii suntem frați. Dacă nu, nu putem vorbi de creștinism. Există doar făgăduința făcută lui Avraam, dar care încă n-a fost realizată…

În schimb, în textul nostru, se realizează, pentru prima dată, toată făgăduința făcută lui Avraam: sunt binecuvântați urmașii săi, iar în urmașii săi sunt binecuvântate toate neamurile pământului… Și începe aici, la Antiohia.

Următoarea scenă subliniază că de la Ierusalim vin unii profeți. Agav prevestește o mare foamete, „care a şi fost în zilele lui Claudiu”, ne spune Luca. Prin urmare, ucenicii din Antiohia se decid să ajute, să fie diaconii celor din Ierusalim… Luca scrie în mod intenționat acest text, pentru a sublinia că Biserica păgânilor deja este în comuniune cu Biserica din Ierusalim…

Nu suntem cu adevărat frați, dacă nu împărtășim bunurile cu cei aflați în nevoi. E modul lor concret, pentru a trăi efectiv solidaritatea și diaconia. Adevărata comuniune e cea concretă, nu cea ideologică.

La fel cum cei din Ierusalim puneau bunurile lor în comun, tot astfel cei din Antiohia îi ajută, le trimit ceea ce pot… Pentru a indica faptul că Biserica e una. Astfel se naște „trupul alcătuit din cap și din diferitele mădulare”. Din acest motiv sunt creștini. Dacă nu, ar fi doar Capul lui Cristos (cei din Ierusalim) și trupul lui Cristos decapitat (neamurile)…

Luca va dezvolta această temă. În versetele noastre este pentru prima dată când Biserica se deschide față de păgâni. El ne arată modul deschiderii față de păgâni și felul în care păgânii intră în comuniune cu cei din Ierusalim.

„Iar ucenicii au hotărât ca fiecare dintre ei, după putere, să trimită spre ajutorare fraţilor care locuiau în Iudeea” (v. 29); fiecare e invitat să dea după puterile sale fraților din Iudeea… Să ne amintim că în F.Ap. 2,4 niciunul nu era nevoiaș, pentru că primea după nevoile sale…

Faptul că Ștefan a fost ucis nu-i frumos și nici faptul că există o foamete, dar F.Ap. 11 ne învață că e important modul în care trăim problemele, greutățile vieții: greutățile pot fi un motiv pentru a întări fraternitatea, solidaritatea între noi…