Dumnezeu, pe Acest Isus pe Care voi L-aţi răstignit L-a făcut Domn şi Cristos.
Acesta este primul dintre cele cinci discursuri misionare din Faptele apostolilor. Apostolii încep să devină martori ai învierii. Petru explică faptul că ceea ce s-a întâmplat nu-i rodul beției, ci al Spiritului Sfânt făgăduit de profeți, împlinire a fiecărei făgăduințe a lui Dumnezeu și a oricărei dorințe a omului.
A sosit ceasul mântuirii pentru cine-L cheamă pe Domnul. Iar Domnul este Isus din Nazaret, răstignit, mort, coborât la Iad, Înviat și stând la dreapta Tatălui în mărirea lui Dumnezeu, care ne dă Spiritul Său, pentru ca toți să putem trăi ca fii ai Tatălui și ca frați.
Acest prim discurs este un rezumat al credinței creștine: Cristos este Domnul, dătător al Spiritului și Mântuitor; este omul Isus din Nazaret, după cum ne revelează viața și moartea Sa, Învierea și Înălțarea Sa…
Se citește Ioil 3
Textul din Ioil este citat de Petru în discursul din Fapte asupra căruia ne oprim în această cateheză. Petru citează din profetul Ioil pentru a explica misterul care se întâmplă: există o vorbire în limbi, o profetizare, un dar răspândit al Spiritului, dar care deja a fost prevestit de profeți… Petru folosește un text din V.T. pentru a povesti ceea ce în prezent se întâmplă…
Versetele noastre compun primul dintre cele cinci Discursuri misionare din Faptele apostolilor, iar odată cu acest text începe mărturia Învierii și aventura ucenicilor care, respectând programul pe care li l-a dat lor Isus prin ultimele Sale cuvinte: „Îmi veți fi martori prin puterea Spiritului”, acum încep să fie martori… Așa începe Biserica…
În acest discurs, după cum Luca ne-a spus că în Evanghelie ne-a povestit „ceea ce Isus a făcut și a învățat”, și în textul nostru observăm că mai înainte de învățătură, de discurs, avem faptul care trebuie explicat…
Iar faptul de explicat nu este ceva ce au făcut ucenicii, ci e Spiritul pe care l-am primit și care lucrează în noi…
Singurele lucruri de explicat nu sunt cele pe care le facem noi – pe acelea deja le aflăm în presă și deja știm cum/care sunt, căci în fiecare zi sunt la fel – căci în textul nostru se explică ceea ce Dumnezeu a făcut… Iar lucrarea lui Dumnezeu n-a fost înțeleasă de „presă”, pentru că lumea i-a acuzat pe ucenici că sunt „plini de must”, am văzut în cateheza anterioară.
Ei explică „faptul primirii Spiritului”, nu ceea ce facem noi… Noi facem acel rău puțin pe care-l putem face… Așadar, ei explică ceea ce Dumnezeu face în noi, și apoi, este limpede că prin noi împlinește lucrarea Sa; dar deja o împlinește El în noi, adică ne dă Spiritul Său, viața Sa, iubirea Sa… Iar aceste daruri ale Sale sunt începutul unei noi acțiuni, al unei noi mărturii.
Acesta e discursul introductiv care oferă „direcția” întregii activități a apostolilor, a Bisericii, precum și a întregii activități a fiecăruia dintre noi, a credincioșilor care suntem chemați să fim martori…
Acest discurs din Fapte corespunde primului discurs făcut de Isus în Evanghelie (cf. Lc. 4, 16-30), la Nazaret, unde ne explică semnificația întregului Său minister… Prin urmare, în versetele noastre avem semnificația fundamentală a întregii misiuni a Bisericii, care continuă lucrarea lui Isus…
Schema tuturor discursurilor din Fapte este una fixă:
– mereu avem o introducere care se referă la un fapt care s-a întâmplat (căci dacă nu se referă la nimic, nu vorbește de nimic);
– apoi explică acest fapt întâmplat, cu ajutorul misterului morții și învierii lui Isus, care ne-a dat Spiritul Său (un fapt/eveniment nou, nedeductibil, explicat prin ceea ce a făcut Isus);
– ei mărturisesc/vestesc acest fapt;
– ei oferă dovada că acest fapt deja a fost prevăzut de V.T., deci citează Scriptura;
– invitația la convertire: dacă vă convertiți, și voi veți avea experiența acestui fapt pe care-l vedeți în noi, care a avut loc, pe care l-am explicat, spunând că rădăcina lui este Isus Cristos, pe care-L mărturisim prin puterea Spiritului, și deja era făgăduit în V.T…
E o schemă constantă, care rezumă/cuprinde întreaga istorie din antichitate: făgăduința lui Dumnezeu din V.T. care se realizează în Isus, și care continuă în acel fapt/eveniment concret, care este prezentul nostru…
Așadar, este acțiunea/lucrarea lui Dumnezeu în istorie, care arată adevărul omului, până când Dumnezeu va fi totul în toți și în toate prin mărturia noastră…
Se citește F.Ap. 2, 14-21
14 Atunci, Petru, stând în picioare, împreună cu cei unsprezece, și-a ridicat glasul și le-a spus: „Bărbați iudei și voi toți care locuiți în Ierusalim, să vă fie cunoscută aceasta și ascultați cu atenție cuvintele mele! 15 Aceștia nu sunt beți, așa cum credeți voi, căci este ceasul al treilea al zilei. 16 Însă aceasta este ceea ce a fost spus prin profetul Ioel: 17 Atunci, în zilele de pe urmă, spune Dumnezeu, voi revărsa din Duhul meu peste orice om. Și vor profetiza fiii și fiicele voastre, tinerii voștri vor avea viziuni, iar bătrânii voștri vor visa visuri. 18 Chiar și peste servitorii și servitoarele mele, în zilele acelea, voi revărsa din Duhul meu, iar ei vor profetiza. 19 Și voi face minuni sus, în cer, și semne jos, pe pământ: sânge și foc și nor de fum. 20 Soarele se va schimba în întuneric și luna în sânge înainte de a veni ziua Domnului, zi mare și strălucitoare. 21 Atunci, oricine va invoca numele Domnului va fi mântuit.
Punctul sosirii acestui discurs este: „Cu siguranţă să ştie deci toată casa lui Israel că Dumnezeu, pe Acest Isus pe Care voi L-aţi răstignit L-a făcut Domn şi Cristos” (v. 36). Iar acesta este centrul mesajului creștin…
Discursul este are trei părți:
– în prima parte, Petru se adresează bărbaților iudei (v. 14) și demonstrează că ceea ce se întâmplă este sfârșitul lumii și începutul lumii noi; este darul Spiritului făgăduit de profeți; este Ziua definitivă a mântuirii… Prima parte continuă până la v. 21
– partea a doua (vv. 22-28) ne explică cine este Acela care ne mântuiește: este Isus care este Cristosul;
– în a treia parte ni ne spune nu doar că Isus este Cristosul, ci este Domnul (vv. 29-36).
Așadar, acestea sunt punctele fundamentale ale credinței creștine: a sosit timpul de pe urmă, definitiv, pentru că Spiritul lui Dumnezeu este aici; acest Spirit vine de la Domnul, adică de la Dumnezeu și face noi (reînnoiește) toate lucrurile; iar Domnul este Isus, care a trăit așa, care a murit, a fost răstignit, a înviat, pentru că El este Cristosul… Acesta nu numai că este Cristos, ci este însuși Dumnezeu…
Notăm că fiecare parte a discursului e structurată în același fel: mai întâi, Petru spune „Bărbați-frați sau bărbați-iudei sau israeliți… ascultați-mă”… Mai întâi, îi numește iudei, apoi israeliți, apoi ”frați”, adică deschiși tuturor; apoi Petru vorbește despre fapte; apoi aduce o dovadă din Scriptură…
v. 14a
14 Atunci, Petru, stând în picioare, împreună cu cei unsprezece, și-a ridicat glasul și le-a spus:
Şi stând Petru cu cei unsprezece, a ridicat glasul şi le-a vorbit
Știm cine este Petru: cunoaștem curajul său, dar și lașitatea sa; generozitatea sa, dar și că nu o dată nu înțelegea prea multe (se aruncă cu capul înainte și mereu greșește)… Toți au stat închiși în Cenacol, plini de frică, până la Înviere; după 40 de zile avem Înălțarea iar ei se întorc cu bucurie și se roagă 10 zile. În sfârșit avem Rusaliile… „Plini de Spirit Sfânt, sunt oameni noi”…
Acest om nou – Petru – acum „se ridică în picioare, cu cei unsprezece, a ridicat glasul şi le-a vorbit” (v. 14a) în mod solemn…
Petru are ceva de zis…
Mai înainte nu avea nimic de zis, iar lucrurile pe care le spunea erau toate greșite… Greșite erau și ideile sale despre Cristos…, dar acum are ceva de zis: are de povestit acea experiență interioară pe care a avut-o prin darul Spiritului… Acest foc care a coborât în el, care-l arde în interior, acest foc care este iubirea: este iubirea care ne ajută să înțelegem misterul lui Cristos, misterul lumii și misterul omenirii. Apoi această iubire se revarsă în exterior, în cuvinte, care mărturisesc ceea ce el experimentează: Același Spirit al Fiului, care e Același Spirit al Tatălui, care „Atât de mult a iubit lumea, încât pe Fiul Său L-a dat”… Prin urmare, în sfârșit, Petru are ceva de spus acestei lumi, întregii lumi, începând de la oamenii care sunt acolo, lângă el…
E important că învățătura sa este o mărturie a ceea ce el experimentează în acel moment; și va experimenta pentru totdeauna, pentru că Spiritul nu se stinge (nu piere), ci ar trebui să sporească tot mai mult, căci dacă nu, Spiritul scade și poate pieri…
Așadar, experiența interioară îl împinge să mărturisească…
Fiecare cuvânt adevărat izvorăște din experiența interioară, dacă nu este un cuvânt care e folosit pentru a înșela…; sau sunt predicile preoților, despre care se spune că sunt „pentru credincioși”, iar credincioșii le înțeleg foarte bine, pentru că „sunt siguri că sunt pentru alții”. Mereu credem că predicile sunt pentru alții… Însă, nu! Petru vestește ceva ce-l atinge pe el, și le spune: „Dacă doriți, vă poate atinge și pe voi… Dacă vă interesează”… Adică, Petru comunică experiența sa…
Fiecare vorbire care nu comunică experiența, este fără sens (la întâmplare) și înseamnă a vorbi fără rost… Acest adevăr îl înțelegem din cititul poeziei: dacă poezia nu comunică nicio experiență, nu este o poezie…
Și-n a spune lucrurile adevărate, suntem chemați să mărturisim experiența noastră…
E frumos că Biserica are ceva de zis lumii. Acest fapt nu e o aroganță, ci e o urgență! Mai înainte ei fugeau, dar acum nu se rușinează de Evanghelie. De ce? Pentru că este o experiență despre care se știe că e pentru toți oamenii!
De fapt, Petru se ridică și vorbește: „Bărbați”… Mai întâi îi numește iudei, apoi israeliți (un termen mai amplu), apoi frați, indicând oamenii din întreaga lume…
Apoi, Petru este împreună cu cei unsprezece: e o experiența a vestirii Bisericii ca și comunitate: Petru vorbește, dar ceilalți sunt împreună-mărturisitori…
Ei sunt unul plus unsprezece, adică doisprezece: ne amintesc de cele 12 triburi ale lui Israel; de cei 120 care erau cu ei în Cenacol și au luat Spiritul Sfânt; „120” este „10” x „12”: zece indicând comunitatea, înseamnă că 120 reprezintă comunitatea tuturor și toate comunitățile… Altfel spus, fiecare dintre noi, până la urmă, are Acest Spirit și face parte din această vestire/mărturie…
Petru nu vorbește singur, ci este „vocea” experienței tuturor; apoi fiecare dintre cei prezenți va merge să răspândească această experiență în toată lumea…
vv. 14b-16
14 „Bărbați iudei și voi toți care locuiți în Ierusalim, să vă fie cunoscută aceasta și ascultați cu atenție cuvintele mele! 15 Aceștia nu sunt beți, așa cum credeți voi, căci este ceasul al treilea al zilei. 16 Însă aceasta este ceea ce a fost spus prin profetul Ioel:
Petru începe cu obiecția pe care cei prezenți o aveau… Auzindu-i mulțimea în ziua de Rusalii,că vorbesc în limbi în mod entuziast, a concluzionat că ei erau beți…
Petru răspunde, spunând: „Bărbaţi iudei, şi toţi care locuiţi în Ierusalim, aceasta să vă fie cunoscută şi luaţi în urechi cuvintele mele” (v. 14b)… „Puneți în ureche”, pentru că cuvântul e o sămânță, care apoi crește… „Că aceştia nu sunt beţi, cum vi se pare vouă” (v. 15).
Altfel spus, mai întâi de toate Petru demontează obiecția lor… Pentru că noi, atunci când apare un fapt nou, mereu căutăm să-l interpretăm ca pe ceva care deja exista; ori spunem că vestitorul lui a înnebunit, sau că a băut…
Deci, când apare ceva nou, afirmăm că ori corespunde deja experienței avute de noi (în trecut), iar atunci l-am încadrat, nu ne atinge, căci zicem că-l știam și „așa este” cum îl știm noi; sau îl reducem la o realitate pe care cunoaștem ca fiind discreditabilă, dubioasă, adică spunem „În jur sunt mulți nebuni…; iar bețivi sunt peste tot…”…
Petru demontează primul element negativ, prezent în fiecare ascultare: pretenția că trebuie să fie vorba despre ceva ce crezi tu; că nu admiți că poate exista ceva nou dincolo de mintea/convingerea ta; că singura explicație posibilă e cea pe care ai găsit-o tu… Prin urmare, dacă nu coincide cu ideile tale, zici că e nebun, sau beat…
Să fim atenți să nu evaluăm/măsurăm realitatea pornind de la propriile prejudecăți…
Dacă urmărim știrile sau citim presa, ne dăm seama că exact așa facem… Totuși, Petru le spune adevărul, în ciuda prejudecăților (a opiniilor) lor…
Însă, dincolo de prejudecăți, stă adevărul faptului, al lucrurilor care se întâmplă… Prin urmare, Petru spune: „Nu suntem beți, ci aceasta este ce s-a spus prin proorocul Ioil” (v. 16).
Petru caută o explicație în profeții.
Ce este profeția?
În Israel profeția nu-i necromanție, nici astrologie care prezice viitorul. Profetul este cel care are inteligența de a vedea adevărul în realitatea din prezent, nu din viitor; viitorul este fiul prezentului…
Profetul este cel care vede nu proiectarea propriilor aiureli asupra realității, și a propriilor avantaje, ci vede adevărul, adevăr care nu constă în „aiurelile și avantajele mele”… Profetul vede acțiunea/lucrarea lui Dumnezeu în istorie…
Prin urmare, Petru spune: „Acestea sunt cele spuse de profetul Ioil”, apoi ne explică ce a spus Ioil. Dar pentru a înțelege ceea ce se întâmplă în prezent, face apel la un Cuvânt care deja a fost spus, face apel la experiențe anterioare, care deja au fost proiectate spre înainte (viitor) și care i-au dat lui Petru interpretarea realității. Pentru că e important faptul în care tu privești realitatea, căci apoi tu lucrezi în baza felului în care vezi realitatea, în baza ideilor tale…
Profetul nu pretinde să spună lucruri ciudate, el vorbește în locul lui Dumnezeu și ne oferă viziunea lui Dumnezeu despre realitate, o viziune care este mai bună decât a noastră… Ne oferă privirea realității cu ochii lui Dumnezeu… Căci realitatea e așa cum o privim…
vv. 17-18
17 Atunci, în zilele de pe urmă, spune Dumnezeu, voi revărsa din Duhul meu peste orice om. Și vor profetiza fiii și fiicele voastre, tinerii voștri vor avea viziuni, iar bătrânii voștri vor visa visuri. 18 Chiar și peste servitorii și servitoarele mele, în zilele acelea, voi revărsa din Duhul meu, iar ei vor profetiza.
„Și se va întâmpla în ultimele zile”…
Textul citat de Petru spune: „După aceste lucruri se va întâmpla”… Însă Petru modifică textul, spunând: „în ultimele zile”, pentru că acestea sunt „ultimele zile”, nu „ultima zi”…
„Ultimele zile” înseamnă că deja istoria este împlinită, și e suficient doar ca noi să lucrăm în mod nou. Altfel spus, Spiritul deja există. Iar dacă noi Îl primim, s-a încheiat lumea veche și începe lumea nouă… Iar acest fapt alcătuiește o „istorie nouă” care are multe zile, deși este o singură Zi.
Însușirea acestui timp este „că Spiritul este revărsat/turnat peste fiecare trup (peste tot trupul)”…
„Spiritul” e suflarea vitală, e viața. Spiritul Sfânt este viața lui Dumnezeu; viața lui Dumnezeu este iubirea… Așadar, iubirea lui Dumnezeu este turnată peste tot trupul…
Iar rodul Spiritului lui Dumnezeu este că toți devin profeți… Adică, toți cunosc Cuvântul lui Dumnezeu, pentru că omul care iubește înțelege adevărul…
Toți, adică „fiii voştri şi fiicele voastre”, tineri și bătrâni, robi și liberi, fără a exclude pe cineva…
„Fiii și fiicele vor fi profeți”: trebuie să știm că noi toți ar trebui să fim profeți; adică fiecare om care, în mod onest, caută adevărul, este profet! Un om care caută să înțeleagă realitatea cu iubire devine profet.
Toți suntem un popor profetic. Căci profeția nu înseamnă a spune lucruri ciudate, ci semnifică a privi – dincolo de egoismul nostru – lucrurile care sunt reale și care ne fac bine…
Profeții sunt și „tinerii și bătrânii”… Tinerii sunt cei care au viziuni. De obicei, un tânăr poate avea viziuni, sau să vadă totul în mod întunecat, încurcat…
De ce tânărul are o claritate în prospectarea vieții? Pentru că înțelege adevărul… Deci vede realitatea așa cum este…
De obicei, în lumea noastră, viziunea este mai mult a omului bătrân care, privind în urmă, vede câte ceva din câte a făcut, din câte s-au întâmplat… Dar nu are nimic înaintea lui…
Dar textul nostru spune că „bătrânii au vise”, vor visa…
De obicei, un vârstnic nu mai visează nimic… Mai mult, îi este frică de ceea ce va urma… Însă bătrânul plin de Spirit, „visează viitorul”.
E frumoasă această deschidere pe care ne-o dă Spiritul, care rupe bariera morții, pentru că vârstnicul „are vise”…
De obicei, visele sunt ale tinerilor pentru că își fac iluzii; iar viziunile sunt ale bătrânilor, pentru că privesc în urmă, căci dacă ar privi înainte și ei ar vedea în mod întunecat…
Însă textul nostru notează că tinerii au viziuni, iar vârstnicii au vise…
Apoi sunt amintiți „robii și roabele”, deci Spiritul nu face nicio diferență, este turnat peste toți și toți proorocesc…
Când un om înțelege profeția, adică sensul realității, pentru el a sosit „ultima zi”, adică „ziua definitivă” – în care poate trăi viața nouă – care, în sfârșit, devine multe zile… Zile de viață, nu de moarte…
Invitația de a celebra sâmbăta este invitația de a ne aminti de creație și de eliberarea din robie…
Versetele noastre fac referire la Num. 11, 9, când Moise, împreună cu cei care erau cu el, au primit Spiritul, și l-au primit și alții, care nu erau cu el… Cei invidioși i-au spus lui Moise să le interzică să proorocească, „pentru că nu erau cu noi”… Dar Moise răspunde: „Să dea Domnul ca toți să fie profeți!”
Acum toți suntem profeți, cunoaștem Cuvântul lui Dumnezeu; și nu doar că suntem profeți, ci toți avem Spiritul, viața lui Dumnezeu, toți suntem Împărați ca Dumnezeu, suverani, liberi…
Suntem un popor profetic, împărătesc și toți suntem preoți, în comuniune directă cu Dumnezeu… Adică avem Spiritul, suntem fii, suntem din familia lui Dumnezeu. Din această cauză cunoaștem adevărul, realitatea, pentru că avem viața lui Dumnezeu, care este iubirea prin care putem percepe adevărul, care ne face liberi…
Și tot poporul e profet: „fiecare carne”. Se folosește termenul „carne” pentru a indica omul în fragilitatea sa, în slăbiciunea sa… Așadar „fiecare carne” deja este profet, împărat și preot, indiferent de vârstă, gen sau stare socială… Acesta este scopul lumii, e planul lui Dumnezeu: ca toți oamenii să ia parte (să fie părtași) la viața lui Dumnezeu.
Experiența pe care au avut-o cei „120” împreună cu cei „12” este programul evanghelizării: a vesti tuturor această veste bună, că toți suntem profeți, pentru că Spiritul e pentru toți… Acești „120” sunt începătura, sunt primii care știu că sunt fii, iar ei vor mărturisi acest adevăr fraților; căci Isus a fost primul Fiu, care a mărturisit acest adevăr fraților Săi, celor doisprezece apostoli…
Acum ne mai oferă o interpretare a Spiritului…
vv. 19-21
19 Și voi face minuni sus, în cer, și semne jos, pe pământ: sânge și foc și nor de fum. 20 Soarele se va schimba în întuneric și luna în sânge înainte de a veni ziua Domnului, zi mare și strălucitoare. 21 Atunci, oricine va invoca numele Domnului va fi mântuit.
Aceste versete sunt continuarea citatului din Ioil… Cititorul cărții lui Luca – deja cunoscător al Evangheliei, pentru că Faptele erau unite cu Evanghelia – deja știe ce înseamnă „Minuni voi face sus în cer şi jos pe pământ semne: sânge, foc şi fumegare de fum… Soarele se va schimba în întuneric şi luna în sânge, înainte de a veni ziua Domnului,” (vv. 19-20). Aceste versete fac parte din „discursurile escatologice”, având un limbaj care vrea să ne spună doar că „A sosit sfârșitul lumii, al lumii vechi, pentru că odată cu darul Spiritului se naște lumea nouă”… Iar toate aceste minuni, semne se împlinesc pe crucea lui Cristos!
Aceste versete sunt descrierea obișnuită pe care o făceau profeții, pentru a spune că: „Aici e un dezastru, totul se termină”, și apoi adăugau: „Trebuie să începem din nou totul”…
De obicei „sângele” indică războaiele; „fumegare de fum” sugerează cutremurele; iar „focul”, vulcanii… Avem indicate toate catastrofele… Iar dacă soarele se întunecă, dacă se verifică o eclipsă… Pare că e un dezastru, e sfârșitul lumii…
Bine! Când Isus a fost pe cruce s-au întâmplat toate acestea: s-a întunecat soarele…
„Minuni voi face sus în cer” (v. 19). În limba greacă „minuni” este „dynamis”, însemnând „puterea”… De fapt, din înaltul crucii noi vedem puterea lui Dumnezeu, care este aceea de a-Și da viața pentru toți…
Pentru prima dată vedem atotputernicia lui Dumnezeu, care nu-i aceea de a extermina dușmanii, ci este aceea de a-Și da viața pentru dușmani.
Aceasta este marea minune, faptul că, în sfârșit, cerul se arată pe pământ… Și acesta este „semnul jos pe pământ”… Că de acum, pe pământ avem crucea, ca mărturie că Dumnezeu este opusul celui pe care ni-l imaginam noi…
Tot sângele care va fi pe cruce, focul, fumul, soarele care se întunecă, adică tot răul din lume se consumă (se mistuie) pe cruce, pentru că pe cruce, Dumnezeu întâlnește tot răul nostru și îl ia asupra Sa…
Și exact astfel „vine ziua Domnului”, care este ziua Învierii; ziua victoriei asupra morții… care este deja „Crucea”, căci pe cruce vedem cine este Dumnezeu
Ziua Domnului este momentul în care Domnul ne prezintă adevărul lucrurilor…
Și ei au avut nevoie de timp ca să-și dea seama că s-a sfârșit lumea veche, căci pe cruce a început lumea nouă…
Expresia „înainte de a veni ziua Domnului” e frumoasă… Deja, după Înviere, tot timpul este „ziua Domnului”, adică după Înviere există doar „o singură zi”; este „lumea nouă” care începe din acest moment, pentru că, în sfârșit, ei au primit Spiritul Domnului… Deja această zi începuse mai înainte, pentru că Spiritul deja le-a fost dăruit… Dar acum, odată ce ei L-au primit, și pentru ei începe ziua nouă…
Iar această zi nouă este „mare”, nu teribilă și „arătată”… Altfel spus, este acea mare zi a Domnului în care Domnul Se arată ca Domn al întregului pământ…
Și va fi o zi unică, „ziua una” a creației noi…
Care e ziua în care Se arată Domnul? Este acea zi în care Dumnezeu este totul în toate… Iar anticiparea acestei zile este deja prezentă în acești „120” , care au primit Spiritul și care-l comunică altora care-L primesc…
Ziua cea mare și arătată (strălucitoare) a Domnului…
„Ziua mare” e ziua „unu” a creației, a noii creații în care El Se arată ca fiind „Totul în toți”, în cei care-L primesc… Iar în ceilalți Se va arăta pas cu pas, prin mărturia celor care L-au primit…
„Și va fi” (v. 21)… Ce se va întâmpla în acea zi, care are un viitor: „Va fi”? Căci apoi acea zi sunt și „zile”… va fi așa… „Tot cel ce va chema numele Domnului se va mântui”…
Adică, fiecare care a chemat, înseamnă că toți cei care cheamă numele Domnului vor fi mântuiți…
Nu-i o magie, în sensul că omul care spune „Doamne”, e mântuit… Nu!
Căci despre „a chema numele Domnului” și despre „a avea mântuire”, apostolul Pavel se întreabă: „Cum poate chema un om numele Domnului, dacă nu crede? Cum poate crede dacă nu cunoaște? Cum poate cunoaște dacă nimeni nu i-a vestit? Și cine-L vestește dacă nu este trimis?”… Apoi concluzionează: „Frumoase sunt picioarele care vestesc vestea cea bună”… În aceste cuvinte avem tot programul apostolilor: a mărturisi (a vesti) această viață nouă, care este viața Spiritului și, văzând această viață nouă, fiecare începe să-L cunoască pe Domnul, să-L iubească, să I se încredințeze… Și toate acestea înseamnă a-L chema pe Domnul cu credință.
Și aceasta este deja mântuirea, o mântuire care se actualizează astăzi… Omul este deja mântuit… De fapt, la sfârșitul capitolului se spune: „Domnul adăuga zilnic Bisericii pe cei ce se mântuiau [pe cei mântuiți]”. Adică, în fiecare zi se adăugau mântuiții. Altfel spus, tu deja ești mântuit când vii la credință, când înțelegi această realitate și o primești, când Îl chemi pe Domnul, adică atunci când Îl cunoști, Îl iubești, și când trăiești cu El… Atunci deja ești mântuit… Și atunci devii martor pentru alții al mântuirii.
Acum textul ne spune cine este Domnul care ne mântuiește… Și va vorbi despre Isus, Răstignit și Înviat: El este Domnul care ne mântuiește… Și nu-i Dumnezeul teribil, pe care ni-l imaginam…
Prin urmare, deja s-a întâmplat marele semn în cer; s-a schimbat imaginea noastră despre Dumnezeu; avem noua „theorie”, noua viziune a lui Dumnezeu, adică crucea. Și exact crucea a schimbat totul…
Acele 50 de zile mai înainte de Rusalii, pentru ei nu au semnificat nimic altceva, decât faptul de a înțelege misterul Crucii: ce le explica Isus-Înviat pornind de la Lege și de la Profeți? Ceea ce ei acum încearcă să explice altora, pentru că în sfârșit, au înțeles…
Prin înțelegerea misterului iubirii lui Dumnezeu, omul primește Spiritul, adică primește viața lui Dumnezeu, care este iubirea, pentru că omul începe să iubească numai dacă se simte iubit… Mai înainte de a se simți iubit, e greu să iubească… Iar dacă tu nu cunoști iubirea, nu poți iubi… În schimb, dacă tu cunoști o persoană care te iubește și e amabilă și și-a dat viața pentru tine, începi să o iubești…
Mântuirea înseamnă să iubim așa cum suntem iubiți…
În acest loc începe tot programul nou, care apoi va fi specificat, explicat…
Ne putem opri aici, la această introducere a primului discurs. Apoi vom prezenta noua înțelegere a Domnului, care a avut loc prin Evanghelie și noua înțelegere a Cristosului, a proiectului de om care se naște din Evanghelie…
În această parte am notat că acest dar al Spiritului este punctul de sosire și, deci, este punctul de pornire al mărturiei… Este punctul de sosire al întregii Evanghelii, care este a primi acest Spirit, această iubire, care nu este o îmbătare, ci este ceea ce spunea profetul Ioil: „Sunt ultimele zile”; altfel spus, sfârșitul lumii înseamnă a primi iubirea pe care Dumnezeu o are pentru noi, pentru ca apoi să ne iubim cu aceeași iubire pe noi înșine și să-i iubim pe alții, ca pe noi înșine. Aceasta este lumea nouă! Așadar, lumea nouă nu este nimic complicat sau dificil…
Și e un lucru care nici măcar nu trebuie spus. De fapt, mai înainte de acest moment nici nu l-au spus… L-au spus pentru că de acum sunt plini… Și-au pus viața în joc pentru a primi acest dar… Mai înainte nu mărturiseau, ci erau ascunși și plini de frică…
Biserica se naște tocmai din această experiență… Și, întotdeauna orice vestire și orice experiență adevărată pe care tu o comunici, o transmiți numai pentru că se naște din această experiență a Spiritului, din această libertate interioară, din această iubire, și apoi se revarsă din tine atât prin explicație (vestire), fie pentru că alții se întreabă „De unde are el toate acestea”?
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Gabriela Neag și Ioan Moldovan