Dumnezeu, pe Acest Isus pe Care voi L-aţi răstignit, L-a făcut Domn şi Cristos.

Acesta este primul dintre cele cinci discursuri misionare din Faptele apostolilor. Apostolii încep să devină martori ai învierii. Petru explică faptul că ceea ce s-a întâmplat nu-i rodul beției, ci al Spiritului Sfânt făgăduit de profeți, împlinire a fiecărei făgăduințe a lui Dumnezeu și a oricărei dorințe a omului.

A sosit ceasul mântuirii pentru cine-L cheamă pe Domnul. Iar Domnul este Isus din Nazaret, răstignit, mort, coborât la Iad, Înviat și stând la dreapta Tatălui în mărirea lui Dumnezeu, care ne dă Spiritul Său, pentru ca toți să putem trăi ca fii ai Tatălui și ca frați.

Acest prim discurs este un rezumat al credinței creștine: Cristos este Domnul, dătător al Spiritului și Mântuitor; este omul Isus din Nazaret, după cum ne revelează viața și moartea Sa, Învierea și Înălțarea Sa…

Să ne amintim că în ziua Nașterii Domnului, îngerii au cântat în cer: „Mărire întru cei de sus”, apoi au spus păstorilor: „Astăzi s-a născut pentru voi un Mântuitor, Cristos Domnul. Mergeți și Îl veți găsi”. Este Isus!

În textul nostru – în primul discurs al lui Petru – observăm că Isus ne este prezentat ca fiind Cristos, Domnul. Petru spune ceea ce au zis îngerii, păstorilor: Mântuitorul este Isus, este Cristos, Domnul… Iar această afirmație este temelia Bisericii…

Ps. 16 (15)

Este unul dintre psalmii citați în versetele noastre și e unul dintre psalmii cei mai folosiți de Noul Testament pentru a explica misterul vieții lui Isus, comuniunea Sa intimă cu Dumnezeu, moartea și învierea Sa.

Vom vedea că după ce Petru a terminat de vorbit, mulțimea se întreabă: „Ce să facem?”

Se citește F.Ap. 2, 22-36

²² Bărbați israeliți, ascultați aceste cuvinte: Pe Isus Nazarineanul, bărbat adeverit de Dumnezeu între voi prin fapte puternice, minuni și semne pe care le-a făcut Dumnezeu prin el în mijlocul vostru, după cum voi înșivă știți, ²³ pe acesta, care a fost dat după planul hotărât și preștiința lui Dumnezeu și pe care voi l-ați răstignit și ucis prin mâinile celor fărădelege, ²⁴ pe acesta Dumnezeu l-a înviat, eliberându-l de durerile morții, deoarece nu era posibil să fie ținut sub puterea ei. ²⁵ Căci David spune cu privire la el: Îl vedeam mereu în fața mea pe Domnul, căci el este la dreapta mea ca să nu mă clatin. ²⁶ De aceea s-a bucurat inima mea și limba mea a tresăltat de veselie; ba, mai mult, și trupul meu se va odihni în speranță, ²⁷ pentru că nu vei lăsa sufletul meu în locuința morților și nici nu vei permite ca sfântul tău să vadă putrezirea. ²⁸ Mi-ai făcut cunoscute căile vieții, mă vei umple de bucurie cu prezența ta. ²⁹ Fraților, să-mi fie permis să vă vorbesc cu îndrăzneală despre patriarhul David: el a murit și a fost îngropat și mormântul lui este printre noi până în ziua de azi. ³⁰ Dar, întrucât era profet și știa că Dumnezeu îi făcuse jurământ să așeze pe tronul său un descendent al lui, ³¹ el a văzut dinainte și a vorbit despre învierea lui Cristos: el nu a fost lăsat în locuința morților și nici trupul lui nu a văzut putrezirea. ³² Pe acest Isus, Dumnezeu l-a înviat și noi toți suntem martorii acestui fapt. ³³ Înălțat fiind acum la dreapta lui Dumnezeu și primind promisiunea Duhului Sfânt, l-a revărsat pe acesta, așa cum vedeți și auziți voi. ³⁴ Căci David nu s-a suit la ceruri, totuși spune: Domnul a spus Domnului meu, așază-te la dreapta mea ³⁵ până când îi voi pune pe dușmanii tăi așternut picioarelor tale. ³⁶ Așadar, să știe cu siguranță toată casa lui Israel că Dumnezeu l-a făcut Domn și Cristos pe acest Isus pe care voi l-ați răstignit”.

Acest discurs al lui Petru cuprinde întreaga teologie creștină – teologie înseamnă discurs despre Dumnezeu – iar teologia creștină nu este o doctrină (într-o mulțime de doctrine), nici într-o mulțime de legi, ci constă în ceea ce am văzut în cateheza anterioară, adică într-un fapt/eveniment. Ea constă într-un fapt care nu este o îmbătare (așa cum credeau cei cu prejudecăți), ci este un nou tip de „umplere/beție”: este o viață nouă; este faptul Spiritului Sfânt… E un fapt nou – Spiritul – adică viața lui Dumnezeu deja aparține omului. Iar viața lui Dumnezeu este iubirea. Iar acest lucru face noi – înnoiește – toate lucrurile…

În precedenta cateheză am văzut interpretarea faptului Rusaliilor care, de acum, este faptul constant al vieții noi… Care nu este o îmbătare, ci este împlinirea întregii Scripturi, este împlinirea celor spuse de profetul Ioil: că toți vom fi profeți, că toți Îl vom cunoaște pe Dumnezeu… Și acest fapt înseamnă sfârșitul lumii vechi…

Lumea, de fapt, deja s-a sfârșit din prima zi, adică de când Adam s-a îndepărtat de Dumnezeu… Însă, în textul nostru avem Rusaliile care marchează începutul lumii noi, pentru că ne reîntoarcem la Domnul…

„Tot cel ce va chema numele Domnului se va mântui” (v. 21). Tema fundamentală este „A chema numele”. De fapt, „A chema numele” înseamnă a ne întoarce la raportul cu Dumnezeu, și este mântuirea omului… Tot astfel cum osânda a constat în îndepărtarea de Domnul…

În textul nostru vedem că Spiritul Sfânt ne ajută să ne întoarcem la Dumnezeu, adică la viața lui Dumnezeu, la iubirea Sa…

În acest loc Petru dorește să explice altora acest adevăr, care este faptul/evenimentul fundamental al creștinismului: că avem însăși viața lui Dumnezeu…

În cateheza anterioară ne-am oprit la invocația: „Tot cel ce va chema numele Domnului se va mântui”… Tocmai a chema, a ne adresa lui Dumnezeu, a ne întoarce la Dumnezeu, care este iubire, viață, bucurie și creatorul nostru înseamnă mântuirea…

În textul nostru Petru ne explică cine este Domnul…

În vv. 22-28 ne spune că Domnul este „omul-Isus” (așadar, avem toate aspectele umanității Sale):

– în vv. 22-24 ne prezintă profilul istoric al lui Isus cuprins în Evanghelii

– în vv. 25-28 ne arată profilul interior al lui Isus, folosind textul psalmului pe care l-am citit; altfel spus, face o biografie interioară, subliniind care erau sentimentele lui Isus, care în Evanghelie apar foarte puțin, căci în Evanghelie avem acțiunile lui Isus, din care putem deduce sentimentele Sale…

Așadar, ni-l prezintă pe „omul-Isus”… Partea centrală este: că omul-Isus este adeverit de Dumnezeu. Și ne explică în ce mod… Dar pe care „voi L-ați omorât”… Iar „voi” suntem noi!… Și tocmai Acesta a înviat… Și, cu ajutorul Ps. 16, ne spune că a înviat datorită comuniunii Sale cu Dumnezeu.

– în vv. 29-31 ne explică faptul că acest om este „Cristosul”, unsul Domnului, Mesia, Cel care face noi toate lucrurile;

– în vv. 32-35 ne spune că acest Isus Cristos stă la dreapta lui Dumnezeu, și este Domn, este Dumnezeu… Este Dumnezeu care ne transmite Spiritul Său…

Apoi concluzionează „Deci, așadar”… Acesta este „așadar” al întregului creștinism: „să ştie deci toată casa lui Israel că Dumnezeu, pe Acest Isus pe Care voi L-aţi răstignit, L-a făcut Domn şi Cristos”.

Ne vom opri asupra acestor aspecte, începând cu acela al umanității lui Isus (apoi vom vedea că El este Cristosul și apoi că El este Domnul)…

vv. 22-24

²² Bărbați israeliți, ascultați aceste cuvinte: Pe Isus Nazarineanul, bărbat adeverit de Dumnezeu între voi prin fapte puternice, minuni și semne pe care le-a făcut Dumnezeu prin el în mijlocul vostru, după cum voi înșivă știți, ²³ pe acesta, care a fost dat după planul hotărât și preștiința lui Dumnezeu și pe care voi l-ați răstignit și ucis prin mâinile celor fărădelege, ²⁴ pe acesta Dumnezeu l-a înviat, eliberându-l de durerile morții, deoarece nu era posibil să fie ținut sub puterea ei.

„Ascultaţi cuvintele acestea: Isus Nazarineanul”… Cine este Domnul? Domn înseamnă Dumnezeu… Cine este Dumnezeu pe care nimeni nu L-a văzut vreodată? Este Isus!

S-a spus: „Tot cel ce va chema numele Domnului [Iahve] se va mântui” (v. 21).

Isus – Ioșua – înseamnă Dumnezeu mântuiește… Sminteala lor este că: „Dumnezeu mântuiește” este omul Isus; că e om… Acest om, în umanitatea Sa…

Ce a făcut acest om? Dumnezeu L-a adeverit „prin puteri, prin minuni şi prin semne… precum şi voi ştiţi,” (v. 22)… De fapt, acest adevăr ne este povestit în Evanghelie: adică, găsim puterea Cuvântului Său, care ne vindecă de minciună și care are însăși puterea lui Dumnezeu, aceea de a ne dărui o inimă nouă; minunile sunt lucruri care ni se par cam ciudate, care uimesc mintea noastră, au scopul de a ne ajuta să înțelegem ceva nou. Altfel spus, în Evanghelie „minunile” întotdeauna sunt „semne” care indică altceva. De fapt, sunt numite și „semne”…

Dumnezeu nu face minunile pentru ca să ne arate că Lui îi place să facă lucruri extraordinare… Minunile sunt semne a altceva… Spre exemplu: Când a vindecat un om de lepră, Isus n-a mers să vindece toți leproșii. Așadar, această vindecare este semnul faptului că Isus ne vindecă de acea lepră interioară, care este „frica de moarte”, care ne infectează cu egoism întreaga viață și care te duce cu moarte. Așadar, El ne dă viața nouă, chiar dacă am avea lepră…

Când Isus vindecă slăbănogul, nu înseamnă că dorește să vindece toți șchiopii, care apoi – odată cu moartea – vor înceta din nou să umble, ci El vrea să vindece toate acele paralizii interioare care sunt blocajele noastre…

Când vindecă mâna „închisă”, Isus vrea să vindece puterea noastră, cea a egoismului de a lua și de a strivi, pentru a ne da puterea iubirii care primește: Iubirea dăruiește, ne dă puterea lui Dumnezeu, cea de a sluji…

Când îl ajută pe mut să vorbească, Isus vrea ca gura noastră, în sfârșit, să știe comunica adevărul, nu doar să mintă și să se certe cu alții…

Când ne deschide urechea, dorește să ne ajute să pricepem că noi putem asculta Cuvântul adevărului, nu doar minciunile care ne vin în minte datorită fricilor noastre…

Când ne vindecă ochiul – care e scopul iluminării, adică venirea la lumină – vrea să ne ajute să ne naștem oameni noi, care știu să asculte, să comunice, să muncească, să dăruiască, să ierte… Să fie oameni noi…

Așadar, toate minunile sunt semne!

Minunea învierii lui Lazăr este semn al Învierii, pentru că Lazăr n-a înviat, căci va muri din nou… În schimb, învierea este o viață nouă, care a învins moartea.

Până la urmă, toate semnele minunilor lui Dumnezeu sunt semn al singurei mari minuni, care este crucea, loc în care Dumnezeu revelează puterea iubirii Sale absolute: Își dă viața pentru cei care-L ucid; ne eliberează în totalitate de egoism, precum și de imaginea noastră falsă despre Dumnezeu, despre care noi credem că ar fi un stăpân care ne are la mâna Sa pe toți, ne stăpânește pe toți… Însă Dumnezeu este Cel care dă viață tuturor. Aceasta este puterea sa: este semnul definitiv!

În toate evangheliile, dar în mod explicit în Evanghelia după Matei, după primele zece minuni, care indică totalitatea minunilor, avem interpretarea minunilor, căci stă scris : ,,Ca să se împlinească ceea ce s-a spus prin Isaia proorocul, care zice: «Acesta neputinţele noastre a luat şi bolile noastre le-a purtat»” (Mt. 8,17). Altfel spus, minunea constă în faptul că Isus ia asupra Sa toate relele noastre. Așadar, crucea este marea minune!

Minunea este istoria vieții lui Isus, citită la lumina Crucii, adică a iubirii Sale care ia asupra Sa toate relele noastre.

Cum a sfârșit tocmai Acesta?

„Voi [suntem noi, căci textul nu-i împotriva iudeilor, ci a fost scris pentru ascultători] L-aţi luat şi, pironindu-L, prin mâinile celor fără de lege [cei fără de lege sunt romanii din vremea aceea, păgânii. Ei L-au dat iudeilor], L-aţi omorât” (v. 23)… Acest verset cuprinde istoria Evangheliei: ceea ce Isus a făcut și ceea ce noi I-am făcut Lui: L-am pironit, cu ajutorul romanilor care ni L-au dat, iar apoi L-am ucis…

Dar acest mister corespunde voinței determinate a lui Dumnezeu: Dumnezeu deja știa că I se vor întâmpla acestea; știa că dându-Se pe mâinile noastre, L-am fi pironit… Totuși, El se dă pe mâinile noastre și astfel ne dăruiește viața Sa…

Așadar, răul maxim, adică faptul că noi L-am pironit pe El, autorul vieții, devine binele maxim: El Își dă viața pentru noi și ne revelează cine este Dumnezeu! Și ne scapă de imaginea noastră falsă despre Dumnezeu și despre om…

Și acesta era planul lui Dumnezeu, nu acela că El dorea să-L răstignească pe Dumnezeu (Isus), ci El știa că noi L-am fi răstignit, iar El a acceptat…

Iar Crucea este singurul mod de-a ne vindeca de minciuna despre Dumnezeu.

Nu din întâmplare, Mahomed spune că nu-i adevărată crucea… Și nu din întâmplare, primul lucru pe care-l neagă chiar și creștinii este crucea; și-n zilele noastre, creștinii caută puterea, dar nu crucea…

Însă puterea lui Dumnezeu este crucea, dar nu pentru că El ar fi masochist, ci pentru că crucea este singurul mod de a învinge răul, sau cel puțin, de a nu-l face… Și e singura mărturie care învinge moartea, este o iubire mai tare decât moartea

„Acesta pe care voi L-ați omorât, Dumnezeu L-a înviat”…

Profesia noastră e cea de a ucide. Toți „domnii”, stăpânii pământului ucid… Profesia lui Dumnezeu este de a-și da viața; și pentru că-Și dă viața, Dumnezeu Îl învie… Din această cauză L-a înviat Dumnezeu!

Apoi explică: „dezlegând durerile morţii”… „Durerile” sunt durerile nașterii…

Această expresie poate avea două semnificații:

– prima este că, în sfârșit, moartea ne naște la viață;

– a doua, că moartea nu mai naște moarte, s-a sfârșit! E ultima pradă pe care a avut-o, iar de acum, moartea nu mai are vreo eficiență asupra credinciosului, pentru că deja el trăiește o viață fără frica de moarte; nu mai trăiește în egoism, ci în iubire… .

De ce?

„Întrucât nu era cu putinţă ca El să fie ţinut de ea [de moarte]”. Pentru că El este Viața!

În acest loc avem întreaga sinteză a „omului-Isus” cu tot ceea ce El a făcut, cu tot ceea ce noi I-am făcut, și cu ceea ce I-a făcut Dumnezeu, înviindu-L.

Și, astfel moartea sfârșește să mai nască, sau ne naște la viață… Aceasta e a doua semnificație în Ev. după Luca, pentru că Luca așază „astăzi-ul nașterii” „Azi vei fi cu mine în Rai” tocmai pe cruce…

De ce? Pentru că tâlharul tocmai pe cruce se naște în Rai, ca om nou, exact în punctul morții.

Primul aspect, de care trebuie să ținem seama și de care nu trebuie să uităm este umanitatea lui Isus – Dumnezeu.

vv. 25-28

²⁵ Căci David spune cu privire la el: Îl vedeam mereu în fața mea pe Domnul, căci el este la dreapta mea ca să nu mă clatin. ²⁶ De aceea s-a bucurat inima mea și limba mea a tresăltat de veselie; ba, mai mult, și trupul meu se va odihni în speranță, ²⁷ pentru că nu vei lăsa sufletul meu în locuința morților și nici nu vei permite ca sfântul tău să vadă putrezirea. ²⁸ Mi-ai făcut cunoscute căile vieții, mă vei umple de bucurie cu prezența ta.

În acest loc vorbește David, care-L vede pe Domnul (apoi va explica că nu-i David care vorbește despre sine; ci-i conferă aceste cuvinte lui Isus), și toate aceste cuvinte sunt un „Eu” care vorbește unui „Tu”, iar „Tu-ul” este Dumnezeu.

Cu cuvintele Psalmului ni se descrie raportul care există între Isus și Tatăl; felul în care Isus a trăit viața Sa… „Totdeauna am văzut pe Domnul înaintea mea, căci El este de-a dreapta mea” (v. 25).

Isus a stat mereu înaintea Tatălui: „Ceea ce văd că face Tatăl, și Eu fac”… Isus trăiește mereu în prezența Tatălui, în strânsă comuniune cu Tatăl…

„El este de-a dreapta mea”: deci Isus Se încrede în Tatăl;

Niciodată nu Mă voi clătina, nici în moarte…

„De aceea s-a bucurat inima mea” (v. 26a): avem bucuria pentru prezența Tatălui, pentru raportul Său cu Tatăl…

„Și s-a veselit limba mea; chiar şi trupul meu se va odihni întru nădejde” (v. 26b). „Trupul”, mai bine zis „carnea” , indică fragilitatea care intră în mormânt, se întoarce la locul ei cu speranță… Iar mormântul cărnii este putrezirea… Și aici, deși carnea se descompune, se naște prin puterea Spiritului…

Apoi ne explică: „Căci nu vei lăsa sufletul meu în Iad” (v. 27a). Înseamnă că va muri. Va merge la Iad. Dar nu-L va părăsi nici acolo, ci Tatăl va fi și acolo…

Isus nu evită moartea și Iadul, ci intră și-n moarte și-n Iad…

„Nici nu vei da pe Cel sfânt al Tău să vadă stricăciune” (v. 27b). Adică Isus va fi mort, dar nu rămâne în moarte, pentru că învie.

Și continuând, ne prezintă sinteza întregii vieți a lui Isus: „Făcutu-mi-ai cunoscute căile vieţii” (v. 28a), pentru că, ceea ce Isus ne-a învățat în Evanghelie, sunt căile vieții…

„Cu înfăţişarea Ta mă vei umple de bucurie” (v. 28b)… Scopul tuturor acestor căi ale vieții e să ajungă înaintea Feței, al cărei chip și asemănare suntem, pentru a-L recunoaște pe Tatăl și în El să ne recunoaștem pe noi înșine ca fiind fii. Aceasta este plinătatea vieții.

Luca, în puține versete, ne-a oferit mai întâi sinteza întregii vieți a lui Isus, împreună cu toată teologia crucii, cu misterul învierii, în strânsă legătură cu umanitatea și cu ceea ce Isus a făcut… Apoi, Luca se folosește de un Psalm pentru a ne explica interioritatea lui Isus: felul în care El Și-a trăit viața…

Să vedem cum aplică acest Psalm. Îl va folosi pentru a ne spune că Isus este Cristosul…

vv. 29-31

²⁹ Fraților, să-mi fie permis să vă vorbesc cu îndrăzneală despre patriarhul David: el a murit și a fost îngropat și mormântul lui este printre noi până în ziua de azi. ³⁰ Dar, întrucât era profet și știa că Dumnezeu îi făcuse jurământ să așeze pe tronul său un descendent al lui, ³¹ el a văzut dinainte și a vorbit despre învierea lui Cristos: el nu a fost lăsat în locuința morților și nici trupul lui nu a văzut putrezirea.

În aceste versete aplică acest Psalm lui Isus: în El se împlinește această Scriptură…

Ne aflăm în a treia parte a discursului, iar Petru începe: „Bărbaţi, fraţi”…

Cine sune acești „Bărbați frați”?

„Voi care ați ucis”, adică noi… Petru nu se dezice de ei, ci ei sunt frații lui… „Pentru că Cristos a murit pentru păcătoși, dintre care primul sunt eu”, spune Pavel… „M-a iubit și s-a dat pe Sine pentru mine”…

Chiar dacă eu nu L-am răstignit, pentru că atunci eu nu eram prezent, mereu pot face ca tâlharul, și să spun: „E aici pe cruce pentru mine, căci știe că, mai repede sau mai târziu, eu sfârșesc pe cruce, și e cu mine ca să nu mă lase singur, și pentru a mă ajuta”… Deci, Petru spune: „Bărbați frați”…

E limpede că în acest Psalm, David nu vorbește despre sine, pentru că David a murit și a fost îngropat, iar mormântul său este încă aici…

„Deci el, fiind prooroc şi ştiind că Dumnezeu i S-a jurat cu jurământ să aşeze pe tronu-i din rodul coapselor lui” (v. 30), este făgăduința lui Mesia care va veni din David, Luca notează că, de fapt, David a vorbit de Cristos, a prevăzut învierea lui Cristos…

Luca folosește aceste cuvinte ale lui David, descriind interioritatea lui Isus și comuniunea Sa cu Tatăl: Isus e urmașul lui David, iar David nu vorbește despre sine… Căci acest „eu” despe care vorbește David, este urmașul său, este Isus care a trăit astfel… Prin urmare, Isus e urmașul lui David, care e Cristosul…

Acesta era modul de a argumenta al rabinilor: foloseau Scriptura, pe care o aplică faptelor și spun: „Vedeți că exact așa este!” De fapt, exact așa este: Isus e urmașul lui David, și a trăit așa…

Isus este Cristosul! Dar nu-i Cristosul pe care și-L imagina Petru, sau Cristosul pe care mulți și-L imaginează și-n zilele noastre… Ci este acel Cristos pe care noi L-am omorât și care ne-a mântuit, tocmai luând asupra Sa păcatul nostru, și nu făcându-ne rău (pedepsindu-ne)… La fel ca „Mielul lui Dumnezeu” care ia asupra Sa răul lumii. El este Cristosul. Iar El n-a fost lăsat în Iad, dar S-a coborât la Iad pentru a-i întâlni pe toți…

Isus „n-a văzut stricăciunea”, dar a murit…

Această primă parte va fi dezvoltată ulterior, însă coincide cu întreaga primă parte a Evangheliei. Iar noi știm că la jumătatea Evangheliei avem mărturisirea de credință, că Isus este Cristosul…

„Cristosul” este dorința omului, este visul omului; este Omul care, în sfârșit, Îl reprezintă pe Dumnezeu pe pământ, care ne mântuiește de rău, care le-a făcut bine pe toate, care ne aduce dreptatea, când „dreptatea și pacea se vor săruta”… Cristosul – marea dorință a omului – este tocmai Acesta… Acesta care a biruit răul prin crucea Sa, nefăcându-l, ci învingându-l în Sine, luându-l asupra Sa… Acesta e Cristosul!

Acesta e Cristosul care mântuiește lumea: tocmai în acest fel ne mântuiește de rău, nu folosind alte mijloace: nu prin putere, stăpânire, cruciade, legi, și nici prin cultura europeană, care este „creștină”… Mântuirea este cu totul altceva! Așadar, Acesta este Cristosul, Cel pe care noi L-am răstignit, și pe Care continuăm să-L răstignim!

vv. 32-35

³² Pe acest Isus, Dumnezeu l-a înviat și noi toți suntem martorii acestui fapt. ³³ Înălțat fiind acum la dreapta lui Dumnezeu și primind promisiunea Duhului Sfânt, l-a revărsat pe acesta, așa cum vedeți și auziți voi. ³⁴ Căci David nu s-a suit la ceruri, totuși spune: Domnul a spus Domnului meu, așază-te la dreapta mea ³⁵ până când îi voi pune pe dușmanii tăi așternut picioarelor tale.

Autorul insistă pe „Acest Isus”… Este vorba de acest Isus care așa a trăit: care a sfârșit pe cruce… E acest Isus care e Cristosul care ne mântuiește; e acest Isus care învinge Iadul și stricăciunea; și pe acest Isus, Dumnezeu L-a înviat! Nu pe un altul…

„Căruia noi toţi îi suntem martori” (v. 32b).

Ucenicii sunt numiți „martorii Învierii”. Dar nu pentru că L-au văzut înviind, căci niciunul dintre ucenici nu L-a văzut înviind, ci L-au văzut înviat…

„Înviind” L-au văzut, eventual, ostașii, care erau la mormânt…

Ce înseamnă a fi martori ai Înviatului?

Înseamnă a-L întâlni pe Înviat! Nu înseamnă doar că L-au întâlnit pe El, în timp ce Se plimba și era viu… Ci, dacă întâlnești focul, te arzi; dacă întâlnești apa, te uzi; dacă întâlnești moartea, mori; dacă întâlnești viața, trăiești; dacă întâlnești iubirea, iubești; dacă întâlnești Înviatul, tu învii…

La Rusalii are loc mărturisirea Înviatului, adică avem Spiritul Înviatului; trăim ca înviați… De ce? Pentru că iubim, adică avem același Spirit…

Așadar, a-L mărturisi pe Înviat înseamnă a mărturisi o viață care deja a învins moartea: este viața lui Isus…

„Noi ştim că am trecut din moarte la viaţă, pentru că-i iubim pe fraţi” (1Io. 3,14a): aceasta este mărturia!

„Deci, înălţându-Se prin dreapta lui Dumnezeu şi primind de la Tatăl făgăduinţa Duhului Sfânt, L-a revărsat pe Acesta, cum vedeţi şi auziţi voi”. Isus – ca noi să putem să primim Spiritul – a trebuit să-Și dea viața; pentru că numai dându-și viața, un om are viața, adică are iubire, dându-și viața din iubire…

Tocmai astfel a primit de la Dumnezeu „plinătatea vieții”, adică Spiritul Sfânt… Isus a realizat deplin iubirea Tatălui, dându-Și viața pentru frați…

Și astfel este „preamărit, înălțat”, este egal cu Tatăl, este Dumnezeu… Și de acolo, Isus poate revărsa Spiritul peste noi!

Acest Spirit pe care „voi Îl vedeți și-L ascultați”… Prin urmare, noi nu ascultăm o doctrină, un „cuvânt”…

Dar ce vedem?

Vedem mărturia vieții creștine! Vedem dacă martorul îl iubește pe aproapele; dacă trăiește ceea ce vestește… Acesta este adevărul creștinismului! Aceasta este viața pe care o mărturisim! Adevărul creștinismului nu sunt doctrinele pe care le inventăm noi, nici diferitele teologii pe care le condamnăm sau pe care le urmăm! Ci adevărul creștinismului este „ceea ce voi vedeți”. Ce vedem? Spiritul Sfânt! Care nu înseamnă a fi beți, ci a-L iubi pe Dumnezeu și pe aproapele; înseamnă a trece de la moarte la viață și a trăi ca fii ai lui Dumnezeu și ca frați… Acesta sunt „ceea ce vedeți”… Și este exprimat prin acest „limbaj nou” pe care toți îl înțeleg – în propria limbă maternă – care e limbajul iubirii și al înțelegerii.

Și acesta este faptul/lucrul creștin: nu cultura, nu teologia, nu opiniile sau superstițiile, riturile sau convingerile, decretele sau normele, și nici toate lucrurile oribile pe care ni le inventăm… Ci este faptul /lucrul Spiritului pe care voi Îl vedeți!

Dacă lipsește această lucrare, lipsește totul… Creștinismul – prin normele sale – ar putea fi egal cu budismul, chiar fără Dumnezeu: pentru că nu Dumnezeu ar fi important, ci normele… Însă Dumnezeu nu este o normă! Dacă ținem la norme, Îl părăsim pe Dumnezeu!

Creștinismul nu-i o lege, dar nici o doctrină, pentru că în doctrină cred nebunii; și, în general, oamenii au ideile lor…

Creștinismul este ceea ce vedeți: deci priviți!

Apoi ne explică faptul că David nu s-a suit la cer, căci încă e în mormânt (cf. v. 34), așadar, Luca vorbește de Acest Isus pe care noi L-am văzut Înviat…

Așadar, ne spune că ucenicii L-au văzut. Și e adevărat. Dacă în mormântul lui Isus încă s-ar afla Trupul, Învierea ar fi o minciună… Așadar, e importantă învierea trupului lui Isus; dar mai important este faptul că L-au întâlnit… Dar și mai important e că după multe întâlniri cu Înviatul, și după ce ei au înțeles puțin mai mult, în sfârșit, Înviatul a intrat în inima lor, iar ei au primit Spiritul. Și acesta este faptul (adevărul, evenimentul, lucrarea, certitudinea) care îi face noi!

După cum Maria, în Spirit Sfânt, a zămislit Fiul și L-a născut după nouă luni, tot la fel și ucenicii, prin puterea Spiritului, în sfârșit, L-au zămislit pe Fiul: ei înșiși au devenit fii, și au același Spirit al Fiului… Și acest lucru se vede… Și aceasta este puterea Bisericii, nu alte lucruri! Și acest singur lucru îl putem mărturisi!

Numai când ne vom iubi unii pe alții ca frați, va fi credibil că există Tatăl nostru, al tuturor… Și acesta este creștinismul!

Creștinismul nu sunt lucrurile dificile învățate la catehism, astfel încât, încă de mici învățăm că Creștinismul e un lucru absurd… De ce avem nevoie de lucruri ciudate, pentru a învăța lucruri simple?

„Căci David nu s-a suit la ceruri, dar el a zis: „Zis-a Domnul Domnului meu” (v. 34). Vorbește David… Și vorbește de Dumnezeu, care este Domnul Dumnezeu, care zice „Domnului meu”… Domnul meu e Domnul lui David, care e urmașul Său: și-L numește Domn… Și continuă David: „Şezi de-a dreapta Mea, până ce voi pune pe vrăjmaşii Tăi aşternut picioarelor Tale” (vv. 34-35). E un citat din Psalmul 110 (109), în care se spune că acest Domn va „zdrobi” capetele tuturor dușmanilor. Și este ceea ce a făcut Isus: dar Isus n-a zdrobit capul nimănui, ci a zdrobit capul dușmăniei, căci pe cruce a fost învinsă orice dușmănie… Pe cruce avem împăcarea între cer și pământ; avem victoria asupra morții, ultimul dușman care este înfrânt… Și toate stau sub picioarele Sale… Stă sub picioarele Sale tot egoismul lumii, tot răul: aceasta este dușmănia învinsă… Tot răul s-a adunat acolo, pentru că pe cruce s-a înfăptuit răul maxim, care este cel de a-L omorî pe Dumnezeu. Și acolo se împlinește binele maxim: Dumnezeu Se revelează ca iubire absolută, ca Dumnezeu.

Luca se folosește de un text din V.T. pentru a înțelege persoana lui Isus…

Și noi suntem ca evreii, căci Îl așteptăm pe Mesia, căci El se va întoarce, însă noi știm ce nume are Mesia… Căci și evreii așteaptă aceste lucruri…

Petru – ca evreu – spune: „Vedeți aceste lucruri, pe care toți le așteptăm?” Iată, exact acestea sunt! Și le vedeți… Pentru că le vedeți împlinite în acest Spirit, pe care voi Îl vedeți și-L ascultați… Nu suntem beți, ci vorbim de „Realitatea” care deja ne-a umplut inima, Care va re-înnoi tot pământul; și, de fapt, încă vorbim despre această Realitate… Chiar dacă ispita/încercarea noastră constantă este cea de a reduce aceste lucruri în categorii religioase de legi, de norme, de doctrine… Însă toate acestea n-au nicio valoare, pentru că singura doctrină sigură este că noi L-am omorât…

Partea noastră o facem: arhiereii, cărturarii (care sunt teologii) și bătrânii (cei care dețin puterea economică și decizională în sfera civilă și religioasă)… Toți împreună… „Și poporul”, „și romanii” care nu aveau nicio legătură, dar și ei au contribuit… „Și Baraba” care nu avea nicio legătură, dar care a fost salvat în locul lui Isus, prin voința poporului… Iar Baraba ne reprezintă pe toți…

„Acest Isus”: centrul este acest Isus… Isus care trebuie să prindă rădăcină în inima noastră, pentru că creștinismul este numai un singur lucru: este Acest Isus! Acest om pe care suntem chemați să-L iubim cu toată inima, cu tot sufletul, cu toată viața, cu toate puterile. De ce? Pentru că El ne-a iubit cu toată inima, cu tot sufletul, cu toată viața, cu toate puterile… Și pentru că exact acest om este Cristosul și Dumnezeu…

Și este sminteala creștinismului… Și în El, toți devenim egali cu El: fii… Nu doar suntem „numiți” fii, ci devenim în mod real fii, pentru că avem același Spirit; acela despre care Petru spune „pe care voi Îl vedeți și-L ascultați”…

Petru a pornit de la faptul că „toți vedeau” și au spus că ei erau „plini de must”. Dar nu, „Căci Acesta pe care-L vedeți și Îl ascultați este sfârșitul lumii vechi, și începutul lumii noi”…

Și cine va chema numele Domnului e mântuit, adică devine om nou!

Și cine este Domul? Este acest om Isus, Care a trăit așa, care a simțit așa – după cum ne spune David, care vorbea despre Mesia – și care s-a urcat la cer – și după cum spunea David, „El e Domnul meu” – El este Cel care a învins dușmănia, a învins moartea și ne-a dat viața nouă…

Este o sinteză simplă a viziunii creștine despre viață, în strânsă legătură cu VT…

v. 36

³⁶ Așadar, să știe cu siguranță toată casa lui Israel că Dumnezeu l-a făcut Domn și Cristos pe acest Isus pe care voi l-ați răstignit”.

Aici avem sinteza întregului creștinism, precum și sinteza mărturiei pe care trebuie să o vestim…

Versetul începe în limba greacă astfel: „Deci, așadar, în concluzie”… Și continuă: „Cu siguranţă să ştie deci toată casa lui Israel”… Israel este „lumina neamurilor”, deci „Să știe întreaga lume, până la marginile pământului, dar începând de la Ierusalim”… Ce să știe?

„Că Dumnezeu”, în N.T. cuvântul „Dumnezeu” este folosit pentru a-L indica pe Dumnezeu-Tatăl, căci tot N.T. a fost scris în limba greacă… Însă când se folosește „Kurios”, Domn, indică „Cuvântul lui Iahve” (adică numele Domnului Dumnezeu, în limba ebraică)… Prin urmare, traducerea ar fi: „Să știți că Tatăl L-a făcut Domn – adică Dumnezeu, în sensul de Iahve – și Cristos pe acest Isus”… Care? „Cel pe care voi L-ați răstignit… ”

Aceasta este sinteza: „Că El m-a iubit și S-a dat pe Sine pentru mine”… Însă, dacă aș fi fost acolo, și eu L-aș fi răstignit… Deci, „Cel pe care noi L-am răstignit”, pe acest trebuie să-L invocăm, să-L chemăm; Acesta este Cristosul-Mântuitor; Acesta este Mesia-făgăduit… Acesta este Dumnezeu!

Toate celelalte sunt doar fanteziile/închipuirile noastre întunecate și teribile despre Dumnezeu și despre mântuire…

În Acest-om sunt învinse toate imaginile noastre false despre Dumnezeu! Și a înviat exact Acesta care a învins moartea. Și tocmai El a revărsat Spiritul făgăduit de profeți; și Acesta înnoiește toate lucrurile…

Chiar dacă noi, creștinii, mereu încercăm să-L reducem (limităm) pe Isus la cel pe care noi Îl avem în minte (la modul nostru de a ni-L imagina) – lucru pe care și Petru l-a făcut – El este exact opusul…

Cine este Dumnezeu, cine este Domnul? Este acest om-Isus! Și El este Cel care ne-a dat Spiritul; și Acesta ne mântuiește pe toți de toate fanteziile rele pe care le avem despre Dumnezeu; ne mântuiește de toate religiile, de toate ateismele; de toate părerile noastre…

E acest om! Care, până la urmă n-a făcut nimic altceva decât să trăiască omenește: n-a făcut nimic ciudat, căci n-a venit să ne aducă o „mântuire religioasă” doar pentru sufletele evlavioase sau alese, ci a venit să ne aducă mântuirea omenirii (a umanității omului). Omul este om, dacă știe să iubească și să trăiască după chipul lui Dumnezeu!

Aceasta este urarea nașterii: „Astăzi se naște pentru noi Mântuitorul, Cristos Domnul”: El într-adevăr Se naște „astăzi” pentru noi, atunci când noi înțelegem, la fel ca tâlharul pe cruce, că El este aici, pe cruce, pentru mine; Acest om-Isus este Dumnezeu și e Cristosul care mă mântuiește… Atunci Se naște pentru mine Cristos-Mântuitorul… Trebuie să înțelegem că nașterea lui Dumnezeu în istorie e un lucru continuu… Și Se naște în fiecare dintre noi, care devenim martorul Său, egal cu El…

Astfel înțelegem scopul Evangheliei pe care deja am citit-o: Evanghelia e ceea ce Isus a făcut și a învățat… Și apoi înțelegem din ce cauză noi citim acum Faptele apostolilor, și ceea ce Faptele apostolilor povestesc: ceea ce apostolii, după El, la fel ca El, au făcut și au învățat…

Vom relua discuția despre „Ce să facem?”… E adevărat că primul discurs s-a încheiat în acest loc, dar Faptele apostolilor nu se termină aici, ci din acest loc încep… De acum înainte vom vedea ce trebuie să facem…