Credincioșii erau împreună…

„Inima străpunsă” de cuvintele lui Petru îi determină pe ascultători să întrebe: „Ce să facem?” Răspunsul este: convertirea și Botezul în Isus pentru iertarea păcatelor și darul Spiritului.

Rezultatul este mântuirea, o viață nouă, sprijinită de patru pilaștri: învățătura apostolilor, comuniunea bunurilor, euharistia și rugăciunea.

Se citește Lc. 1, 68-79

În acest imn contemplăm făgăduințele care se împlinesc.

Binecuvântarea e întemeiată pe Cuvântul credincios al Domnului, care își păstrează făgăduințele și face ceea ce spune…

Imnul ne prezintă tema mântuirii. „A se mântuit” e singura tema care-l interesează pe om… Pentru că omul e singurul „animal” conștient de limita sa, de moarte.

Mântuirea nu e ceva care „va veni”. Făgăduința este păstrată, iar mântuirea deja „a avut loc” (s-a realizat…). Mântuirea e un stil nou de viață, un stil care realizează deja acum Împărăția lui Dumnezeu și viața veșnică…

Așadar, nu este vorba de o făgăduință care se va împlini cine știe când, ci se împlinește astăzi!

Am văzut cum s-a împlinit, când am prezentat evenimentul Rusaliilor, iar mulțimea spune că ucenicii sunt „plini de must”, sunt prea fericiți. Ce li s-a întâmplat?

Petru a explicat că ei nu sunt beți, ci că se împlinește ceea ce a spus profetul Ioil, că deja s-a sfârșit lumea veche, s-a născut lumea nouă… De ce?

Pentru că există o inimă nouă, un Spirit nou: e experiența avută de ei, la Rusalii.

E acea experiență care e întemeietoare, atât pentru cei Doisprezece, cât și pentru cei 120: ei se nasc pentru întâia oară ca fiind credincioși, după Rusalii. Pentru că credinciosul nu este un om care are câteva idei, mai mult sau mai puțin adevărate. despre Dumnezeu. Fiți liniștiți, că toate ideile pe care le avem sunt greșite, căci ideea niciodată nu coincide cu realitatea.

Când stăm să ne gândim, mereu aflăm o idee mai bună, apoi le aruncăm pe toate pentru că am ajuns înaintea realității… Este la fel ca atunci când am avea înainte multe „meniuri”, iar când vine mâncarea, le punem de o parte toate meniurile, căci spunem: „E mult mai interesantă mâncarea”… Altfel spus, ideea substituie realitatea…

Ucenicii au realitatea Spiritului, a vieții noi și văd că aceasta este împlinirea unei făgăduințe. Atunci Petru a ținut discursul, pe care-l repetăm în sinteză… Iar în cateheza noastră vom vedea consecințele acestui discurs…

Petru și tovarășii săi, în acele 40-50 de zile în care au stat în Cenacol, după moartea lui Isus, au avut vizitele Domnului care li S-a arătat timp de 40 de zile, explicându-le semnificația Crucii, care este pomul vieții; pe cruce Dumnezeu le-a arătat că e opusul față de ceea ce cred toate religiile și toate teoriile atee: Dumnezeu e acel sadic care creează pomi în grădină, apoi interzice fiilor Săi să mănânce, apoi îi pedepsește, pentru că ei mănâncă…

În realitate, Dumnezeu este cu totul „altceva”: nu e Dumnezeu care e lege, normă, interzicere, antagonist al libertății noastre, judecător și călău… Dumnezeu este iubire și Și-a dat viața pentru noi! Pentru noi, care L-am răstignit!

Esența discursului lui Petru este că deja s-a împlinit ceea ce a fost prevestit de profeți, adică Legământul nou dintre Dumnezeu și om.

Primele legăminte – cu Adam, Noe, Avram, Moise – mereu le-am încălcat pentru că mereu am săvârșit răul, pe cât puteam să-l facem…

Însă noul legământ nu mai putem să-l rupem… Pentru că noul legământ este făcut în felul următor: orice lucru ar face omul, Dumnezeu îl iubește… Chiar dacă-L ucidem, Dumnezeu Își dă viața pentru noi… Prin urmare, omul nu mai poate încălca (rupe) acest legământ… Pentru că, fie că omul respectă sau nu acest legământ, Dumnezeu îl respectă mereu și-l iubește mereu…

Crucea este revelarea acestui Dumnezeu, precum și moartea tuturor imaginilor false despre Dumnezeu. Crucea este theoria pe care am văzut-o în Evanghelia după Luca…

Problema e că acest Dumnezeu este Acela pe care „voi L-ați răstignit”… Tocmai Răstignitul este Mesia, Cristosul, Domnul (Adonai)… Acesta e sensul discursului lui Petru.

Acum să vedem reacția înaintea acestui discurs. Și în acest loc se naște Biserica: în acest discurs se naște Petru și comunitatea sa ca Biserică ce știe mărturisi iubirea lui Dumnezeu, fraților… Așa cum Isus a făcut mai înainte cu ei, tot așa fac și ei cu alții… Apoi urmează „al doilea inel” cel al comunității, care ajunge până la noi…

Se citește F.Ap 2, 37-41

³⁷ Când au auzit au fost pătrunși la inimă și i-au spus lui Petru și celorlalți apostoli: „Ce să facem, fraților?” ³⁸ Petru le-a zis: „Convertiți-vă și fiecare dintre voi să se boteze în numele lui Isus Cristos spre iertarea păcatelor voastre și veți primi darul Duhului Sfânt. ³⁹ Căci promisiunea este pentru voi, pentru copiii voștri și pentru toți cei care sunt departe, pe oricâți îi va chema Domnul Dumnezeul nostru”. ⁴⁰ Și cu multe alte cuvinte dădea mărturie și-i îndemna: „Salvați-vă de această generație perversă”. ⁴¹ Așadar, cei care au primit cuvântul lui au fost botezați. Și în ziua aceea li s-au adăugat cam la trei mii de suflete.

Textul ne prezintă două scene diferite: reacția față de cuvintele lui Petru și răspunsul lui Petru; acceptarea învățăturii lui Petru și Botezul, cu tot ceea ce înseamnă…

Ne vom opri asupra acestei părți.

În cea de a doua parte ni se descrie modelul nou de viață al comunități creștine. Acel model a inspirat toate utopiile, precum și unele lucruri bune, cum ar fi alcătuirea drepturilor omului, egalitatea între toți oamenii, egala distribuire a bunurilor… Aceste lucruri le vom prezenta în următoarea cateheză: sunt cei patru pilaștri ai noului model de viață, care e opus modelului vieții lui Cain, care e primul împărat: el își ucide fratele și stăpânește el, pentru că e cel mai puternic…

În textul nostru stăpânește nu acela care este mai puternic, ci Domnul, Cel pe care L-am răstignit noi, toți puternicii lumii: arhiereii, cărturarii și bătrânii, adică puterea religioasă, culturală și economică… De ce?

Deoarece puterea ne folosește pentru a stăpâni, nu pentru a iubi, nu pentru a crea relații. Așadar, noi pervertim puterea.

Viața nouă ne schimbă modelul trăirii în comun, adică devenim ca Dumnezeu; ca Dumnezeul pe care L-am văzut în Evanghelie.

v. 37

³⁷ Când au auzit au fost pătrunși la inimă și i-au spus lui Petru și celorlalți apostoli: „Ce să facem, fraților?”

Întorcându-ne la prima parte a versetelor, observăm că ni se prezintă reacția la cuvintele lui Petru: sunt diferiții pași, pe care fiecare dintre noi îi face, ca să ajungă la credință.

Primul pas este „să ne întrebăm : ce să facem?”. Pentru că omul, care deja știe ce trebuie să facă, spune: „Eu deja știu ce trebuie să fac”, adică eu cunosc poruncile, normele, regulile mele și sunt în ordine… Însă nu, căci întrebarea este: ce model de viață alegi?

Răspunsul este: „Să ne convertim!”, adică să ne schimbăm… Trebuie să ne schimbăm în mod constant…

Schimbarea constă în Botez, adică în a ne scufunda…

În ce?

Noi mereu suntem „scufundați” în ceva, „botezați în ceva”, în interesele noastre, în fricile noastre…

E nevoie să ne botezăm „în Fiul”, adică „în numele lui Isus Cristos”…

Acest botez ne dă „împăcarea”, căci este „spre iertarea păcatelor voastre”… Marea dorință a omului e să aibă o viață iertată/ împăcată, în care falimentul, păcatul, nu mai este o ipotecă, ci e un loc mai profund al experimentării umanității și al experimentării lui Dumnezeu…

Iar la urmă vom avea „darul Spiritului”. Spiritul este viața; Spiritul Sfânt este viața lui Dumnezeu. Așadar, prin Botez avem însăși viața lui Dumnezeu…

Ne oprim asupra acestor teme, teme ce vor fi mereu reluate în tot textul Faptelor apostolilor…

Până în sec. al III-lea, Cartea Faptelor era unită cu Evanghelia după Luca, mai înainte ca să facă „Evangheliarele”. Așadar, Faptele erau partea a doua a Evangheliei după Luca. În prima parte se descria drumul lui Isus, care sfârșește pe cruce, iar pe cruce ni se prezintă „theoria” (Lc. 23,48), singurul loc în care apare acest cuvânt… „Theoria” înseamnă „spectacol”, dar și „viziunea lui Dumnezeu”: pe cruce Îl vedem pe Dumnezeu față în față… Fără ca Fața sa să fie acoperită de vreun voal…

Dumnezeu este acest om răstignit, care are o iubire mai tare decât moartea; care-Și dă viața pentru cei care-L ucid („Iartă-i, că nu știu ce fac!”); este Fiul egal cu Tatăl, căci are aceeași milă a Tatălui; este „Abel”, care-l iartă pe Cain, restabilind fraternitatea…

Și „Este Acela pe care voi L-ați răstignit”, le spune Petru, altora…

Însă, din Evanghelie, noi știm că Luca era interesat să arate că nu alții – cei răi – L-au omorât, ci Iuda (care este unul dintre cei doisprezece), Petru (care s-a lepădat de Isus pentru că nu dorea acel tip de Cristos, căci și el gândea ca Iuda)… Iar Iuda n-a făcut nimic extraordinar, ci gândea așa cum judecă toți oamenii… Altfel spus, pe noi ne interesează un Mesia care realizează aiurelile noastre de atotputernicie, dar nu ne interesează acel Mesia, acel Dumnezeu…

Noi dorim un Dumnezeu care să ne dea puterea, stăpânirea, bunăstarea, și să ne ajute să controlăm totul… Și nu vrem acel Dumnezeu care Se dă pe mâinile tuturor; care face din limitele noastre locul solidarității… Nu ne interesează un astfel de Dumnezeu…

E adevărat că până la urmă Dumnezeu ne interesează, pentru că Dumnezeul pe care noi îl vrem este temelie a morții… Însă, până când nu ne dăm seama că există o eroare în acest sistem al morții, pentru că mai repede sau mai târziu toți ajungem în punctul morții, nu ne dăm seama, deci nu ne schimbăm ideea…

Când Petru a spus: „Voi L-ați răstignit”, el a înțeles: „Și eu L-am răstignit, la fel ca Iuda, și ca toți ceilalți ucenici”…

Eu pot pătrunde în Evanghelie, atunci când înțeleg și când este demascată dorința mea greșită după putere, care stă la baza relelor mele și a celor din jurul meu; adică stă la baza neacceptării limitelor mele și a celor din jurul meu, fapt pentru care întreaga viață este o luptă, o trăire și o exportare a morții…

Când înțeleg că I-am exportat această moarte lui Dumnezeu, iar El a luat-o asupra Sa, numai să stea cu mine, chiar și pe cruce, atunci înțeleg că Dumnezeu este cu totul altul față de cel din imaginația mea… Dumnezeul adevărat știe stabili iubire, viață și comuniune, chiar și în păcatele noastre.

Tot sensul evanghelizării – citind Evanghelia – este de a-i conduce pe alții să înțeleagă crucea, ca fiind victoria asupra răului, ca fiind triumful iubirii…

Când Pavel le-a scris galatenilor – care regresaseră la practicile Legii, în loc să pună Evanghelia pe primul loc – le spune: „Cum ați putut face una ca asta?… Căci eu vi l-am descris (desenat) atât de bine pe Cristos pe Cruce”, această noutate despre Dumnezeu, adică faptul că El e un Dumnezeu care dă viață, iar mărirea Sa constă în a iubi dincolo de orice graniță… „Cine va făcut din nou robii legii?”…

Sensul Evangheliei este să ajungă la cruce… Și toate cele patru evanghelii sunt de acord cu acest fapt, căci sunt variații pe tema Crucii… „Era necesar ca Fiul omului să intre în mărire, învingând răul, prin capacitatea Sa de a-L lua asupra Sa”, și nu de a-L exporta altora…

Evanghelia după Ioan se încheie după ce I-au împuns coasta lui Cristos, spunând: „Toți vor privi la Cel pe care l-au împuns”… Încă de la începutul evangheliei ne-a spus că trebuia să privim aici (crucea), iar la sfârșitul evangheliei acest fapt e clar: noi privim acea împunsătură din care a ieșit sânge și apă, și care e o scenă a nașterii.

Noi toți ne naștem din rana iubirii lui Dumnezeu… Fiecare om există în măsura în care este iubit, iar noi suntem iubiți infinit de mult de Dumnezeu. Și numai privind la Cel împuns, eu înțeleg misterul omului și al lui Dumnezeu…

Cuvântul „a împunge” este folosit și-n cazul ascultătorilor… Cine vede această iubire, și el se simte împuns… În sfârșit, acesta nu mai are o inimă de piatră, ci are o inimă nouă care a înțeles iubirea, bucuria, pacea. Și atunci deosebește binele de rău… Și-și dă seama și de rău. Căci fără iubire, nu există nici un rău… „Ce rău e să fiu egoist, dacă toți sunt egoiști și dacă aceasta e singura posibilitate?” „Ce rău e în a ucide, dacă toți se omoară?”, e suficient să am pistolul cel mai rapid… Până când îmi merge bine (îmi reușește)… În toate sferele…

Dar când un om își dă seama că are ca alternativă la rău, binele și iubirea, atunci înțelege gravitatea răului și spune: „Vai de mine, am greșit!” Și aceasta este cea mai înaltă demnitate a omului…

Noi suntem dispuși să acceptăm că am greșit, dar numai pentru că „Am greșit să facem un mic calcul”… Însă, nu! Ci e greșit sistemul calculării… Calculăm totul, pornind de la egoismul nostru, adică de la frica de moarte… Prin urmare, facem lucrurile de care ne temem, adică producem moartea…

În schimb, contemplând această rană, această iubire, avem dorința după viață, de a răspunde iubirii cu iubire. Și, astfel, într-adevăr ne putem schimba…

Înaintea vederii iubirii lui Dumnezeu, împuns pe cruce, inima noastră își schimbă dispoziția și se întreabă: „Ce să fac?”

„Ce să fac?” este întrebarea fundamentală a omului… Animalul nu se întreabă „Ce să fac?” pentru că este programat de instinct, așa cum se lasă ghidați de instinct majoritatea oamenilor… Însă instinctul folosește numai pentru conservarea speciei și a individului; dar nu ajută la îmbunătățirea calității vieții umane…

Omul se întreabă „Ce să fac?” pentru că a început să deosebească binele de rău; înaintea iubirii și a binelui, omul se întreabă „Ce să fac?”, pentru că și eu vreau să trăiesc o viață cu sens, semnificativă…

„Ce să fac?” e o temă fundamentală în Evanghelia după Luca. Deja toți îl întrebau pe Botezătorul „Ce să fac?”: ostașii, păcătoșii… Dar și drepții își pun această întrebare…

Tema lui „Ce să fac?” se repetă mereu în Evanghelie: bogatul afirmă că știe ce va face: „Voi dărâma grânarele mele, voi construi altele mai mari, odihnește-te suflete al meu…”… Acest „Ce să fac?” este programul obișnuit al omului…

Apoi „Ce să fac?” al „iconomului necinstit”, care trebuie să dea socoteală și se întreabă: „Ce voi face?” „Știu eu ce voi face”: și devine iconomul înțelept, pentru că începe să dea altora ceea ce nu este al său”… De fapt, nimic nu este al nostru!

În pilda samarineanului milostiv, cărturarul întreabă: „Ce să fac ca să moștenesc viața veșnică?”

Tânărul bogat: „Ce să fac pentru ca să intru în Împărăția cerurilor?”

Acum găsim din nou întrebarea: „Ce să facem?”

Sfântul Ignațiu, în Exercițiile spirituale, așează întrebarea „Ce să fac?” la trecut, prezent și viitor, tocmai înaintea crucii… În colocviu cu Răstignitul se întreabă: „Ce am făcut eu? Ce fac? Ce voi face?” El deosebește cele trei timpuri, pentru a crea o fractură…

„Ce am făcut?” E limpede ce am făcut: iată-L răstignit…

„Ce fac?” Mai mult sau mai puțin, continuu să-L răstignesc…

„Ce voi face?”

Problema omului e să se întrebe „Ce să fac?”, pentru că noi ne comportăm în baza modelelor pe care le avem înaintea noastră… Ne comportăm în baza imitării…

Isus ne-a prezentat modelul Fiului lui Dumnezeu, egal cu Tatăl, care S-a făcut fratele tuturor, care a învins moartea, dându-Și viața…

Lucrarea Sa ne interoghează: „Ce să facem ca să facem și noi ca Isus?”, pentru că modelul său e mult mai frumos decât cel de a muri ca fiarele, și de a trăi ca animalele care se sfâșie…

„Ce să fac?”

Mereu trebuie să ne întrebăm „Ce să fac?”… În loc să punem multe întrebări altora, lui Dumnezeu sau Bibliei… Ce vrei să obții prin a-I pune întrebări lui Dumnezeu? Lasă-L în pace! Căci El ne lasă în pace! Ar trebui să ascultăm ceea ce ne spune conștiința noastră, odată ce am descoperit binele… Și ar trebui să fim responsabili…

Întrebarea „Ce să fac?” exprimă sensul responsabilității… Suntem responsabili de ceea ce facem, sau ne scuzăm că „Așa fac toți”? Dacă pricepem că suntem „oi duse la tăiere”, suntem de acord să mergem toți la tăiere?

Întrebarea „Ce să fac?” este mare și izvorăște din conștientizarea erorii… Căci dacă m-am comportat corect, nu-mi pun această întrebare…

Iar faptul că am comis o eroare izvorăște din conștientizarea binelui pe care-l am înaintea mea… A unui bine care este pentru mine… Căci dacă nu, ce aș putea face? Aș continua să trăiesc ca mai înainte…

Întrebarea „Ce să fac?” ar trebui să fie acel discernământ săvârșit în fiecare acțiune, pentru ca să fie o acțiune cu sens… Cel puțin să ne știm pune în discuție…

Să ascultăm răspunsul…

v. 38

³⁸ Petru le-a zis: „Convertiți-vă și fiecare dintre voi să se boteze în numele lui Isus Cristos spre iertarea păcatelor voastre și veți primi darul Duhului Sfânt.

Primul cuvânt este: „Să ne convertim”… În limba greacă „a se converti” înseamnă „a schimba mentalitatea”, a schimba modelul… În alte cazuri, în limba greacă se folosește un alt cuvânt, care înseamnă „a se întoarce”, a schimba direcția… Altfel spus, mai întâi omul își schimbă mentalitatea, apoi direcția pașilor… Își schimbă direcția vieții…

Profeții predică mereu convertirea… Ei susțin că e posibil să ne schimbăm, nu dintr-o dată, ci pas cu pas… Să ne schimbăm atât cât ne este cu putință, dar încet-încet să mergem în direcția corectă…

Convertirea este o schimbare lentă a direcției vieții, astfel încât să fie tot mai plină de sens, în linie cu scopul pe care mi-l propun: să duc o viață umană, frumoasă, de fiu al lui Dumnezeu și frate al altora, nu o viață îmbibată de moarte, care exportă moartea tuturor.

Convertirea… Primul lucru este să ne asumăm responsabilitatea răului. Și e un lucru pe care niciodată nu-l facem… Mereu vedem răul în alții… Spre exemplu, în timpul regimurilor totalitariste (fascism, nazism, comunism) toți oamenii se scuză: „Eu doar m-am suspus. Vina e a altora, a sistemului. Niciodată, nimeni n-a fost responsabil”… Tot răul se face cu iresponsabilitate, atunci, la fel ca în zilele noastre…

Însă fiecare dintre noi trebuie să-și asume responsabilitățile sale… „Eu ce vreau? Sunt de acord cu ceea ce există? Acest model mă ajută? Nu mă ajută? Dacă nu mă ajută, de ce-l urmez?”

Nu înseamnă că trebuie să folosim armele împotriva altora, dar nici să nu ne vindem capul mulțimii, și să trăim inconștienți…

Avem nevoie de o conștiință critică, dar nu pentru a-i critica pe alții, ci pentru a trăi în mod cinstit ceea ce eu am priceput că e just… Și acest fapt mereu îmi este posibil…

Convertirea e un moment de mângâiere spirituală… Altfel spus, a ieși din necunoaștere, a mă întreba pentru că am văzut posibilitatea unui bine, și a înțelege că acel bine îmi dă bucurie… Acest fapt îmi dă posibilitatea să mă schimb…

Eu nu mă schimb pentru a merge din rău în mai rău, ci mă schimb pentru că-mi place ceea ce trebuie să fac… Prin urmare, e important să văd ce-mi dă mai multă bucurie; să fiu atent ce caut în viață: ce are mai mare sens, ce e mai frumos… Altfel spus, nu moralismul mă determină să mă schimb, nu simțul datoriei! „Simțul datoriei” eventual este semnul răului…

Binele este o plăcere, trebuie să fie frumos. Dacă nu, ce fel de bine este? De fapt, modelul de viață care va fi prezentat va fi frumos.

Primul aspect al acestui model de viață este acela de a fi botezat în numele lui Isus…

„A boteza” înseamnă a se scufunda. A se scufunda în apă e simbolul morții… Iar marea dorință a omului este aceea de a ieși din apă la o viață nouă, pentru a respira… Așadar, botezul e un gest de protest împotriva morții și, în același timp, de renaștere simbolică… Sub diferite forme avem în toate religiile un botez…

În textul nostru nu se vorbește de botezul în apă, ci „în persoană” – căci numele este persoana –, deci „scufundă-te în persoana lui Isus Cristos”; „scufundă-te în Fiul”, adică identifică-te cu El…

Cum este posibil așa ceva?

Identificarea este posibilă, căci noi mereu ne identificăm cu persoana care ne iubește și pe care o iubim. Fapte pentru care Botezul înseamnă a descoperi iubirea lui Cristos pentru mine: m-a iubit și s-a dat pe Sine pentru mine. Prin urmare, Pavel continuă: „Nu mai trăiesc eu, ci El trăiește în mine”, pentru că dacă tu iubești o persoană, o ai în inima ta. Iar dacă o ai în tine, modul tău de a gândi, de a simți, de a te comporta este al ei…

Botezul nu e un gest magic, ci e cunoașterea acestei iubiri care, până la urmă, te cucerește – am fost sedus, ne spune Pavel – și atunci ai în tine acea persoană… Sunt atât de scufundat, încât sunt îmbibat în profunzime de Isus. Acesta este Botezul. Adică Isus devine viața mea.

Botezul înseamnă învingerea morții. De ce? Pentru că eu am această relație nouă cu Domnul vieții, cu El, care m-a iubit și S-a dat pe Sine pentru mine. Iar viața pe care o trăiesc, o trăiesc pentru a iubi, așa cum iubește El, pentru a-L iubi pe El și pe toți oamenii. Și aceasta este viața veșnică, deja acum; este viața lui Dumnezeu.

Botezul pe care l-am primit când eram mici, nu înseamnă că e „un lucru” care s-a întâmplat atunci, ci durează întreaga viață…

Și „ne botezăm” prin ascultare, adică ascultând Cuvântul, pentru că Isus nu este o persoană vagă… Evanghelia îmi povestește „cine este Isus”! Iar protagonistul Evangheliei este Trupul lui Isus, și nu ideile, căci în Evanghelie nu avem nicio idee… Ci Evanghelia ne prezintă ce a făcut, ce a simțit și ce ne-a spus despre ceea ce a făcut… Pentru că Isus nu poruncește nimic, decât doar explică ceea ce face…

Iar noi suntem chemați să ne identificăm, să ne îmbrăcăm cu Cristos… În Scrisoarea către romani, Pavel spune că Botezul înseamnă „a fi împreună-morți cu Cristos”… Altfel spus, pe cruce moare și „omul-meu-vechi”, adică omul minciunii, omul răului, omul păcatului… În ce fel moare? Tocmai văzând că răul este rău…

Apoi, adaugă: „Am fost împreună-îngropat cu Cristos”, ca sămânța sub pământ… „Și am înviat cu Cristos” și continuă „Și sunt șezut la dreapta lui Dumnezeu împreună cu Cristos”…

Pavel spune că Botezul înseamnă „a fi cu Cristos”, străbătând tot drumul morții față de rău, și de înviere la o viață nouă. În Scrisoarea către romani 6, 1-11, Pavel ne explică dinamica botezului, care ne conduce la o viață nouă, care este viața trăită în Spirit, viața mântuită…

Când ucenicii au primit Spiritul, în acea dimineață, cu câteva ore mai devreme, era haos, vorbeau limbi ciudate și fiecare le pricepea în limba sa maternă, apoi au auzit un vuiet… Iar acest fenomen s-a întâmplat și-n Biserica de la origini… De fapt, în 1Cor. 12 se vorbește despre diferitele carisme: unii făceau minuni, alții vorbeau în limbi, alții profețeau, alții săvârșeau vindecări… Iar Pavel spune că toate acestea nu sunt lucruri prioritar importante, căci lucrul important este un altul, pentru că toate aceste daruri sunt numai manifestări exterioare ale singurului lucru important… Prin urmare, în 1Cor. 13, Pavel spune: „Vă arăt eu calea cea mai bună”… Și ne explică „drumul cel mai bun”, care este iubirea: „Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată” (1Cor 13,4-8a). Pavel folosește 14 verbe, care sunt acțiunile pe care le face iubirea, pentru că iubirea înseamnă a acționa… Prin urmare, Pavel lasă de o parte toate aspectele arătoase, spectaculoase, ciudate, pentru a ne arăta care este viața nouă: este viața care are toate atributele lui Dumnezeu… Această viață nouă cuprinde opt „nu” – adică toate „nu-urile” spuse egoismului – și șase sau șapte „da”. Adică să spunem „da” la tot ceea ce e frumos și bun… Aceasta este viața nouă, divină…

Nu se spune că manifestarea Spiritului Sfânt este acel entuziasm care uneori poate fi experimentat în mișcările carismatice… E adevărat că poate fi un lucru bun, dar apoi vreau să văd cum trăiești viața de zi cu zi… Căci a avea entuziasm e ușor: e suficient să te droghezi puțin… Însă problema este cum trăiești viața de zi cu zi: acesta este Spiritul – darul Spiritului – care se măsoară cu istoria, cu viața concretă de zi cu zi trăită în bucurie, pace, în toate roadele Spiritului… În Scrisoarea către galateni observăm că Spiritul este foarte împăciuitor… Spiritul nu-L vezi, dar Îl cunoști din roadele sale. Care sunt acestea? „Iar rodul Spiritului este dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea, curăţia” (Gal. 5, 22-23)… Aceasta e roada Spiritului, adică viața nouă, în sfârșit…

„Spiritul Sfânt este viața lui Dumnezeu”: aceasta este viața lui Dumnezeu: dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea, curăţia!!! Iar această viață suntem chemați să o trăim în viața de zi cu zi…

Să nu uităm aspectul important al „iertării păcatelor”…

În limba ebraică „păcat” înseamnă a greși ținta, a da faliment… Și toți avem experiența falimentelor… Pentru că viața noastră nu corespunde dorințelor pe care noi le avem: ori pentru că sunt greșite dorințele, ori pentru că e greșită viața…

Prin urmare, aceste păcate, aceste falimente ipotechează (subjugă) existența noastră; și tindem să le repetăm și rămânem robii lor… Și ne rămân ca poveri asupra noastră… Iar lumea ni le reproșează – căci avem cele „două traiste” – spunând: „Tu ești așa, așa, așa…”. Până la urmă, noi ne identificăm cu răul (păcatul, falimentul) nostru și spunem: „Nu pot să mă comport altfel, decât numai în acest mod”…

Toate aceste falimente ne sunt iertate. „A ierta” la fel ca în cazul unei datorii: nu o mai ai! Alteori, se spune că aceste păcate sunt „dezlegate”: dacă mai înainte erai legat, blocat, acum ești eliberat de toate acestea.

De ce?

Pentru că păcatul, răul nu este ultimul cuvânt (nu e cuvântul definitiv), ci este locul în care mă cunosc mai bine pe mine însumi (răul e în dorințele noastre pozitive, pentru că răul îl săvârșim întotdeauna cu intenții bune…) și-L cunosc mai bine pe Dumnezeu, care mă iubește infinit de mult…

Prin urmare, acolo unde a sporit păcatul, Dumnezeu nu spune „Să trec cu vederea”… Nu! Ci „A sporit și mai mult harul”… Altfel spus, dacă păcatul ar fi „o groapă”, iar harul ar fi „un camion cu lucruri prețioase” – spre exemplu, un camion plin cu apă, căci aceasta devine tot mai prețioasă – rezultă că, cu cât mai mare este groapa, cu atât mai multă apă conține…

Prin urmare, cu cât am mai mare cunoaștere a gratuității iubirii, cu atât mai mare e cunoașterea erorii pe care am făcut-o… Deci, eroarea nu mai este „capcana” care-mi spune că nu mai pot ieși din rău (din legăturile răului), căci „Tu așa ești făcut și atât!”… Nu! Păcatul mă ajută să pricep că iubirea lui Dumnezeu pentru mine este infinită… Așadar, pot ieși mereu (la infinit) din păcat, din orice capcană; nu mai am păcatele, falimentele mele în mine…

Capcana constă în a privi mereu falimentele mele, și nu iubirea Sa față de mine… Eliberarea de falimente înseamnă să privesc iubirea Sa pentru mine.

Scrie psalmistul: „Privesc țintă la Domnul, iar El eliberează din cursă piciorul meu”…

Dar cum? Cursa e jos… Dacă privesc sus, înseamnă că eu cad în cursă… Însă, nu! Dacă privesc sus, nu cad în capcană, pentru că noi înșine construim cursa prin fixarea privirii pe rău. Și mereu cădem în rău, pentru că facem lucrurile de care ne temem… Și, astfel, ne blocăm…

În schimb, dacă privim sus și vedem lumina, vedem iubirea, trăim în lumină și în iubire și mergem înainte…

Capcanele adevărate sunt cele din interior, pe care noi înșine ni le construim…

Este atât de importantă iertarea păcatelor, încât pentru Pavel este dovada că Isus a înviat: „Iar dacă Cristos n-a înviat, zadarnică este credinţa voastră, sunteţi încă în păcatele voastre” (1Cor. 15,17)… Însă, prin iertare, voi vă dați seama că sunteți liberi, oameni liberi… Iar această libertate e dovada Învierii: dovada e că trăiești eliberat de robiile tale… Căci în tine se află o altă Prezență…

vv. 39-41

³⁹ Căci promisiunea este pentru voi, pentru copiii voștri și pentru toți cei care sunt departe, pe oricâți îi va chema Domnul Dumnezeul nostru”. ⁴⁰ Și cu multe alte cuvinte dădea mărturie și-i îndemna: „Salvați-vă de această generație perversă”. ⁴¹ Așadar, cei care au primit cuvântul lui au fost botezați. Și în ziua aceea li s-au adăugat cam la trei mii de suflete.

Făgăduința Spiritului Sfânt este „pentru voi, pentru fiii voștri și pentru toți cei de departe, până la marginile pământului”…

Pentru voi „care L-ați omorât”, după cum este și pentru noi „care L-am omorât”… Făgăduința Spiritului n-o avem pentru că suntem grozavi, ci numai pentru că noi suntem fiii lui Dumnezeu, iar El ne iubește. Și atât!

Așadar, „Făgăduința Spiritului este pentru voi”. Acest „voi” înseamnă toți! Nici un om nu e exclus, pe motiv că ar fi făcut multe rele…

E frumoasă solidaritatea lui Petru cu toți ceilalți, pentru că ne arată realitatea care ne face solidari…

Privitor la tema „solidarității dintre oameni” ar fi bine – dincolo de ideologii – să ne gândim că toți avem aceeași mizerie, același păcat originar… Pentru că, în egoism, toți oamenii suntem egali și monotoni… Acest fapt ne face pe toți modești, căci putem spune „celălalt e la fel ca mine”… Însă, ori îl urăsc pentru că e ca mine, ori spun: „Suntem doi mizerabili; suntem frați, și amândoi avem nevoie să ieșim din păcat… Deci, să ne sprijinim reciproc”…

Solidaritatea lui Petru cu toți e minunată… Mai întâi îi numește „voi”: „voi L-ați omorât”, apoi îi numește „frați”. Așadar, voi L-ați omorât, dar suntem frați, adică și eu L-am omorât…

Așadar, și acum „Făgăduința e pentru voi și pentru toți cei de departe”…

În Scrisoarea către efeseni se vorbește de Acela care a dărâmat zidul dușmăniei, împăcându-I cu Dumnezeu pe cei de aproape și pe cei de departe… Și cei de aproape, iudeii, aveau nevoie de împăcare…

Această împăcare a fost făcută de cruce, pentru că crucea marchează îndepărtarea maximă a omului de Dumnezeu: pe cruce Isus e un blestemat, omorât ca un hulitor, părăsit de Dumnezeu… În același timp, crucea este apropierea lui Dumnezeu de tot omul care a fugit departe de Dumnezeu… Din această cauză crucea abolește – abrogă – orice îndepărtare…

Mai departe de Dumnezeu decât crucea nu există nimic; și pe cruce Îl avem pe Dumnezeu, care e departe de Dumnezeu… Pavel ne spune că pe cruce Isus s-a făcut tâlhar, hulitor, părăsit de Dumnezeu, a devenit păcat și blestem… Noi nu suntem obișnuiți să ascultăm acest adevăr…

Pe cruce Dumnezeu se află la cea mai mare distanță de Sine, astfel încât nici un om să nu se simtă departe de El…

Avem acest mesaj universal, care este împăcarea între toți oamenii, și nu mai există vreo îndepărtare, pentru că toți suntem egali: toți avem în interior același egoism, care e dorința de a iubi falimentată (greșită, neîmplinită)… Nu suntem răi, ci doar am fost înșelați; pe cruce Isus spune că „Nu știm ce facem”; dar după ce am făcut răul, știm ce am făcut… Pentru că vedem binele pe care El ni-l vrea, și spunem: „Am greșit. Deci pot să mă schimb”…

„Pe oricâţi îi va chema Domnul, Dumnezeul nostru” (v. 39b).

Pe cine a chemat? Pe voi, pe fiii voștri și pe toți cei de departe… Domnul îi cheamă pe toți!

„Domnul, Dumnezeul vostru”, Cel pe care L-ați omorât este Domnul, Dumnezeul „vostru”… Este al vostru, nu al altora; vă aparține vouă, căci și-a dat viața pentru voi… Este mereu cu voi și e mereu cu toți!

Așadar, Cel pe care voi L-ați omorât, devine „Domnul, Dumnezeul vostru”…

Apoi încheie: „Şi cu alte mai multe vorbe mărturisea şi-i îndemna” (v. 40a), fapt care înseamnă că nu e suficientă o hotărâre luată o singură dată, ci este nevoie de o terapie pentru păstrarea acestei hotărâri… Pentru că noi foarte ușor credem și altor cuvinte, dar care ne înșală… Așadar, avem nevoie să aprofundăm aceste adevăruri…

„Îi îndemna, zicând: Mântuiţi-vă de acest neam viclean” (v. 40b).

„Mântuiţi-vă/să fiți mântuiți”, mai bine zis „lăsați-vă mântuiți”, este un „pasiv divin” în limba greacă… Pentru că nici un om nu se mântuiește pe sine, ci toți suntem mântuiți… Îndemnul este să acceptăm această mântuire…

Mântuirea de ce?

„De acest neam viclean/sucit/aplecat asupra sa”… Așadar, îi îndeamnă să se mântuiască de aceste rele, adică să stea drepți înaintea lui Dumnezeu, pentru că sunt fii și au demnitatea de fii…

În puține cuvinte, Petru definește relele de care ne mântuim…

Și încheie: „Deci cei ce au primit Cuvântul”…

Problema e să primim Cuvântul… Cuvântul e o sămânță; dacă o primești, aduce rod…

Iar omul – humus care înseamnă om și pământ, căci Adam înseamnă și pământ – este pământ: Cuvântul pe care-l ascultăm, încolțește în noi, ne dă identitatea noastră și, astfel, devenim Cuvântul pe care-l ascultăm…

Așadar, Cuvântul a fost primit, ei au fost botezați…

Apoi se spune: „și în ziua aceea s-au adăugat” – în limba greacă avem cuvântul „protesi” – „ca la trei mii de suflete” (v. 41). Adică ne adăugăm altora, ca și cum am fi un singur trup, în care fiecare este o parte a celuilalt…

Se subliniază că deja se re-compune unitatea și fraternitatea. Și va fi ceea ce se va descrie în următoarele versete, în care ni se va prezenta noul stil de viață…

Dacă mai înainte era un stil de viață separat: fiecare pentru sine și împotriva tuturor; acum suntem „uniți” și „adăugați”, adică suntem „simbolici”, „puși împreună”; iar limita devine locul comuniunii unuia cu celălalt.

Iar ceea ce ne unește pe toți nu ne face cinste: e faptul că L-am omorât… Dar am descoperit că El ne iubește; deci am înțeles că am greșit că L-am ucis – căci dacă nu, și astăzi am fi convinși că a meritat să-L omorâm – iar iubirea sa ne unește și astfel se naște comuniunea, nu pentru că suntem grozavi și desăvârșiți… Ci suntem în comuniune, așa cum suntem… Fiind atenți la diferitele viclenii, care mereu ies la iveală…

În următoare cateheză vom vedea detailat noul tip de viață, care a inspirat toate lucrurile sociale din istorie; și care e o sinteză a anului jubiliar din Levitic…

Prin noua comunitate nu înțelegem nimic ciudat, ci înțelegem acele persoane care, în sfârșit, împlinesc – au posibilitatea pentru că au inima nouă și au descoperit iubirea – condițiile pentru a putea locui pe pământ…