Credincioșii erau împreună…
„Inima străpunsă” de cuvintele lui Petru îi conduce pe ascultători să întrebe: „Ce să facem?” Răspunsul este: convertirea și Botezul în Isus pentru iertarea păcatelor și darul Spiritului.
Rezultatul este mântuirea, o viață nouă, sprijinită de patru pilaștri: învățătura apostolilor, comuniunea bunurilor, euharistia și rugăciunea.
Ps. 132 și 133
Expresia „unitatea creștinilor” este o tautologie, pentru că, dacă nu suntem uniți, nu suntem creștini, după cum vom observa în această cateheză.
În psalmul 133 avem un dialog, pe timp de noapte, între preoții din Templu și pelerini, prin care aceștia din urmă cer binecuvântarea. Pelerinii îi definesc pe preoți ca fiind slujitorii Domnului, care stau în casa Domnului, petrecând aici noaptea și binecuvântând…
Versetele asupra cărora ne vom opri urmează discursului lui Petru, pe care l-au întrebat „Ce să facem?” Altfel spus, după ce Petru a vorbit în ziua Rusaliilor, mulțimea se îndurerează, descoperind că Mesia, Dumnezeu, este însuși Cel Răstignit… Astfel întreabă: „Ce să facem?” Iar Petru le spune lucruri simple: „Convertiți-vă; Botezați-vă în numele Domnului; căci așa vă vor fi iertate păcatele; și veți primi Spiritul Sfânt”…
În aceste cuvinte e cuprins tot programul/planul lucrării lui Dumnezeu: ca noi să ne schimbăm viața, ca să ne scufundăm în El, ca să trăim prin El o viața divină; ca toate falimentele (tot ce ne leagă) să fie în sfârșit dezlegate; și să primim Spiritul, însăși viața lui Dumnezeu…
„A primi Cuvântul” echivalează cu a primi toate acestea…
Versetele noastre ne prezintă felul în care prima comunitate se naște din acest Cuvânt; adică noul model de viață… Acest text a inspirat monahismul antic, toate utopiile, grija pentru cei din urmă, simțul solidarității… Tot ceea ce este bun, frumos și divin pe lume îl aflăm condensat în acest text… Nu ne referim doar la viața bună și frumoasă, ci la viața posibilă și reală… Această viață nouă e frumoasă, căci astăzi înțelegem mult mai bine că, urmând alte căi, nu vom merge prea departe…
Acest text – expunându-ne viața nouă – nu e o utopie realizată (căci utopiile așa-zis realizate sunt marele dezastre din istorie), căci dacă credem că am realizat utopia, înseamnă că am tăiat capul oamenilor… În schimb este o „utopie istoricizată”, care se trăiește în viața de zi cu zi… Și care continuă. Nu se impune. E un gest de libertate al persoanelor care au înțeles și care, în sfârșit, reușesc să stabilească ceea ce fiecare om ar dori: ca lupul să locuiască cu mielul (Și e ușor, căci trebuie doar să-l dresezi); „ca omul să trăiască împreună cu fratele său”, acest fapt încă nu a reușit… E mai greu… Însă în textul nostru reușesc să trăiască împreună! Și e marele vis, de la Cain încoace…
Se citește F.Ap. 2, 42-47
42 Ei erau stăruitori în învățătura apostolilor și în comuniunea fraternă, la frângerea pâinii și la rugăciune. 43 Și toți erau cuprinși de teamă: multe minuni și semne se înfăptuiau prin apostoli. 44 Toți cei care credeau erau împreună și aveau toate în comun: 45 își vindeau proprietățile și bunurile și le împărțeau tuturor, după cum avea nevoie fiecare. 46 Și în fiecare zi stăruiau împreună în templu, frângeau pâinea în casele lor și primeau hrana cu bucurie și cu inimă curată. 47 Îl lăudau pe Dumnezeu și aveau trecere în fața întregului popor. Iar Domnul adăuga zi de zi la grupul lor pe cei ce aveau să se mântuiască.
Acest text ne prezintă modelul „vieții mântuite”.
Ce înseamnă „salvat, mântuit?”
Când un om scrie o lucrare la computer, și rămâne ore în șir… Dacă uită să salveze lucrarea, aceasta dispare în totalitate. Tot la fel este și cu viața noastră… Dacă nu e salvată/mântuită, ancorată în ceea ce rezistă, e o viață risipită, care trăiește în nimic, ba mai mult, produce nimicul și moartea…
Prin viața mântuită se înțelege viața care poate fi trăită, să fie frumoasă și plină; o viață în care putem trăi în comuniune cu celălalt, fără să ne mâncăm între noi; o viață în care să putem stabili relații adevărate, căci omul este relație; iar toate celelalte să fie în funcție (să fie subordonate) de trăirea propriei umanități… Și nu omul să fie subordonat tuturor lucrurilor… Ci toate bunurile să fie subordonate omului, căci acesta e marele vis al Bibliei în V.T…
În Lev. 25 se vorbește despre „anul sabatic” (anul jubiliar): care ar fi acel moment în care se creează condițiile necesare pentru a putea trăi pe pământ… Și trebuie repetat acest an sabatic din 50 în 50 de ani, căci dacă nu, poporul pierde pământul, așa cum, de fapt, s-a întâmplat…
Și care sunt condițiile?
Că pământul le folosește pentru a trăi, iar viața înseamnă a trăi împreună cu alții…
În schimb, dacă omul face din pământ și din bunuri obiect de posedare, atunci devine fetișist și idolatru, își jertfește viața strângerii lucrurilor; îi ucide pe alții; risipește bunurile, folosindu-le numai pentru a ucide frații, care fac și ei la fel; iar lumea devine Iadul pe care-l cunoaștem foarte bine din știrile de zi cu zi…
Dar noi n-am fost creați pentru a trăi astfel, ci pentru a duce o viață frumoasă, descrisă cu simplitate în versetele noastre.
În Evanghelia după Luca, Isus, în discursul Său inaugural, citează tocmai Lev. 25 prin Isaia, când se ridică și spune: „Am venit să vestesc anul de har al Domnului”, în care sunt iertate datoriile și se trăiește ca frați și fii ai lui Dumnezeu. Apoi Isus adaugă: „Astăzi se împlinește acest Cuvânt”.
Isus a venit să împlinească „astăzi” acest Cuvânt, care este din veci.
Și e singurul Cuvânt care face să fie posibilă viața: că suntem fiii Tatălui. Dacă nu, nu existăm! Și suntem frați! Dacă nu, viața se distruge.
Isus spune: „Astăzi”
Și comunitatea creștină de la început nu vrea să facă nimic ciudat, ci dorește să fie acel popor al lui Israel care, în sfârșit, realizează condițiile pentru a locui pământul: adică să trăiască ca fii ai lui Dumnezeu, deci ca frați.
În versetele noastre vom vedea pilaștrii fundamentali ai acestei vieți noi…
v. 42
42 Ei erau stăruitori în învățătura apostolilor și în comuniunea fraternă, la frângerea pâinii și la rugăciune.
Se vorbește de „stăruință”… Căci e foarte ușor să facem binele timp de o oră sau de o zi… A continua să-l faci e mai greu. Dar dacă întrerupi să faci binele, e mai rău…
Stăruința e una dintre temele fundamentale.
Noi trăim în timp… Timpul în care trăim bine e timp viu, dar cel în care trăim rău e timp mort.
Dacă facem numai puțin bine la început, iar apoi facem numai răul, înseamnă că nu reușim să facem prea multe… Am fi precum cel din care se salvează doar un dinte…
În Israel cei trei mari pilaștri ai vieții sunt: legea (tora); cultul (avoda) și dreptatea (țedaka)… Prin dreptate se înțelege împărtășirea bunurilor cu săracul, ca să fie dreptate între toți, căci toți suntem frați…
În acest loc vom prezenta cele trei relații fundamentale…
Relația cu legea (tora) înseamnă relația pe care omul o are cu eul propriu, pentru că a cunoaște legea vieții înseamnă a fi umani… Dacă nu, suntem fiare… Așadar, legea indică propria cultură, propriile idealuri, propria lume, valorile pentru care trăim… Toate acestea sunt cuprinse în Tora. Și e important să cunoaștem ce e scris în Tora, pentru că noi trăim ceea ce gândim. Așadar, acest prim pilastru e important…
Al doilea pilastru e cultul adus lui Dumnezeu, care e izvorul lui Tora; este puterea pentru a trăi sensul vieții…
Al treilea pilastru este locul concret, dreptatea… Dacă descoperi că ești Fiul lui Dumnezeu, că ești chemat să fii ca Dumnezeu, înțelegi că și celălalt e egal cu tine, e fratele tău. Prin urmare, în fraternitate tu trăiești întreaga cultură (care te ajută să trăiești fraternitatea; dar care de la Cain încoace a fost folosită pentru a distruge fratele) și adevăratul cult datorat Tatălui, care e iubirea față de fratele…
În ce stăruia prima comunitate?
„Stăruia în învăţătura apostolilor”…
Ar fi Tora. Ce au învățat apostolii?
Învățătura nu înseamnă doctrina sau lucrurile ciudate…
Apostolii relatau ceea ce Isus a făcut: în ce fel a trăit ca Fiu și frate. Învățătura sunt Evangheliile… Această povestire e temelia noii culturi. Și este noua Tora. Altfel spus, omul adevărat, după chipul perfect al lui Dumnezeu, este acel Fiu care s-a făcut ultimul dintre toți, fratele tuturor și care ne-a revelat că Dumnezeu este în totalitate numai și numai iubire… Aceasta este învățătura apostolilor… Iar Dumnezeu fiind iubire, vrea să Se comunice pe Sine și dorește să trăim prin El și să fim egali cu El. Așa după cum în fiecare raport de iubire avem acest schimb…
Avem această doctrină nouă, care întemeiază demnitatea omului, a fiecărui om… Indiferent cât de departe ar fi de Dumnezeu, indiferent de cât ar fi de blestemat, păcătos, omul are această demnitate, și trebuie să o descopere…
Frumusețea învățăturii lui Isus constă în faptul că El nu obligă, nu poruncește nimic… În Evanghelii mereu se spune că Isus „învață”, dar niciodată nu ni se zice ce învață. Ci ni se spune ceea ce El face, pentru că adevărata învățătură constă în ceea ce El face, în felul în care El trăiește… Învățătura Sa nu sunt cuvintele…
Singurele cuvinte pe care ni le spune sunt „pildele” – dar care nu se înțeleg, căci sunt enigme, dacă nu le aplicăm vieții Sale – și „discursul escatologic” care e și mai enigmatic, el fiind discursul despre scopul lumii… Este enigmatic, dacă nu descoperim că acest discurs este tocmai ceea ce Isus a realizat prin moartea pe cruce; că s-a sfârșit lumea veche.
Însă Isus n-are nicio învățătură…
Avem înțelepții care au multe doctrine… Avem marii „guru” care explică multe lucruri, care ne determină să facem exerciții particulare, ca să ne ridicăm de la pământ… Isus n-are nicio doctrină! El a lucrat ca tâmplar, timp de 30 de ani, apoi a călătorit și a fost împotriva preoților, a cărturarilor, a teologilor, și a celor puternici. Apoi L-au omorât…
Însă avea ceva de zis și le-a spus pe scurt… Mai presus de toate Isus „a făcut” și a făcut ceea ce citim în Evanghelii…
Dacă acum Isus s-ar întoarce pe pământ, L-am omorî din nou… Dacă citim „Parabola Marelui Inchizitor din romanul «Fraţii Karamazov»,”” de Dostoievski, ne dăm seama că așa este…
De ce este așa?
Cristos mereu este prezent. Și mereu e prezent în același mod. Și mereu Îl tratăm în același mod, până când ne deschidem ochii…
Doctrina – învățătura – apostolilor ne este lăsată ca să ne deschidem ochii…
Cât este de importantă pentru noi citirea Evangheliei: ne vom da seama că cu cât mai mult ne întoarcem să o citim, cu atât mai mult este o comoară infinită… Pentru că Evanghelia nu este „una sau mai multe idei”, ci fapte. Iar fapta, de fiecare dată când o vezi, este diferită… De ce? Pentru că, între timp, tu ai umblat, ai înțeles mai bine, ai avut experiențe noi, iar toate acestea îi dau faptei o densitate cu totul diferită față de cum ai văzut-o prima dată… Și poți să te întorci să citești Evanghelia (acea faptă) la infinit… Pentru că toate faptele sunt fapte de iubire. Iar iubirea, cu cât o înțelegi mai mult, cu atât mai mult o adâncești și o iubești…
Acesta e primul pilastru… El întemeiază și reîntemeiază Biserica, formează și reformează Biserica, și este centrul unității… Altfel spus: ceea ce se vede după Modelul pe care-L avem înaintea noastră; ceea ce auzim și înțelegem, iubim… Aceasta e temelia unității, căci apoi trăim în baza modelului pe care-l avem înaintea noastră, a ceea ce auzim, înțelegem și iubim…
Așadar, nu trebuie să depunem eforturi particulare ca să schimbăm „capul” (mentalitatea) oamenilor, nici să încheiem tratate cu statul ca să ne dea mai mulți bani, căci așa vom trăi mai bine și vom face totul… Nu! Ci este doar o problemă de mărturie: să trăim așa cum a trăit Isus (care a trăit exact în mod opus)…
Al doilea aspect constă în faptul că stăruiau în „împărtășire/comuniune”… Acest cuvânt ne unește în comuniune. Marele vis al omului este acela de a trăi în comuniune, în relație, pentru că omul este după chipul lui Dumnezeu, este iubire, iar dacă este singur, omul nu există… O relație dacă nu este în relație este ca soțul fără soție, adică nu există nici unul și nici celălalt… Iar noi suntem, în substanță, relațiile pe care le avem.
Relațiile sunt ori „diabolice” – de separare – sau „simbolice”, de comuniune.
Adevărul este simbolic, ne pune în comuniune, și face din limitele noastre un loc de fraternitate.
Minciuna folosește pentru a-l stăpâni pe celălalt și ne pune în separare și în luptă unii împotriva celorlalți… Iar noi știm că problema lumii este separarea. Altfel spus, diferențele, în loc să fie trăite ca o bogăție comună, devin „calități” pe care omul le investește pentru a-l prăda pe celălalt de calitățile și de bunurile sale… Dar în acest fel omul exportă moarte, iar viața devine imposibilă…
Viața se naște în vederea comuniunii, cel puțin la început… Și sperăm că apoi vom ajunge să trăim în comuniune…
Noi suntem relațiile pe care le avem!
Marele vis al comuniunii, care e victoria asupra răului radical, un rău care ne face să trăim limitele ca loc al luptei și nu al acceptării reciproce, adică al iubirii… Căci având în minte imaginea falsă despre Dumnezeu, cum că El ar fi Atotputernicul care-i „înghite” pe toți, noi am vrea să facem la fel… Însă Dumnezeu nu „mănâncă” pe nimeni… El nu e Atotputernic, ci e mic, și nu deranjează pe nimeni… El nu posedă nimic, ci El dă totul, până la a se dărui pe Sine. Și acest fapt creează viață!
Faptul că creștinii nu trăiesc în comuniune, ci în separare, în împărțire, este ceva absurd! E absurd să ne separăm în numele lui Cristos, pentru un „que” adăugat Crezului (problema Filioque)… Biserica Occidentală s-a separat de întreaga lume Orientală în numele Spiritului Sfânt, pentru a spune că Spiritul nu purcede numai de la Tatăl, ci „și de la Fiul”… Pentru acel „și” ne-am separat timp de o mie de ani… Trebuie să fim prostuți în numele Celui care ne unește pe toți…
Dacă noi nu suntem frați între noi, este clar că lumea nu poate crede în Isus Cristos, ca Fiu și în Dumnezeu, ca Tată…
Dacă ne sfâșiem între noi, nu suntem frați! Ar fi timpul să nu mai trăim separați!
Al treilea pilastru este avoda, „cultul adus lui Dumnezeu”, iar în Noul Testament este separat în două părți. Prin urmare, acest cult constă în frângerea pâinii cu frații și în rugăciunea săvârșită în Templu…
Acestea sunt două lucruri diferite…
„Frângerea pâinii” este Euharistia pe care o celebrează comunitatea creștină, și era celebrată în case, în timpul luării mesei… Altfel spus, comunitatea se aduna și mânca împreună. Această temă o vom relua… Și se amintea ceea ce Isus, mai înainte de a muri, ne-a lăsat ca tradiție: „Voi, faceți aceasta în amintirea Mea”; faceți așa cum am făcut Eu!…
Ce a făcut El?
El a luat pâinea, a binecuvântat-o, a frânt-o și a dat-o, spunând: „Acesta este Trupul Meu”… Și acesta e noul stil de viață… Pâinea e simbol al vieții, chiar al „Trupului Meu”… Tu, omule, toate câte le ai, le-ai luat (le-ai primit), deci binecuvântează-L, mulțumește-i lui Dumnezeu, căci toate sunt dar, toate sunt iubire…
Dacă toate sunt dar al iubirii, iubirea trăiește dacă știi împărți, iubi și da… Și e singura circulație (transmitere) posibilă a vieții: e cea pe care o celebrăm în Euharistie… Și e viața lui Dumnezeu: iubirea între Tatăl și Fiul; și e singura viață posibilă și între noi, între noi care primim viața, căci niciunul nu și-a dat-o singur… Și ne păstrăm viața numai dacă știm să dăm, numai dacă știm să iubim. Dacă nu, atunci distrugem viața în noi și în alții…
În Euharistie celebrăm sinteza noului stil de viață, dar și Izvorul acestei vieți, pentru că în mod real am primit această pâine, acest Trup dat pentru noi…
Trupul lui Isus este protagonistul Evangheliei… În acest Trup Îl cunoaștem pe Dumnezeu; în afara acestui Trup nu-L cunoaștem pe Dumnezeu (ci cunoaștem numai fanteziile oribile pe care le creăm noi); iar acel Trup este dar de Sine… Acel Trup care s-a dăruit printr-o iubire mai tare decât moartea. Acel Trup Îl revelează pe Dumnezeu, dar și esența omului care, tocmai în acest fel învinge moartea…
„Frângerea pâinii” este centrul creștinismului. Aici e adunată întreaga laudă adevărată a lui Dumnezeu care este Tată și care constă în a trăi ca fii ai lui Dumnezeu, deci ca frați… Și a continua creația în așa fel, încât viața pe pământ să poată fi trăită, după lucrarea Sa de la început… La început, Dumnezeu a creat bine lumea, dar noi am stârnit moartea. Iar El spune: „Vă rog să vă reveniți, căci viața învinge; iubirea învinge chiar și răul”…
Frângerea pâinii are loc „în casă”… Nu e ceva ciudat, săvârșit în Templu; nu sunt celebrări solemne; nu are legătură cu Bisericile foarte frumoase… Ci are loc în casă, adică în viața de zi cu zi!
Iar „rugăciunea” se săvârșea în Templu. Pentru că primii creștini erau iudei, și, pe bună dreptate frecventează Templul pentru rugăciune… La fel cum noi mergem în biserică… Dar nu trăim creștinismul nostru în Biserică, ci în afara acesteia, adică în casele noastre. Dacă nu, a veni în biserică ar fi doar o iluzie…
Până la distrugerea Templului, comunitatea creștino-ebraică mergea la Templu și se ruga…
vv. 43-45
43 Și toți erau cuprinși de teamă: multe minuni și semne se înfăptuiau prin apostoli. 44 Toți cei care credeau erau împreună și aveau toate în comun: 45 își vindeau proprietățile și bunurile și le împărțeau tuturor, după cum avea nevoie fiecare.
Acest text descrie viața de zi cu zi, a celor care-și întemeiază existența pe acești trei pilaștri.
Primul aspect este că „tot sufletul era cuprins de teamă”, adică exista un „sentiment de teamă”: nu teama în sens de frică, ci acea teamă care este un început al înțelepciunii, adică teama de Dumnezeu…
„Căci multe minuni şi semne se făceau”… În acest loc nu ni se spun care sunt minunile și semnele. Nu ni se spune nimic. Nu-i ca în textul care ne vorbește de ziua Rusaliilor, când se spune că ei vorbeau limbi ciudate…
Ce sunt aceste minuni și semne care se văd? Se referă doar la faptul că ei știu trăi în comuniune. Au început să aibă ideile mai clare despre motivul pentru care sunt pe lume; pricep că e posibil să trăiască frățește…
Prin „comuniune” nu se înțelege că locuiau toți împreună, căci dacă erau 3000 nu încăpeau într-o singură casă… Trăiau acasă la ei… Dar „a fi împreună” este un alt lucru, nu înseamnă doar a trăi împreună.
Adevăratul semn și adevărata minune. „Minunea” este ceva care ne atrage atenția; „semnul” este ceva care indică un alt lucru…
Adevăratul semn și adevărata minune care indică noutatea denotă faptul că stau împreună: înseamnă că sunt fiii lui Dumnezeu și frați între ei… Aceasta este noutatea Spiritului!
Acești oameni care au primit Spiritul Sfânt nu fac lucruri ciudate, precum a vorbi în limbi, a profetiza, a face minuni… Poate că vor face și minuni, dar nu pe asta cade accentul… Faptul care are valoare este că ei duc acest tip de viață și aceasta este adevărata minune! Ei trăiesc viața în Spirit: în iubire, bucurie, pace, răbdare, bunăvoință, fidelitate, blândețe, libertate (cf. gal. 5, 22-23). Aceasta e adevărata minune: o viață frumoasă, divină.
Această viață o trăiesc în viața de zi cu zi și este o viață fără zgomot… Pentru că în ziua Rusaliilor a fost un mare vuiet, pentru că Spiritul Sfânt era afară și trebuia să intre, să spargă ușile, deci a făcut zgomot… Așa cum s-a întâmplat și atunci când Moise a primit legea: au fost tunete și fulgere… Dar când Ilie s-a urcat pe Horeb, ca să descopere din nou legea, nu s-a întâmplat nimic spectaculos… Dumnezeu nu era în cutremur, nici în foc, nici în vântul puternic… Unde era? În glasul tăcerii… Cu alte cuvinte, când Dumnezeu a intrat în noi, nu mai face zgomot, ci doar îți dă un stil nou de viață în pace și seninătate…
Iar acest fapt e fundamental, pentru că omul mereu caută entuziasmul. Însă, nu! Să nu căutăm entuziasmul. La început omul poate avea entuziasm, dar apoi urmează ceva mai frumos… Nu mai e entuziasmul banal, ci faptul că trăiești și respiri în Dumnezeu viața de zi cu zi. Acesta e entuziasmul adevărat. Și continui să-ți trăiești viața în Dumnezeu…
Se spune că credincioșii erau împreună, dar nu în același loc – nu în mod necesar – și aveau în comun toate lucrurile…
Mai degrabă faptul că ei „erau împreună” înseamnă că erau împreună în învățătura apostolilor, se simțeau în comuniune, se simțeau frați între ei, și cu toți oamenii. Apoi au mai înțeles un lucru: că toate bunurile folosesc pentru a trăi fraternitatea, nu pentru a se ucide între ei.
În acest fel omul se întoarce să folosească în mod corect creația: toate sunt în slujba omului, adică a vieții și a bucuriei și nu în slujba morții, a separării, a luptei, a stăpânirii, a minciunii… Ci totul e în slujba acestui adevăr elementar, pe care ei îl trăiesc.
Nu se spune felul în care trebuie să trăim acest a fi împreună, pentru că modurile sunt infinite. Și nu poate fi impus un mod sau altul de a trăi… Dar se știe că singurul mod pentru a trăi bine constă în a ști că bunurile trebuie folosite pentru a trăi solidaritatea și iubirea, nu pentru a ne sfâșia, separa și ucide.
„Îşi vindeau bunurile şi averile”… Un evreu nu-și putea vinde pământul, căci își pierdea titlul de proprietate în pământul făgăduinței, fapt care era un delict; era ca și cum ar trăda făgăduința… Însă ei își vând pământurile, pentru că adevăratul pământ al făgăduinței, care garantează viața, nu este proprietatea (posedarea) pământului, ci fraternitatea, solidaritatea, libertatea, dreptatea și iubirea frățească fac să fie viața posibilă pe pământ. Pentru că dacă noi căutăm proprietatea, dacă proprietatea e Dumnezeul nostru, ne sfâșiem unii pe alții.
„Și le împărţeau tuturor, după cum avea nevoie fiecare”… Bunurile folosesc pentru a le împărți cu frații, după nevoile fiecăruia… Nu este vorba de lucruri pe care trebuie să le impunem maselor… Nu! Ci fiecare are nevoile sale. Iar nevoile și limitele sunt locuri în care fiecare iese în întâmpinarea celuilalt. Și nu sunt locuri în care sunt exploatați ceilalți sau în care se profită de pe urma lor…
„După cum avea nevoie fiecare”.
O astfel de viață nu este interzisă, ci e posibilă, au trăit-o. Apoi au reluat-o monahii… Apoi au reluat-o toate utopiile. Deja exista la Qumran o viață asemănătoare, dar trăiau împreună în grup închis, asemenea unor mișcări creștine care se închid, luptându-se unele cu altele… Însă primii creștini nu se luptau între ei; erau deschiși față de toți oamenii; și fiecare putea trăi această viață în infinite moduri.
Fiecare va avea modul său… Petru i-a spus lui Anania: puteai să-ți păstrezi bunurile tale, căci nu ești obligat să trăiești în comun. Aceasta nu e o lege…
Când a fost impusă utopia prin lege în țările socialiste, s-a arătat a fi un dezastru. Nu poate fi impusă.
Viața în comun poate izvorî dintr-o conștiință umană matură, care pricepe că bunurile folosesc pentru a trăi, nu pentru a ne sacrifica viața strângerii bunurilor. Apoi modul de a trăi împreună va trebui inventat după caz… Dar e posibil să trăim în comun!
E frumos să vedem că „Spiritul se face trup”, devine modul de a gestiona bunurile pământului, pentru că în bunurile pământului se „joacă” bunurile supranaturale.
Bunurile supranaturale nu le-au văzut, dar fraternitatea au trăit-o în realitatea zilnică a lucrurilor.
Să ținem această viață ca fiind ideală.
Dacă vrem să o realizăm impunând-o, cunoaștem dezastrele pe care le poate produce…
Această viață a primilor creștini poate fi doar un gest bazat pe o supremă libertate și nu e impusă prin legi, căci este o lucrare a Spiritului… E adevărat că a inspirat lucrurile fundamentale pozitive din societate: drepturile oamenilor; drepturile inalienabile a fiecărei persoane, și a celor din urmă (a săracilor, a marginalizaților), solidaritatea…
Trebuie să ne întrebăm dacă noi, oameni ai Bisericii, avem acest Spirit al vieții în comun, sau l-am uitat, crezând că e suficient să mergem la Biserică, la cateheze, iar apoi viața este cu totul altceva… Nu! Viața nu e cu totul altceva! Ci în viață suntem chemați să trăim fraternitatea în comun. Apoi modul trebuie mereu inventat, și nu poate fi impus nimănui… Însă viața mântuită e viața trăită ca fiu și frate. Și fiecare va vedea cum o va trăi…
Când aud oameni care se numesc creștini, dar sunt rasiști, excluzându-i pe alții, ei produc sminteală… Smintesc creștinii care au sprijinit dictaturi… Sunt ridicoli creștinii care cred că banii înseamnă putere… Puterea noastră este cu totul alta: este puterea de a dărui și de a iubi! Iar ceea ce dai este al tău pentru totdeauna.
Acest stil de viață a inspirat cele mai bune lucruri din Biserică și trebuie să continue să le inspire, folosindu-ne imaginația binelui…
Persoanele pregătite trebuie să vadă felul în care aceste lucruri pot fi respectate în sferele organizării muncii, ale societății, ale economiei… Pentru că, dacă nu se respectă omul, în joc este posibilitatea/continuitatea vieții pe pământ…
Cu alte cuvinte, întreaga cultură umană, de la cea economică, la cea politică, sau cea filozofică, folosește pentru a utiliza bunurile care există (toate bunurile sunt materiale, devin culturale, când omul le cunoaște) în favoarea omului, a fraților, și a trăirii relațiilor; nu pentru a ne lupta unii cu alții…
Când vom învăța aceste lucruri?
Creștinul trebuie să trăiască și să propună această viață nouă.
Ghandi s-ar fi făcut creștin, dacă creștinii ar fi trăit această viață…
vv. 46-47
46 Și în fiecare zi stăruiau împreună în templu, frângeau pâinea în casele lor și primeau hrana cu bucurie și cu inimă curată. 47 Îl lăudau pe Dumnezeu și aveau trecere în fața întregului popor. Iar Domnul adăuga zi de zi la grupul lor pe cei ce aveau să se mântuiască.
Aceste versete încep și se încheie cu expresia „în fiecare zi”…
Rusaliile erau „ziua lui Dumnezeu”, ziua centrală a istoriei, Ziua. Și imediat „după”, Petru spune „sunt ultimele zile”. Adică „acea ziuă” devine „zile”, iar în textul nostru devine „fiecare zi”… Altfel spus, noi suntem chemați să trăim „ziua” – care este singura zi, ziua lui Dumnezeu, ziua venirii Sale – în fiecare zi. Când? Astăzi! Deci, să trăim o viață plină, stăruind în acest „astăzi”, nu în „mâine”…
De obicei, noi trăim mereu în viitor: „Mâine vom face…” Însă nu trebuie să fie așa!
Ce făceau în fiecare zi?
Mai întâi erau „uniți în Templu”, fiind iudei; apoi „frângeau pâinea în casă”, fiind creștini, adică celebrau amintirea pătimirii lui Cristos, a Trupului Său dat pentru noi; apoi luau masa împreună…
„A mânca împreună” este gestul pe care-l face familia: se simt cu adevărat frați…
În zilele noastre nu mai mâncăm împreună, fiecare se descurcă cum poate, pentru că suntem supuși „dumnezeului ban”, care ne înghite pe toți; prin urmare putem doar să mâncăm în grabă, pentru a sluji acest dumnezeu…
„A mânca împreună” și-n culturile primitive înseamnă că mănâncă împreună frații…
„A mânca” înseamnă a trăi și este cel mai înalt gest al comuniunii. Pentru că în hrana pe care celălalt ți-o oferă, cu adevărat se află iubirea sa față de tine și se află și întreaga muncă (osteneală) a omului; în o muncă/trudă care-i folosește pentru a trăi… și pentru a trăi bine…
A trăi împreună indică marea calitate a vieții. Dacă nu, suntem animale care, fiecare mănâncă pe cont propriu… În zilele noastre am decăzut la viața animalică: toți aleargă la fast food ca animalele…
Nu doar frâng în casă, ci mănâncă hrana „cu bucurie”…
Bucuria e semnul prezenței lui Dumnezeu. Acolo unde nu există bucurie, nu-i prezent Dumnezeu! Înseamnă că nu există nici libertate și nici iubire, ci există constrângere, lege, datorie.
Bucuria este culoarea lui Dumnezeu. Dacă bucuria lipsește, lipsește Dumnezeu. Putem să le facem bine pe toate, dar nu avem iubire.
Bucuria locuiește în iubirea reciprocă. Și pentru că Dumnezeu ne iubește; dacă noi Îl iubim pe Dumnezeu și iubim frații, avem bucurie.
„Și întru curăţia inimii”, în simplitatea inimii.
Ce înseamnă „simplitatea” în limba greacă? Înseamnă „fără pietre”, adică un pământ care nu are pietre în el… Este vorba de o inimă care este accesibilă; o inimă care lasă să intre celălalt în ea; o inimă sensibilă; fiecare nu are lucruri de ascuns, nici piedici de pus celuilalt.
Inima fără pietre, fără piedici puse celuilalt…
De fapt, semnul vieții care poate fi trăită este: a fi uniți, a mânca împreună, cu bucurie, în simplitatea inimii, lăudându-L pe Dumnezeu – este Euharistia; întreaga viață e o Euharistie, un aliluia, o mulțumire adusă lui Dumnezeu pentru darurile Sale – având aprecierea întregului popor… Pentru că fiecare spune: „Ce frumos e să se trăiască astfel. În sfârșit!” E marele vis, faptul de a trăi această pace, această armonie. Acesta era marele vis al filozofilor, al epicurienilor, al stoicilor, a lui Pitagora, al lui Platon, fondat pe filia, pe prietenie… Însă era un stil de viață pentru cei aleși, pentru filozofii care și-l puteau permite, deoarece aveau sclavii care munceau pentru ei, căci dacă nu, nu puteau fi filozofi…
Însă în textul nostru acest tip de viață este posibil tuturor.
Și e frumoasă această lăudare a lui Dumnezeu și harul avut înaintea poporului, pare a fi Naștere: „Mărire în cer lui Dumnezeu, și pace pe pământ”… În sfârșit, avem mărirea lui Dumnezeu și pacea între oameni… Înseamnă că în acest stil de viață se naște omul nou, dar se naște și Dumnezeu pe pământ… Dumnezeu într-adevăr e vizibil!
„Iar Domnul adăuga zilnic Bisericii pe cei ce se mântuiau”. Altfel spus, acest tip de viață deja este mântuită. Iar cine intră în această viață nu este singur, nu și-o inventează, ci e un trup care crește în mod armonios, în comuniune unul cu celălalt, format din oameni care înțeleg că e frumos să trăiască astfel…
Iar acest stil de viață e lucrarea Domnului: nu trebuie să facem propagandă, nici să avem multe mijloace pentru a convinge lumea… Ci doar trăind în acest fel, lumea înțelege…
În această viață trăită astfel se exprimă deja o înfrângere a morții…
În 1Io. 3, 14 stă scris: „Știm că am trecut de la moarte la viață, pentru că-i iubim pe frați”. Acest stil de viață e victoria asupra morții; e un raport nou cu viața.
Acest text este fereastra cea mai frumoasă pe care o avem, prin care putem privi Cuvântul… Acest text este împlinirea Fericirilor, când săracul constată că, în sfârșit, Împărăția este a sa; înfometatul e săturat; cel ce plânge a găsit bucuria… Este lumea îndreptată, așa cum toți o dorim. Este marele vis al îndepărtării sălbăticiei și bestialității, când lupului trăiește împreună cu mielul și pruncul se joacă cu vipera. O lume împăcată… Era de aur…
Însă era de aur nu este ceva ciudat… Cu animalele e ușor să alcătuim o epocă de aur, odată ce le dresăm… Mai greu e cu frații: fiecare dintre noi are în interiorul său o fiară, la fel ca și Cain, ea este frica noastră și faptul că noi nu-l recunoaștem pe cel de lângă noi ca frate… Cain vrea să fie unic, din această cauză-și ucide fratele. Cine vrea să fie unic, deja i-a ucis pe ceilalți… Și e singur, deci mort…
Dacă-mi recunosc fratele, eu trăiesc, și se naște acest tip nou de viață, dar care – și după 2000 de ani – trebuie să se organizeze ca viață în legi de solidaritate, de respectare a celuilalt, de căutarea adevărului în relațiile cu alții. Toate aceste legi izvorăsc din acest tip nou de viață și nu din dorința după putere… Căci din veac puterea tinde să stăpânească și să mintă…
În acest stil nou de viață avem prioritatea relației în adevăr și în comuniune care stârnește viață…
Ar trebui să ne însușim acest stil, căci altfel a trăi ar fi urât, pe când faptul de a trăi împreună, creștinește, este frumos.
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Gabriela Neag și Ioan Moldovan