Ceea ce am, îți dau

Primele două capitole din Evanghelia după Luca descriu nașterea, creșterea și identitatea lui Isus, precum și activitatea Sa. Și în Faptele apostolilor avem aceeași schemă: în primele două capitole ni se prezintă nașterea, creșterea și identitatea comunității. Începând cu al treilea capitol începe activitatea comunității în favoarea omului… Aceasta-l ajută pe omul paralizat să umble, dar fiind exclus din Templu, va intra dansând în prezența lui Dumnezeu (în Lc. 5,17 Isus îl trimite la casa sa).

Ps. 24 (25)

Este unul dintre acei psalmi în care, verset după verset, este parcurs tot alfabetul ebraic, e un psalm „sapiențial”, unde omul contemplă și se roagă într-un mod în care citește viața după criteriile înțelepciunii. Înțelepciunea nu aparține celui care știe multe lucruri, ci celui care știe trăi în mod înțelept, după învățătura Bibliei, ținând cont de prezența lui Dumnezeu în viața sa; înțelepciunea o arată omul care trăiește în frica sfântă de Dumnezeu: nu cu teamă de Dumnezeu, ci cu iubire…

În primele două capitole am văzut felul în care s-a născut Biserica, felul în care ea a crescut, care se dezvăluie identitatea ei, stilul ei de viață. Odată cu cel de al treilea capitol vom vedea care este activitatea pe care o desfășoară această comunitate, născută în acest mod, care a crescut în acest mod, care a primit Spiritul, care are acest stil de viață… Vom vedea ce face, în sfârșit, această comunitate pentru lume: pentru această lume…

Această schemă este similară cu aceea din Evanghelia după Luca, unde, în primele două capitole ni se prezintă nașterea lui Isus, felul în care El crește, stilul Său, perspectivele pe care și le deschide – cea de a face voia Tatălui, care înseamnă a-i iubi pe frați –; apoi, odată cu al treilea capitol, ni se prezintă activitatea Sa, ceea ce El face pentru alții: cum El se pune în rând cu păcătoșii…

În versetele noastre ni se prezintă prima acțiune (lucrare) a comunității, care este o lucrare simbolică…

Să ținem cont că fiecare text sacru întotdeauna este scris pentru ascultător/cititor, căci dacă nu, nu s-ar scrie. Altfel spus, cine a văzut cele întâmplate deja a dobândit experiență și, în cel mai bun caz, ni se povestește reacția sa, pentru a o stârni pe a noastră… Când lecturăm textul sacru, important e ca noi să ne recunoaștem în spectator și în ceea ce citim, astfel încât nouă înșine să ni se întâmple ceea ce se întâmplă în acest text…

Se citește F.Ap. 3, 1-10

¹ Petru și Ioan urcau la templu pentru rugăciunea de la ceasul al nouălea. ² Atunci era dus un om, olog din naștere, pe care îl puneau în fiecare zi la poarta templului, numită „Cea Frumoasă”, ca să ceară pomană de la cei care intrau în templu. ³ Văzându-i pe Petru și pe Ioan, care voiau să intre în templu, el le-a cerut să-i dea de pomană. ⁴ Petru și-a ațintit privirea asupra lui și, împreună cu Ioan, i-a zis: „Uită-te la noi!” ⁵ El i-a privit cu atenție, așteptând să primească ceva de la ei. ⁶ Dar Petru i-a zis: „Argint și aur nu am, însă ceea ce am, aceea îți dau: în numele lui Isus Cristos Nazarineanul, ridică-te și umblă!” ⁷ Și, prinzându-l de mâna dreaptă, l-a ridicat. Îndată i s-au întărit picioarele și gleznele, ⁸ și, sărind în picioare, a început să umble. A intrat cu ei în templu, umblând, sărind și lăudându-l pe Dumnezeu. ⁹ Tot poporul l-a văzut umblând și lăudându-l pe Dumnezeu ¹⁰ și l-au cunoscut: el era acela care ședea la Poarta cea Frumoasă a templului ca să ceară pomană. Au fost cuprinși de teamă și uimire pentru cele ce i se întâmplaseră.

Este cea dintâi lucrare pe care o împlinește această comunitate de-abia născută și e o lucrare simbolică: cea de a ridica omul în picioare, a-l ajuta să câștige poziția dreaptă, poziție care-l deosebește de animale; poziție care i-a permis întreaga dezvoltare. Pe timpul zilei, prin poziția verticală omul vede orizontul îndepărtat, nu vede doar pământul, ci vede fața celuilalt, în care se recunoaște pe sine; iar pe timpul nopții doarme cu fața în sus, văzând astfel stelele, cerul…

Avem poziția omului care, în sfârșit, stă în picioare… Omul nu-i aplecat la fel ca animalul care are capul îndreptat în jos, fără să vadă altceva decât picioarele sale și acea bucată de pământ dinaintea sa… Acesta e întregul orizont și întreaga cunoaștere a animalului…

Omul e în picioare, înaintea altuia, și-l recunoaște pe celălalt; vede fața… Se întoarce în toate părțile. Vede orizontul; vede țintele spre care să se îndrepte…

Animalele au mirosul foarte dezvoltat…

Omul, având poziția verticală, trebuie să înlocuiască mirosul cu alte lucruri mai sublime… Omul trebuie să călătorească pentru că are o țintă. Apoi, călătoria omului este simbolul vieții: unde vom sfârși? Ce ținte și obiective ne propunem?

Ajutându-l pe acest om să stea drepți, îl ajută să fie om…

Textul poate fi împărțit în trei secvențe:

– mai întâi, Petru și Ioan merg la Templu și văd acest om lângă „poarta templului, zisă Poarta Frumoasă”; om care nu poate intra în Templu, în casa lui Dumnezeu, ci stă acolo pentru a primi milostenie;

– apoi, ni se prezintă dialogul cu acest om, ce se întâmplă și felul în care e descrisă vindecarea sa; este descrisă în termeni de înviere;

– în final avem reacția mulțimii, reacția spectatorului, care se regăsește în acest personaj.

vv. 1-2

¹ Petru și Ioan urcau la templu pentru rugăciunea de la ceasul al nouălea. ² Atunci era dus un om, olog din naștere, pe care îl puneau în fiecare zi la poarta templului, numită „Cea Frumoasă”, ca să ceară pomană de la cei care intrau în templu.

Luca în cap. 9 a scris că Isus, când i-a trimis pe cei Doisprezece, le-a dat putere împotriva întregului rău, a tuturor dracilor și a tuturor bolilor.

În textul nostru îi vedem pe apostoli în acțiune directă, în timp ce în Evanghelie nu ni s-a povesti ceea ce făceau. Acum aflăm ce fac, la fel ca Isus…

În Cartea Deuteronomului se spune că nu era niciun nevoiaș între ei (Deut. 4, 34). Am văzut acest fapt în ultima cateheză, când am vorbit despre comunitate. Apoi, se adaugă faptul că în comunitatea definitivă, în pământul făgăduinței (Deut. 7, 5), „nu vor mai fi boli”… În textul nostru constatăm că e vindecată boala fundamentală a omului, care e cea de a nu fi om, de a nu avea poziția dreaptă, de a se târî pe pământ…

Protagoniști sunt Petru și Ioan. Să ne amintim că în Evanghelie ei erau antagoniști, pentru că Ioan cu fratele său, implicând-o și pe mama lor, I-au cerut lui Isus ca unul să stea la dreapta și celălalt la stânga în Împărăția Sa… Deci să-l eliminăm pe Petru și vom fi noi majoritari…

Petru reprezintă „instituția”, iar Ioan carisma, iubirea. Și aceste două aspecte mereu sunt în tensiune, dar în aceste versete le vedem lucrând împreună.

Instituția este precum „trupul”: dacă nu există trupul, nu există nici Spiritul și iubirea; iar carisma este ceea ce însuflețește trupul… Acum vedem că aceste două aspecte sunt în armonie, nu în opoziție. A le pune împreună (a-i pune împreună pe cei doi ucenici) este primul rod al Spiritului.

De fapt, Isus i-a trimis „doi câte doi”…

În Evanghelia după Ioan, la mormânt aleargă „împreună” Petru și ucenicul iubit… Ucenicul iubit nu intră, ci așteaptă să sosească Petru, fapt pentru care unii văd în acest episod, Primatul lui Petru… Pe de altă parte, în acest text putem întrezări primatul iubirii, al iubirii discrete, fapt pentru care așteaptă să ajungă și instituția… după câteva milenii…

Rămâne diferența între cei doi: vai, ca unul să-l substituie pe celălalt, căci ar însemna practicarea canibalismului!… Adevărul e că sunt două persoane diferite.

Petru este generos, se aruncă cu capul înainte, și le greșește pe toate; celălalt le intuiește corect pe toate, dar îl lasă pe Petru să facă… Ei sunt precum ochiul și piciorul…

„I-a trimis doi câte doi”, căci acolo unde sunt doi „Eu sunt în mijlocul lor”…

În „doi” este învins răul radical, care este singurătatea. Acolo unde doi se înțeleg, înseamnă că este prezent al treilea, Spiritul Sfânt, deci iubirea; este prezent Tatăl nostru comun, deci noi suntem fii…

A fi în doi, care se înțeleg, este cea mai mare mărturie care poate exista. De fapt, este lucrul cel mai greu…

Omul vrea să fie Atotputernic, să fie unic… Însă ei sunt doi: fraternitatea e prima mărturie a Tatălui…

Vom vedea că ucenicii respectă indicațiile lui Isus de a nu avea nici aur, nici argint, nici traistă, ci să vindece și să vestească…

„Se suiau la templu”…

Prima comunitate creștină participa la rugăciunea ebraică; membrii acesteia știu că sunt primii martori în Israel ai împlinirii Scripturilor; că ei sunt martori grațiați de Dumnezeu; că ei sunt primii martori ai faptului că în Isus s-au împlinit făgăduințele, Scripturile, profețiile… Prin faptul că prima comunitate participă la slujbele din templu, notăm că ea nu se naște în opoziție și nu s-a văzut pe sine ca fiind o altă religie… Unii evrei spun că „Isus nu era creștin”, și așa este…

Trebuie să recuperăm rădăcinile noastre din V.T., altfel, creștinismul ar fi precum un pom căruia i s-au tăiat rădăcinile… Însă rădăcinile creștinismului sunt în Israel; făgăduința lui Dumnezeu este în V.T., iar noi, creștinii, considerăm că avem împlinirea făgăduinței, dacă am înțeles cel puțin „făgăduința”. Dacă nu, nu avem nicio împlinire…

Așadar V.T. este important. Este important să ne altoim în V.T… Altfel nu avem nicio identitate, adică facem din creștinism o religie ciudată, alcătuită din cine știe ce… Însă adevărul este că creștinismul este împlinirea făgăduinței făcute de Dumnezeu în V.T., făgăduință care se împlinește în Isus… Dar e făgăduința Vechiului Testament!

Dacă nu cunoaștem V.T., sau dacă – așa după cum am făcut – eliminăm evreii, înseamnă că eliminăm făgăduința lui Dumnezeu.

Când se spune că ei „urcau” se folosește imperfectul. Acest fapt sugerează că „a urca la templu” era pentru ei o uzanță, un obicei, o obișnuință…

„Pentru rugăciunea din ceasul al nouălea”… Se subliniază că era „ceasul al nouălea”… Este ceasul în care Isus a murit pe cruce: „Isus, strigând cu glas tare, a zis: Părinte, în mâinile Tale încredinţez Spiritul Meu” (Lc. 23, 46), adică respirația Mea, viața Mea, existența Mea.

Și în acest ceas al nouălea, Isus a mântuit și a vindecat omul, pentu că El e primul om care acceptă să trăiască sub semnul că „vine de la Tatăl și se întoarce la Tatăl”… Viața nu înseamnă a veni din nimic și a ne întoarce în nimic; ci înseamnă că venim de la Tatăl și, din nou, ne întoarcem la Tatăl… Este viața, ca întoarcere la origine, la plinătatea vieții, la Izvorul ei… După ce Isus i-a întâlnit pe toți frații în călătoria Sa. Prin urmare, în sfârșit, El poate să ne dea Spiritul, care e același Spirit al Tatălui, care e iubirea față de toți oamenii…

Pe cruce Spiritul e dat în plinătate.

După primele minuni, evanghelistul Matei ne dă explicația minunilor spunând: „ca să se împlinească ceea ce s-a spus prin Isaia proorocul, care zice: «Acesta neputinţele noastre a luat şi bolile noastre le-a purtat»” (Mt. 8,17)… Altfel spus, izvorul minunilor este crucea. De fapt, prima minune din F.Ap., are loc la ceasul morții pe cuce… Dar este și ceasul jertfei și al rugăciunii de seară, care încheie ziua…

Tocmai în această oră se vorbește despre „un anume bărbat”… Lipsește articolul, deci este un substantiv nehotărât, și apoi avem „un anume”, fapt care face ca acest „bărbat” să fie și mai nehotărât / neclar / necunoscut… Nu știm cine este…

Acest „un anume bărbat”, în fond, îl reprezintă pe fiecare om care, din pântecele maicii sale, adică de dinainte de a se naște, nu stă în picioare… Cine știe de ce?

E clar de ce nu stă în picioare când e bebeluș, dar nici când devine mare nu stă în picioare, adică nu știe încotro să meargă, nu știe de unde vine și unde merge… Iar dacă umblă, se rătăcește (vagabondează) în toate părțile, fără să știe încotro trebuie să se îndrepte…

Este omul care nu poate străbate calea: drumul omului este acela de a merge spre frați și spre Tatăl… Iar pe acest drum toți suntem șchiopi și slăbănogi… Pe alte căi știm umbla foarte repede; dar pe această cale de-abia ne târâm…

Deja prima mișcare pe care a făcut-o Adam a fost să se îndepărteze de Tatăl… Cain a făcut a doua mișcare: s-a dus la câmp să-și ucidă fratele…

Noi, oamenii, batem multe căi ale morții, dar suntem paralizați când este vorba să apucăm pe căile care ne conduc la viață.

Iar acest bărbat este exclus din Templu… Căci așa stă scris: „Orbul şi şchiopul nu vor intra în casa Domnului!” (2Regi 5,8).

„Pe care-l aduceau şi-l puneau în fiecare zi la poarta templului”… Și în acest text verbele sunt la imperfect.

Un bărbat care nu se poate mișca singur este dus și e pus înaintea porții, iar scopul vieții sale este să ceară milostenie celor care intră… Iar el stă afară… Acest bărbat este întruchiparea omului care nu muncește, nu face nimic; identitatea sa constă în a fi „olog încă din pântecele mamei sale”, în a fi dus, în a fi pus înainte, fără ca să poată să intre, în a cere pomană, iar acesta este scopul vieții sale… Este un om care depinde de alții, fără să poată să intre…

El stă înaintea porții: și-n zilele noastre, mereu se află vreunul înaintea porților bisericilor, cineva care stă afară… Acest bărbat e simbolul fiecărui om care locuiește în afara locului în care ar trebui să fie, adică în comunitate, împreună cu alții, în fraternitate înaintea Tatălui… Însă el este exclus din toate aceste sfere…

Apoi, această sărăcie devine „titlul” vieții sale, identitatea sa: eu sunt așa cum sunt, iar ceilalți sunt diferiți…

Trăiește din cerșit… Face din răul său identitatea sa și izvorul său de câștig… Familia sa, dacă îl ducea acolo, îl ducea pentru că apoi se împărțea câștigul…

Și dacă, din întâmplare s-ar fi vindecat…, se pierdeau toate aceste avantaje…

În Evanghelia după Ioan (5,6) avem acel om care era la scăldătoare de 38 de ani… El se plângea că nimeni nu-l ajută. Isus îl întrebă: „Tu vrei să te vindeci?” Înseamnă că nu dorea să se vindece…

De fapt, dacă se vindecă, ce trebuie să facă?

Odată ce se vindecă își schimbă identitatea, își schimbă viața… Iar familia se plânge: „Ce ghinion!”

De multe ori rămânem legați/lipiți de necazurile noastre… Le reținem… Din această cauză, întrebarea pe care i-o adresează Isus nu este formală, ci vrea să se afirme voința vindecării…

Noi supraviețuim (profităm) foarte bine de pe urma răului nostru și reușim să fim, oarecum, în centrul atenției… Când simțim nevoia să fim îngrijiți (sau să avem atenția altora), ne identificăm ca bolnavi… Și apoi facem din rău (din boală) identitatea noastră: „Eu sunt așa!” Deci ceilalți să se descurce cu noi…

Acest bărbat e o figură simbolică gravă, căci noi ne identificăm cu minciuna, cu boala sau răul noastru, cu erorile noastre… Ne învață că suntem falimentari… Și până la urmă, toate aceste aspecte negative indică identitatea noastră, care ne cuprinde precum o cușcă (capcană) și nu reușim să trăim fără aceste aspecte negative…

Psalmistul a spus: „Țin ochii îndreptați spre Domnul [în sus], iar El eliberează piciorul meu de capcană”… Pare o afirmație absurdă: dacă toate cursele sunt pe pământ, cum de eu privesc în sus, ca să fiu eliberat?

Dacă privim sus, dacă-L privim pe Domnul, nu cădem în această cursă teribilă de a ne identifica cu răul nostru; un rău care e începutul și temelia tuturor relelor, care ne împiedică să ne vindecăm… În special la nivelul relațiilor: în relațiile de dependență, mereu el trebuie să rămână cerșetor…

Fiecare ne putem identifica în multe feluri cu acest bărbat…

Dar să vedem ce se întâmplă…

vv. 3-5

³ Văzându-i pe Petru și pe Ioan, care voiau să intre în templu, el le-a cerut să-i dea de pomană. ⁴ Petru și-a ațintit privirea asupra lui și, împreună cu Ioan, i-a zis: „Uită-te la noi!” ⁵ El i-a privit cu atenție, așteptând să primească ceva de la ei.

Această parte e un joc de priviri…

Acest bărbat îi vede pe Petru și pe Ioan, care intrau în Templu… Dar cum îi vede? Nu înseamnă că îi vede pe Petru și pe Ioan, ci vede în ei două persoane cărora să le ceară, ca el să primească milostenie…

De obicei, când noi îi întâlnim pe alții, nu înseamnă că vedem persoane, ci vedem ce putem primi/obține de la ei… Privirea noastră e cea a „ologului”, căci nu ne interesează persoana, ci ne interesează ce obținem, ce câștigăm de la ea…

Este „ochiul profesionist” al omului care se identifică cu răul său; iar apoi, are nevoie de celălalt, numai pentru a-i cerși/a-i lua câte ceva… Și e modelul obișnuit al relațiilor noastre… Când îl vedem pe celălalt, imediat ne întrebăm: „Ce putem obține de la el?”

„Un om este așa cum este văzut…”.

Cine este celălalt?

Este „obiectul”, este proiectarea privirii dorinței tale, adică a lucrurilor pe care tu le vrei de la el… Apoi, omul realizează privirea cu care celălalt îl privește (felul în care celălalt îl privește)… Fapt pentru care această privire a altuia (această privire „oloagă”) este adevărata sclavie: este privirea care nu vede persoanele, ci îi vede pe Petru și pe Ioan ca pe niște „instrumente”, de la care să ceară pomană; îi privește pentru a vedea ce poate obține de la ei…

El îi privește pe Petru și pe Ioan…

Când ne aflăm înaintea unui om care ne cere pomană: el ne privește „cu coada ochiului”, adică privește mâna noastră, nu fața… Și nici noi nu îndrăznim să-l privim în față. Nu știu de ce… Poate pentru că ne oglindește aspectul nostru cel mai ascuns…

Petru, prin a-l fixa și a-i cere să-l privească, îl îndeamnă să facă un salt calitativ: „Privește spre noi!”…

Acest bărbat: „era acolo… ca să ceară/primească milostenie”… Apoi: „văzând că Petru şi Ioan… le-a cerut milostenie” (v. 3); Petru i-a zis: „Priveşte la noi! Iar el se uita la ei cu luare-aminte, aşteptând să primească ceva de la ei” (v. 5)… Acest bărbat nu renunță la privirea sa cerșetoare…

„Da, îmi spune să-i privesc, dar mă aștept să primesc ceva de la ei”… Vrea să rămână în starea/situația sa…

E frumos că Petru și Ioan „îl privesc”, în timp ce noi niciodată nu-i privim în ochi… Și îi spun: „Priveşte la noi!”, iar acest bărbat din noi îi privește în mod „olog”…

Acest „privește”, ridică privirea, înseamnă „fă în sfârșit, o acțiune liberă”. Pentru că tot ceea ce ai făcut până în acest moment, este ceea ce alții ți-au făcut/dăruit: alții te aduc aici, te transportă, de pun aici, ca tu să ceri pomană… Și aceasta este toată viața ta… Însă „Fă un lucru nou: întâlnește privirea celuilalt! Privește-l pe celălalt ca persoană și nu ca un sursă de pomană. Căci astfel vei primi mult mai mult: spre exemplu vei deveni o persoană umană, precum și celălalt care te privește”…

Aceasta este dificultatea de a privi săracii…

Venea un cerșetor care niciodată nu dorea pomană și spunea: „Vin ca tu să mă privești”… El spunea: „Toți îmi dau de mâncare, dar niciunul nu vorbește cu mine și nici nu mă ascultă”… Uneori venea el și aducea el de mâncare… La urma urmei, el căuta să fie uman….

E important să ieșim dintr-o relație falsă, de pură dependență de alții, de identificare cu propriul rău, în care trăim cu greu, învinuindu-i pe ceilalți, pe ceilalți care se văd pe ei în acest olog, căci aspectele ologului toți le avem, într-un fel sau altul, ca să intrăm într-o relația adevărată cu alții: „Priveşte la noi!”…

Să vedem ce primește…

vv. 6-8

⁶ Dar Petru i-a zis: „Argint și aur nu am, însă ceea ce am, aceea îți dau: în numele lui Isus Cristos Nazarineanul, ridică-te și umblă!” ⁷ Și, prinzându-l de mâna dreaptă, l-a ridicat. Îndată i s-au întărit picioarele și gleznele, ⁸ și, sărind în picioare, a început să umble. A intrat cu ei în templu, umblând, sărind și lăudându-l pe Dumnezeu.

Petru îi spune: „Argint şi aur nu am”. Dacă aș avea, ți-aș da. Dacă aș avea mult aur, aș construi un spital pentru ologi…

Isus le-a spus să nu ia cu ei nici bani, nici traistă, pentru că omul este ceea ce dă… Dacă dă lucruri, omul e lucrurile pe care el le dă. De fapt, pentru olog oamenii valorează banii pe care-i dau lui… Dacă oamenii nu au nimic, nu-i pot da lucruri, căci un om poate da numai ceea ce are…

Ce au ucenicii?

Au adevărata comoară: „Îți dau ceea ce eu am”…

Ce am? Nu am nimic! Am doar faptul de a fi fiul lui Dumnezeu, de a fi frate, de a primi totul, dar nu ca pomană, ci ca dar, ca har. Am acest mare har, care este sensul vieții, care mă mulțumește, care mă ajută să stabilesc toate relațiile pozitive…

Acel har pe care Adam nu l-a cunoscut, căci a crezut că-i poate fura lui Dumnezeu câte ceva… pe când Dumnezeu i-a dat totul ca dar… Această atitudine a lui Adam este adevărata nenorocire: „A nu pricepe că eu nu am nimic; dar că am ceva măreț, am comoara, adică faptul că sunt fiu, sunt fratele tău, toate le primesc în dar. Iar prin «toate» înțeleg viața, iubirea, relațiile”… Toate le primesc în dar și pe toate acestea le pot dărui. Și acesta este viața!

„În numele lui Isus Cristos Nazarineanul”…

Dincolo de faptul că nu are nimic, Petru știe că nu se bazează pe sine… Petru se bazează numai pe numele lui Isus, care este adevărata putere a Bisericii, a comunității…

Să nu uităm că această scenă are loc în ceasul al nouălea, adică în ceasul răstignirii, în ceasul în care vedem „slăbiciunea” lui Dumnezeu care este puterea iubirii Sale, și care este mântuirea fiecărui om…

Ceea ce Petru are este: „În numele lui Isus Cristos Nazarineanul”… Acest „în” exprimă locul în care stă ceea ce are: stă în persoana lui Isus, a Fiului, deci noi suntem fii; stă în Cel care este fratele tuturor, care stă în Tatăl… Deci puterea lui Petru nu e una magică, nu este a sa, ci e harul lui Isus…

Când Pavel și Barnaba săvârșesc o minune similară cu aceasta (cf. F.Ap. 14), iar oamenii le ies în întâmpinare să le aducă jertfe, crezând că sunt Zeus și Hermes, ei le răspund că nu sunt zei, ci sunt doar frații lor…

În ce fel are loc minunea?

Ei folosesc cuvintele „scoală-te” care este cuvântul Învierii (adică „trezește-te”) și „umblă”. E o poruncă absurdă, să-i spui unui olog să umble…

„Şi apucându-l de mâna dreaptă”, care era întinsă pentru a primi pomană…

„L-a ridicat”, ca și cum ar fi fost mort… Ei îl trezesc din această situație pasivă, cu relații strâmbe, care au dăinuit până în acel moment, și stabilesc cu el o nouă relație… Acest lucru a condus la următorul fapt: „Îndată gleznele şi tălpile picioarelor lui s-au întărit”, căci mai înainte nu stătea în picioare…

„Şi sărind”… Ce frumos! Nici măcar n-a putut vreodată să umble, iar acum sare…

„A stat în picioare şi a umblat”…

„Și a intrat cu ei în templu, umblând şi sărind”… „A umbla, a sări” este un termen folosit numai în Io. 4, 14, unde stă scris: „Eu vă voi da un izvor de apă vie, care saltă/sare în noi”… Este Spiritul Sfânt, care este iubire, care sare…

Acest bărbat care niciodată n-a umblat, acum sare, stă în picioare, umblă, intră în Templu – mai înainte era afară, exclus – umblând și sărind înlăuntrul său și lăudându-L pe Dumnezeu…

Aceasta e adevărata lăudare a lui Dumnezeu: omul viu; omul după chipul lui Dumnezeu care, în sfârșit, are acces la Dumnezeu și devine ca Dumnezeu.

Este vindecat de acest joc al privirilor dintre Petru, Ioan și el; și de faptul că ucenicii nu au avut nimic, decât numai numele lui Isus, numele Fiului, adică ei știu că trebuie să fie frații acestui olog, și că stabilesc cu el relații de egalitate… Din această cauză acest olog devine om…

Devenim oameni când avem relații de egalitate; nu când avem relații bazate pe subjugare, în care eu sunt stăpânul, iar ceilalți sunt robii mei… Relațiile bazate pe oprimare sunt false! Iar societatea este bazată în totalitate pe aceste relații false: în câmpul muncii, în politică, în lumea ierarhiei… Lucruri ridicole… Ne dezumanizăm!

Aici avem omul viu, care este mărirea lui Dumnezeu…

Și intră prin „Poarta Frumoasă”: era Poarta care despărțea intrarea femeilor… Prin urmare, acest om era în totalitate afară din Templu. Însă, în sfârșit, poate intra… Și e frumos să putem intra și să stăm înaintea lui Dumnezeu, căci înaintea Lui suntem ceea ce suntem… Și intră și stă împreună cu ceilalți…

Să vedem reacția mulțimii, deci cea a cititorului…

vv. 9-10

⁹ Tot poporul l-a văzut umblând și lăudându-l pe Dumnezeu ¹⁰ și l-au cunoscut: el era acela care ședea la Poarta cea Frumoasă a templului ca să ceară pomană. Au fost cuprinși de teamă și uimire pentru cele ce i se întâmplaseră.

„Poporul l-a văzut”… Și noi în povestire l-am văzut…

„Şi îl cunoşteau că el era cel care şedea pentru milostenie”… E important să recunoaștem și ceea ce eram mai înainte, pentru a înțelege mai bine drumul (vindecarea) care s-a făcut… Căci de multe ori noi nu acceptăm trecutul nostru… Sau acceptăm trecutul, dar, în general, ne oprim în trecut… Însă nu trebuie să fie așa! Căci „a fost așa”, dar „acum este diferit!” Avem această trecere/schimbare… Acum el este diferit…

Dacă ne-am aminti trecutul, am ști să ne ferim de multe rele, necazuri.

Spre exemplu, Occidentul consideră că ar trebui să respingă numeroșii emigranți… Între anii 1876 și 1905 cel puțin o jumătate de milion de persoane părăseau Italia, pentru a-și căuta un loc de muncă. E important să recunoaștem cum eram… Ca să știm cum să ne comportăm astăzi cu emigranții, adică să nu-i excludem din Templu… Ci să-i tratăm așa cum Petru și Ioan l-au tratat pe acest bărbat olog…

De obicei, occidentalii văd în emigranții-cerșetori proiectarea a ceea ce ei erau, dar o neagă. Fapt pentru care-i detestă, pentru că refuză identitatea și istoria tuturor. Căci și noi suntem la fel ca ei: toți suntem egali… Adică suntem neoameni. De fapt, stabilim relații inumane, ierarhice, bazate pe putere și pe stăpânire… Și spunem că noi valorăm mai mult, pentru că avem mai mulți bani, sau, pentru că te pot alunga, pentru că pământul și munca sunt ale mele…

E un text bogat… E pus la început, ca fiind o minune generică, ideală, care niciodată nu este împlinită… Și mereu stabilim relații de acest tip… Relații între Petru (puterea) și Ioan (carisma) și acest bărbat care este exclus și trăiește din cerșit, și niciodată nu poate intra, fiind obligat să stea afară…

Toți suntem excluși până când avem raporturi bazate pe dependență; până când nu știm să-l privim pe celălalt, ca fiind celălalt egal cu noi, care ne oglindește; și până când nu ne comportăm la fel ca Petru și Ioan, care-l privesc și spun: „Acesta este ca noi”… „Eu am greșit totul”, spune Petru. Dar Dumnezeu m-a iertat și m-a întrebat: „Mă iubești?” „Știu că Mă iubești!”

Tot la fel, și eu îl iubesc pe acest olog, pentru că și el este la fel ca mine…

Acest fapt ne face să devenim/să fim oameni, stând pe verticală (drepți). Dacă nu, suntem păgâni, adică animale.

Dacă eu nu recunosc în celălalt pe fratele meu înseamnă că eu nu sunt om…

Minunea se întâmplă prin Petru și Ioan care – având Spiritul Fiului – îl recunosc pe acest olog… Pe ologul care era în afara Templului, exclus… Ei recunosc că, dimpotrivă, acesta e cel dintâi care are dreptul să intre în Templu, „Pentru că Fiul omului a venit să caute pe cel pierdut”; pentru că Dumnezeu are numai fii, n-are oameni de aruncat la gunoi…

Este foarte important faptul că aceasta este prima minune săvârșită de Biserică, nu alte lucruri pe care noi ni le inventăm…

„Și s-au umplut de uimire şi de mirare (extaz) pentru ceea ce i s-a întâmplat lui”.

Iar nouă, care privim acest text, ce ni se întâmplă?

Dacă avem atitudinea ologului de a privi mâna celuilalt, ca să vedem ce ne poate da, toate relațiile sunt subordonate interesului nostru, egoismului nostru…

Oare vom învăța să avem relații bazate pe: „Privește-mă” și „Ne privim”?

Minunea analogă pe care o face Isus în Evanghelie se încheie astfel: „Şi uimire i-a cuprins pe toţi şi slăveau pe Dumnezeu şi, plini de frică, ziceau: Am văzut astăzi lucruri minunate” (Lc. 5, 26). Este unul dintre cele șapte „astăzi” ale lui Luca: astăzi se întâmplă lucruri mai presus de toate închipuirile noastre… Se întâmplă această minune, adică faptul că această privire răscumpără și învie omul. Aceasta este trecerea de la moarte la viață… Se folosește cuvântul „scoală-te”, trezește-te…

Să fim atenți la acest text, pentru că ologul suntem noi…