„Dumnezeu, înviind pe Fiul Său, L-a trimis întâi la voi, să vă binecuvânteze, ca fiecare să se întoarcă de la răutăţile sale” (v. 26).

Petru interpretează minunea ologului: cauza este credința în Isus, care și-a dat viața pentru noi, care ne-am lepădat de El și L-am răstignit. Ceea ce i s-a întâmplat ologului este semn a ceea ce cunoașterea a toate câte El le-a făcut lucrează în fiecare dintre noi… Altfel spus, din persoane excluse, blocate, sclave, vom intra prin „Poarta Frumoasă” liberi, săltând și lăudându-L pe Dumnezeu.

Ps. 103 (102)

Acest psalm este contemplarea lucrării lui Dumnezeu prin prisma milei… Mila Sa este cheia interpretării istoriei.

Ne vom opri asupra interpretării primei acțiuni pe care a făcut-o Biserica primară prin Petru. Ea este semnul a ceea ce în mod constant se întâmplă… Este minunea care trebuie să aibă loc în fiecare dintre noi.

Am văzut minunea ologului care stătea la „Poarta Frumoasă” și nu putea să intre în Templu, pentru că ologii și orbii erau excluși… În realitate, sunt excluși de oameni…

De fapt, acel om era un neom, pentru că nu putea umbla… „A nu putea umbla” este semnul neputinței călătoriei/avansării în interior, al faptului că viața noastră nu are sens, căci nu știm încotro să mergem, ci stăm ologi și aplecați asupra noastră… Acesta este adevăratul rău pe care toți îl avem: suntem blocați de frică și de minciună…

Acesta nu doar că stătea acolo olog, ci era dus acolo de alții: niciodată nu făcea ceea ce voia el, căci ei îl duceau și-l puneau unde ei doreau… Iar acolo el avea un rol precis, acela de a cere pomană, de a trăi depinzând de alții…

Exact astfel ni se întâmplă și nouă: suntem blocați, căci alții ne conduc acolo unde doresc prin economia de piață, ne pun acolo și le cerem să ne dea ceea ce ei vor să ne dea…

Raportul nostru cu alții este precum cel al ologului cu Petru, care-l privește pe Petru dar nu pentru a-l vedea pe el, ci pentru a vedea ce poate obține din mâna lui…

Petru îi răspunde: „Privește-mă în față, nu privi mâna mea”, adică stabilește un raport nou cu semenii! Iar Petru privea fix la el…

Pe săraci niciodată nu-i privim, căci ne deranjează, deoarece ne oglindesc, ne arată cine suntem… De obicei, le dăm câte ceva și ne întoarcem cu fața în cealaltă parte…

Petru îi spune: „Privește-mă” Și apoi adaugă: „N-am nimic să-ți dau: nici aur și nici argint. Dacă așa avea, ți-aș da; dacă aș avea mult aur, aș construi o casă pentru ologi… Dar îți dau ceea ce am: îți dau experiența mea… Și eu am fost privit în față de Isus… Și eu eram mizerabil, olog, nu înțelegeam nimic, greșeam totul; infailibilitatea mea consta în faptul că mereu greșeam”… În Evanghelie, și când spune ceva corect, imediat după, greșește… Așadar, Petru îi spune să nu se îngrijoreze că acum el e olog… Însă îi comunică ceea ce el, Petru, a primit… „Ceea ce am primit, îți dau…”. Ce a primit? „În numele – care înseamnă Persoana – lui Isus care m-a privit astfel, m-a privit ca frate, a stabilit o relație nouă cu mine”… Și eu stabilesc cu tine această relație…

Atunci îl ia de mână și-i spune să învie; pentru că este vorba de o adevărată înviere…

Iar el, care era olog, sare… Mai întâi i se întăresc picioarele, acele picioare care nu-l ajutau să stea ridicat, să stea drepți… El recuperează poziția verticală, cea a omului; apoi sare și umblă…

Și intră cu ei, prin Poarta Frumoasă, acolo unde mai înainte nu putea intra… În limba greacă termenul este  „Anotimp frumos”, primăvara, anotimpul florilor; este Poarta înflorită, frumoasă…

Intră „cu ei”: nu mai este exclus… Și intră dansând, cântând, aducând laudă lui Dumnezeu…

Acesta este omul înviat: cântă, dansează, umblă, știe încotro să meargă împreună cu alții, în mod liber… „Mărirea lui Dumnezeu este omul viu”.

Aceasta este minunea, pe care în mod constant suntem chemați să o săvârșim în toate relațiile noastre…

Ni se va întâmpla să întâlnim persoane în depresie, întoarse asupra lor, închise… Și mereu credem că alții sunt astfel… Noi, niciodată!

Cuvântul stabilește cu noi acest raport bazat pe adevăr… Și, prin noi, îl stabilește cu alții… Astfel, Cuvântul ne ajută să trecem de la moarte la viață, la o viață vie…

În „Faptele apostolilor” vom găsi alte două minuni analoage… E fundamental ca omul să poată să umble: să știe încotro să meargă… Întrebarea care ne macină mereu este: „Unde vom sfârși?” Frica, datorată faptului că nu știm unde vom sfârși, ne blochează și rămânem acolo, și alții ne duc unde doresc ei, în nimic…

Dar în textul nostru, acest fost olog intră prin „Poarta Frumoasă”, care-l conduce la Tatăl și, astfel, viața sa (și viața noastră) are un început și un scop: are sens, căci devenim fii și frați…

Aceasta este viața frumoasă, nouă, pe care deja Petru și Ioan o trăiesc în comunitate, prin darul Spiritului Sfânt…

Să ascultăm felul în care Petru interpretează această minune…

Se citește F.Ap. 3, 11-16

¹¹ Întrucât el se ținea de Petru și de Ioan, tot poporul, cuprins de uimire, a alergat la ei în porticul numit „al lui Solomon”. ¹² Când Petru a văzut aceasta, s-a adresat poporului: „Bărbați israeliți! De ce vă mirați de lucrul acesta? De ce vă uitați așa la noi, ca și cum prin puterea și cucernicia noastră l-am fi făcut pe acesta să umble? ¹³ Dumnezeul lui Abraham, Dumnezeul lui Isaac și Dumnezeul lui Iacob, Dumnezeul părinților noștri l-a glorificat pe Fiul său Isus pe care voi l-ați dat în mâinile lui Pilat și l-ați renegat înaintea lui, pe când el era hotărât să-l elibereze. ¹⁴ Voi l-ați renegat pe cel sfânt și drept și ați cerut să vă fie grațiat un om criminal. ¹⁵ Voi l-ați ucis pe cel care conduce la viață, dar Dumnezeu l-a înviat din morți pe acesta căruia noi îi suntem martori. ¹⁶ Prin credința în numele lui, [omul] acesta, pe care îl vedeți și îl cunoașteți, a fost întărit; numele [lui Isus] și credința în el i-au dat acestuia vindecarea deplină înaintea voastră a tuturor.

Discursul lui Petru – la fel ca fiecare discurs – este adresat cuiva… Chiar dacă n-ar fi un discurs, atunci când un om scrie, întotdeauna scrie ceva pentru cineva…

Acest discurs este adresat ascultătorilor, adică nouă, în acest caz… Este adresat ascultătorilor care încă n-au beneficiat de această minune de care a beneficiat ologul…

În vv. 11-16 ni se explică izvorul și semnificația minunii „care s-a întâmplat înaintea noastră”…

În vv. 17-22 Petru subliniază că această minune trebuie să se întâmple și-n noi: „Ați greșit prin necunoaștere”… Petru ne spune că noi am făcut greșeli și, deci , ne îndeamnă să ne convertim… Pentru că această mântuire este și pentru voi…

În părțile succesive vor fi tratate teme mai profunde: când va veni Domnul, ce se întâmplă acum, în prezent, cum va fi viitorul…

În această cateheză ne oprim doar asupra primei părți, în care ni se prezintă semnificația minunii… Căci dacă nu înțelegem semnificația unui lucru (aici, a minunii), Cuvântul nu are sens, povestirea n-are sens… Iar dacă n-are sens, devine unul dintre numeroasele lucruri pe care doar le știm… Iar noi cunoaștem multe lucruri care nu au sens și care doar ne dăunează…

Petru vrea să ne ajute să pricepem că ceea ce i s-a întâmplat ologului este ceea ce ni se întâmplă nouă, care ascultăm această povestire…

vv. 11-12a

¹¹ Întrucât el se ținea de Petru și de Ioan, tot poporul, cuprins de uimire, a alergat la ei în porticul numit „al lui Solomon”. ¹² Când Petru a văzut aceasta, s-a adresat poporului:

Ex-ologul îi ia în stăpânire pe Petru și pe Ioan. Vrea să-i țină în mâna sa… În spatele acestui gest avem și un gest de mulțumire, de recunoștință („Vreau să stau cu ei”); dar există și ceva care nu este plăcut și care ne ajută să înțelegem motivul pentru care Isus întotdeauna îi trimitea de lângă El pe toți cei care au beneficiat de vreo minune… Ei îi cereau să rămână cu Isus, iar El le cerea să meargă să vestească celor din casa lor…

Isus n-a dorit să creeze noi dependențe (relații bazate pe supunere, subjugare)… Toți „guru” au nevoie să aibă supuși, ca ei să se simtă cineva…

Domnul este Domnul și doar ne oferă libertatea: „Acum ești cu Mine, deci fă ce vrei”… Acesta este un lucru frumos…

E urât scop să-i eliberezi pe alții de o sclavie dar apoi să-i faci dependenți de tine… Dar, în general, un om se simte important dacă are multe persoane care depind de el…

Singurul lucru pe care trebuie să-l facem e să fim recunoscători, care înseamnă să spunem: „Mulțumesc!”

Ai fost iubit?

Bine… Acum iubește așa cum ai fost iubit…

Prin urmare, în sfârșit, ești liber…

Pericolul este să ne „lipim” de diferite locuri sfinte, de diferiți oameni; sau să creăm un raport de dependență (supunere) cu alții, cărora, astfel, le facem puțin bine… Dar acest fapt înseamnă că facem sclavi din ei…

Când Isus ține discursul Său de rămas bun, vestindu-le venirea Spiritului, le spune: „Pentru voi e mai bine ca Eu să plec”…. Isus vrea să ne spună că viața e în mâna noastră…

Aceasta este „gluma Spiritului”: plecând, Isus ne lasă Spiritul, fapt pentru care și noi suntem ca El… Dacă ar fi rămas, Isus ar fi fost măreț, iar noi am fi fost robii Lui… Spiritul se naște (vine la noi) tocmai prin distanțarea lui Isus de noi…

„Iar Petru, văzând aceasta, a răspuns” (v. 12a)…

Cui a răspuns?

Ceea ce tu vezi cere un răspuns din partea ta… Iar răspunsul este interpretarea ta…

Să ne oprim asupra minunii… E limpede că minunea a avut loc. Dar nu înseamnă că minunea este interesantă în sine, ci e interesant ceea ce minunea semnifică…

Spre exemplu, dacă o persoană îi dă de mâncare unui copil, toți suntem de acord că e un lucru bun… Să presupunem că este un stăpân, care îi dă de mâncare pentru că vrea să facă din el un sclav de luptă, cu care să câștige… În acest caz, acțiunea sa bună nu este bună…

Interpretarea faptului  – ce stă în spatele acțiunii? – nu este secundară…

Din ce cauză îi dă de mâncare, cu ce scop?

Dacă vrei să ajuți pentru că să apari în mass-media, înseamnă că scopul vieții tale este să se vorbească/scrie despre tine … Celălalt e un instrument,  pentru ca să se scrie despre tine în mass-media, dar pentru tine nu este o persoană…

De ce-ți hrănești fiul? Pentru că e fiul tău și are nevoie să fie îngrijit de tine? Sau pentru ca să aibă el apoi grijă de tine? Sunt două lucruri diferite… Dacă-l îngrijești gratuit, va fi un fiu care se simte iubit gratuit și, la rândul său, va ști iubi gratuit…

Interpretarea minunii (a faptei), ne arată ca minunea are multe semnificații… Iar semnificația este adevărul faptei…

Apoi noi trăim interpretarea faptei (a minunii)…

De multe ori dăm interpretări greșite, pe care trebuie să le corectăm și să dăm interpretarea justă…

Insistăm pe interpretare, pentru că se întâmplă numai ceea ce noi interpretăm și în ce fel interpretăm…

Spre exemplu, când se scriu articolele în ziare, se întâlnesc redactorii ca să vadă în ce fel să interpreteze faptele, dar motivul din spatele interpretării este unul foarte precis: pentru ca mâine să se întâmple acel lucru, pentru că interpretarea condiționează viitorul și acțiunea… Dacă citim ziarele, notăm că dau interpretări diferite ale aceleiași fapte…

Interpretarea faptului e fundamentală, căci îi dă adevărata semnificație istorică: devine istorie, o istoria care continuă „mâine” în noi, are un viitor în noi, în funcție de sensul pe care i-l dăm.

Dacă noi credem că aici Isus a făcut un „joc de prestigiu”, și noi vrem să facem un „joc de prestigiu”, deci apucăm pe aceeași cale… În schimb, dacă prin această minune, Isus a vrut să elibereze o persoană pentru ca ea să fie liberă și să știe să-i privească pe alții așa cum ea este privită de Isus, și să-i lase liberi… apucăm pe o cu totul altă cale…

În spațiul cultural ebraic, Talmudul este antologia interpretărilor… Se ia un verset din Sfânta Scriptură și despre el sunt exprimate toate părerile, adică despre acel verset ni se oferă antologia și conflictul interpretărilor… Acele interpretări date de diferiții rabini fac parte din textul Talmudului și au, într-un fel, aceeași autoritate avută de text… Pentru noi, una e textul Scripturii și alta este tot restul… Și e just… Însă e important ca tot ceea ce a fost meditat de oameni pentru a înțelege să aibă drept urmare ca acel verset să intre, să facă parte din istoria, din viața acelui verset… Deci și din istoria noastră…

Tot așa ar trebui să fie rezultatele Conferințelor episcopale și nu să există doar o declarație monolitică, lăsată cu contradicțiile nerezolvate… Ca să ni se prezinte diferitele expresii libere pe semnificația temei date… Astfel, adevărul vine la lumină din diferitele lucruri spuse… În schimb, greșeala, confuzia, dezordinea vin din pretenția de a avea un singur adevăr, prin care tu spui lucrul adevărat și opusul său… Însă acest lucru este o dezordine… Căci înțelegerea este dată de diferitele păreri care se confruntă…

Vă dăm un exemplu: Biblia începe cu două povestiri ale Creației: primul capitol ne prezintă Creația într-un mod; cel de al doilea, într-un alt mod…

Cum a făcut Creația? Așa cum e descrisă în primul sau așa cum e descrisă în cel de al doilea?…

Nici cum e descrisă în primul, și nici cum este descrisă în cel de al doilea!

Căci „doi” este începutul „multora” (multor feluri), adică tu poți interpreta realitatea (Creația) in moduri infinite… În Biblie ni se oferă două moduri canonice de interpretare a Creației, foarte diferite, aparținând la două tradiții diferite, ca să ne spună următorul mesaj: vezi că ceea ce tu înțelegi mereu este „un semn” al realității, și niciodată nu este realitatea… Căci realitatea este inepuizabilă (nesecată, veșnică)… Realitatea Creației rămâne un mister…

Acest fapt îți dă spațiu să respiri, să creezi, să trăiești, să dialoghezi, să înțelegi… Dacă nu, ne comportăm precum în interpretarea Coranului: „Așa e scris, și atât”; acel text e cuvântul Domnului, l-a dictat El în mod direct, nu trebuie interpretat, ci doar urmat… Dar a urma cuvintele este ceva teribil! Cuvintele nu trebuie urmate, ci înțelese!

Iar pentru a le înțelege, noi trebuie să le confruntăm și să le interpretăm; pentru a le înțelege, trebuie mai întâi să înțelegem opusul a ceea ce ele afirmă, pentru că un lucru îl înțelegi din ceea ce acel lucru nu este… Dacă nu, întreaga realitate ar fi un singur lucru…

Începutul (principiul) inteligenței constă în a ști să deosebim lucrurile; precum și a pune lucrurile în dubiu (la îndoială) ca să vedem dacă rezistă înaintea adevărului (dacă nu cumva se împotrivesc adevărului)…

Am spus toate acestea pentru că tendința „Pieței” este evidentă: țintește „omologarea” ca să ne facă pe toți „clienți”… Dar dacă un om caută adevărul și valorile, trebuie să promoveze diferențele, dialogul, pe toate aspectele înțelegerii care sunt în realitatea înconjurătoare, pentru că în realitate se află adevărul; în aspectele pe care nu le-am înțeles… Căci dacă adevărul ar fi ceea ce eu am înțeles, înseamnă că aș fi un prost…

Spune psalmistul: „O dată a grăit Dumnezeu, aceste două lucruri am auzit” (Ps. 61,11), adică „Un cuvânt a spus Domnul, două am auzit eu”…

În zilele noastre e important să știm să ne orientăm, mai mult ca niciodată, pentru că trăim (ne hrănim) cu cuvinte care, în marea lor majoritate, urmăresc să ne captureze… Așa cum fostul olog a vrut să prindă aceste persoane care sunt adevărul… Însă ele îl trimit și apoi interpretează minunea…

Să ascultăm interpretarea. Mai întâi în termeni negativi, pentru că prima interpretare constă în a spune ceea ce faptul (minunea) nu este; dacă nu înțelegi ceea ce nu este, adică dacă nu înțelegi opusul a ceea ce minunea este, nu înțelegi nici ceea ce minunea este…

v. 12b

¹² „Bărbați israeliți! De ce vă mirați de lucrul acesta? De ce vă uitați așa la noi, ca și cum prin puterea și cucernicia noastră l-am fi făcut pe acesta să umble?

Primul lucru pe care trebuie să-l înțelegem este „ce nu este minunea”…

Dacă nu deosebim nuca de piatră, nu avem discernământ…

Lumea se miră de cele întâmplate, așa cum se va mira când Pavel și Barnaba vor face o minune asemănătoare (cf. F. Ap. 14, 8), și vor crede că le-au apărut zeii Zeus și Hermes în formă umană… Mulțimea le iese în întâmpinare să-i celebreze…

Poate părea un lucru ciudat, dar noi așa ne comportăm… Poate că atitudinea noastră este cea a ologului-vindecat, adică vrem să ne asigurăm acea realitate care, de fapt, ne-a fost oferită în dar… Să căutăm să punem mâna pe acea realitate, în vreun fel, iar modurile sunt diferite…

Apoi îi ceartă: „de ce staţi cu ochii aţintiţi (fixați) la noi, ca şi cum cu a noastră putere sau cucernicie l-am fi făcut pe acesta să umble?”

Cuvântul „a aținti/a fixa” este același folosit în cazul lui Petru care-l „ațintea” pe olog, vindecându-l, căci l-a fixat ca pe un frate… Însă aceștia îi fixează pe ei, ca fiind zei, supraumani, care au putere – puterea lui Dumnezeu – sau cel puțin milă,  sunt sfinți, sunt oamenii lui Dumnezeu… Sunt la fel ca oamenii, care-mi zic: „Rugați-vă dumneavoastră pentru că sunteți preot și Domnul vă ascultă…”. Eu le răspund: „Dacă mă ascultă pe mine, cu atât mai mult ascultă pe oricine”… Sau, dacă mă ascultă, mă ascultă pentru că eu sunt mai păcătos…

Au un concept ciudat: îi fixează pe apostoli ca și cum ei ar putea face… Însă apostolii le răspund: „Minunea nu e opera noastră”… Nu noi putem ajuta omul olog să umble… Ci totul constă în a-l privi fix în mod nou, așa cum noi am privit ologul…

De ce l-am privit așa (în mod nou)?

Pentru că și noi, mai înainte, am fost priviți așa… Fiul-Isus ne-a iubit mai înainte așa, ca frate. Prin urmare, și noi l-am privit și iubit ca frate, nu l-am privit ca pe un subaltern de al nostru, ca pe un sclav…

Prin urmare, Izvorul vindecării nu suntem noi, ci Acela care ne-a ajutat și pe noi să umblăm, căci și noi eram ologi…

E adevărat că apostolii comunică această privire, dar de fapt, comunică doar ceea ce ei au primit mai înainte în dar. Și este porunca iubirii: „Să vă iubiți așa cum Eu v-am iubit”; priviți-vă așa cum Eu v-am privit pe voi…

A se privi e „înspăimântător”, pentru că un om prin privire (prin ochi) ne spune totul, chiar și toate minciunile…

Ochiul (privirea) limpede îl lasă să intre pe celălalt în sine și, în același timp, iese din sine spre celălalt.

Petru privește cu acea privire, care-l ajută pe celălalt să se ridice și să umble…

Privirea e semnul relației, iar o adevărată relație ne ajută să înviem; transmite cu adevărat viața, ni-L transmite pe Dumnezeu… Pentru că acolo unde este iubire, acolo este Dumnezeu…

După ce spun că nu ei au făcut minunea, Petru explică ce s-a întâmplat și cine este „Izvorul minunii”…

vv. 13-14

¹³ Dumnezeul lui Abraham, Dumnezeul lui Isaac și Dumnezeul lui Iacob, Dumnezeul părinților noștri l-a glorificat pe Fiul său Isus pe care voi l-ați dat în mâinile lui Pilat și l-ați renegat înaintea lui, pe când el era hotărât să-l elibereze. ¹⁴ Voi l-ați renegat pe cel sfânt și drept și ați cerut să vă fie grațiat un om criminal.

Izvorul vindecării este: „Dumnezeul lui Avraam şi al lui Isaac şi al lui Iacov… Dumnezeul părinţilor noştri”…

Ce a făcut Dumnezeu?

„A slăvit/glorificat pe Fiul/Servitorul Său, Isus”… Pentru „fiu” și „slujitor” avem același cuvânt, pais, în limba greacă… În sinteză, Isus este Fiul lui Dumnezeu, pentru că este slujitorul fraților…

„L-a slăvit pe El”, adică ceea ce s-a întâmplat în olog, este Dumnezeu care L-a slăvit pe Isus…

Acel Isus „pe Care voi L-aţi predat şi L-aţi tăgăduit în faţa lui Pilat, care găsise cu cale să-L elibereze”. Adică tocmai acel Isus pe care L-ați omorât… Așadar, centrul este Crucea!

„L-a slăvit pe Fiul Său făcându-l să umble pe acest olog”… Pentru că noi am început să umblăm când am descoperit felul în care Dumnezeu ne privește prin/în Fiul…

În ce fel ne privește Dumnezeu în Fiul Său?

Fiul Și-a dat viața pentru noi – frații Săi – care-L ucideam… Și ni L-a revelat pe Tatăl, care este iubire fără limite… Fiul, pe cruce, s-a slăvit deplin, la fel ca Tatăl… Iar acest olog care s-a vindecat – pentru că s-a simțit privit într-un anume fel și iubit – aceasta este slava lui Dumnezeu, prin/în slujitorul Isus!

Este ologul care învie, tot la fel cum Isus a înviat: se folosesc aceleași cuvinte; pentru că ceea ce I s-a întâmplat lui Isus – Întâiul născut – ni se întâmplă fiecăruia dintre noi…

Apoi Petru ne oferă o scurtă sinteză a atributelor lui Isus, spunând mai întâi „Voi L-ați judecat, osândit, deși Pilat dorea să-L elibereze”… Așadar, este Cel pe care L-am omorât noi…

El este „Cel sfânt şi drept”…

„Sfânt” înseamnă Dumnezeu… Isus a fost recunoscut ca Dumnezeu, tocmai pe cruce, de către tâlhar: e singura dată când Isus e numit Dumnezeu în Evanghelia după Luca… Al doilea tâlhar îi spune primului: „Tu – care ești condamnat la aceeași pedeapsă – nici nu te temi de Dumnezeu? Tu știi că Isus este Dumnezeu, pentru că se lasă condamnat cu aceeași pedeapsă a ta, cea de blestemat pe cruce; pentru că El este solidar cu tine printr-o iubire mai tare decât moartea”… Din această cauză este Dumnezeu!

Al doilea atribut este „drept”… Centurionul – comandantul plutonului de executare a pedepsei – a spus: „Cu adevărat acest om era drept”… În spatele acestei afirmații avem o aluzie: că dreptul nu este acel om căruia îi merg toate bine… Dreptul este cel care ia asupra Sa nedreptatea lumii… De fapt, întotdeauna cei nevinovați sunt prigoniți „de justiție”, adică, mai bine zis „pentru dreptate”… Și avem o diferență între „pentru dreptate” și „de dreptate/justiție”…

„Și aţi cerut să vă dăruiască un bărbat ucigaş” (Și ați grațiat un asasin)… Rezultatul răului nostru este grațierea de moarte: l-au grațiat pe Baraba…

În Evanghelia după Luca, Baraba este acea persoană care-l reprezintă pe fiecare om, pentru că „bar-abba” înseamnă „fiul tatălui”… Să nu uităm că Faptele apostolilor trebuie citite împreună cu „Evanghelia după Luca”…

„Bar-abba” era numele care se dădea fiilor care erau ai nimănui, căci oricum au un tată, și înseamnă „fiul tatălui”…

În Lc. 23, 19-25 de două ori ni se spune că Baraba era rebel; că era fiul nimănui, fratele nimănui, criminal, răzvrătit și în temniță… Așteptându-și moartea…

Baraba reprezintă condiția/starea umană: noi suntem fiii nimănui; venim din nimic și mergem în nimic; nu suntem frații nimănui („să scape cine poate” și „Fiecare să se gândească la sine”); deja i-am ucis pe ceilalți… Deoarece pentru noi, „ceilalți” nu sunt alții cu care noi să trăim în comuniune, ci pentru noi, alții sunt „rivalii”, „dușmanii” sau „cei care trebuie să ne dea ceva”… Nu-i văd ca fiind frați de iubit…

Judecând așa, așteptăm doar să murim toți… Căci toți vom avea soarta lui Baraba…

Isus – care este Fiul Tatălui – s-a făcut fratele tuturor; și a murit în locul lui Baraba, care ne reprezintă pe noi toți…

v. 15

¹⁵ Voi l-ați ucis pe cel care conduce la viață, dar Dumnezeu l-a înviat din morți pe acesta căruia noi îi suntem martori.

În acest loc ni se spune cine este Isus: „Cel care ne conduce la începutul vieții (Începătorul vieţii)”… În limba greacă este un singur cuvânt „Cel care ne conduce la început”…

Ce a făcut Isus?

El a trăit ca fiu și frate… Și trăind astfel, ne-a re-condus la Tatăl, care este Începutul vieții, astfel încât și noi să putem fi fii și frați. Iar viața înseamnă să fim fii și frați; căci dacă nu accepți să fii fiu și frate, ești mort; nu exiști și-i omori pe alții…

„Pe cel care e începutul vieții, voi L-ați omorât”…

„Însă Dumnezeu L-a înviat din morţi”…

De ce?

Pentru că în timp ce noi I-am luat viața (din ignoranță); El și-a dat viața pentru noi, care L-am ucis…

El știind că ne-am comportat așa din ignoranță, și-a dat viața pentru noi. Și tocmai astfel ne-a condus la principiul/izvorul vieții. Principiul vieții este iubirea fără condiții (necondiționată).

Pentru că o iubire care impune condiții se numește egoism și este sfârșitul vieții.

Isus este definit ca „principiu/început al vieții”; este Cel care ne conduce la Început, la Izvor… Și ne conduce pe toți la Izvor prin cruce, adică tocmai pentru că L-am omorât… Deoarece pe cruce ne arată iubirea Sa necondiționată.

„Și din această cauză a înviat. Și noi suntem martori!”

Martori a ce? A faptului că El a murit pentru noi, căci și noi L-am trădat, L-am părăsit, la fel ca toți ceilalți ucenici… Iar El Și-a dat viața pentru noi. Și acest fapt l-am priceput…

Din această cauză noi mărturisim această iubirea a Sa și altora. Căci aceasta este singura posibilitatea de viață pentru toți oamenii… Și este sensul Bisericii: ea este fraternitatea deschisă tuturor.

Cuvântul „mărturisitor” – care în limba greacă înseamnă „martir” – înseamnă „un om care-și amintește”… Altfel spus, noi Îi purtăm în inimă – căci trăim prin amintirile pe care le avem în inimă – pe El care ne-a iubit așa; și noi Îl iubim și, prin urmare, trăim ca El, și suntem martorii Săi, ai acestei iubiri. Suntem egali cu El. Acesta este martorul!

Mărturia este fundamentul/temelia întregii culturi umane, căci toate câte le știm și le avem, de la artă la filozofie, tradiții și până la viață… De ce le avem? Pentru că cineva ni le-a transmis; ni le-a mărturisit… Noi trăim prin mărturie…

Dacă mărturia este falsă, e un șarpe, ne ucide… Dacă este adevărată, este viață!

Până la urmă, un om este chemat să mărturisească faptul că viața sa să fie oglindire a ceea ce el este… Dacă suntem transparenți, până la urmă toți suntem fiii lui Dumnezeu.

v. 16

¹⁶ Prin credința în numele lui, [omul] acesta, pe care îl vedeți și îl cunoașteți, a fost întărit; numele [lui Isus] și credința în el i-au dat acestuia vindecarea deplină înaintea voastră a tuturor.

Se vorbește despre „credinţa în numele Lui”…

Credința înseamnă încredere; iar omul trăiește prin încrederea primită și acordată… Dacă nu, nu poate trăi… Dacă nu crezi că acoperișul casei a fost făcut destul de solid ca să nu cadă, nu poți trăi… Dacă nu ai încredere că în mâncare n-a fost pusă otravă, nu poți trăi…

Noi trăim prin încrederea primită… Pentru că dacă alții ne-au dat încredere, avem încredere… Acolo unde nu este încredere, este imposibil să se trăiască…

Încrederea nu înseamnă „încredere oarbă”; în limba ebraică acest termen indică o realitate care este stabilă, pe care te poți baza… Suntem întemeiați pe posibilitatea ca un om să spună adevărul, nu doar minciuna… Și atunci putem trăi…

Aici se vorbește „în numele”… Numele înseamnă persoana…

Încrederea este într-o persoană, încrederea nu este o doctrină… Niciodată nu trebuie să credem doctrinelor, chiar dacă uneori au o umbră de adevăr…

Persoana este adevărată; realitatea este adevărată…

Doctrina ne ajută să înțelegem câte ceva: ne iluminează, ca noi să avem încredere…

În acest loc „numele” este scris cu literă mare: este Numele, este Izvorul oricărui alt nume; este însuși Dumnezeu… Dumnezeu, care este începutul vieții, care este Tatăl tuturor, care-i iubește pe toți, iar Fiul ni L-a revelat…

Numele Său l-a întărit pe olog… Cuvântul „a întări” are legătură cu credința, care ne dă fundamentul (stabilitatea)…

În Biblie este tradus: „i-a dat lui întregirea aceasta a trupului”, dar are „întreaga moștenire”: cel pe care-l vedeți, acest fost olog este întreaga moștenire…

Ce este moștenirea? Este partea care ni se cuvine de la Tatăl… Moștenirea care i se cuvinte fiecărui om este să fie om liber, care stă în picioare, care știe să salte (să danseze), să cânte, să intre în Templu, împreună cu alții, să-L laude pe Dumnezeu, a omului care, în sfârșit, nu este rob, care, în sfârșit, stă înaintea altora și-i știe privi în mod diferit pe alții, și știe iubi așa cum este iubit… Aceasta este deplina moștenire care ni se cuvinte…

Această minune este semnul acestei moșteniri care i se cuvine fiecărui om, pentru a fi om după chipul lui Dumnezeu…

„Înaintea voastră, a tuturor”… Și noi, ascultând – povestirea ne reprezintă aceeași scenă – vedem întreaga moștenire pe care Dumnezeu vrea să o dea fiecăruia dintre noi.

Din acest moment Petru va schimba rosirea și va vorbi „Vouă, fraților”…

Ce avem de zis?

Ne oprim aici, subliniind că aceasta este întreaga moștenire pe care Dumnezeu dorește să ne-o dea: acea trecere de la moarte la viață, care s-a produs în olog…