În Numele lui Isus trimis să vă binecuvânteze pe voi, îndepărtându-l pe fiecare de răutățile sale.
Petru interpretează minunea întâmplată cu ologul: cauza este credința în Numele lui Isus, Cel care Și-a dat viața pentru noi, care ne-am lepădat de El și L-am răstignit. Ceea ce i s-a întâmplat ologului este semnul cunoașterii că ceea ce i-a făcut ologului ne face și nouă: din persoane excluse, blocate și sclave, ajungem să intrăm prin „Poarta Frumoasă” liberi, săltând și lăudându-L pe Dumnezeu…
Ps. 102 (103)
Psalmistul cântă mila Domnului care intervine și vindecă toate bolile care ne țin pe marginea prăpastiei… Cu mâna Sa Dumnezeu ne apără și nu ne lasă să cădem în prăpastie. Prin vindecarea pe care Dumnezeu o înfăptuiește prin Petru și Ioan, înțelegem mai bine semnificația mântuirii.
Oferim o sinteză a catehezelor anterioare…
Am prezentat prima minune săvârșită de Biserică după Înălțarea lui Isus: este vindecarea ologului, a omului care nu poate umbla, care stă la „Poarta Frumoasă”, nu poate intra în Templu, este exclus, depinde în totalitate de alții… Nu se poate mișca…
Una dintre primele minuni săvârșite de Isus, în care ne spune motivul minunilor, și care va stârni discuții, vizează tot un slăbănog… Isus ne spune motivul pentru care vindecă slăbănogul: „Ca să știți că Fiul omului are puterea de a ierta păcatele”… Iar puterea iertării este puterea lui Dumnezeu.
De ce a nu umbla este semn al păcatului? Este „semn”, pentru că a nu umbla fizic, nu e un păcat… Păcat e a nu umbla (înainta) „în interior”…
Omul nu-i ca animalul care este ghidat de instinct, și mereu știe ce face…
Omul e cineva care călătorește mereu, pentru că este „dorință după fericire”… Iar fericirea este iubire. Iar iubirea niciodată nu se termină… și este un drum constant… Un drum care va dura în veșnicie, chiar și după moarte…
Pentru un om care este blocat în interior, în iubire, și nu se poate mișca în interior (nu poate crește în iubire), blocajul său este adevăratul păcat…
Minunea omului care, în sfârșit, este deblocat, putând intra în Templu, cântând și lăudându-L pe Dumnezeu – el care era exclus din Templu și de la toate – este semnul omului care s-a deblocat în interior.
Toți s-au mirat de această minune. Prin urmare, Petru le explică originea acestei minuni… Mai întâi de toate, spune că nu este o minune pe care a făcut/au făcut-o el și Ioan; nu este lucrarea noastră, deci nu ne priviți pe noi… Ceea ce am făcut prin minune, este ceea ce Dumnezeu a făcut pentru a-L preamări pe slujitorul Său Isus, de care voi v-ați lepădat… Voi v-ați lepădat de El „care este sfânt” – adică Dumnezeu – și este drept; și ați grațiat un asasin… Altfel spus, originea acestei minuni este crucea lui Isus! Este glorificarea crucii, pentru că pe cruce Isus a luat asupra sa răul lumii: iată că gloria lui Dumnezeu constă în a ne elibera de păcat, adică este învierea noastră și învierea lui Isus…
Petru și Ioan sunt martorii învierii lui Isus… Credința în Isus a dăruit această vindecare totală, ne spune textul grec, ba mai mult, ne-a dat această „moștenire globală”… Căci adevărata moștenire a fiilor lui Dumnezeu constă în a putea umbla, în a fi fii liberi.
Ne-am oprit, subliniind că această mântuire vine din Numele lui Isus… Acum să ascultăm partea a doua a discursului lui Petru, în care vrea să tragă concluziile…
Se citește F.Ap. 3, 17-26
17 Și acum, fraților, știu că din neștiință ați făcut aceasta, la fel ca și conducătorii voștri, 18 dar Dumnezeu a împlinit astfel ceea ce promisese de mai înainte, prin gura tuturor profeților, că Unsul său va suferi. 19 Așadar, convertiți-vă și întoarceți-vă pentru ca păcatele voastre să fie iertate 20 ca să vină timpuri de mângâiere de la Domnul și să-l trimită pe cel ce v-a fost hotărât de mai înainte, pe Cristos Isus, 21 pe care cerul trebuie să-l primească până în timpurile restabilirii tuturor lucrurilor despre care a vorbit Dumnezeu prin gura sfinților săi profeți din veșnicie. 22 Căci Moise a spus: Domnul Dumnezeul vostru va ridica pentru voi, dintre frații voștri, un profet ca mine; voi să-l ascultați în toate câte vi le va spune. 23 Oricine nu va asculta de acel profet va fi stârpit din popor. 24 Dar și toți profeții, începând de la Samuel și de la toți cei care au vorbit, au vestit și aceste zile. 25 Voi sunteți fiii profeților și ai alianței pe care Dumnezeu a încheiat-o cu părinții voștri când i-a spus lui Abraham: Prin descendența ta vor fi binecuvântate toate națiunile pământului. 26 Înviindu-l pe Fiul său, Dumnezeu l-a trimis mai întâi la voi ca să vă binecuvânteze și fiecare să se întoarcă de la răutățile sale”.
Structura discursurilor făcute de Petru la Ierusalim este mereu aceeași, având un centru: se întâmplă ceva. Petru explică faptul întâmplat, notând că are loc minunea, grație crucii lui Cristos, Cel pe Care voi L-ați omorât, dar pe care Dumnezeu L-a înviat…
Apostolii pornesc de la experiența pe care ei au avut-o: pe acel om, în care ei și-au pus multe speranțe, L-au văzut răstignit. Apoi au crezut că Răstignitul a fost părăsit de toți, chiar și de Dumnezeu, prin urmare, n-are nicio valoare… Însă, nu! El ne mântuiește, tocmai pentru că este răstignit… Prin această explicație, dorește să-i ajute să priceapă faptul că Isus a murit pe cruce, luând asupra Sa răul (păcatul) nostru, într-un asemenea mod în care ne eliberează de rău și dezleagă dorințele noastre bune.
Când le vorbesc celor din Ierusalim care L-au văzut răstignit, întotdeauna le spun: „Cel pe care voi L-ați răstignit, acela este Domnul”; dar când Pavel le vorbește celor din Atena (sau din alte locuri), care nu L-au văzut răstignit, nu pornește de la faptul că L-au răstignit pe Cel care a făcut numai bine și pe Care Dumnezeu L-a preamărit, ci de la marile dorințe ale omului: bucuria, fericirea, viața și învierea…
Însă, deoarece aceste dorințe sunt blocate de rău/păcat, întotdeauna ei propun discursul convertirii…
Reluăm discursul de la v. 17. După ce a spus: „Cel pe care L-ați răstignit, El este mântuirea”, Petru subliniază că motivul pentru care L-am răstignit este doar ignoranța. Și totuși, în ignoranța noastră Dumnezeu a înfăptuit istoria mântuirii… Prin urmare, ce ne rămâne de făcut? Să ne convertim! De ce? Pentru că „Acesta este profetul despre care a spus Moise: „Ascultați-L pe El”. Și este profetul definitiv…
Dacă-L ascultați, sunteți mântuiți; dacă nu-L ascultați, nu mai aveți viață…
Apoi continuă să explice că toți profeții și toate Scripturile n-au vorbit despre nimic altceva decât despre aceste zile, care acum se adeveresc, se împlinesc pentru noi…
Iar aceste zile de mântuire sunt, mai întâi de toate „pentru voi” (pentru iudei), și apoi „pentru tot poporul”… Așadar, la final vorbește despre mântuirea lui Israel și a întregii lumi. O mântuire care este legată de convertirea noastră. Iar convertirea este legată de ieșirea din ignoranță (necunoaștere)…
Prima temă este neștiința (ignoranța/inconștiența) care este principiul/începutul tuturor relelor.
vv. 17-18
17 Și acum, fraților, știu că din neștiință ați făcut aceasta, la fel ca și conducătorii voștri, 18 dar Dumnezeu a împlinit astfel ceea ce promisese de mai înainte, prin gura tuturor profeților, că Unsul său va suferi.
În v. 17 ni se prezintă motivul morții lui Isus: „Din neştiinţă aţi făcut rău”… Acesta e și motivul pe care-l invocă și Isus când este pe cruce: „Tată, iartă-i că nu știu ce fac” (Lc. 23, 34).
De obicei, pentru noi „neștiința” este o scuză… E adevărat că e o scuză, însă inconștiența este originea tuturor relelor, deci nu este o scuză… Căci adevăratul rău constă în a nu ști/cunoaște răul pe care-l faci… Pentru că dacă omul ar ști că e un rău, nu l-ar face… Prin urmare, răul întotdeauna îl facem din cauza inconștienței (a neștiinței)…
Regimurile totalitariste n-au făcut răul, pentru că au crezut că e rău, ci din neștiință… Ei erau convinși că fac binele…
În zilele noastre suntem manevrați, manipulați de mass-media, astfel încât conștiința este ceea ce ne spun alții, neștiința este și mai suverană… Prin manipulare putem lăuda tot răul înfăptuit în lume, crezând că este un bine, pentru că toți ne spun că este un bine…
Cel puțin în trecut exista o conștiință directă – experiența – dar acum nu mai există experiența, ci există doar lumea virtuală, iar ceea ce alții ne spun este singurul adevăr care există…
Să fim atenți la problema „neștiinței” – adică la faptul că omul nu știe cântări/judeca acțiunile pe care le face – care este cel mai grav lucru (păcat)…
În zilele noastre ascultarea/supunerea nu mai este o virtute, căci mulți au comis crime în timpul regimurilor totalitariste, scuzându-se că nu au făcut nimic rău, ci doar au pus în practică un ordin…
În timpul nostru, nici nu mai există ordine, ci există persuasiune – un ordin interiorizat – iar tu acționezi în totalitate în mod iresponsabil, înfăptuind cele mai mari dezastre din lume, trăind în nedreptate. Ceea ce este un lucru teribil.
În zilele noastre, adevăratul terorism este înfăptuit prin ideologii. În ce fel? Se aleg cuvintele fundamentale juste, care dau viață și care exprimă acele aspecte pe care fiecare om le dorește: libertate, iubire, dreptate, pace, bunăstare; apoi sunt golite de semnificația lor adevărată și sunt umplute cu alte conținuturi…
Spre exemplu, libertatea, în loc să fie cea prin care omul este eliberat de egoism și de vicii, în zilele noastre înseamnă că omul trebuie să se simtă liber să fie egoist și să aibă orice viciu… La fel iubirea: știm ce este, privind filmele care ni se propun. Dar nu aceea este iubirea!
Din această cauză noi ne convingem că acele cuvinte, care sunt mai fundamentale decât aerul și pâinea, ar avea această semnificație pe care ne-o propune mass-media, pe când mass-media ne propune semnificația lor mincinoasă…
Această tehnică mincinoasă deja a fost folosită de șarpe în „dialogul” cu Adam și Eva, când le-a spus: „Veți fi ca Dumnezeu”… Pentru că omul vrea să fie ca Dumnezeu. Însă șarpele i-a mințit, căci cine este Dumnezeu? Șarpele le-a spus că El este invidios, gelos, vrea să le aibă El pe toate… Atunci omul vrea să fie precum acest Dumnezeu…
Să fim atenți la neștiința care ne face iresponsabili de acțiunile pe care le facem…
Dacă la știri sunt prezentate mereu delicte/ crime grave, până la urmă un om ajunge să le facă, pentru că spune: „Cel puțin apar pe micul ecran”… Ceea ce privim ne intră în minte…
Dacă ați vedea un om ucis pe viu, ați fi dezgustați și n-ați dormi câteva luni… Însă pe micul ecran vedem multe crime, chiar detaliat, iar omul merge liniștit să repete ceea ce a văzut, căci știe cum se face… Deoarece imaginile pe care le vedem lucrează în interiorul nostru și ne sugerează că putem face așa după cum am văzut… Imaginile ne inspiră mecanisme care ne conduc la delir, la nebunie… Și modelele de viață propuse, și stilul de viață propus, și moda ne inspiră aceste lucruri…
Trebuie să fim atenți! Apocalipsa 13 vorbește despre fiară…
Există o necunoaștere produsă de propagandă… Apostolul Ioan vorbește de „semne”, printre care cel de-al doilea semn este fiara care vine din mare… În realitate, fiarele sunt două. Una stă pe pământ și-i invită, îi îndeamnă pe toți oamenii să cinstească fiara care vine din mare. Și așa este descrisă: „Şi toată stăpânirea celei dintâi fiare ea o pune în lucrare, în faţa ei. Şi face pământul şi pe locuitorii de pe el să se închine fiarei celei dintâi, a cărei rană de moarte fusese vindecată. Şi face semne mari, încât şi foc face să se pogoare din cer, pe pământ, înaintea oamenilor, și amăgeşte pe cei ce locuiesc pe pământ prin semnele ce i s-au dat să facă înaintea fiarei, zicând celor ce locuiesc pe pământ să facă un chip fiarei care a fost rănită cu sabia şi a rămas în viaţă. Şi i s-a dat ei să insufle duh chipului fiarei, ca chipul fiarei şi să grăiască, şi să omoare pe toţi câţi nu se vor închina chipului fiarei. Şi ea îi sileşte pe toţi, pe cei mici şi pe cei mari, şi pe cei bogaţi şi pe cei săraci, şi pe cei slobozi şi pe cei robi, ca să-şi pună semn pe mâna lor cea dreaptă sau pe frunte. Încât nimeni să nu poată cumpăra sau vinde, decât numai cel ce are semnul, adică numele fiarei, sau numărul numelui fiarei” (Apoc. 13, 12-17).
Nu comentăm acest text, dar lucrurile sunt clare…
„Necunoașterea” nu-i doar cea a „celor răi”, ci și a „celor buni”. Spre exemplu, Iacob și Ioan, care sunt doi ucenici, dintre care unul este cel pe care Isus îl iubea, cer un foc din cer peste samaritenii care nu L-au primit pe Isus (cf. Lc. 9, 51)… Și este prototipul tuturor cruciadelor: din iubire pentru Cristos se dorește uciderea celorlalți… Din „iubire” se face exact opusul; dar nu din iubire, ci din neștiință! Ei cred că a ucide este iubire; cred că așa Îi aduc cult lui Dumnezeu…
Evanghelia este o „logoterapie”, este un Cuvânt care ne vindecă de neștiință! Pentru că privindu-L pe Isus, pus pe cruce ca un hulitor, pus pe cruce de puterea religioasă, politică și teologică, ne vine suspiciunea că puterea politică, religioasă și teologică nu sunt conștiente de ceea ce spun… Fiecare putere întotdeauna este inconștientă, pentru că, dacă puterea nu elimină conștiința altora, nu-și poate exercita puterea; dacă i-ar scoate din necunoaștere, puterea ar trebui să slujească. Dar cine vrea să slujească?
Totuși, toate acestea nu anulează planul lui Dumnezeu, ci „Dar(cred că ar trebui șters) Dumnezeu a împlinit astfel cele ce vestise dinainte prin gura tuturor proorocilor, că Cristosul Său va pătimi” (v. 18).
Cu alte cuvinte, în răul pe care noi îl facem prin neștiință, există Unul care nu este inconștient, care nu face răul. Iar Cine nu face răul este Cel care ia răul asupra Sa: este Mielul lui Dumnezeu care ia asupra Sa păcatul lumii…
În neștiința noastră Dumnezeu lucrează folosind răul pe care-l facem, dar El nu vrea răul, și, până la urmă, noi împlinim planul Său…
În F.Ap. 4, 26, când Petru va fi în temniță, va pricepe: „E adevărat ceea ce I s-a întâmplat lui Isus: Ridicatu-s-au regii pământului şi căpeteniile s-au adunat laolaltă împotriva Domnului şi împotriva Unsului Lui… Ca să facă toate câte mâna Ta şi sfatul Tău mai dinainte au rânduit să fie” (F.Ap. 4, 26.28). Altfel spus, Domnul se folosește de răul nostru – noi Îl ucidem – pentru a face binele Său: Își dă viața pentru noi și așa demască răul, ca fiind rău…
Crucea lui Isus este locul în care se termină neștiința și putem cunoaște cine este Dumnezeu… El ne iubește exact astfel, dându-Și viața pentru noi… Putem deveni conștienți de răul nostru: răul nostru face așa cu toți fii omului: îi răstignește…
vv. 19-21
19 Așadar, convertiți-vă și întoarceți-vă pentru ca păcatele voastre să fie iertate 20 ca să vină timpuri de mângâiere de la Domnul și să-l trimită pe cel ce v-a fost hotărât de mai înainte, pe Cristos Isus, 21 pe care cerul trebuie să-l primească până în timpurile restabilirii tuturor lucrurilor despre care a vorbit Dumnezeu prin gura sfinților săi profeți din veșnicie.
Înaintea crucii vedem răul pe care-l facem, dar observăm și iubirea cu care suntem iubiți. Prin urmare, putem concluziona că e posibil să ne convertim. Așa se termină minciuna și neștiința. Prin urmare, e posibil să ne schimbăm mintea…
„A se converti”… În acest loc înseamnă să ne schimbăm mentalitatea. În alte locuri înseamnă „să schimbăm direcția”.
Versetul ne sugerează că, în sfârșit, putem să ne schimbăm mentalitatea și să ne reîntoarcem.
Schimbarea mentalității este necesară în vederea iertării.
Dumnezeu este iubire, iar înaintea iubirii cunoaștem egoismul nostru și atunci putem spune: „Am greșit!”
Până când un om spune: „Am făcut bine, n-am greșit”, nu poate fi iertat… Dacă un om spune că e just ce a făcut și că n-a făcut nimic rău, doar a înșelat, și a făcut toate păcatele, dar se scuză că n-a făcut nimic rău… înseamnă că nu vrea iertarea. Pentru că iertarea este a păcatului, a răului recunoscut ca păcat. A răului pentru care ne este rușine… Pentru că, până când nu ne rușinăm de răul pe care-l facem, continuăm să-l facem… Pentru că răul este rușinos, face rău… Tocmai pe crucea Dreptului este demascată toată stupiditatea și obscenitatea răului…
În a recunoaște răul/păcatul și în a ne schimba mentalitatea avem iertarea. Păcatul este iertat, îndepărtat… Și devine locul în care suntem conștienți de o iubire mai mare: „Cine va iubi mai mult? Cel căruia i-a fost iertat mai mult!”
În pilda fiului risipitor, doar înaintea iubirii Tatălui avem posibilitatea să devenim conștienți de propriul păcat… Totuși, niciunul dintre cei doi fii nu dă semne că a înțeles iubirea Tatălui… Pilda n-are final: nu știm dacă fiul mare a intrat la sărbătoare și nici dacă fiul mic a înțeles sensul sărbătorii…
Este fundamental să înțelegem greșeala pe care o facem; să înțelegem că nu greșeala are ultimul cuvânt, ci iertarea lui Dumnezeu, căci El este iubire; și, prin urmare, să ne convertim…
Astfel cunoaștem cine este Domnul, dar și adevărul nostru: suntem persoane care nu sunt obligate să trăiască în necunoaștere și în stupiditate… Mai mult, noi am fost creați pentru bine și bunătate, pentru dorința după frumos și bun. Și, astfel, în sfârșit, găsim frumosul, binele. Dar mai înainte este nevoie să recunoaștem răul; după cum pentru a face o terapie, mai înainte este nevoie de un diagnostic corect…
După iertare urmează „vremuri de uşurare, răcorire, mângâiere”…
Cuvântul „ușurare” poate fi explicat prin gestul suflării în supa fierbinte pentru a o răci…
Viața noastră este foarte încinsă, fierbinte, chinuită, blestemată, osândită?
După iertare, în această viață experimentăm o uşurare, o răcorire, o mângâiere…
„Ușurarea” este acea mângâiere pe care Dumnezeu ne-o oferă, o mângâiere datorită căreia viața devine frumoasă… Încă nu este împlinirea pe care o vom avea la punctul sosirii, însă această mângâiere ne ajută să umblăm aici pe pământ pe o cale diferită, pe un drum care nu mai este cel al păcatului, al egoismului, ci este al iubirii… Și aceasta este ușurarea, alinarea, mângâierea, care deja înseamnă viața veșnică, prezentă acum și aici…
Ușurare interioară înseamnă că nu te mai simți blocat și închis în tine, ci că trăiești cu seninătate… În așteptarea „restaurării” – apocatastazis, în limba greacă – referindu-se la timpul în care toate vor fi așa cum erau la început… Se referă la întoarcerea Domnului, atunci când Cristos care vă este rânduit, Se va întoarce…
Între timp, El rămâne în cer… Dar când va veni pe pământ?
„Când va veni Domnul?” este întrebarea…
Noi suntem martori ai războaielor, ai nedreptăților… Și ne întrebăm: „De ce le permite Dumnezeu? Când va interveni Domnul?”
Să răsturnăm această întrebare… Dumnezeu ne întreabă: „Când vă veți opri să vă mai prostiți? Când vă veți opri din a purta războaie, din a vă omorî, din a lupta unii împotriva altora? Când veți înceta să mai creați această nedreptate, această minciună; din a practica un joc de interese care distruge lumea? Când veți termina cu toate relele? Căci n-ați fost creați să faceți răul…”.
Când se va întoarce Domnul?
Când Îl vom lăsa să se întoarcă!
Între timp, în istorie, toți sărmanii răstigniți sunt El.
Iar dacă-i privim pe sărmani și-i considerăm ca fiind Domnul nostru, încetăm să mai facem răul, și ne însușim un alt mod de a trăi istoria/viața. În acest ultim caz, Domnul vine. El vine pentru că-L lăsăm să intre… Pentru că El este „Cel care vine”…
Răbdarea lui Dumnezeu nu înseamnă că El este indiferent/nepăsător… În cel de-al doilea război mondial au fost omorâți peste 50 de milioane…
Unde era Dumnezeu?
Acei 50 de milioane de uciși sunt El…
Iar El ne întreabă: „Tu, omule, unde erai?” („Adame, unde erai?”) „Tu, omule, faci aceste rele. Când te vei potoli? Când vei înceta să faci răul?”
Răbdarea lui Dumnezeu ne îndeamnă la convertire. El așteaptă ca toți să cunoaștem adevărul și să fim mântuiți…
Singura intervenție a lui Dumnezeu este cea de a ne dărui conștiința răului făcut de noi, iertarea, ușurarea, și curajul de a face fapte bune.
Când se va întoarce Domnul?
Când vom înceta să facem răul.
Apostolul Petru spune că toată lumea este ca mai înainte, în ciuda faptului că Isus a murit, toate sunt așa cum erau de la început („Şi vor zice: Unde este făgăduinţa venirii Lui? Că de când au adormit părinţii, toate aşa rămân, ca de la începutul făpturii”, 2Pt. 3,4). Apoi se întreabă: „Unde este făgăduința lui Dumnezeu?”. Și continuă: Să nu uităm un lucru, că pentru Dumnezeu 1000 de ani sunt ca o zi, și o zi este ca 1000 de ani. Altfel spus, „1000 de ani” prin răbdarea Sa infinită sunt ca o zi; dar și o zi în care ne facem rău, pentru iubirea Sa infinită sunt 1000 de ani lungi de tortură teribilă… Dar El așteaptă ca noi să ne convertim… Prin urmare, timpul (timpul lăsat vieții noastre) este pură milă a Domnului… A Domnului care ne cheamă să trăim mila…
„Domnul nu întârzie cu făgăduinţa Sa, după cum socotesc unii că e întârziere, ci îndelung rabdă pentru voi, nevrând să piară cineva, ci toţi să vină la pocăinţă” (2Pt. 3,9).
Răbdarea lui Dumnezeu este pătimirea Sa, care continuă în istorie: crucea este răbdarea Sa… Căci El rămâne pe cruce cu toți cei pe care-i răstignim. Când îl răstignim pe vreun om, tot El este răstignit…
vv. 22-23
22 Căci Moise a spus: Domnul Dumnezeul vostru va ridica pentru voi, dintre frații voștri, un profet ca mine; voi să-l ascultați în toate câte vi le va spune. 23 Oricine nu va asculta de acel profet va fi stârpit din popor.
Textul este un citat din Deut. 18, 15-20, în care Moise a prezis venirea unui profet (a profetului definitiv), îndemnându-ne să-L ascultăm, iar cine nu-L va asculta, va fi nimicit.
Isus e acest profet: cine astăzi Îl primește pe El, este mântuit…
De ce trebuie să-L primim pe El?
El este Fiul… Dacă eu primesc Fiul, înseamnă că recunosc că Dumnezeu este Tată, iar eu sunt frate… Și acesta este mântuirea.
Din această cauză Isus este profetul definitiv, căci este Fiul. Iar Fiul ne spune adevărul lui Dumnezeu, adică faptul că este Tată și adevărul nostru, adică faptul că suntem fii și frați. Tocmai ascultarea acestui adevăr și respectarea lui este mântuirea fiecărui om. Căci dacă un om nu trăiește ca fiu și frate, se ucide pe sine, îi ucide pe alții… Nu Dumnezeu îl nimicește, ci el se nimicește pe sine și pe alții…
Între-adevăr, trebuie să-L ascultăm pe Isus…
Dacă vom citi Evanghelia, vom afla că Isus este Fiul care se face fratele tuturor pierduților, al rătăciților, pentru că pe toți îi iubește cu iubirea Tatălui.
Dacă-L ascultăm pe Isus, fiecare pierzanie devine mântuire… Omul se întoarce la conștiința binelui, a iertării și a vieții noi. Dacă nu, omul continuă să trăiască în neștiință și continuă să facă răul, înmulțindu-l…
Să am această cunoaștere: că mântuirea este prezentă „astăzi”, atunci când eu Îl ascult pe El… Dacă-L ascult, astăzi este mântuirea… Până când nu-L voi asculta, nu voi avea mântuirea, ci voi continua în pierzania mea…
Ascultarea Fiului este fundamentală…
Fiul vorbește în inima noastră prin toate sentimentele și dorințele pozitive pe care le avem: de a fi iubiți (că și Tatăl vrea să fie iubit) și de a iubi (pentru că suntem fii care răspund iubirii cu iubire, iubind frații și pe Tatăl)…
Și este singura viață posibilă; cealaltă viață este în totalitate blestemată, nimicită…
„Nimicirea”, la urma urmei, este auto-nimicirea noastră…
Mântuirea este ascultarea adevărului care ne face liberi; ascultând minciuna, stăruim în moarte și devenim tot mai robi…
Necunoașterea se naște din neascultarea Cuvântului…
Necunoașterea (ignoranța) se naște din „ascultarea diferențiată”: dacă ascultăm șarpele, dacă ascultăm minciuna, este limpede că trăim în necunoaștere… În zilele noastre trăim în minciună și în delir… E suficient să privim reclamele prezentate pe micul ecran: sunt o minciună și un delir…
Și războaiele? Ce interese se află în spatele lor? Cum se vor sfârși? Din nefericire, depind de interesele din spatele războaielor…
Războaiele nu sunt în vederea binelui… căci nu sunt o mișcare de eliberare, care se naște din popor… Ci războaiele se vor termina așa cum „noi” (puternicii lumii) vrem să se termine, în funcție de interesele „noastre” economice… Dar acest fapt este un delir care ne distruge pe noi și lumea întreagă…
Să cunoaștem aceste lucruri, să ne rugăm Domnului și să ne implicăm activ în nimicirea răului… Nu este ușor, pentru că realitatea este complexă…
E importantă ascultarea adevărului, ca să fie demascată minciuna, pentru ca, cel puțin să știm în ce direcție să ne mișcăm… Până când trăim în minciună, nu ne mișcăm spre convertire, ci doar stăruim în necunoaștere și în imbecilitate…
Din Gen. 3 până la noi, în toată lumea se trăiește similar…
vv. 24-26
24 Dar și toți profeții, începând de la Samuel și de la toți cei care au vorbit, au vestit și aceste zile. 25 Voi sunteți fiii profeților și ai alianței pe care Dumnezeu a încheiat-o cu părinții voștri când i-a spus lui Abraham: Prin descendența ta vor fi binecuvântate toate națiunile pământului. 26 Înviindu-l pe Fiul său, Dumnezeu l-a trimis mai întâi la voi ca să vă binecuvânteze și fiecare să se întoarcă de la răutățile sale”.
Concluzia este foarte frumoasă: „toţi proorocii de la Samuel şi cei câţi le-au urmat au vorbit şi au vestit zilele acestea” (v. 24). Aceste zile pe care le trăim noi, caracterizate de dezordine și de rău…
Iar noi suntem fiii profeților, ai Legământului, ai Alianței…
Ce se întâmplă în aceste zile? Ceea ce Domnul i-a făgăduit lui Avram: „Şi întru seminţia ta se vor binecuvânta toate neamurile pământului” (v. 25).
Dacă suntem fiii lui Avram și ascultăm făgăduința Domnului, Cuvântul Său, cu adevărat va fi o binecuvântare pentru noi și pentru întreaga omenire… Este descrisă mântuirea universală…
Această mântuire este mai întâi de toate „pentru voi”, adică pentru cei care L-au ucis în mod direct pe Isus…
Și „Dumnezeu, înviind pe Fiul/Servul Său, și L-a trimis întâi la voi, să vă binecuvânteze”, nu să vă blesteme…
După ce mai înainte a denunțat răul, acum le spune: „Binecuvântarea este pentru voi”, nu pentru alții; și este pentru aceste zile, nu pentru altele; tocmai pentru această situație dezastruoasă este binecuvântarea lui Dumnezeu…
Este suficient ca noi să ne îndepărtăm de răutățile noastre, pricepând că sunt un rău… și întorcându-ne să ascultăm Cuvântul lui Dumnezeu și făgăduința Sa, nu ipotezele noastre negative…
Să pricepem că făgăduința este „pentru noi și pentru toți oamenii”…
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Gabriela Neag și Cecilia Fratila