Aceasta este piatra aruncată de voi, zidarii, care devine piatra din capul unghiului…

Până acum, prima comunitate n-a avut dificultăți, însă de acum încep persecuțiile.

Prigoana va fi tema centrală din Faptele apostolilor tot astfel cum/așa cum crucea lui Isus este tema centrală în Evanghelii. Drumul ucenicilor este același drum pascal al Învățătorului: ei sunt martorii Lui. Păcatul/răul lumii, vestit de Evanghelie, se simte amenințat și reacționează. Vestitorii sunt asociați misiunii și destinului Celui pe care-L vestesc. Astfel, ei continuă mărturia lui Isus până la marginile pământului. Răul este învins de binele care ia răul asupra sa, la fel ca Mielul lui Dumnezeu (cf. Io. 1, 19).

Ps. 117 (118)

Biserica de la origini s-a folosit de textul acestui psalm, pentru a înțelege misterul pătimirii și al învierii lui Isus.

În ultima cateheză am văzut felul în care Petru, în Templu, a explicat motivul vindecării ologului, afirmând că vindecarea n-a fost meritul ucenicilor, ci ea s-a înfăptuit în „Numele lui Isus”. Apoi a explicat de ce Isus are puterea de a-l face să umble pe olog/pe olog să umble.

„A-l face să umble pe olog/ pe olog să umble” este „cifra” (icoana) adevăratei minuni a omului: ologul e simbolul omului care nu are dorințe, e imobil, blocat, exclus din Templu, exclus de toți ceilalți, este pură dependență de alții, însă, în sfârșit, este liber, saltă de bucurie, nu mai este exclus, și intră în Templu săltând (dansând)… Este simbolul omului care, în sfârșit, se reîntoarce la Dumnezeu, are acces la locul în care se simte acasă…

În timp ce Petru explică faptul că această minune este posibilă prin Isus Cristos – care a fost răstignit, și tocmai în măsura în care a fost răstignit, El a dăruit mântuirea, mai întâi Israelului, și apoi tuturor popoarelor – intervin cei care L-au răstignit pe Isus…

Acum începe persecuția apostolilor, o temă fundamentală în Faptele apostolilor.

Până acum toate le-au mers bine, dar acum și ei încep să străbată același drum al lui Isus. Dacă vestesc, și ei sunt acuzați din cauza binelui pe care-l fac și, astfel, vor fi întemnițați…

„Prigoana” va fi tema fundamentală din Faptele apostolilor, pentru că e tema care ne asociază/unește misterului lui Cristos, El fiind piatra aruncată, care va ajunge în capul unghiului.

„A-L mărturisi pe Cristos” înseamnă a fi ca El, ca El, care este Mielul lui Dumnezeu care ia asupra Sa păcatul lumii.

Se știe că, până când nu faci nimic, toate-ți merg bine, dar când faci binele, trebuie să plătești… Ei sunt acuzați din cauza binelui pe care-l fac…

Dacă doar ar face binele, fără să spună nimic, toate ar merge bine, toți ar spune că e frumos că ajută ologii să umble… Însă, deoarece(cred că ar trebui șters) Petru explică motivul minunii: iar motivul e că ologul poate umbla și poate trăi tocmai grație Celui pe care noi L-am ucis și care a știut să-Și dea viața, și că (cred că ar trebui șters)  El este Cristos Domnul, este Dumnezeu… Căci Dumnezeu nu-i cel care ne ia viața… Când Petru oferă această explicație – care este demascarea răului, a imaginii false despre Dumnezeu – răul se răzvrătește… Iar toți cei puternici, care sunt pe drumul greșit al „șarpelui” (al tatălui minciunii), îi atacă pe apostoli, la fel cum L-au atacat pe Cristos.

În acest loc începe prigonirea apostolilor…

Se citește F.Ap. 4, 1-12

¹ Pe când vorbeau poporului, au venit la ei preoții, comandantul gărzii templului și saduceii, ² înfuriați că învață poporul și vestesc în [numele] lui Isus învierea din morți. ³ Au pus mâinile pe ei și i-au aruncat în închisoare până a doua zi, căci era deja seară. ⁴ Dar mulți dintre cei care auziseră cuvântul au crezut și numărul bărbaților s-a ridicat la aproape cinci mii. ⁵ A doua zi s-au adunat în Ierusalim comandanții, bătrânii și cărturarii, ⁶ marele preot Anna, Caiafa, Ioan și Alexandru și toți câți erau din neamul arhieresc, ⁷ i-au adus în mijloc și au început să-i interogheze: „Cu ce putere și în numele cui faceți voi aceasta?” ⁸ Atunci Petru, plin de Duhul Sfânt, le-a spus: „Conducători ai poporului și bătrâni, ⁹ noi suntem cercetați pentru binele făcut unui om bolnav și cum a fost acesta vindecat. ¹⁰ Să vă fie cunoscut tuturor și întregului popor al lui Israel: în numele lui Isus Cristos Nazarineanul, pe care voi l-ați răstignit, dar pe care Dumnezeu l-a înviat din morți, în el stă acesta înaintea voastră vindecat. ¹¹ [Isus] este piatra disprețuită de voi, constructorii, care a ajuns piatra unghiulară. ¹² Și nu este în nimeni altul mântuirea, pentru că nu este nici un alt nume sub cer dat oamenilor, în care trebuie să fim mântuiți”.

Temele din aceste versete sunt foarte importante… În primele trei versete ni se prezintă arestarea lui Petru și a lui Ioan. Este pentru prima dată când și ei îndură soarta lui Isus, „care a fost arestat” de aceleași persoane. Imediat după întemnițare, în loc să se descurajeze, comunitatea a ajuns la 5000 de persoane (v. 4). Arestarea devine o sporire, nu o diminuare a comunității… În vv. 7 avem interogarea apostolilor: „Cu ce putere faceți acestea: vestiți învierea, învățați poporul, Îl vestiți pe Isus?”… Este aceeași întrebare adresată lui Isus.

În vv. 8-12 avem răspunsul: „Puterea este Numele lui Isus: piatra aruncată de zidari, a ajuns în capul unghiului”. Numai în Isus se află mântuirea pentru toți…

Temele sunt: arestarea; sporirea comunității; prigoana; cum trebuie să reacționăm față de prigoană; și mântuirea universală…

Primele trei versete vorbesc despre prigoană…

vv. 1-3

¹ Pe când vorbeau poporului, au venit la ei preoții, comandantul gărzii templului și saduceii, ² înfuriați că învață poporul și vestesc în [numele] lui Isus învierea din morți. ³ Au pus mâinile pe ei și i-au aruncat în închisoare până a doua zi, căci era deja seară.

Prigoana pentru ucenici – la fel cum a fost pentru Isus – nu este ceva neprevăzut (neașteptat), un accident neplăcut, o piedică în calea mântuirii… Și nici nu înseamnă că dacă trecem peste această piedică, învingem orice…

Prigoana este semnul fundamental al binelui. Oferim o explicație, pornind de la cuvintele lui don Milani, din Scrisoarea sa adresată capelanilor militari, care vorbeau împotriva „obiecțiunii de conștiință” în apărarea Patriei. Don Milani spune: „Pentru voi, Patria «suntem doar noi, care apărăm numai interesele noastre», împotriva tuturor intereselor din lume, căci toți ceilalți sunt considerați de voi, străini”… Așadar, ei urmăreau interesele lor… Apoi „Patria” este alcătuită din cei puternici, nu din săraci… Don Milani continuă: „Eu cunosc o altă Patrie. Mai mult, există două Patrii în lume: cea a celor puternici și cea a celor slabi; cea a opresorilor și cea a oprimaților. Patria mea e cea a celor slabi și oprimați”. Pentru că cei puternici sunt cei care stăpânesc, poruncesc, urmăresc numai interesul lor, în dauna tuturor celorlalți…

„Între voi să nu fie așa!”

Răul lumii, pe care toți îl avem în interior, cei puternici reușesc să-l facă mai bine decât toți, și ne reprezintă… Din această cauză îi luăm ca model.

Însă Isus a spus: „Fericiți, voi, cei săraci” și S-a făcut ultimul dintre cei săraci… Și asupra Sa s-a descărcat ura lumii, pentru că a demascat rădăcina, criteriul răului, care constă în stăpânirea peste alții, în egoism.

Prin faptul că Isus a vestit iubirea, s-a lovit de ura egoismului.

Prigoana este locul care arată că tu nu prigonești, că tu nu faci răul, ci că tu te comporți bine. Și dacă lucrezi bine, este limpede că învingi răul prin bine, și nu dublând răul… Ci învingi răul prin bine, până la a ști să-ți dai viața și astfel îți realizezi viața. Așa cum a făcut Isus pe cruce… Singura înfrângere posibilă a răului constă în a-l învinge prin bine, și nu prin a înmulți răul…

În aceste versete avem aceleași persoane care L-au prigonit pe Isus: „preoţii, căpetenia gărzii templului (care fac parte din clasa sacerdotală) şi saducheii (și ei fac parte din clasa sacerdotală, dar erau și bogați)”… Toți aceștia, care reprezintă puterea religioasă, puterea de gestionare a lucrurilor și puterea economică, „sunt mânioși”… Adică ei nu suportă (nu tolerează) că alți oameni sunt/oare aici nu trebuie spun „lucruri” diferite față de cele pe care le spun ei…

Căci întotdeauna puterea este intolerantă! Ori te supui puterii, ori ești eliminat de mass-media sau, dacă nu reușesc să te marginalizeze, te elimină fizic… Căci puterea nu tolerează libertatea și adevărul… Pentru că adevărul puterii este „interesul propriu, egoismul propriu”. Puterea nu cunoaște un alt adevăr… Puterea crede că Dumnezeu este cel dintâi egoist care urmărește numai profitul Său… Însă nu este așa! Pentru că Dumnezeu Și-a dat viața pe cruce, pentru a-i mântui pe oameni de acest model fals de Dumnezeu și de om…

E limpede că și ucenicii au aceeași soartă pe care a avut-o și Isus… Și o au exact în timp ce învățau poporul – în Numele lui Isus – și vorbeau despre învierea din morți…

„Nici un bine înfăptuit nu rămâne nepedepsit”, spune un proverb.

Intoleranța lor s-a manifestat pentru că apostolii învață fără să aibă autorizație, adică pentru că-și permit să vorbească liber… Pentru că cel mai rău lucru pentru putere este ca alții să fie liberi și să spună adevărul… Pentru putere poți face orice, dar până când taci, puterea nu te deranjează…

Dacă faci binele, e mai rău pentru tine, căci îl plătești… Dacă faci răul, îl plătesc alții, iar ție îți merge mai bine…

În schimb, dacă spui adevărul, provoci răul cel mai violent…

Ce învățau apostolii?

Nu teorii. Nu idei… Ci doar explicau fapta vindecării ologului; explicau motivul pentru care i-au schimbat viața… Ei l-au vindecat privindu-l și făcând cu el, așa după(de șters) cum Isus i-a privit și a făcut cu ei… Apostolii i-au transmis ologului aceeași experiență pe care ei au avut-o…

Acești doi acuzați sunt Petru și Ioan: căpetenia instituțională și căpetenia carismatică a Bisericii. Ei sunt învinuiți de puterea religioasă și civilă…

Dacă noi suntem fideli în a mărturisi adevărul, mereu vom fi acuzați… Dacă nu suntem fideli, devenim noi prigonitori (cunoaștem inchiziția, alianța „tron-altar”, care mereu continuă acolo unde se poate; ne plângem când ne prigonesc, pe bună dreptate; însă niciodată nu ne dăm seama când prigonim noi, căci ni se pare că este ceva prosper)…

Să fim atenți la cuvintele lui Isus: „Fericiţi veţi fi voi când vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind [adică nespunând adevărul] din pricina Mea… Bucuraţi-vă şi vă veseliţi…” (Mt. 5,11-12), dar nu pentru că suntem masochiști, ci pentru că suntem exact ca Isus, care s-a împotrivit răului în acest fel și l-a învins…

Fericirea ucenicului constă în a fi egal cu Domnul Său.

Apostolii învață, mărturisesc, Îl vestesc pe Isus și învierea morților… Ultima veste îi deranjează pe saduchei.

Ce vor să facă apostolii?

Să fie martori ai Învierii!

Este adevărat că ei vorbesc despre cruce, deoarece noi „am făcut-o”, adică noi L-am răstignit… Însă lucrul pe care Dumnezeu l-a făcut și care este minunat în ochii noștri este următorul: Cel pe care noi L-am răstignit – piatra aruncată de zidari – pe Acela El L-a înviat, pentru că Isus a știut să-Și dea viața și să învingă răul… Și Acesta este în capul unghiului.

Controlul pe care autoritatea (puterea) îl are asupra „cuvântului” este bine cunoscut și există și-n Biserică… Însă trebuie să fim atenți cum ne folosim autoritatea: o folosim pentru a reprima adevărul, sau pentru a ajuta să se discearnă adevărul…

Sunt două întrebuințări opuse ale autorității… În primul caz, autoritatea își arată „puterea”, prin care taie capul Botezătorului și al fiecărui om… Și este lucrul cel mai antiuman, antidivin, lucrul cel mai potrivnic lui Dumnezeu, dintre toate câte există; în cel
de-al doilea caz, își arată caritatea, căci îl ajută pe om să vadă felul în care Dumnezeu lucrează în inima sa… Acesta este discernământul…

Autoritatea ar trebui să-l ajute pe celălalt să crească în adevăr: ne referim la autoritatea părinților și a învățătorilor… Cealaltă însă nu este autoritate – „Căci între voi să nu fie așa” – ci este doar un rău, adică este doar a deține controlul, stăpânirea, astfel încât să nu-i scape nimic, astfel încât să suprime adevărul, cu orice preț…

De fapt, „pun mâna pe ei” la fel cum și pe Isus „au pus mâna”… Și-i aruncă în temniță. Dar apoi „respectă legea”, așteptând să le facă procesul a doua zi, tot la fel cum s-au comportat cu Isus în Evanghelia după Luca, deoarece nu puteau să deruleze procesul în timpul nopții… Procesul trebuia să fie la lumina soarelui, deși era nedrept… Pentru că astfel se învață minte toți, că nu se face așa: nu trebuie să facă lucruri juste…

Să vedem consecința acestei arestări a primilor ucenici…

v. 4

⁴ Dar mulți dintre cei care auziseră cuvântul au crezut și numărul bărbaților s-a ridicat la aproape cinci mii.

Imediat după ce a spus că i-a întemnițat, s-ar părea că totul se termină… În schimb, prin cuvintele „Mulţi din cei ce auziseră cuvântul au crezut”… se subliniază că este eficient cuvântul lor…

De ce?

Pentru că cuvântul lor este însoțit de mărturia lor vie: ei plătesc pentru ceea ce au spus, la fel ca Isus.

„Ascultând cuvântul, mulți au crezut”… Este importantă legătura dintre „cuvânt” și „credință”, încredere. De ce?

Dacă cuvântul este adevărat – cuvântul adevărat este cuvântul iubirii, al solidarității, al bunătății, al milei – acest cuvânt dă încredere, și-ți redă identitatea ta de fiu al lui Dumnezeu; în schimb dacă „cuvântul” este stăpânitor, mincinos, rău, un cuvânt care vrea să-l controleze pe celălalt, atunci produce neîncredere și distruge persoanele…

Dar acest „Cuvânt”, pe care ei l-au ascultat, e însuși Cuvântul lui Isus: este Cuvântul lui Isus care a făcut așa…; este cuvântul apostolilor care au făcut același lucru cu un alt om…; este cuvântul apostolilor cărora li se întâmplă așa cum I s-a întâmplat lui Isus, adică și ei trebuie să plătească pentru cuvântul vestit… În acest caz, acest cuvânt este rodnic…

E important să asociem „cuvântului” atât tot binele, cât și tot răul din om…

O jumătate din sinapsele cerebrale se nasc în primele luni de viață, grație auzului, adică ascultând cuvântul…

Dacă auzim un cuvânt bun, adevărat, iubitor, acolo e un Rai: se naște încrederea în viață, iar a trăi e frumos… În schimb, dacă auzim un cuvânt dur, rău, mincinos, se creează legături greșite și toate merg rău… Și avem nevoie de o lungă „logoterapie” – care este Evanghelia – pentru a ne vindeca…

Cuvântul este foarte important, căci tot binele și răul vin din cuvânt, atât încrederea, cât și neîncrederea…

Acolo unde există neîncredere… nu înseamnă că omul trăiește cu neîncredere, ci își pune întreaga sa încredere în idolii săi, care nu merită încredere… Altfel spus, omul se închide în sine, spunând: „Cred numai în mine”… Dar dacă el crede numai în sine, înseamnă că nu crede în nimic, căci nu mai are nicio relație, și pierde totul…

Se subliniază și numărul: 5000…

„5000” este rezultatul lui „5” x „1000”. „5” sunt cărțile Torei, iar „1000” înseamnă infinit. Numărul „5000” însemnând că sunt infinit de mulți, înseamnă și că ascultarea Cuvântului este rodnică și generează infiniți fii, fii ai Cuvântului…

În Faptele apostolilor Luca este foarte atent în a nota numărul credincioșilor. Mai întâi vorbește despre cei „Doisprezece fără unu, care erau împreună cu Maria și cu rudeniile lui Isus”, apoi ne spune că sunt „120”… La Rusalii ne spune că sunt „3000”. După ce a descris comunitatea, Luca ne spune că în fiecare zi Domnul adăuga câțiva la numărul celor mântuiți… Iar acum ne spune că sunt „5000”.

Această creștere are loc prin rodnicia/fecunditatea Cuvântului mărturisit…

Cuvântul produce această fecunditate… În primul capitol din Faptele apostolilor, când au căutat înlocuitorul lui Iuda, au spus că el trebuie să fie unul care a făcut drumul cu Isus și că trebuie să devină, „cu noi”, martorul învierii… În episodul nostru, notăm fecunditatea vestirii Învierii lui Isus și, în Isus, a învierii propuse pentru toți, care e vestire pentru toți…

Comunitatea, în sens global, este un „alt Cristos”, care actualizează în istorie, într-un context diferit, Cuvântul lui Isus care este rodnic și generează numeroși fii ai lui Dumnezeu.

Comunitatea este „continuarea lui Isus în lume”. Iar ucenicii nu erau mai buni decât noi… Spre exemplu, apostolul Petru va greși și după Înălțarea lui Isus, iar sfântul Pavel îl va corecta… Apostolul Ioan, împreună cu fratele său, au încercat să-l detroneze pe Petru; au cerut foc din cer peste samaritenii care nu L-au primit pe Isus.

Aceste persoane foarte umane, pline de defecte – la fel ca noi – n-au înțeles nimic din mesajul lui Isus. Dar la momentul potrivit înțeleg câte ceva, și când înțeleg câte ceva, se naște ceva nou…

Iar istoria merge înainte, pentru că, din când în când, oamenii înțeleg câte ceva sau li se întâmplă să aibă același destin al lui Isus, adică de a-L mărturisi, deși nu doresc: sfârșesc în temniță, iar acesta este cel dintâi eveniment măreț din viața lor…

Să vedem interogatoriul…

vv. 5-7

⁵ A doua zi s-au adunat în Ierusalim comandanții, bătrânii și cărturarii, ⁶ marele preot Anna, Caiafa, Ioan și Alexandru și toți câți erau din neamul arhieresc, ⁷ i-au adus în mijloc și au început să-i interogheze: „Cu ce putere și în numele cui faceți voi aceasta?”

Ne sunt prezentate aceleași persoane care au participat și la procesul lui Isus: „căpeteniile” sunt căpeteniile poporului, adică arhiereii, bătrânii și cărturarii… „Căpeteniile” reprezentau puterea religioasă și politică; „bătrânii”, pe cea economică; „cărturarii”, pe cea culturală. Toate aceste puteri erau de acord cu Ana și Caiafa…

Caiafa fusese arhiereu, apoi cinci din fiii săi au fost arhierei, dar și socrul său fusese arhiereu… Au păstrat puterea cât de mult timp au putut…

Toți cei din neamul arhiereilor îi pun în centru și-i interoghează…

Ce rău au făcut?

Au făcut răul de a-l ajuta să umble pe un olog (care este un rău grav!) și de a explica motivul pentru care acest olog umblă…

Ologul este figura întregii omeniri care este oloagă (aplecată asupra sa) și nu reușește să se miște, căci nu știe încotro să meargă, deoarece este sclavă a egoismului propriu și al altora… Căci era singurul model de viață care exista… Și rămânea acolo blocată, la fel ca ologul, care trăia din mila altora, mergea acolo unde-l puneau, spune ceea ce alții îi spuneau să zică și făcea ceea ce alții-i spuneau să facă…

Însă, de această dată, el a devenit un om liber, a intrat în Templu, L-a lăudat pe Dumnezeu… Și acesta este semnul oricărei minuni: ca omul într-adevăr să fie eliberat de robie, de egoism, de putere, și să știe trăi ca fiu și frate… Numai astfel viața este frumoasă.

Apostolii învățau toate acestea…

„Cu ce puterea faceți aceasta?” Pun în dubiu puterea lor…

Puterea lui Isus, puterea Evangheliei, întotdeauna este pusă în dubiu de puterea religioasă, politică, economică și culturală, adică de toate puterile… Pentru că puterea lui Isus pune în dubiu toate aceste puteri…

În acest context apostolii stau „în picioare, în mijloc”.

Să ascultăm răspunsul lui Petru:

vv. 8-12

⁸ Atunci Petru, plin de Duhul Sfânt, le-a spus: „Conducători ai poporului și bătrâni, ⁹ noi suntem cercetați pentru binele făcut unui om bolnav și cum a fost acesta vindecat. ¹⁰ Să vă fie cunoscut tuturor și întregului popor al lui Israel: în numele lui Isus Cristos Nazarineanul, pe care voi l-ați răstignit, dar pe care Dumnezeu l-a înviat din morți, în el stă acesta înaintea voastră vindecat. ¹¹ [Isus] este piatra disprețuită de voi, constructorii, care a ajuns piatra unghiulară. ¹² Și nu este în nimeni altul mântuirea, pentru că nu este nici un alt nume sub cer dat oamenilor, în care trebuie să fim mântuiți”.

La început, se spune că Petru „este umplut de Spirit Sfânt”… Deja fusese „umplut” cu câteva zile mai devreme, la Rusalii. Acest fapt ne învață că Spiritul Sfânt nu ne este dăruit numai o singură dată, ci ne este dăruit de fiecare dată, astfel încât omul să știe ce să facă în acel moment determinat…

În Evanghelie și-n Faptele apostolilor foarte des se spune: „Om plin de Spirit Sfânt”, când îl face pe un om potrivit pentru o slujire, pentru o misiune… însă, în mod special când suntem în dificultate, Spiritul vorbește în noi…

Dacă ne gândim mai bine, orice acțiune (lucrare) pe care noi o facem, mai mult, orice clipă din viața noastră, ori este „mișcată” (inspirată) de Spiritul Sfânt, adică de iubire, de adevăr și de încredere, sau este inspirată de spiritul opus, adică de egoism, de neîncredere, de minciună… Nu există vreo acțiune „neutră”: ori suntem mișcați de Spiritul Sfânt – de iubire – ori de opusul Său.

Spiritul Sfânt este viața lui Dumnezeu. Așadar, ori trăiesc ca fiu al lui Dumnezeu orice realitate – și fiecare realitate poate fi trăită ca fiu al lui Dumnezeu, fie bună, fie rea. Dacă este rea, o pot trăi ca iertare primită, dacă sunt eu, cel care am greșit; sau ca iertare acordată, dacă un altul ți-a greșit – sau pot trăi fiecare lucru (acțiune), care este bun în sine, cu spiritul opus, adică precum un obiect de putere, de posedare, de egoism…

Lucrul principal din viața noastră constă în a vedea ce fel de spirit mișcă (inspiră) acțiunile, faptele noastre… Și ne dăm seama din două lucruri simple ce fel de spirit mișcă faptele noastre: dacă avem bucurie, sau dacă avem sentimente opuse…

Dacă avem bucurie și dacă acesta durează și după ce am săvârșit o anume faptă, avem certitudinea că suntem mișcați de Spiritul lui Dumnezeu, chiar dacă traversăm dificultăți; în schimb, dacă simțim întristare, frică, neîncredere, supărare, mâhnire, suntem influențați (sugestionați) de spiritului opus…

Să știm că în noi avem mereu aceste două spirite… Stă în puterea noastră să alegem – în fiecare acțiune – pe care spirit vrem să-l urmăm…

Petru răspunde, mișcat de acest Spirit Sfânt, zicând: „Noi suntem astăzi cercetaţi pentru facerea de bine unui om bolnav” (v. 9). Pe acest olog l-am ajutat să umble. Și suntem cercetați pentru că am făcut acest bine: l-am ajutat pe un om să stea în picioare, să umble pe picioarele sale…

Sunt cercetați pentru că au explicat motivul pentru care l-au pus pe picioarele lui.

Faptul că acest om este liber – pe picioarele sale – dărâmă tot ceea ce-i ține „în picioare” pe cei puternici: stilul lor de viață, modul lor de a gândi, pretenția lor de a vrea să aibă totul în mână (sub control)… Cei puternici au numai controlul asupra răului de făcut tuturor… Însă binele, mulțumită Domnului, alții îl fac în ciuda celor puternici.

Faptul că-n numele lui Isus are loc această minune, a ologului care acum stă pe picioarele sale, și noi ar trebui să avem mereu unele semne: cel dintâi semn este dat de faptul că, într-un anume fel, comunitatea noastră trăiește la fel ca prima comunitate, adică în fraternitate… Așadar, primul semn al vindecării omului este faptul că poate trăi ca frate. Al doilea semn constă în faptul că acest om nu mai este exclus, nu mai este alungat de alții, ci trăiește împreună cu ceilalți, având o plină demnitate, ca fiu al lui Dumnezeu… Acestea sunt cele două semne care trebuie mereu să se întâmple în cazul fiecărui om, și-n zilele noastre.

Dacă există aceste două semne, se vor întâmpla și alte minuni, însă aceste două minuni sunt cele principale. Iar o Biserică fără minuni, nu există…

Cineva spunea că „Minunile nu pot exista!”, căci există doar cele pe care noi le ținem sub control… Noi – cei puternici – nu reușim să le facem, deci nimeni nu trebuie să le poată face…

Minunile există! Apoi, adevărata minune este minunea care cauzează aceste două semne descrise mai sus, constând în faptul că noi, în sfârșit, devenim liberi, fii ai lui Dumnezeu și frați… Din acest motiv au fost făcute semnele/minunile…

Dacă comunitatea creștină reușește să facă minuni, fie binevenite, dar cel puțin să facă aceste două minuni… Substanța acestor două minuni: fraternitatea și a trăi ca fii. Aceste două minuni trebuie să le facem. Și trebuie să fie (semne, minuni) vizibile… Și dacă acestea le facem, urmează multe altele: multe situații se schimbă…

Iar această minune se face „În Numele lui Isus”, adică în Persoana lui Isus.

Ultimele versete ne prezintă mântuirea pe care Isus ne-a adus-o…

1. 11-12

După ce L-a amintit pe Isus Nazarineanul, răstignit și înviat din morți, care L-a însănătoșit pe acest om, Petru explică Cine este Isus.

Isus este „piatra aruncată (nimicită, spune textul grec) de voi”, după cum în timpul Pătimirii se spune că Isus „a fost nimicit de Irod” (Lc. 23, 11), adică a fost „anihilat, făcut un nimeni, fără valoare”, Cel care este Începutul… Așadar, Cel pe care L-ați făcut un nimeni, acea piatră care nu valorează nimic, a ajuns în capul unghiului al „noului Templu”, adică este cea care ține în picioare tot edificiul.

Noul Templu este omul-Isus, în care locuiește trupește plinătatea dumnezeirii…

Când(de șters) L-au întrebat pe Isus: „Cu ce putere distrugi Templul?”, când El a intrat în Templu, cu biciul, și El a răspuns: „Piatra aruncată de zidari, va ajunge în capul unghiului”… Iar Piatra aruncată de zidari este El, care va fi omorât, pentru că a intrat cu biciul în Templu… Tocmai Isus este Noul Templu, Piatra din capul unghiului al Noului Templu.

De ce? Pentru că El este Fiul; Fiul în comuniune cu Tatăl…

Unde-L întâlnim pe Dumnezeu?

În Fiul, Care ne pune în comuniune cu Tatăl. Isus este adevăratul Templu. Și fiecare dintre noi, la rândul nostru – devenind fiu în Fiul – este adevăratul Templu al lui Dumnezeu.

„Numai în acest Nume avem mântuire”…

Singura mântuire posibilă omului este cea de a trăi ca fiu și frate. Așadar, creștinismul nu-i o cultură, nici o religie care trebuie dată tuturor persoanelor, ca o capcană plină de decrete și de norme, ci este libertatea fiilor care trăiesc ca frații, care știu să se adapteze tuturor culturilor.

Piatra aruncată este Fiul lui Dumnezeu – este Răstignitul care ni L-a revelat pe Dumnezeu – este Cel care învinge orice rău, luându-l asupra Sa, printr-o iubire infinită, mai tare decât moartea… El este singura mântuire posibilă pentru toți… Căci omul e mântuit numai dacă știe trăi ca fiu, dacă e iubit și știe iubi, adică trăiește ca frate, dacă știe iubi…

Nu este o mântuire „exclusivă”, în sensul că toți ceilalți sunt osândiți… Apostolul Pavel spune: „Aș vrea să fiu eu osândit, decât să fie un altul”… La fel și Isus, El S-a osândit pentru toți, pentru că este Fiul care cunoaște iubirea Tatălui pentru toți… Petru prezintă o mântuire care-i privește (îi îmbrățișează) pe toți, dar care nu impune categorii culturale particulare, sau alte lucruri pe care noi ni le inventăm pentru a aparține diferitelor organisme religioase… Nu acesta este creștinismul, ci este una din multele „înrobiri” pe care le vedem prezente în căpetenii, în cărturari, în bătrâni… În toți oamenii, adică mereu avem în noi aceste înrobiri…

Creștinismul rupe toate aceste înrobiri…

Dacă înțelegem că aceasta este mântuirea, pricepem că e frumoasă…

Să înțelegem puterea/valoarea eliberatoare pe care a avut-o creștinismul încă de la început, distrugând lumea robiei. În plus, creștinismul a făcut din toate popoarele din jurul Mediteranei, care erau foarte diferite între ele, frați creștini…

Creștinismul are această mare putere, pentru că mântuirea umanității omului nu-i o mântuire religioasă particulară pentru suflete evlavioase și devotate, care fac devoțiuni (novene), ci este mântuirea fiecărui om!

Afirmația „Isus este mântuitorul lumii, nu există mântuire în afara Lui” poate fi tradusă în mod greșit, în sensul că noi trebuie să mergem în lume și să-i constrângem pe toți să devină creștini, să aibă ideile noastre, doctrinele noastre, culturile noastre, dreptul nostru… Căci astfel vor fi mântuiți. Dacă nu, vor fi osândiți… Însă nu este adevărat!

Mântuirea este respectarea tuturor ca fiind fiii lui Dumnezeu și frații noștri. Mântuirea nu presupune alte lucruri… „Celelalte lucruri” sunt capcanele din care trebuie să ieșim, pentru a cunoaște mântuirea… Sunt acele curse care au întemnițat acel om care era olog și nu putea să se miște; olog, care reprezintă întreaga omenire care e întemnițată de toate ideologiile religioase, civile sau de cele bazate pe stăpânire, pe putere, pe controlul altora, create de oameni plini de frică ce nu se simt iubiți și, prin urmare, nu sunt capabili să iubească.

Evanghelia e această experiență simplă, elementară, de a fi iubiți, de care fiecare om are nevoie… Și Dumnezeu, fiind iubire, are nevoie să fie iubit… Și, odată ce un om e iubit, știe iubi… Și atunci e prezentă Treimea pe pământ: Dumnezeu este totul în toți… Și e singura dorință pe care o are Dumnezeu, de când a creat lumea…

Mare curaj a avut Petru – care n-a  studiat carte(de șters) – să explice adevărul mai-marilor poporului… Dar așa a făcut și Isus…