Fapte 4,23-31

Ca să facă toate câte mâna Ta şi sfatul Tău mai dinainte au rânduit să fie.

Se încheie povestirea primei minuni și a primei prigoane.

Odată ce au primit Spiritul, ucenicii sunt martorii lui Isus-înviat. După ce au lucrat și au pătimit la fel ca Isus, adunați în rugăciune, ei înțeleg misterul pătimirii Sale. Tot răul dușmanilor – pentru că există, era nevoie să iasă la lumină – este învins de cruce. În răul săvârșit de noi, Dumnezeu împlinește planul mântuirii Sale: dă viața Sa celor care i-o iau. Înțelegerea acestui mister, rod al experienței avute, devine cerere (rugăciune), discernământ și un nou dar al Spiritului, care-i umple și cutremură casa în care ei stăteau.

Cenacolul nu mai este locul în care ei se închid din frică, ci este locul fratern al comuniunii și al iubirii, care mereu se cutremură pentru a-i „arunca” afară, ca să ducă lumii întregi focul și lumina care arde înlăuntrul lor… Cine are această experiență înțelege crucea lui Isus ca mântuire și dar al Spiritului Sfânt, care se împlinește ASTĂZI. Prigoana este adevăratul învățător al teologiei: ne face la fel ca Învățătorul. Fiecare Biserică s-a născut din sângele martirilor și din cel al lui Cristos.

Ps. 2

Este unul dintre psalmii mesianici, adică-L pun în relație pe Mesia cu Dumnezeul Său… Psalmul este citat în textul din Faptele apostolilor asupra căruia ne vom opri în această cateheză…

În textul nostru se încheie povestirea primei minuni; după prima minune i-am văzut pe Petru și Ioan, care au vorbit poporului. Căpeteniile i-au arestat, i-au interogat și apoi i-au eliberat, amenințându-i și poruncindu-le să nu mai vorbească despre cele întâmplate… Amenințarea era serioasă: dacă veți vorbi, veți fi eliminați.

Se sfârșește prima minune și prima prigoană.

Avem un text important pentru că observăm o repetare a Rusaliilor. Oamenii care deja au primit o dată Spiritul Sfânt, Îl mai primesc încă o dată. Apoi Îl vor primi de multe alte ori…

Această a doua primire a Spiritului Sfânt este mult mai profundă decât cea precedentă. În cele dintâi Rusalii, ucenicii au înțeles câte ceva despre „misterul Crucii” spunând: „Voi L-ați ucis, dar apoi Dumnezeu L-a înviat”. Așadar, au înțeles că Isus este Cristosul, că este Domnul, grație crucii.

Rusaliile din versetele noastre sunt mai profunde, pentru că apostolii înșiși au experiența crucii și-și dau seama că ceea ce I s-a întâmplat lui Isus, li se întâmplă „ASTĂZI” lor. Prin urmare, înțeleg Rusaliile (darul Spiritului) în mod diferit, mult mai profund: înțeleg care este planul lui Dumnezeu cu istoria lumii, un plan care continuă în viața lor de zi cu zi…

Ar fi ca și cum aș spune: „Eu pot ști ce înseamnă ca un om să fie înfometat”. Însă dacă mie îmi este foame, înțeleg alte lucruri mai profunde. Altfel spus, una este să știi ce este foamea, și alta să o experimentezi. Tot la fel, un înfometat poate ști ce înseamnă a mânca; dar odată ce a mâncat și e sătul, înțelege mai bine valoare mâncării.

La fel și-n textul nostru, experiența crucii și a prigoanei le oferă o inteligență (o înțelegere) a istoriei; nu doar a istoriei mântuirii întâmplate (împlinite) lui Isus, ci și a istoriei actuale, care în acest loc, pentru prima dată, se prezintă atât de clar.

Noi ar trebui să ajungem la această luminare (înțelegere profundă), deoarece este indispensabilă.

„A ști” că Isus este Dumnezeu este una; dar „a experimenta” că Isus este Domnul meu, este cu totul altceva…

„A ști” că crucea a mântuit lumea („Prin cruce Ta ai mântuit lumea”) este una; dar a experimenta crucea pe pielea mea și a înțelege că ea este mântuirea, este cu totul altceva…

Credința „teoretică” o au și dracii: „Și dracii cred că există Dumnezeu”, mai mult decât noi, dar nu-L experimentează, ci le este frică de El…

Dacă nu ajungem la această a doua experiență a Spiritului Sfânt în viața noastră, creștinismul riscă să rămână o ideologie: „Isus a trăit și a plătit pentru toți, dar noi nu știm în ce constă (ce înseamnă), lipsindu-ne experiența…”.

Se citește F.Ap. 4, 23-31

23 După ce au fost lăsați să plece, au venit la ai lor și le-au vestit toate câte le spuseseră arhiereii și bătrânii. 24 Iar ei, când au auzit, și-au ridicat împreună glasul către Dumnezeu și au spus: „Stăpâne, tu care ai făcut cerul, pământul și marea și toate câte sunt în ele, 25 tu le-ai spus părinților noștri, prin Duhul Sfânt, prin gura slujitorului tău David: De ce s-au întărâtat națiunile și popoarele au născocit planuri deșarte. 26 S-au ridicat regii pământului și conducătorii s-au răzvrătit laolaltă împotriva Domnului și împotriva Unsului său. 27 Căci, într-adevăr, împotriva slujitorului tău sfânt, Isus, pe care tu l-ai uns, s-au adunat în cetatea aceasta Irod și Ponțiu Pilat, împreună cu păgânii și popoarele lui Israel, 28 ca să împlinească toate câte mâna ta și voința ta le-au stabilit mai dinainte ca să fie. 29 Și acum, Doamne, privește de sus la amenințările lor și îngăduie servitorilor tăi să vestească cuvântul tău cu toată îndrăzneala 30 și întinde-ți mâna ca să se facă vindecări, semne și minuni prin numele slujitorului tău sfânt, Isus”. 31 Pe când se rugau, s-a cutremurat locul în care erau adunați; toți s-au umplut de Duhul Sfânt și vesteau cuvântul lui Dumnezeu cu îndrăzneală.

Textul are mai multe părți. În prima parte, ni se prezintă reîntoarcerea în comunitate și ce se întâmplă în comunitate (v. 23); în a doua (vv. 24-28), observăm că această comunitate în rugăciune începe să știe citi faptele, „ceea ce s-a întâmplat”. Spune: „E adevărat ceea ce I s-a întâmplat lui Isus”. Ce I s-a întâmplat? Că în acest oraș s-au adunat toți puternicii: Irod, Pilat, arhiereul… și toți păgânii și poporul „Ca să facă toate câte mâna Ta şi sfatul Tău mai dinainte au rânduit să fie” (v. 27). Acesta este centrul textului: tot răul, până la urmă a reușit doar să facă binele. Vom vedea în ce sens. Și este marele mister al acestui text…; în partea a treia se roagă, nu pentru a scăpa de prigoană, ci pentru a ști vorbi cu îndrăzneală (vv. 29-30). La urmă primesc din nou Spiritul și încep să vorbească cu îndrăzneală (v. 31)…

Să ascultăm primul verset, în care ni se prezintă comunitatea.

v. 23

23 După ce au fost lăsați să plece, au venit la ai lor și le-au vestit toate câte le spuseseră arhiereii și bătrânii.

Îndată ce au fost eliberați, Petru și Ioan merg „la ai lor”, subînțelegându-se „la frați”… Comunitatea este comunitate de frați: deși sunt mulți, sunt frați.

Valoarea comunității în Faptele apostolilor este foarte mult subliniată, pentru că comunitatea, adică fraternitatea, este singurul loc în care noi trăim ca fii. Dacă Isus ne-a spus că Dumnezeu este Tată și că noi suntem fii, realizăm natura noastră de fii numai în comunitatea fraților. Așadar, comunitatea nu este ceva „facultativ”, nu este doar pentru unii, ci este locul necesar în care trăim identitatea noastră.

Niciun om nu trăiește singur natura sa de fiu (filiația sa). Dacă nu este frate, nu este nici fiu…

Dipticul „comunitate-identitate” mai are un element, misiunea, adică este un triptic.

Eu – care mă simt fiu – stau cu frații, dar pentru că alți frați nu știu că eu sunt fratele lor, așa se naște misiunea. Acesta este tripticul constitutiv al Bisericii: trăiești natura ta de fiu în măsura în care te faci frate, dar este o fraternitate deschisă tuturor. Dacă nu, nu ești creștin, ci o sectă anticreștină… Dacă îl excluzi și numai pe un singur om, Îl excluzi pe Dumnezeu care S-a făcut ultimul dintre toți. Prin urmare, ești trimis în misiune către ultimul dintre toți, care este locul în care-L întâlnești pe Domnul.

Comunitatea este locul mărturiei.

Ni se întâmplă să mergem să predicăm Evanghelia, dar Evanghelia se rezumă la a ști să trăim ca frații.

Dacă nu aș avea în spatele meu comunitatea în care caut să trăiesc ca frate, ceea ce aș vesti ar fi „povești inutile”.

Comunitatea cu frații este locul în care fiecare misionar caută să trăiască ceea ce predică, ceea ce vestește… Iar acest principiu este valid pentru toți creștinii din Biserică: dacă un botezat nu trăiește „fraternitatea” și „comunitatea”, va fi un propagandist, un impresar, unul care face multe lucruri, dar dacă nu trăiește fraternitatea, nu-i mărturisește nici pe Fiul și nici pe Tatăl…

Comunitatea este „lucrul” apostolic maxim care poate exista pe lume: este un „foc” care aprinde alte „focuri”. Pentru că noi suntem relație, iar dacă suntem fii, suntem astfel numai în raport cu frații. Căci pe Tatăl nimeni nu L-a văzut vreodată… Numai în relația cu frații eu sunt ceea ce sunt. În afara acestei relații eu sunt „o aramă sunătoare”, sunt gol.

Comunitatea are o mare valoare, în special într-o societate ca a noastră în care comunitatea a dispărut. Eventual există „comunitatea virtuală”, online. În zilele noastre avem o „comunitate mondială”, o economie unică, o globalizare care riscă să fie „666”, adică stă sub semnul puterii, nu sub cel al fraternității.

Intenția creștinismului e să se ajungă la o comunitate globală (catolic înseamnă universal) sub semnul fraternității, nu al puterii.

O comunitate sub semnul puterii, al profitului tot mai mare, sub semnul dumnezeului ban, este – chiar dacă ar fi în Biserică – anticristul. „Vorbește ca Mielul, dar este fiara”… Iar fiara face multe minuni… Învie de fiecare dată când se prăbușește, omorându-i pe toți, dar învie pe spinarea altora…

Comunitatea e valoroasă în zilele noastre, când ea lipsește cam de peste tot, pentru că toate relațiile sunt impuse „de sus”: toți depindem de TV, de ceea ce ni se spune, și nimeni nu mai trăiește realitatea. Nici chiar membrii familiei, dacă sunt în casă, nu-și vorbesc, ci se uită la TV. Opriți TV și trăiți realitatea! TV este distrugerea inteligenței, a bunului simț, a comportamentului bun, a gustului bun… Dacă nu renunțăm la TV, înghițim toate mizeriile pe care ni le propune…

TV conduce la o „turmă” care ne duce la incapacitatea de a înțelege și de a vrea.

La TV vedem „bunii creștini” care nu-și fac nicio problemă să gândească în mod rasist, arogant, după logica dumnezeului ban. Iar noi spunem că pot face orice, numai să ne dea 2%…

Mai mult ca niciodată, în zilele noastre e necesară comunitatea în care noi trăim realitatea legăturii cu celălalt, care ne limitează să nu cădem în delir, ne face să fim fii, ne arată nevoia noastră de a iubi și de a fi iubiți. Fără toate acestea nu există umanitate.

Puterea i-a amenințat și le-a poruncit să nu vorbească…

Puterea se teme de un singur lucru: libertatea cuvântului… Puterii îi convine să existe doar cuvântul, ideea ei. Prin urmare, un om nu poate gândi și nu poate spune ceea ce gândește… De fapt, pentru că Botezătorul i-a spus lui Irod: „Nu-ți este permis”, i s-a tăiat capul.

Omul puternic întotdeauna are nevoie să taie „capul” adevărului, căci, dacă nu, nu poate stăpâni, în cazul în care omul care se exprimă liber are dreptate… Omul puternic le cere tuturor să judece ca el… Mai mult, evanghelistul Luca ne spune că omul puternic trebuie să apară ca fiind „binefăcător”: „Cei care vă stăpânesc, doresc să fie numiți binefăcători”… Astfel încât noi „să bem” toate ideile lor, bazate doar pe profitul lor. Căci adevărata înșelăciune se face mereu sub aparența intențiilor bune. Iar când puterea nu reușește prin înșelăciune, se folosește de aroganță și de forța ei.

Istoria mereu e la fel… Să nu ne facem iluzii. Însă poate și trebuie să se schimbe!

Există oameni care au avut curajul să vorbească în timpul nazismului, al fascismului și al comunismului… Să vorbim în timpul regimului comunist era mai ușor, pentru că ne prigonea. Atunci creștinii știau că sunt martiri… În schimb, sub fascism și sub nazism, deoarece ne favorizau, am fost mai înțelegători… Căci dacă ne favorizează, ne cumpără. Iar dacă ne cumpără, imediat trădăm adevărul…

Răul care se face Bisericii, prin faptul că nu li se vorbește cu claritate celor puternici – nu poate fi calculat…

Prigoana ne ajută să creștem; dar alianța cu puterea ne distruge, adică ne ia identitatea de creștini, pentru că noi vorbim ca și creștinii, dar facem exact opusul.

Sprijinul pe care Biserica l-a dat dictaturilor din America Latină este o urâciune.

Noi ne plângem că lipsesc vocațiile. Don Milani spune că acest fapt se datorează alianței Biserică-stat, o alianță în care și Biserica face jocul puterii, caută puterea; o putere care nu vrea adevărul, ci caută numai interesul propriu.

Biserica trebuie să se intereseze de un alt lucru, adică de dreptate, iar dreptatea înseamnă solidaritate cu cei din urmă, cu cei săraci; să o intereseze salvarea umanității omului, și nu banii…

Să ascultăm cum reacționează cei puternici…

vv. 24-28

24 Iar ei, când au auzit, și-au ridicat împreună glasul către Dumnezeu și au spus: „Stăpâne, tu care ai făcut cerul, pământul și marea și toate câte sunt în ele, 25 tu le-ai spus părinților noștri, prin Duhul Sfânt, prin gura slujitorului tău David: De ce s-au întărâtat națiunile și popoarele au născocit planuri deșarte. 26 S-au ridicat regii pământului și conducătorii s-au răzvrătit laolaltă împotriva Domnului și împotriva Unsului său. 27 Căci, într-adevăr, împotriva slujitorului tău sfânt, Isus, pe care tu l-ai uns, s-au adunat în cetatea aceasta Irod și Ponțiu Pilat, împreună cu păgânii și popoarele lui Israel, 28 ca să împlinească toate câte mâna ta și voința ta le-au stabilit mai dinainte ca să fie.

Când au auzit vorbindu-se de amenințări și prigoane, în loc să se plângă, „într-un cuget au ridicat glasul către Dumnezeu” și I-au adus laudă… Ei folosesc cuvintele Ps. 46 în care Dumnezeu este numit „Despot, Stăpân”.

Cei puternici cred că au lumea în mâna lor. Cuvântul „despot” însemna în antichitate „stăpânul casei”… Cu alte cuvinte, lumea este casa lui Dumnezeu, o casă pe care Dumnezeu a încredințat-o omului… Dumnezeu a creat lumea: cerul, pământul, marea și toate celelalte lucruri… Și toate sunt „casa lui Dumnezeu”. Și toată această casă Dumnezeu a dat-o omului, care este administrator și care trebuie să se folosească de casa Domnului așa cum Dumnezeu vrea…

Iar Dumnezeu vrea ca ea să fie dăruită fiilor Săi ca dar, iar fiii să trăiască ca frații, atât darul cerului, cât și al pământului și al mării.

Prin urmare, în loc să ne descurajăm spunând: „Ai văzut ce ni s-a întâmplat? Prima dată când am încercat să vestim, ne-au întemnițat!”. Pentru pescari, a ajunge în temniță nu e ceva frumos. În schimb, ei Îl laudă pe Domnul, spunând: „Tu ești Domnul a toate”. Apoi, este citat Psalmul 2, care descrie situația din timpul alegerii noului împărat: când moare marele împărat, deja el l-a desemnat și l-a uns pe succesorul său, însă ceilalți pretendenți se răscoală și se aliază să vadă dacă nu cumva va reuși să împărățească unul dintre ei…

Și astfel, marele împărat, care este Dumnezeu, L-a numit Suveran pe Fiul Său. Singurul Domn este Fiul, care S-a făcut slujitorul tuturor. Și împotriva Lui s-au ridicat toate neamurile și toți împărații pământului cugetând la lucruri deșarte (cf. v. 25)…

De ce?

Pentru că este limpede că Dumnezeu învinge…

Dar cum a învins Dumnezeu?

Toți puternicii lumii se împotrivesc lui Dumnezeu… Dar mereu a fost așa… Pentru că puterea lui Dumnezeu este cea de a dărui viața, nu de a lua viața; puterea sa nu constă în a stăpâni, ci în a sluji… Pentru că El nu urmărește interesul Său… Interesul Său nu-i egoismul, și nici posedarea lucrurilor și a persoanelor, ci iubirea, căci El dă totul, până la a Se da pe Sine…

Puternicii pământului sunt anti-Dumnezeu pe pământ. De fapt, împăratul Îl reprezintă pe Dumnezeu; din această cauză poartă coroana, lumina, ca și cum el ar fi Dumnezeu. Însă regele nu este Dumnezeu, ci este anti-Dumnezeu, este succesorul lui Cain și al lui Lameh… Altfel spus, cei mai puternici, cei care ucid cât mai mulți, stăpânesc… Însă „Între voi să nu fie așa”, spune Isus…

Puternicii lumii distrug lumea… Ei urmează cele trei concupiscențe despre care vorbește întreaga Biblie și pe care le aflăm, în sinteză, în 1Io. 2,16: structura lumii este făcută din dorința de a poseda lucruri, persoane (pofta ochilor ne face să spunem: „eu sunt diferit de alții, eu pot face tot ce cred și ce-mi place și nu mă interesează ce spun alții”) și mândria vieții (adică pretenția că „eu sunt Dumnezeu”… Acesta e modelul de rege, de om reușit. Însă acesta este omul falit, care are în suflet numai moarte, e un prostuț în delir, nu vede realitatea și va sfârși rău.

Dacă ar sfârși rău numai el, n-ar fi o mare pagubă… căci până la urmă și el și-ar deschide ochii și s-ar converti… Problema e că-i distruge pe toți prin stilul său, căci toți îl iau ca model, pentru că aceste trei pofte toți le avem în interiorul nostru. Sunt înșelăciunea șarpelui… Nu pentru că împăratul ar fi rău sau pentru că noi am fi răi, ci doar suntem prostuți, avem poftele în interiorul nostru… Poftele sunt opusul Fericirilor: „Vai vouă!”

Așadar, nu din răutate există răul, ci din greșeală… Apoi greșeala devine viciu, viciul devine interes, iar apoi interesul îi distruge pe toți prin războaie, prin nedreptăți, prin destructurarea raporturilor, prin faptul că stăpânește minciuna, iar oamenii nu mai sunt interesați de adevăr…

Nu este bine că nici Biserica nu reacționează față de aceste rele… Oare i-a impus Bisericii să tacă? Și apostolilor le-au impus să tacă…

Tocmai în această situație apostolii înțeleg un lucru important: „Este adevărat”… Ce este adevărat? Că toți s-au adunat laolaltă împotriva lui Isus – Irod, Pilat, poporul lui Israel, neamurile și căpeteniile noastre – dar de ce? „Ca să facă toate câte mâna Ta şi sfatul Tău mai dinainte au rânduit să fie” (v. 28).

Nu înseamnă că Dumnezeu a prestabilit toate, adică nu înseamnă că El are pregătit un complot (mașinație), iar noi cădem în cursa Sa și, fără să știm, producem un alt rezultat. Nu! Căci rezultatul e clar: Dumnezeu este opusul celor puternici. Iar pe cruce El a învins răul prin bine, adică a luat asupra sa răul tuturor celorlalți fără să-l restituie; arătându-ne că răul este o minciună, o imagine falsă despre Dumnezeu și despre om, o imagine falsă despre mântuire, care distruge omul, distruge persoana și-L distruge și pe adevăratul Dumnezeu. Răul este anti-Dumnezeu.

Dumnezeu deja prevăzuse răul, căci omul face răul din greșeală, prin folosirea greșită a libertății. Ar fi suficient să-i taie capul sau să-i ia libertatea, dar niciodată Dumnezeu nu va face aceste lucruri.

Dumnezeu vrea să lumineze (instruiască) inteligența noastră cu ajutorul adevărului, ca să cunoaștem adevărul care ne face liberi.

Adevărul care ne face liberi este acesta: Dumnezeu este Tată, și nu stăpân; iar noi suntem fii și, prin urmare, frați.

În schimb, minciuna stăpânului acestei lumi, „ucigaș și mincinos încă de la început”, este exact opusul, căci înseamnă putere și stăpânire, care înlătură fraternitatea, ne oferă imaginea falsă despre Dumnezeu, despre om și distruge lumea.

Este „ucigaș încă de la început”. Scopul, sfârșitul minciunii întotdeauna este moartea, căci nu mai este posibilă stabilirea niciunui raport bazat pe adevăr. Iar omul este definit de cuvântul adevărat, pe care-l ascultă.

Dumnezeu a prevăzut răul. Dar pentru că nu poate să ne taie capul tuturor, pentru că toți suntem complici, El „a definit de mai înainte” ceea ce urma să se întâmple. Altfel spus, El a pus un sfârșit, o limită răului. Care este limita pe care a pus-o răului? Este crucea!

Tu faci tot răul, chiar și răul maxim, care este cel de a-L ucide pe Dumnezeu, căci un rău mai mare nu poți face… În răul tău se sfârșește răul și se distruge, pentru că în acest rău Dumnezeu își dă viața pentru tine. Și atunci îți schimbi „theoria”. În Evanghelia după Luca „crucea” se numește „theoria” (cf. Lc. 23,48). Pe cruce vezi că adevăratul Dumnezeu nu este cel care credeai tu, adică nu ești tu – după modelul lui Irod – care doar ucizi, ești prostuț, dai ospețe ca Irod și apoi vei muri mâncat de viermi… Așa s-a întâmplat cu Irod, când a pretins că este Dumnezeu.

Răul ia sfârșit pentru că tu înțelegi cine este adevăratul Dumnezeu: El iubește și-Și dă viața. Atunci se sfârșește răul și învinge binele. Iar binele e singurul mod pentru a învinge răul. Căci, dacă răspundem răului cu rău, îl dublăm.

Binele îl faci când ieși din înșelăciune (minciună) și din delir, vezi adevărul, îl recunoști și-l trăiești, adică faptul că ești fiu, iar alții sunt frați. În acel moment se schimbă raportul meu cu mine, cu lucrurile, cu Dumnezeu, cu lumea și se naște omul nou…

Dar aceasta este o problemă a conștiinței, nu a programelor televizate sau a facebook-ului. Și vai să ne pierdem conștiința, căci toți am deveni urâți…

Doresc să aduc un exemplu despre sfârșitul răului. În tabloul Bunei-Vestiri a lui Pietro di Cemmo: în dreapta altarului este îngerul, în centru este Tatăl care privește în jos spre Maria, în stânga o avem pe Maica Sfântă îmbrăcată în regină, iar lângă ea se află o pisică. Persoana care a studiat și a restaurat tablourile lui Pietro di Cemmo a intuit ce reprezintă acea pisică. După părerea ei, lucrurile stau în felul următor: Dumnezeu din veci a vrut să stea cu omul și să fie primit de om și să se facă om ca noi, pentru că iubirea vrea să devină la fel ca cel iubit… Maria a fost cea dintâi care a spus „da”, marcând împlinirea planului lui Dumnezeu. În acel moment Dumnezeu s-a făcut om, iar diavolul își freca mâinile și spunea: „Acum știu ce-i va face omul lui Dumnezeu, căci eu l-am instruit pe om, deci omul Îl va ucide, chiar în numele lui Dumnezeu. Căci Dumnezeu nu este așa cum cred oamenii. Și atunci spune: acum Îl am la mână și pe Dumnezeu. Chiar pe cruce”…

Ce legătură are pisica?

Răul are ca simbol șoarecele, pentru că infectează cu moarte tot ceea ce atinge. Iar pisica este dușmanul șoarecelui.

În tablou, pisica stă acolo liniștită și așteaptă șoarecele, fiind sigură că va ieși și că-l va mânca. Deoarece crucea va fi cursa șoarecelui, a răului. Căci atunci când crede că învinge, atunci răul pierde.

Tu Îmi iei viața?

Eu îți dau viața.

Iar acum cine câștigă?

Acesta este lucrul pe care acum apostolii îl înțeleg: „E adevărat că așa a fost cu Isus, pentru că același lucru ni se întâmplă și nouă”. Aceasta e marea luminare: ei înțeleg că exact așa se învinge răul… De aceea au continuat. Din această cauză s-a născut Biserica, deci comunitatea și noi – după 2000 de ani – suntem aici… Mereu în jur este câte un Irod; și este și-n interiorul nostru; mereu avem o parte din noi numită Irod… Însă suntem aici ca ucenici, pentru că primii ucenici au înțeles că era adevărat că se realizează „astăzi” învingerea răului prin bine. „Astăzi” este „astăzi-ul lui Dumnezeu”, adică noi astăzi avem îndrăzneala de a ști învinge răul prin bine. Dar nu luptând împotriva răului, nu făcând cruciade, nici împărțirea lumii (să devenim noi cei mai puternici, căci dacă noi am reuși să-i ucidem pe toți cei răi și să rămânem noi, cei buni, la putere… Mulți judecă astfel)… Însă tocmai astfel se realizează „astăzi” în noi. Adică „într-adevăr este adevărat ceea ce I s-a întâmplat lui Isus”: astăzi este adevărat în noi… Aceasta este marea luminare creștină.

Cea dintâi luminare ar putea să fi fost doar ideologică, dar n-a fost așa, căci i-a expus… Aceasta a doua luminare este mult mai profundă și ne ajută să înțelegem fericirea: „Fericiţi veţi fi când oamenii vă vor urî pe voi şi vă vor izgoni dintre ei, şi vă vor batjocori, şi vor lepăda numele voastre ca rău din pricina Fiului Omului. Bucuraţi-vă în ziua aceea şi vă veseliţi” (Lc. 6, 22-23)… Bucuraţi-vă în ziua aceea şi vă veseliţi, adică fiți precum Fiul, căci vă împotriviți răului și-l învingeți… Dar îl învingeți în mod corect, nu în mod incorect, adică multiplicându-l…

Înțelegem felul în care istețimea lui Dumnezeu învinge răul: este adevărat că toate cooperează la înfăptuirea binelui, chiar și răul. Dar nu pentru că Dumnezeu vrea răul! Dumnezeu nu vrea răul! Nu-l tolerează. Însă El nu ne poate lua libertatea. Răul îl săvârșim noi, din cauza ignoranței și a viciului, din constrângere.

Atunci, El ce face?

Îl ia asupra Sa și astfel îl învinge. „Unde s-a înmulțit păcatul, a sporit și mai mult harul”. Iar singura cunoaștere a lui Dumnezeu pe care o avem, o avem de la cruce. Iar cine a păcătuit mai mult – dacă devine conștient de greșeala sa și se căiește – va iubi mai mult. Astfel avem victoria binelui…

Cine afirmă despre calamități că sunt o pedeapsă a lui Dumnezeu, este un hulitor. Căci Dumnezeu nu vrea răul face doar binele. Răul vine din erorile omului. Cine ne-a spus să construim pe nisip (pe plajă)? Este limpede că nu trebuie să se construiască pe plajă… Calamitățile sunt greșelile omului, nu pedepse ale lui Dumnezeu. Relele pe care le producem noi cu războaiele sunt grave, dar nu sunt pedepse din partea lui Dumnezeu… Nedreptățile, stupiditățile – care constituie răul maxim, căci îl facem din neștiință – este clar că există…

Problema e să ne trezim din inconștiență, ca să pricepem care este binele și să-l facem…

A spune că „Dumnezeu pedepsește” înseamnă a-l reduce pe Dumnezeu la cel mai rău dintre stăpânii dominatori, căci nici cei mai puternici oameni din Occident nu ar putea produce un cutremur care să distrugă mii de locuințe și de persoane… Numai statele care au bomba atomică ar putea face ceva mai rău…

Și noi, credincioșii, avem o imagine falsă despre Dumnezeu… Și apoi o vestim în mass-media. Însă, nu! Să nu-L hulim pe Dumnezeu!

Mulți creștini, chiar și preoți(,) cu intenții bune, din nefericire fac aceste afirmații. Spun „din nefericire”, căci dacă le-ar face cu rea credință, e limpede că s-ar converti… Ei fac aceste afirmații, pentru că nu înțeleg răul ca fiind un rău și felul în care se învinge răul. Se învinge cu crucea, nu prin concordate… Concordatele au rolul lor, dar nu atunci când urmăresc să sprijine puterea lumească…

vv. 29-30

29 Și acum, Doamne, privește de sus la amenințările lor și îngăduie servitorilor tăi să vestească cuvântul tău cu toată îndrăzneala 30 și întinde-ți mâna ca să se facă vindecări, semne și minuni prin numele slujitorului tău sfânt, Isus”.

Versetele încep: „Și pentru lucrurile de acum”…

Am ascultat ce a spus David, ce I s-a întâmplat lui Isus… Iar pentru lucrurile de acum?

Ceea ce a spus David, că împărații s-au sculat împotriva lui Cristos, dar în zadar… Mai mult, doar au făcut ceea ce Tu de mai înainte ai stabilit că se va întâmpla… Pentru că în planul Tău, Tu ții cont și de răul nostru… Căci dacă nu, cum faci să-Ți îndeplinești planul?

Totuși, rămâne întrebarea: „Cu lucrurile de acum?” Răspunsul este același de mai sus! Ucenicii nu-i cer Domnului să le scape viața, ci „Doamne, caută spre ameninţările lor”.

Ce trebuie să facem înaintea amenințărilor? „Dă robilor Tăi să grăiască Cuvântul Tău cu toată îndrăzneala”…

„A grăi” și „cuvântul” este același lucru. Îi cer să-i ajute să continue să vestească Cuvântul „cu toată libertatea”…

Îi cer libertatea, libertatea martirului: de a vesti adevărul… Căci nu merită să trăim în minciună. Nu Îi cer să le salveze viața, pentru că ei știu că cine-și dă viața, dobândește viața. Cine vrea să-și scape viața, și-o pierde în minciună, în osândă, pentru că răul este doar „un gol”, pe care Dumnezeu îl va umple cu milă, dar să nu-i dăm mult de lucru pentru a-l umple… Altfel spus, Dumnezeu vrea să ducem o viață cu sens pe pământ. Nu ne aflăm aici pentru a ne ucide și a face răul… Căci niciun om n-ar face fii ca să trăiască rău. Și nimeni
n-ar gândi în felul următor: „Când mor, oricum merg în Rai, dar între timp pot trăi rău, căci nu mă interesează…”…

Trebuie să trăim pe pământ ca fii și frați…

Ei Îi cer capacitatea de a grăi Cuvântul, tot Cuvântul în mod liber, îndrăzneț… Prigoana, în loc să-i descurajeze, îi stimulează și mai mult…

„Întinzând dreapta Ta” este o cerere de viață: să se înmulțească viața, să fie o viață care  vindecă, înfăptuiește semne.

Ucenicii Îi cer Domnului să nu fie intimidați și învinși de rău, să știe să nu se supună răului căruia toți i se supun, pentru mântuirea lor și a tuturor…

În rugăciune Îi cerem Domnului să fim ca El: martori ai adevărului, ai libertății fiilor lui Dumnezeu,  în această lume. Aceste daruri ar trebui să fie utile pentru episcopi, preoți și pentru fiecare credincios. De obicei, laicii au fost profeți în istorie, căci un om care face parte dintr-o structură, în vreun fel trebuie să apere structura… Călugării, când se nasc – sf. Ignațiu, sf. Francisc – mereu sunt laici care-i cer Bisericii să se întoarcă la lucrurile esențiale. Și aceasta este responsabilitatea tuturor.

Acum are loc darul Spiritului…

v. 31

31 Pe când se rugau, s-a cutremurat locul în care erau adunați; toți s-au umplut de Duhul Sfânt și vesteau cuvântul lui Dumnezeu cu îndrăzneală.

Primele Rusalii au fost descrise mai pitoresc: vântul, vuietul, lumina, limbile… Acum Rusaliile sunt descrise mai sobru, dar le-a cutremurat casa unde erau.

Casa e locul în care locuiești. Biserica mereu este cutremurată de acest Spirit, să nu facă structuri fixe… Căci ucenicii „au fost mânați afară din casă, până la marginile pământului”… Aceasta e Biserica, nu faptul că trebuie să apărăm patru ziduri…

Ei sunt „aruncați afară” de acest Spirit…

„S-au umplut toţi de Spiritul Sfânt şi grăiau cu îndrăzneală Cuvântul lui Dumnezeu”.

Își împlinesc misiunea lor, cea de a ști să reziste oricărei amenințări…

Amenințările sunt foarte serioase, iar în capitolul următor vor fi puse în practică: erau 40 de lovituri fără una… Iar unii chiar mureau.

Au cerut și au primit Spiritul.

Spiritul nu se primește numai o singură dată… Este precum izvorul care mereu dă apă, și când este nevoie de mai multă apă, dă mai multă…

Iar acum e nevoie de mai multă „apă” pentru că tu însuți ești în „joc”, ești în același joc în care S-a aflat Isus și devii martorul Său.

Spiritul nu-L avem în buzunar, ca achiziționat. „Spirit” înseamnă respirație, viață: când alergi, respiri mai mult…

În acest moment ei au nevoie de mai mult Spirit și-l primesc… Spiritul este ca iubirea: n-o posezi, ci ea există și mereu este nouă… Dacă se oprește, nu mai este (nu o mai ai). La fel și cu viața, și cu respirația, și cu Spiritul… Dar când ai nevoie, ai și mai mult Spirit, la fel ca-n cazul respirației…

În scrierile apostolului Luca, adevărata manifestarea a Spiritului este prin vestirea Cuvântul cu îndrăzneală, și nu atât prin „extaz” sau „limbi”, despre care vorbește Pavel…
Și-n Luca se vorbește despre „limbi” în ziua Rusaliilor, dar cu o altă semnificație…

Altfel spus, Spiritul este iubirea Tatălui față de toți fiii, iar iubirea acestui Tată față de toți fiii te împinge să revelezi această iubire tuturor fraților și să mărturisești iubirea/Cuvântul chiar și cu prețul vieții… Astfel încât toți să iasă din minciună și să trăiască adevărul care ne face liberi și fii ai lui Dumnezeu…

În scrierile lui Luca, Spiritul este mereu în legătură cu vestirea Cuvântului și, imediat „după”, este în legătură cu comunitatea care realizează Cuvântul… Este vorba de acel „nucleu” în care se trăiesc fraternitatea și libertatea efectiv, față de orice putere. E vorba de capacitatea de a mărturisi că e posibilă o societate, o comunitate, o umanitate diferită, după chipul lui Dumnezeu, nu după chipul celor puternici, după chipul Satanei. O comunitate deschisă tuturor, căci nu e nevoie de multe mijloace și de multă putere… Mai mult, cu cât ai mai puține mijloace și putere, cu atât e mai bine.

După ce în 1Cor. 12 Pavel vorbește de numeroase carisme, la cap. 13 afirmă: „Toate carismele puse împreună sunt egale cu zero fără iubire”. Adevărata carismă este iubirea, este Spiritul Sfânt. Această iubire face ca toate celelalte carisme să aibă valoare, dar o valoare relativă… Însă singura carismă care trebuie să existe în fiecare dar pe care omul îl are este iubirea: dacă exerciți darul tău cu iubire, este un dar, dacă îl trăiești cu egoism, este un dezastru…

Spiritul este prezent în iubire.

În R,. 11, 25-36 Pavel expune misterul neascultării/nesupunerii lui Israel… Pavel spune că mila Domnului e mai mare decât nesupunerile noastre: „Căci Dumnezeu i-a închis pe toţi în neascultare, pentru ca pe toţi să-i miluiască” (Rm. 11, 32). Pavel ne arată felul în care orizontul divin ni se deschide înaintea momentelor grele din viață…

Autor: pr. Silvano Fausti
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Gabriela Neag și Cecilia Fratila