Prin mâinile apostolilor se făceau semne şi minuni multe

Comunitatea care s-a adunat în jurul celor 12 nu este perfectă… Ci este „și dreaptă și păcătoasă”… Biserica – astfel este numită pentru prima dată după păcatul săvârșit de Anania și Safira – este casta meretrix (păcătoasa curată), expusă mereu păcatului originar, cel de a se încrede în Mamona și în minciună, cauza adulterului ei. Însă prin har mereu este chemată să trăiască în libertate și responsabilitate față de frați.

Biserica, în ciuda slăbiciunilor ei, Îi pune pe Isus și pe Spiritul Sfânt în centru, continuând să învețe și să facă ceea ce Isus a făcut și a învățat: „Cel ce crede în Mine va face şi el lucrările pe care le fac Eu şi mai mari decât acestea va face” (Io. 14, 12)… Nu vița, ci mlădița unită cu vița aduce rod (cf. Io. 15,1). Vița e un lemn aparent uscat, care are în sine limfa ca să dea viață oricărui lemn uscat… Pomului verde i s-a întâmplat ceea ce ar fi trebuit să i se întâmple celui uscat, iar celui uscat i s-a întâmplat ceea ce e propriu lemnului verde (cf. Lc. 23, 31)…

Dacă Isus vindeca prin atingerea hainelor Sale, Petru vindecă în mod mai minunat: vindecă cu umbra sa… În realitate, nu mâna sa vindecă, ci mâna pe care „Domnul a întins-o”… Altfel spus, deja Petru e îmbrăcat în Cristos: umbra Sa, prezența Sa în Petru caută și acoperă bolnavii întâlniți pe marginea drumului…

A minți comunitatea înseamnă moarte (cf. F.Ap. 5, 1-11) deoarece comunitatea reprezentată de Petru – care, la rândul său a negat Adevărul – este izvor de viață… Această viață nouă, care izvorăște din ea, stârnește gelozia mai marilor poporului, care îi pun în temniță pe toți apostolii… Dar pe timpul nopții un înger îi eliberează și le poruncește să continue să vorbească despre Isus, în Templu…

Ps. 145 (144)

Textul psalmului are legătură cu „mâna lui Dumnezeu” care lucrează prin umbra lui Petru și prin mâinile apostolilor, așa cum reiese din versete din Faptele apostolilor, asupra cărora ne vom opri în această cateheză.

Am văzut că Anania și Safira au murit pentru că au mințit și au fost lipiți sufletește de bani… Așadar, alipirea de bani și minciuna sunt moarte; și e mai bine să murim, decât să facem aceste două păcate… Pentru că, murind, suntem salvați, dar făcând aceste păcate îi nimicim pe alții…

Episodul cu Anania și Safira s-a încheiat cu constatarea: „Şi frică mare a cuprins toată Biserica şi pe toţi care au auzit acestea” (F.Ap. 5, 11). Mare frică ne-a cuprins și pe noi, care am auzit aceste lucruri…

Pentru întâia dată se vorbește de „Biserică” în Evanghelia lui Luca. Este ca și cum ar spune că Biserica se naște din conștiința propriei ispite și a propriului păcat… Și se naște ca har…

Dacă nu există ispita – de care și Isus a avut parte –, ne referim, în cazul persoanei umane, la ispitele banului, minciunii, puterii, ale valorilor false, și dacă nu pricepem că am păcătuit, nu cunoaștem harul… Ne prefacem că suntem buni… Mai mult, folosim acele lucruri prezentate de Satana ca și cum ar fi bune, iar acest fapt se numește pierzanie: este păcatul (răul) lumii… Altfel spus, noi suntem Anticristul care, vorbind ca Cristos, facem exact opusul…

În schimb, Biserica se naște din conștiința (cunoașterea) acestui păcat originar: nu suntem perfecți / desăvârșiți, ci avem în noi acest păcat și trebuie să ținem cont de acest fapt. Însă acest păcat e obiect al harului, al iertării, al eliberării de acest rău. Și din această cauză comunitatea poate fi numită Biserică și „dreaptă și păcătoasă”. Nu trebuie să ne grăbim să facem păcate, dar trebuie să le recunoaștem pe cele făcute… Căci dacă nu le recunoaștem, ne justificăm spunând: „Noi suntem perfecți”…

Dacă Biserica ar pretinde că e perfectă, ar fi o sectă de delicvenți, cea mai perfectă mafie…

Biserica este „o păcătoasă iertată”… Semnificația Botezului e că trăim prin har. Însă trebuie să fim atenți mereu, ca să nu recădem în noroiul în care eram mai înainte, cum stă scris în Scriptură.

E minunat să știm că Biserica nu se naște perfectă… E numită „casta meretrix”, mai mult păcătoasă și mai puțin curată… Pentru că mereu este expusă adulterului. Adulterul este idolatria, adică valorile false: ne căsătorim cu banii, cu puterea, cu prestigiul… Sunt lucrurile obișnuite, de toate zilele, prezente și-n Biserică, la toate nivelurile.

Să căutăm să fim conștienți de aceste ispite. Iar în această conștiință intră acel har prin care pricepem că însuși Petru a fost numit „satană”, a încercat să folosească sabia pentru a-L apăra pe Isus, iar apoi s-a lepădat de El… Petru, care e modelul nostru, n-a „nimerit” niciuna…

În textul nostru vom nota că tocmai latura „întunecată” a lui Petru va oferi vindecarea, va da viață; tot la fel cum „folosirea mâinilor” din partea arhiereilor care îi prind pe Apostoli, are efectul opus, adică permite Cuvântului să fie vestit în tot adevărul Său… Și în Evanghelii avem același lucru: întunericul care concepe lumina nu face nimic altceva decât să fie iluminat.

Se citește F.Ap. 5, 12-21a

¹² Prin mâinile apostolilor se făceau semne și multe minuni în popor. Toți erau într-un cuget, în Porticul lui Solomon. ¹³ Dar nimeni dintre ceilalți nu îndrăznea să li se alăture. Însă poporul îi lăuda. ¹⁴ Iar [numărul] celor care credeau, o mulțime de bărbați și de femei, se mărea din ce în ce mai mult prin Domnul, ¹⁵ așa încât aduceau bolnavii chiar și în piețe și îi puneau pe paturi și pe tărgi pentru ca, atunci când trecea Petru, măcar umbra lui să cadă pe vreunul dintre ei. ¹⁶ Iar mulțimea de prin cetățile din jurul Ierusalimului se aduna aducându-i pe cei bolnavi și pe cei chinuiți de duhuri necurate, și toți erau vindecați. ¹⁷ Ridicându-se marele preot și toți cei care erau cu el, adică gruparea saduceilor, s-au umplut de mânie, ¹⁸ au pus mâinile pe apostoli și i-au aruncat în închisoarea publică. ¹⁹ Dar un înger al Domnului a deschis porțile închisorii în timpul nopții și, scoțându-i, le-a zis: ²⁰ „Mergeți, stați în templu și vestiți poporului toate aceste cuvinte de viață”. ²¹ Ei au ascultat, au intrat dis-de-dimineață în templu și au început să învețe.

Versetele ne învață că sunt adevărate cuvintele spuse de Isus, ucenicilor: „Cel ce crede în Mine va face şi el lucrările pe care le fac Eu şi mai mari decât acestea va face” (Io. 14, 12). Petru vindecă numai prin atingere cu umbra sa… În măsura în care suntem uniți cu Cristos și cu harul Său, El – care e la Tatăl – lucrează în comunitate și în Biserică semne și minuni…

Textul este alcătuit din patru părți:

– semnele și minunile apostolilor; și întreaga comunitate care este adunată împreună în Templu. Iar poporul mai întâi nu cutează „să se alipească” apostolilor, apoi „îi laudă”, apoi „se adaugă lor”…

– apoi se vorbește de sporirea acestei comunități și de semnele pe care le făcea umbra lui Petru…

– acest fapt stârnește gelozia și invidia celor puternici (mai înainte îi interzisese lui Petru si Ioan să vorbească, dar ei nu au ascultat de ei) astfel încât îi arestează și îi întemnițează de cu seara, pentru a-i judeca a doua zi, tot la fel cum L-au judecat și pe Isus…

– dar în timpul nopții, pe întuneric, au fost eliberați, la fel cum și Isus a ieșit din mormânt… Iar dimineața s-au adunat în Templu, acolo unde îi arestaseră, ca să vestească Cuvântul, după misiunea primită de la înger: „grăiţi poporului în Templu toate cuvintele vieţii acesteia”.

vv. 12-13

¹² Prin mâinile apostolilor se făceau semne și multe minuni în popor. Toți erau într-un cuget, în Porticul lui Solomon. ¹³ Dar nimeni dintre ceilalți nu îndrăznea să li se alăture. Însă poporul îi lăuda.

Se vorbește despre „semnele și minunile” care se făceau nu „de” mâinile, ci „prin” mâinile Apostolilor. Cine lucrează este însăși „mâna” – care înseamnă puterea – lui Dumnezeu. Așadar, puterea lui Dumnezeu, puterea Spiritului lucrează în apostoli… Deci nu ei fac semne și minuni…

Să ne amintim că toți îi priveau pe Petru și Ioan care l-au ajutat pe olog să umble, iar apostolii au spus: „Nu vă uitați la noi, căci nu noi am săvârșit această minune. Dumnezeu a făcut-o ca «semn» al realității. Iar realitatea este preamărirea Fiului”.

Și în textul nostru, prin mâinile apostolilor se fac „semne și minuni”…

„Semn” înseamnă un indiciu, adică este vorba de ceva care semnifică un alt lucru… Deci nu trebuie să ne oprim la semn.

„Semnele” sunt minunile materiale (fizice) care există, tot la fel cum există și semnele, pentru că fără semnele (indicatoarele) stradale n-am putea să ne deplasăm în siguranță… Dar faptul important este „unde vrei să ajungi”… Dacă vezi semnul spre centru, mergi în acea direcție. Semnul e important, dar apoi dacă nu mergi în centru, nu ajungi la destinație, pentru că semnul spre centru nu este identic cu centrul…

Semnele sunt „semne ale minunilor”, adică o noutate… Iar noutatea – adică adevărata minune – este că persoana se schimbă, știe trăi fraternitatea, știe trăi în iubire, știe trăi o viață nouă în Spirit… Aceasta este adevărata minune care ne ajută să trecem de la moarte la viață, pentru că-i iubim pe frați…

Toate celelalte sunt „semne” și e important să existe, însă adevărata minune este schimbarea vieții… Și această schimbare a vieții o urmărește Evanghelia…

Adevărata minune e că „erau toţi într-un cuget”, adică erau un singur suflet, o singură inimă…

Ați întâlnit persoane „într-un cuget”? Da, pe stadion pentru a striga împotriva adversarului ca să piardă meciul sau împotriva altora… Unitatea o realizăm „împotriva altora”. Și într-un partid oamenii stau împreună, dacă au un dușman… orice dictator știe că dacă lucrurile nu merg bine, e necesar să se inventeze un dușman ce trebuie combătut, căci astfel se unesc toți ca să lupte împotriva aceluia…

Noi cunoaștem solidaritatea „împotriva altora”; dar nu cunoaștem solidaritatea pozitivă, „într-un cuget”…

Solidaritatea urii o cunoaștem… Însă adevărata solidaritate este cea a iubirii, care este exact opusă celei dintâi…

Toți erau „în pridvorul lui Solomon”. Adică erau acolo unde mai înainte le-au interzis lui Petru și lui Ioan să vorbească vreunuia despre aceste lucruri…

Puterea religioasă și politică le-a poruncit să nu mai vorbească despre acel „Nume”. Așadar, nu mai pot vorbi, căci dacă vor îndrăzni să vorbească, li se va va tăia capul…

Ordinul era clar, iar ei îl încalcă…

Ei n-au încălcat legile juste, ci ordinele nedrepte… Adică, ei încalcă ordinele puterii care vrea să stăpânească (subjuge)… Iar acest fapt e drept… Însă nu e just să încălcăm legile juste ale conviețuirii civile. Dacă ar fi așa, s-ar putea schimba Constituția și, în loc de „stat întemeiat pe muncă”, să fie „oligarhie întemeiată pe furt”… Iar dacă toți fură, nu mai e nevoie să se schimbe nimic…

Legea și principiile pe care ne bazăm sunt importante…

În acest loc principiile sunt solidaritatea și iubirea față de toți… Nu sunt principiile minciunii și ale profitului cât mai mare posibil…

Helder Camera spunea: „Dacă dau pomană săracilor, îmi spun că sunt sfânt; dacă întreb de ce există pe lume săraci, îmi spun că sunt comunist. Și-mi risc viața”…

„Şi nimeni dintre ceilalţi [rămași] nu cuteza să se alipească de ei”… Sunt numiți „ceilalţi [rămași]” pentru că stau acolo afară; dar sunt „ceilalţi [rămași]” pentru că se vor alipi comunității „după”… Acum nu se alipesc pentru că le este frică de putere, de pedeapsă…

„Dar poporul îi lăuda”. Dacă puterea le este potrivnică, poporul îi laudă…

În Biblie avem mereu o diferență între „mulțime” și „popor”…

„Mulțimea” este cea din arenă, din stadion, sau „solidaritatea împotrivă”, adică toți sunt manipulați și toți sunt uniți împotriva vreunuia. Fiecare e „individ” însă unitatea este creată numai pe baza urii față de un altul; este a duce război; este poporul „turmă”… Însă „poporul” este alcătuit din „persoane” și fiecare este conștientă și responsabilă de sine… Responsabil e cel care are conștiință, care nu-și vinde conștiința și care judecă cu capul său… Fiecare e în comuniune cu Dumnezeu; și atunci suntem în comuniune între noi și formăm un popor de persoane, toate libere, persoane care nu sunt cumpărate, și nu se unesc împotriva altora, ci persoane care împreună trăiesc valorile…

Opusul mulțimii e poporul. Poporul e alcătuit din persoane… Mulțimea e alcătuită din indivizi care stau împreună pentru a-l agresa pe celălalt…

Să ascultăm ce se întâmplă…

vv. 14-16

¹⁴ Iar [numărul] celor care credeau, o mulțime de bărbați și de femei, se mărea din ce în ce mai mult prin Domnul, ¹⁵ așa încât aduceau bolnavii chiar și în piețe și îi puneau pe paturi și pe tărgi pentru ca, atunci când trecea Petru, măcar umbra lui să cadă pe vreunul dintre ei. ¹⁶ Iar mulțimea de prin cetățile din jurul Ierusalimului se aduna aducându-i pe cei bolnavi și pe cei chinuiți de duhuri necurate, și toți erau vindecați.

„Şi din ce în ce mai mult se adăugau”…

Ce înseamnă?

Că există „un Trup” și acestui unic Trup, care este „Trupul lui Cristos total” se adaugă diferitele persoane care s-au născut, care s-au născut la adevăr, care sunt numite „cei ce credeau în Domnul”…

S-ar părea că autorul sacru vrea să ne spună că în fiecare zi „din ce în ce mai mulți credincioși se adăugau Domnului”… Ne adăugăm Domnului! Nu ne „adăugăm” unii altora pentru a fi un grup puternic, ci ne unim Lui. Unirea cu Domnul ne face oameni liberi: unirea cu Fiul ne face fii și frați ai tuturor. În această unire avem temelia credinței noastre. Așa cum mlădița e unită cu vița: avem aceeași viață, aceeași limfă vitală a lui Isus care este Fiul, care-i iubește pe frați, care Și-a dat viața în slujirea fraților, care a fost omorât de cei puternici, de preoți, ca un blestemător… De ce? Pentru că a iubit pe toți oamenii ca pe frați, așa cum îi iubește Tatăl.

Suntem „un singur Trup”, facem parte unii din alții, dar nu prin unirea între noi în formă de turmă, ci pentru că fiecare suntem adăugați Domnului. Adică suntem puși în compania lui Isus: cu El, Fiul, noi avem identitatea noastră adevărată de fii… Unici, pentru că fiecare e fiu. Devenim fii și realizăm ființa noastră de fii, tocmai făcându-ne frați ai tuturor. E o fraternitate deschisă tuturor; nu este exclusivă, doar pentru unii…

Biserica e această comunitate deschisă, la care se adaugă… și ne adăugăm Domnului… Identitatea noastră nu mai stă în a fi bărbați sau femei…

Pentru noi expresia „O mulţime de bărbaţi şi de femei” pare banală… Nu este ceva banal, pentru că în antichitate numai cei liberi, bărbații și femeile, erau membrii efectivi ai comunității… Toți ceilalți erau din categoria a doua… În schimb, odată cu Evanghelia nu mai avem prima și a doua categorie, robi sau liberi… Este mai bine mai întâi să știm că suntem robi. Cei liberi vor înțelege numai mai târziu că sunt robi… De obicei, mai întâi sunt femeile, și apoi bărbații… Și nu mai există nici separare între diferitele stări religioase: nu mai este nici iudeu, nici grec, nici bărbat și nici femeie, și nici diferitele condiționări, adică „creștini și necreștini”… Căci toți suntem oameni, iar toți oamenii sunt fiii lui Dumnezeu.

Noi riscăm să facem din creștinism „o religie” mai rea decât a altora, căci noi spunem că avem mântuirea, în timp ce toți ceilalți sunt pierduți… Dar Isus n-a dorit să facă această separare…

Isus a venit să mântuiască toți oamenii, pentru că El este fratele tuturor…

Noi continuăm să facem mari deosebiri și închidem Biserica într-un ghetou de privilegiați, care n-au de-a face cu Dumnezeu-Tatăl tuturor, cu Isus mort pe cruce pentru toți, ucis ca hulitor de religioși…

Piața e locul evanghelizării, nu atât Biserica…

În Biserică, pe Domnul Îl vedem mereu răstignit… De fapt, noi L-am răstignit… În piață vedem și răstigniții, spre exemplu, în trecere, care deranjează…

Isus niciodată n-a predicat în Biserici. De două ori a predicat în sinagogă… Prima dată au decis să-L ucidă; a doua oară au decis să-L omoare îndată, de puteau…

Cuvântul este pentru fiecare om, este mântuirea umanității omului…

Noi suntem obișnuiți să construim unitatea noastră în jurul locului care în textul nostru pare a fi un izvor de separare… Din nefericire, identitatea e exclusiv bazată pe o însușire care ne deosebește de alții: ne unim pentru că suntem români, pentru că suntem bărbați ș.a.m.d.…

În textul nostru unitatea se face nu în jurul unei însușiri comune, ci în baza faptului de a fi adăugați unui Trup, cel al Domnului…

În loc să formăm multe agregări, dacă ne-am gândi că fiecare om este chemat la comuniunea personală cu Dumnezeu, iar această comuniune deja o are în interiorul său… Evanghelia nu vestește nimic altceva decât faptul că Dumnezeu deja este în inima omului: în El trăim, în El suntem și suntem neamul Său…

Evanghelia vrea să ne dezlege acele dorințe profunde, pe care minciuna ni le-a luat, înșelându-ne că oamenii, după chipul lui Dumnezeu, ar fi cei pe care-i vedem că, de obicei, sunt anti-Dumnezeu, adică oamenii puternici care le au pe toate în mâna lor, care distrug… Însă, nu! Adevăratul om deja e în noi, în inima noastră… Și e acel om care trăiește în blândețe, duioșie, bunătate, înțelegere, milă, fragilitate, chiar în pruncul prezent în noi toți… Noi existăm dacă suntem primiți de alții… Fiul omului este în noi; este în noi însuși Dumnezeu; este nevoia după iubire! Iar dorința de a fi primit o are fiecare om, și din această cauză Evanghelia funcționează… Din această cauză nu trebuie să facem din Evanghelie un fapt privat, un privilegiu, un monopol împotriva altora… Dacă facem așa, nu am înțeles nimic!

„Unicul Trup” deja există, dar „părțile” Trupului nu știu acest fapt, deci e nevoie de un Cuvânt care să le spună identitatea lor profundă: că sunt parte din acel Trup.

Multe diferențe dintre oameni sunt nedrepte – cele rasiale, patrimoniale, cele de dreptate, cele de stăpân și rob, de om liber – și trebuie depășite în creștinism… Nu le putem tolera…

Diferențele naturale – bărbat, femeie – precum și limitele pe care toți le avem, devin loc de comuniune prin ajutorul reciproc, în iubire… Diferențele (limitele) nedrepte trebuie depășite; cele naturale bazate pe sex devin loc al comuniunii, al iubirii și al fecundității…

„Viața mea e ascunsă cu Cristos, în Dumnezeu”, spunea Pavel. „Când se va arăta Cristos, atunci și eu mă voi arăta în identitatea mea, în mărirea mea”… Adevărul nostru este Isus!

Omul locuiește în realitatea pe care o iubește… Dacă-L iubește pe Dumnezeu, cu adevărat omul este Dumnezeu. Din această cauză Pavel spune: „Noi deja suntem morți cu El, îngropați cu El, deja înviați cu El, deja suntem șezuți în mărire cu El”…

Viața noastră este „să fim cu El”; iar viața veșnică va fi „Să fim mereu cu El”…

Particula „cu”, indicând compania, este mântuirea, pentru că singurătatea este Iadul; noi suntem relație iar dacă un om nu este „cu” este pierdut, nu există…

„Cu” este particula divină, exprimând comuniunea cu Mângâietorul…

Comuniunea cu Domnul ne pune în comuniune cu toți ceilalți…

La v. 15 avem roadele acestei comuniuni: vin toți bolnavii / infirmii (infirmii sunt cei care nu stau în picioare)… Să ne amintim minunea ologului care ajunge să stea în picioare, să aibă poziția dreaptă (pe verticală) a omului, interlocutorul Altuia și al altora…

„Pe cei bolnavi îi puneau pe paturi şi pe tărgi, ca venind Petru, măcar umbra lui să umbrească pe vreunul dintre ei” (v. 15). Umbra lui Petru îi vindecă…

Această scenă este reprezentată într-un tablou de Masaccio… Petru privește în sus, mâna sa dreaptă este inactivă iar cea stângă este ascunsă sub manta… Mâna ascunsă descoperă misterul. Este subliniată umbra sa, care trece peste bolnavi… Cei peste care umbra a trecut, deja sunt în picioare, iar ceilalți sunt pe jos, așteptând să se ridice… Apoi există un om exact sub umbră, care pe jumătate e în picioare, iar pe jumătate e olog… E simbolică ridicarea în picioare.

Și îngerul, după ce-i eliberează pe apostoli, le va spune să stea în picioare…

E important că această minune o săvârșește Petru, care mai înainte s-a lepădat de Isus; care e conștient de păcatul său; care a fost numit Satană…

Dar nu Petru face minunea, căci el „are această haină”, adică e îmbrăcat cu Cristos, cu mila Sa! Petru e necredinciosul care a fost mântuit prin har… Atunci poate transmite altora experiența pe care a avut-o…

Dar nu Petru cere minunea, căci deja e îmbrăcat cu această haină, care este Cristos, care e însăși puterea lui Dumnezeu… Și această putere lucrează în Petru.

De ce? Pentru că Petru este un nenorocit care a fost grațiat, iar în el lucrează harul…

Nouwen, în cartea „Vindecătorul rănit” spune că numai omul care are experiența rănii poate deveni un bun medic, căci reușește să se identifice cu bolnavul…

Mâna lui Petru, acoperită de haină, care e simbol al lui Cristos, e cea „stângă”, adică eroarea sa, incapacitatea sa, trădările sale, care sunt acoperite de har și de milă… Și aceasta e puterea lui Petru: a fi acceptat harul în păcatul său; atunci poate transmite harul și altora, aflați în păcatul lor.

E mângâietor lucru că Petru – fiind reprezentantul Bisericii – nu e perfect… Totuși, el săvârșește aceste minuni, pentru că merge înainte, în poziție verticală (îndreptat), privind în sus… Dacă ar începe să privească în jos, interesele și lucrurile sale, imediat ar pierde această putere…

Tocmai privind la Isus, fiind unit cu El, cu experiența mântuirii pe care a avut-o, poate comunica această mântuire și această viață…

Tocmai acum aleargă la Ierusalim mulțimea din orașele din jur… E o mulțime care va deveni popor…

La Rusalii erau acolo, dar din întâmplare (ori pentru sărbătoare)… Însă în aceste versete e prima dată când se spune că mulțimile vin la Ierusalim… Oamenii vin pentru că sunt atrași de vindecare: deci vin „bolnavii/infirmii şi bântuiţii de duhuri necurate, şi toţi se vindecau”. Nimeni nu era exclus… Toți erau îngrijiți…

Faptul că aleargă și că toți sunt vindecați ne amintește de „timpul final”, când va fi restaurarea poporului lui Dumnezeu; când la Ierusalim vor alerga toate popoarele (cf. Zah. 8, 20-23)…

După ce în cateheza anterioară am ascultat istoria păcatului originar al Bisericii, acum suntem uimiți de toată această energie pozitivă și putere de vindecare prezentă în Biserică… De fapt, tocmai în măsura în care e conștientă de păcatul ei, Biserica e răscumpărată din păcatul ei, și prin har, cu adevărat Biserica aduce mântuirea tuturor… Tocmai în măsura în care e conștientă de păcatul ei… Căci dacă n-ar fi conștientă, înseamnă că ar fi inconștientă și ar face în mod liniștit răul… Deci ar săvârși răul și nu binele…

În schimb, conștientizarea răului și harul primit al răscumpărării, face în așa fel încât ceilalți să devină conștienți de răul / păcatul lor și să fie răscumpărați, să aibă aceeași experiență, care este pentru toți.

vv. 17-18

¹⁷ Ridicându-se marele preot și toți cei care erau cu el, adică gruparea saduceilor, s-au umplut de mânie, ¹⁸ au pus mâinile pe apostoli și i-au aruncat în închisoarea publică.

Dacă faci binele, nu rămâi nepedepsit…

„Arhiereul şi toţi cei împreună cu el, saducheii”…

Saducheii aparțineau clasei înalte a aristocrației, erau bogați. Ei nu credeau în învierea morților, căci era important să trăiască bine pe pământ…

„S-au umplut de pizmă”, adică erau geloși pe binele făcut de apostoli… În limba greacă avem cuvântul „zel” , care se poate traduce și „gelozie”. De multe ori „zelul” e „gelozie”, adică îi deranjează binele altora. „Binele e în totalitate al nostru. Iar noi comandăm și știm ce e binele. Dar dacă apostolii fac bine, lăsându-ne de o parte pe noi, noi ne pierdem puterea, prestigiul și bunurile”…

„Gelozia” ce pretinde „ca binele să fie al nostru” e teribilă. Te deranjează binele altuia…

Începutul tuturor relelor este invidia „prin care a intrat moartea în lume”. Invidia constă în faptul că „te deranjează binele pentru că îl are celălalt”.

Dacă ai fi în Rai și te-ar deranja că Dumnezeu este atât de bun, imediat ai fi în Iad… Iar dacă ai fi în Iad și ai spune „Vai cât de bun e Domnul!”, imediat ai fi în Rai.

Viața este infernală când ești invidios, când vrei să controlezi totul, iar toate câte nu sunt ale tale sunt un rău, pentru că încă tu nu le ai… Vrei să deții controlul… Iar dacă apostolii fac binele, îi pui în temniță…

Răul e premiat, iar binele mereu e pedepsit… Sperăm că nu va fi mereu așa…

„Gelozia” e mascată de zel.. Nu ne stă bine să fim geloși, e mai bine să fim zeloși…

Ce fac ei?

„Pun mâna pe apostoli”, după cum mai înainte au procedat cu Isus…

I-au pus în temniță, căci era spre seară, urmând să-i judece a doua zi dimineața… Căci legea trebuie respectată, iar judecata se face doar dimineața… Dacă nu, putea părea ceva suspect… Iar noaptea se sfătuiau ce să facă…

Prin întemnițare îi privează de libertate, de posibilitatea de a vorbi și a se mișca: ei împiedică viața…

Trebuie întemnițat binele și trebuie lăsat liber răul, căci puterea este un rău, ea vrea să aibă controlul peste alții, împiedicându-i să trăiască… Vrea să-i aibă la mână pe toți ceilalți…

Opusul puterii e slujirea. Puterea adevărată înseamnă a-i sluji pe alții, nu a te folosi de alții, pentru a-i domina… Dacă un om nu veghează în interiorul său asupra acestor ispite, cade în ele fără să știe.

„Şi au pus mâna pe apostoli”… Prin mâinile apostolilor, mâna lui Dumnezeu lucra vindecări. Dar prin mâinile acestor delicvenți, ce lucrează mâna lui Dumnezeu? Lucrează ceva mai măreț: apostolii devin ca Isus. Se înfăptuiește ceea ce am aflat în F.Ap. 4, 27-28, în timpul primei prigoane îndurate de Petru și Ioan, care înțeleg și spun: „E adevărat ce i s-a întâmplat lui Isus, adică s-au adunat Pilat, arhiereul, mai marii poporului… Ce să facă? Pentru a face, Dumnezeule, ceea ce mâna Ta și inima Ta au rânduit că se va întâmpla”…

Până la urmă și mâna răului Dumnezeu o conduce la bine. Toți cei puternici, cu toată puterea lor n-au reușit nimic altceva decât să-L răstignească pe Dumnezeu, să-L ucidă… Ce a făcut Dumnezeu cu mâna celor puternici? El a spus: „Eu Mă predau în mâinile voastre și vă dau viața Mea. Voi Mi-o luați, Mi-o furați, iar Eu v-o dau” . Așadar, aceeași mână care ia viața Domnului este mâna care o primește… În acest fel Dumnezeu învinge răul cu binele.

La fel, ucenicii în temniță devin egali cu Isus, adică știu să-și dea viața… Căci temnița deja e simptomul a ceea ce va urma: vor primi patruzeci de lovituri fără una, prin care chiar puteau muri, dar ei vor ieși bucuroși…

vv. 19-21a

¹⁹ Dar un înger al Domnului a deschis porțile închisorii în timpul nopții și, scoțându-i, le-a zis: ²⁰ „Mergeți, stați în templu și vestiți poporului toate aceste cuvinte de viață”. ²¹ Ei au ascultat, au intrat dis-de-dimineață în templu și au început să învețe.

Versetele începeau cu faptul că învățau în Templu și i-au pus în temniță, și se încheie notând că apostolii sunt acolo și învață… În dimineața următoare s-au dus să-i scoată din temniță, dar nu i-au mai aflat…

Apostolii sunt eliberați din temniță. Dar nu pentru a merge în vacanță, ci pentru a continua să desfășoare aceeași misiune pentru care i-au întemnițat, adică să mărturisească.

Altfel spus, eliberarea, minunea pe care o primesc, nu este în avantajul lor imediat (căci poate că în temniță ar fi fost puțin mai liniștiți). Sensul adevărat al eliberării este ca ei să fie liberi în vederea unei slujiri: slujirea vestirii Cuvântului. După cum prima eliberare este cea a soacrei lui Petru, care este eliberată de friguri, pentru a sluji… Cu alte cuvinte, adevărata libertate este cea de a sluji, nu de a stăpâni.

Eliberarea e cea de a merge să-i slujim pe alții, nu de a ne sluji de alții.

Eliberarea din temniță e semnul libertății lor interioare…

Au mers să învețe în Templu, „toate cuvintele vieţii acesteia”. Misiunea lor este învățarea Cuvântului adevărului.

Deoarece răul / păcatul este minciuna pe care omul o are în capul său; adevărata slujire este vestirea Cuvântului adevărului, care este vestirea Fiului care Se face fratele tuturor, ultimul dintre toți, care-Și dă viața, care nu ia viața nimănui, Care nu caută puterea, nici buna imagine, nici stăpânirea… Știind că toate acestea sunt păcatul lumii, care distruge prezența lui Dumnezeu din noi.

Apostolii sunt martorii acestei libertăți… Martori nu înseamnă doar că o vestesc, ci că o trăiesc: au fost eliberați din temniță, dar și de frica de a se întoarce din nou să vestească… Pentru că ceea ce vor face le va aduce probleme și mai mari… Pentru a doua oară au încălcat porunca primită de la cei puternici.

E frumos că ei trebuie să vestească: „Toate, toate cuvintele acestei vieți”…

„Acestei vieți” este viața lui Isus, ceea ce El a făcut și a învățat; că Isus e primul om care a trăit ca om, adică a trăit ca fiu și frate… „Toate aceste cuvinte” sunt cuvintele vieții fiecărui om… Să nu lăsăm de o pare nici un cuvânt… Iar celelalte cuvinte – care nu sunt de viață – sunt cuvinte de moarte, sunt minciună…

Ce fac?

„Şi, auzind, au intrat de dimineaţă în Templu şi învăţau”, la imperfect.

Ascultând de înger, au fost eliberați. De fapt, Cuvântul eliberează… În schimb, mâinile mai marilor poporului folosesc pentru a lua; apoi mint, spunând: „Iau pentru că este spre folosul vostru”…

E frumos să vedem libertatea primită de apostoli pentru a învăța, în ciuda tuturor amenințărilor, în ciuda temniței din care au ieșit și în care imediat vor intra din nou…

Adevărata libertate nu este a nu fi în temniță, ci este de a spune adevărul. Libertatea nu înseamnă a-și salva viața; își vor pierde viața pentru adevăr… Căci pentru adevăr merită să-ți dai viața. (Căci adevărul e la fel de valoros ca viața, el te va face cu adevărat liber)…

În Faptele apostolilor (28,30) ni se spune despre Pavel – că timp de trei ani, la Roma, în arest la domiciliu, într-o cameră închiriată, în casa unui păgân, așteptând să fie ucis – că îi primea pe toți și le vestea cu deplină libertate, Evanghelia.

Libertatea Bisericii constă în a fi liberă față de putere (fără putere):

să fie în temniță,

într-o casă,

în chirie (pe cheltuiala ta),

în casa unui păgân,

în așteptarea morții…

Aceasta este libertatea? Da! Aceasta este!

De fiecare dată când se adaptează puterii și se înțelege / târguiește cu puterea, pentru a-i oprima pe alții, Biserica nu este liberă, îi lipsește libertatea, pentru că nu se mai vestește…

Capul Botezătorului pe tipsie vorbește mai tare decât capul de pe umerii săi… Pe tipsie vestește adevărul, un adevăr pentru care merită să mori.

Libertatea nu înseamnă să pot face ceea ce mi se pare bine și îmi place, ci e libertatea de a-mi pune viața în slujirea adevărului și a fraților; o libertate căreia nu-i este frică nici de temniță și nici de moarte… Numai astfel suntem oameni liberi.

Căci de murit, toți trebuie să murim…

Însă nu trebuie să trăim rău, să mințim și să facem nedreptăți…

Apostolii mărturisesc cu viața toate cuvintele pe care le vestesc. Și e întăritor să știm că aceste persoane se numesc: Petru, Iacob, Ioan, frații care se certau pentru primul loc… Să nu uităm că toți L-au părăsit pe Isus în timpul pătimirii… Tocmai aceștia sunt capabili să facă minunile despre care am vorbit…

Biserica nu e alcătuită din persoane perfecte, ci prin mâinile noastre, prin puterea lui Dumnezeu, în măsura în care suntem îmbrăcați în Cristos, în har și milă și în măsura în care suntem conștienți de păcatul nostru, putem lucra cu această libertate…

Texte utile:

• Mc. 3, 13;
• Io. 15, 1;
• Col. 3, 1-4;
• Zah. 8, 20-23.