Trebuie să-l ascultăm pe Dumnezeu mai mult decât pe oameni.

Dimineața i-au căutat pe apostoli, ca să deruleze procesul, dar au dispărut din temniță deși ușile erau încuiate. Deja sunt în Templu să învețe poporul. Trimit să-i prindă din nou, dar fără violență, fiindu-le frică de popor. Începe interogatoriul, fiind acuzați că au încălcat ordinul de a nu mai vorbi în nici un fel nimănui de Acel om.

E o scenă care se repetă și stârnește mânie în cei puternici. Petru răspunde în numele tuturor: „Trebuie să-l ascultăm pe Dumnezeu mai mult decât pe oameni”. Și continuă să le vestească și lor, în mod sintetic, mesajul Învierii: „Dumnezeul părinţilor noştri l-a înviat pe Isus, pe Care voi L-aţi omorât, spânzurându-L pe lemn. Pe Acesta, Dumnezeu, prin dreapta Sa, L-a înălţat Stăpânitor şi Mântuitor, ca să dea lui Israel pocăinţă şi iertarea păcatelor. Şi suntem martori ai acestor cuvinte noi şi Spiritul Sfânt, pe Care Dumnezeu L-a dat celor ce-l ascultă”… E substanța Crezului apostolic care trebuie vestită tuturor, chiar și celor care doresc să te elimine…

Ps. 1

Este psalmul celor „două căi”.

Psalmistul descoperă ceea ce se află în inima omului. Cuvântul Domnului ne oferă posibilitatea de a primi iertarea și mila.

Pentru a doua oară, Petru repetă că nu trebuie să ascultăm de oameni, ci de Dumnezeu…

„A asculta de oameni” se referă la cei care pot porunci, la cei care dețin puterea, „A asculta de Dumnezeu”, adică de conștiință și de Cuvântul Său… Aceasta este alegerea radicală a omului…

Din ce cauză apostolii s-au împotrivit mereu arhiereilor, cărturarilor și bătrânilor, adică puterii religioase, politice, culturale? Aceste categorii nu erau alcătuite din oameni răi, căci, simplu spus, aceștia doar își făceau munca… Altfel spus, cei care dețin puterea și locuiesc la „Palat”, sunt interesați să-și păstreze puterea… Însă tot ceea ce apare ca nou, îi depășește… Și dacă ar fi un om bun în Palat, și el ar trebui să-și păstreze privilegiile sale… Cine locuiește în palat este izolat, vede aiurelile sale și nu vede realitatea… Cu alte cuvinte, noutatea este mereu detestată, așa cum și Isus a fost detestat de cei care-L așteptau de 2000 de ani. Și L-au ucis. E o istorie care se repetă… Și-n Biserică noutatea e detestată…

În ce locuri s-au desfășurat acțiunile din Faptele apostolilor? Unde locuiau apostolii?

Primul „Palat apostolic” a fost Cenacolul; apoi, piața Templului; alt loc, temnița. După ce sunt eliberați, poruncindu-li-se să nu mai vorbească, îndată merg la Templu să predice; dar iarăși ajung în temniță. Fiind eliberați în mod minunat din temniță, i-au găsit din nou în Templu, predicând… Din nou ajung la închisoare, pentru a treia oară…

Continuând să citim Faptele apostolilor, vom vedea că istoria se repetă mereu… Și vom vedea poziția dintre Palatul celor puternici și Palatul apostolic, care este temnița.

Faptele apostolilor se încheie, relatându-ne că Pavel era la Roma, în palatul său apostolic, care este casa unui păgân, unde stă în chirie, fiind arestat la domiciliu, așteptând să fie ucis… Și aici el: „Vestea Împărăția lui Dumnezeu în libertate și cu îndrăzneală”…

Palatul apostolic e temnița, loc în care apostolii sunt liberi înainta puterii și pot vesti adevărul… Petru n-a căutat temnița, ci l-au închis pentru că a spus adevărul: dar și-n închisoare adevărul nu poate fi omorât… Așa s-a răspândit creștinismul…

Se citește F.Ap. 5, 21b-33

²¹ Venind marele preot și cei care erau cu el, au convocat Sinedriul și sfatul bătrânilor fiilor lui Israel și au trimis la închisoare ca să-i aducă. ²² Dar când au ajuns, servitorii nu i-au găsit în închisoare. Atunci s-au întors și au dat de veste: ²³ „Închisoarea am găsit-o încuiată în toată siguranța și pe paznici stând în fața porților, dar, deschizând, n-am găsit pe nimeni înăuntru”. ²⁴ Când au auzit aceste cuvinte, comandantul templului și arhiereii se întrebau nedumeriți cu privire la ei: ce-ar putea să se întâmple. ²⁵ Dar a sosit cineva și le-a dat de veste: „Iată, bărbații pe care i-ați aruncat în închisoare stau în templu și învață poporul”. ²⁶ Atunci, comandantul, împreună cu servitorii, au plecat și i-au adus, dar nu cu forța, pentru că se temeau de popor că i-ar fi putut ucide cu pietre. ²⁷ Aducându-i, i-au pus în fața Sinedriului și marele preot i-a întrebat: ²⁸ „Oare nu v-am poruncit cu strictețe să nu învățați în numele acesta? Și iată că voi ați umplut Ierusalimul cu învățătura voastră și vreți să cadă asupra noastră sângele acestui om”. ²⁹ Atunci Petru și apostolii au răspuns: „Trebuie să ascultăm mai degrabă de Dumnezeu decât de oameni. ³⁰ Dumnezeul părinților noștri l-a înviat pe Isus, pe care voi l-ați ucis atârnându-l pe lemn. ³¹ Pe el Dumnezeu l-a înălțat la dreapta sa drept conducător și mântuitor ca să acorde Israelului convertirea și iertarea păcatelor. ³² Martori ai acestor lucruri suntem noi și Duhul Sfânt pe care Dumnezeu l-a dăruit celor care ascultă de el”. ³³ Auzind acestea, s-au înfuriat și voiau să-i ucidă.

Toți apostolii fuseseră întemnițați cu o zi mai înainte, pentru că au vorbit în public, în ciuda faptului că au fost amenințați să nu vorbească sub nicio formă despre Acel om… Așadar, îi încarcerează. Dar sunt eliberați, fără ca vreunul să-și dea seama cum; tot la fel Isus a fost eliberat noaptea din mormânt.

Mai marii poporului nu știu că apostolii au fost eliberați, deci se adună să-i judece: trimit să-i aducă, dar nu-i găsesc… Avem vestea că nu mai sunt în temniță (că mormântul e gol); apoi avem a doua veste: ei vorbesc în Templu, la fel ca prima dată… E a treia oară când această scenă se repetă… Și se va repeta de-a lungul întregului text al Faptelor apostolilor.

Din nou merg să-i prindă, dar cu prudență, căci le este frică de popor… Apoi urmează procesul: acuzațiile, interogatoriul și concluzia „Nu ați ascultat”. Urmează răspunsul lui Petru, care e o acuzație împotriva acuzatorilor, ca să-și schimbe modul de a trăi și de a judeca…

La final avem sinteza întregii predicări apostolice.

Trecerea continuă din Cenacol, în piață, în temniță și procesul, este spațiul libertății maxime în care pot mărturisi… În timp ce ești interogat – prin mărturia ta – cei ce te interoghează sunt interogați și puși în dubiu…

Textul se încheie spunând că sunt „mâniați”, dar în limba greacă ar fi „sunt tăiați în două”, căci discursul lui Petru i-a lovit în inimă.

Mai întâi, se adună în palat ca să-i judece, neștiind că apostolii deja au plecat din închisoare…

v. 21b

²¹ Venind marele preot și cei care erau cu el, au convocat Sinedriul și sfatul bătrânilor fiilor lui Israel și au trimis la închisoare ca să-i aducă.

Avem amintiți toți dușmanii lui Isus, adică cei puternici: arhiereul (care deținea puterea religioasă dar și civilă), cei împreună cu el, adică saducheii (bogații), sinedriul (centrul puterii legislative și executive), sfatul bătrânilor… „au trimis la temniţă să-i aducă pe apostoli”.

Noi știm că temnița e goală, dar ei nu știu…

Împotriva celor Doisprezece avem o mare desfășurare de forțe, la fel cum a fost împotriva lui Isus…

Ce doresc să facă?

Să oprească această noutate, care se afirmă…

De ce li s-a întâmplat astfel tuturor profeților, lui Isus, apostolilor…? Și-n zilele noastre, cel care spune adevărul, sau spune ceva nou, mereu e condamnat… Un istoric din jurul anilor 1800, care fusese condamnat, s-a întrebat „De ce Biserica combate prietenii de mâine cu dușmanii de ieri?”… Dușmanii de ieri devin prietenii de astăzi, pentru a-i combate pe dușmanii de astăzi; care apoi vor deveni prietenii de mâine, pentru a-i combate pe dușmanii care vor apărea…

De ce puterea reacționează, de ce nu admite adevărul? Pentru că instituția vrea să dețină controlul… Dar pe Dumnezeu nu-L poate controla: Dumnezeu e Domnul istoriei, al vieții. Iar viața mereu e nouă. Și aerul se reînnoiește. Toate se reînnoiesc. Căci dacă deja ar fi trăită, înseamnă că deja toate s-ar fi sfârșit.

Există această tendință puternică să ne oprim asupra a ceea ce a fost, dar care nu mai există… Însă „trecutul” se fosilizează în palat, în instituții, iar omul stă acolo și nu mai trăiește privind realitatea, ci privind fantasmele sale despre putere și felul în care să controleze realitatea… De aici se naște violența împotriva tuturor noutăților, a invențiilor, a viitorului… Noutăți care oricum vor veni…. Însă ar putea veni și fără să întâmpine împotrivirea celor puternici… Căci istoria merge înainte. E istoria mântuirii. E o istorie și a progresului, nu e doar o istorie a stupidității și a controlului…

Însă povestea se repetă mereu…

Persoanele care dețin puterea și se comportă astfel, pot fi înțelese, căci dacă nu se comportă astfel, își pierd puterea… Dar când și-n Biserică ne comportăm astfel, nu pot înțelege, pentru că înseamnă că nu avem încredere în Dumnezeu și-n istorie; în Dumnezeu care conduce istoria și este Domnul ei… Ci ne încredem în „mijloacele puterii”, adică devenim la fel ca toți ceilalți puternici… Altfel spus, realitățile refuzate de Isus, ca ispite ale diavolului, noi le folosim ca instrumente pentru a păstra Împărăția lui Dumnezeu. Însă aceasta e adevărata distrugere a Împărăției lui Dumnezeu, împiedicând-o să crească…

Păstorul are un alt rol, cel de „a expune” viața sa pentru oi, nu cel de a le stăpâni; apoi de a „dispune”, adică de a-și pune viața la dispoziția altora (adică să arate iubirea sa față de Tatăl și față de frați, ca toți să aibă această iubire); și „a depune” viața, adică de a ști să o dea, „Pentru că cine o dă, o are”, o posedă în veșnicie…

Intenția păstorului nu e cea de a crea un „staul”  ca să controleze oile, căci în staul oile sunt doar mulse, tunse… și dacă ne aflăm în staulul Templului, sunt vândute sau duse la tăiere…

Oile trăiesc dacă sunt afară, la pășune, în libertate… Isus vrea să ne scoată pe toți din toate staulele, pentru a ne duce la o pășune liberă… „Pășunea” este iubirea între Tatăl și Fiul, iubirea pentru frați, este viața…

Trebuie să ieșim din toate staulele puterii violente, religioase sau nu…

Violența mereu are un fundament religios, căci dacă nu, nu reușim să o facem: pentru a-l face, fiecare război trebuie să fie prezentat ca „sfânt” și „drept”… Iar dacă e „drept”, se ucid în mod brutal…

vv. 22-24

²² Dar când au ajuns, servitorii nu i-au găsit în închisoare. Atunci s-au întors și au dat de veste: ²³ „Închisoarea am găsit-o încuiată în toată siguranța și pe paznici stând în fața porților, dar, deschizând, n-am găsit pe nimeni înăuntru”. ²⁴ Când au auzit aceste cuvinte, comandantul templului și arhiereii se întrebau nedumeriți cu privire la ei: ce-ar putea să se întâmple.

Mergând la temniță (la fel cum femeile au aflat mormântul în dimineața zilei de Paști) o află goală…

Și astfel, „slugile” o află goală, se întorc și vestesc: „Temniţa am găsit-o încuiată în toată siguranţa [deci n-au fost furați] şi pe paznici stând la uşi [au vegheat toată noaptea]…, dar înăuntru n-am găsit pe nimeni”. E surpriza faptului întâmplat… Aceleași slugi vestesc faptul întâmplat… Folosesc aceleași cuvinte ale Învierii…

Ce li s-a întâmplat acestor slujitori?

În limba greacă cuvântul „servitori” se folosește pentru cei care stau să vâslească în barcă… Acest cuvânt e folosit la începutul Evangheliei după Luca, pentru a-i indica pe „slujitorii Cuvântului”… Cei care sunt acolo, în slujirea Cuvântului, care vâslesc această barcă… Iar adevărata barcă – deci casa noastră – este Cuvântul în care locuim… Iar aceștia sunt „slujitorii Cuvântului”…

Să observăm că Cuvântul – Evanghelia după Luca – începe cu acești slujitori care vâslesc și se încheie cu Pavel, în temniță… Iar în textul nostru se vorbește tot de „temniță”. Închisoarea este palatul libertății Bisericii, adică mărturisirea adevărului, că există un adevăr mai tare decât orice putere, decât orice violență, chiar mai tare decât puterea morții, căci marea temniță e mormântul…

Aici au înaintea ochilor acest fapt imposibil, eliberarea apostolilor din temniță…

Cum reacționează?

Slujitorii constată fapta: imposibilul a avut loc, tot la fel ca Învierea lui Isus…

Prin urmare, violența nu folosește la nimic, nu împiedică realitatea (predicarea).

„Căpetenia pazei Templului şi arhiereii erau nedumeriţi, perplecși”… În limba greacă „perplex” înseamnă că se află pe două căi ce nu pot fi tranzitate… Cea dintâi este realitatea, iar ei nu trăiesc în realitate, iar ei nu pot spune că nu trăiesc în realitate din motive supranaturale, căci dacă ar recunoaște, ar trebui să creadă; cea de a doua cale constă în faptul că nici nu pot nega că apostolii au ieșit din temniță în mod „ciudat” , pentru că paznicii erau acolo, deci nici măcar nu pot spune că au fugit…

Singurul lucru posibil ar fi să admită noutatea: că s-a întâmplat ceva ce ei nu pot controla, dar acest lucru ar fi împotriva lor…

Nedorind să renunțe la control, ce fac? Îl vor aresta din nou… Dar ei nu-și schimbă părerea…

Până când nu voi renunța să vreau să controlez, să am în mână situația, nu voi înțelege adevărul… Dacă adevărul este „interesul meu”, cine are un interes de apărat, niciodată nu spune adevărul, ci spune doar ceea ce-l interesează… „Vai, să sufocăm adevărul în nedreptate” (Rm. 1, 18)…

Când ai un interes, mereu ești nedrept (e clar: interesul / avantajul / folosul mereu e împotriva altora) nu te mai interesează adevărul. Deci delirezi. E delirul tipic puterii, care se verifică în cazul tuturor celor care au puterea și nu-și dau seama de realitate, până când ea explodează… Așa cum s-a întâmplat în lumea arabă, dar și-n Biserică… Însă trebuie să fim atenți: trebuie să privim și să urmăm realitatea și nu ideile noastre (ideile mele)… Dacă nu, vom fi uimiți, căci dacă vrem să negăm realitatea, nu mai putem face nimic… Putem doar să folosim violența pentru a-i aresta pe alții… Și minciuna, pentru a spune că nu e adevărat ce s-a întâmplat…

Noi, considerându-ne raționali, avem impresia că singurele lucruri posibile sunt cele pe care noi știm să le producem, iar celelalte ar fi imposibile. Acesta e principiul științei… De fapt acesta e principiul imbecilității. Mă explic: „Tu știi produce universul?”

„Nu!”

„Totuși, universul există!”

„Știi produce soarele?”

„Totuși, soarele există!”

„Știi produce istoria?”

„Totuși, ea există!”

Nu trebuie să măsor realitatea, pornind de la ideile mele… Ideile sunt ipoteze care niciodată nu sunt adevărate, dar sunt instrumente pentru a înțelege câte ceva din realitate…

Realitatea există!

Delirul e să credem ideilor.

Mă dezgustă cei care cred în ideile lor de putere, de stăpânire, idei religioase… Se numesc idoli! Și e ca și cum ar exista ideile: „Acestea sunt ideile… apoi faptele (realitatea) nu le-am înțeles. Paguba lor”… Însă nu!

Realitatea există! Ideile pot fi sau pot să nu fie…

Cine confundă ideile cu realitatea are o problemă gravă… Din nefericire, mulți creștini confundă ideile lor cu realitatea lui Dumnezeu. Nu trebuie să fie așa! Pe Dumnezeu nu-L avem în buzunar; El nu e obiectul definiției noastre; nu este un produs intelectual de al nostru, căci dacă ar fi astfel, nu ar fi Dumnezeu…

Dumnezeu e o realitate de care te apropii. Dumnezeu e prezent în fiecare realitate… Și, la fel ca oricare realitate, cere / necesită respect, atenție, ascultare, știind că de fiecare dată înțeleg doar o mică parte din El… Când cred că am ajuns în punctul în care am înțeles totul, înțeleg că n-am înțeles aproape nimic… Căci întotdeauna realitatea e mai mare decât înțeleg eu… Însă dobândim experiența realității…

Există o întreagă violență a puterii, nu doar a celei politico-religioase, ci și a celei intelectuale, care e puterea celor care cred foarte mult în propriile lor idei. Trebuie să fim limitați pentru a crede propriilor idei. Ideile ar trebui să mi le schimb imediat, căci e suficient să-mi vină un alt gând, ca să văd realitatea într-un alt mod… Și imediat îmi schimb ideea.

Omul e om pentru că-și schimbă ideile. Nu pentru că este un oportunist, ci pentru că mereu vede trăsături tot mai profunde ale adevărului care întotdeauna-i mai mare decât ideile sale; și mereu se măsoară cu realitatea, probând mereu…

Prin „a nu ști” se progresează… Pentru că ideea mea este o aproximație minimă a realității – o ipoteză – care poate chiar să fie adevărată… O verific și o depășesc. Și tot așa mai departe… Și mergem înainte în „a nu ști”… Descoperim atunci când „nu știm / cunoaștem”… Numai atunci vedem realitatea.

Să-i cerem Domnului această deschidere mentală, căci și-n sfera relațiilor personale avem această dificultate, când pretindem că „Altul trebuie să fie ideea pe care eu mi-am făcut-o despre el”.

Să ne amintim că Maria s-a întrebat cu privire la semnificația salutului îngerului. Însă ea a fost deschisă noutății.

vv. 25-26

²⁵ Dar a sosit cineva și le-a dat de veste: „Iată, bărbații pe care i-ați aruncat în închisoare stau în templu și învață poporul”. ²⁶ Atunci, comandantul, împreună cu servitorii, au plecat și i-au adus, dar nu cu forța, pentru că se temeau de popor că i-ar fi putut ucide cu pietre.

Împotriva tuturor ipotezelor și perplexităților „cineva” merge să le vestească „faptul” că temnița – adică mormântul – este goală… Toate erau la locul lor, dar cine știe ce s-a întâmplat. Apoi mai vine un altul să le vestească: „Bărbații stau drepți în Templu” (este textul grec)… „A sta drepți” – ridicați – e cuvântul Învierii.

„Și învață poporul”.

Această scenă ne arată felul în care Cuvântul întemnițat, de fapt, este liber: este părtaș misterului morții și învierii lui Cristos, pentru că în viața lor au vestit atât moartea (temnița), cât și o iubire mai tare decât moartea (pentru că apostolii sunt slujitorii Cuvântului, iar Cuvântul îi eliberează pentru că, în sfârșit, Îl vestesc și sunt înviați)… Iar ei continuă să facă în Templu  exact ce li se interzise să facă: să învețe…

Despre termenul „a învăța”… La începutul Faptelor apostolilor se subliniază că autorul a scris ceea ce Isus „a început să facă și să învețe”…

Mai întâi „face”, apoi „învață ce a făcut”, ne ajută să înțelegem ce a făcut…

Apostolii continuă să facă la fel ca Isus și apoi ne explică ce au făcut (cum de reușesc să facă tot ce fac…)…

E importantă învățătura, adică Cuvântul, Cuvântul care aderă realității. Pentru că Cuvântul care aderă realității este adevărat, ne eliberează… Cuvântul adevărat ne face fii ai lui Dumnezeu.

În schimb, cuvântul mincinos ne ucide, creează violență, putere, te aruncă în delir, pentru că mereu ești în afara realității, și crezi că trebuie să crească mereu tot mai mult violența, puterea… Și zici: „Tot restul să fie nimicit!”… Puterea e ridicolă…

Intră în Templu și-i află pe apostoli învățând. Dacă în alte cazuri au „pus mâna pe ei”, i-au luat cu violență, acum, fiindu-le frică de popor, îi tratează bine. Însă „după”, în palat, îi vor bate…

vv. 27-28

²⁷ Aducându-i, i-au pus în fața Sinedriului și marele preot i-a întrebat: ²⁸ „Oare nu v-am poruncit cu strictețe să nu învățați în numele acesta? Și iată că voi ați umplut Ierusalimul cu învățătura voastră și vreți să cadă asupra noastră sângele acestui om”.

În v. 26 am notat că i-au condus fără violență, fiindu-le frică să nu fie lapidați de popor.

Cei puternici devin inocenți într-un fel când le este frică de faptul că vor sfârși rău. Iar când sunt pe cruce, la fel ca tâlharul pe cruce, cu siguranță devin nevinovați și tâlharii (rău-făcătorii). Căci „inocent” – nevinovat – înseamnă că „nu poate dăuna”.

Când cel puternic devine slab, pierzant și apoi crucificat, deoarece „este rândul său să plătească”, nu mai poate dăuna, deci devine inocent… Oricine ar fi.

Sperăm să fie mereu așa: ca toți cei care dăunează să devină inocenți, nevinovați cât de repede. Căci a muri nu e un rău, ci a trăi rău (în păcat) este un rău.

E important să ajungem la acea fragilitate care ne face să fim umani; să ne întoarcem de la delir la realitate. Pe cruce toți devenim din nou inocenți, căci vedem că violența nu ajută…

„Dacă vor să mă lapideze…” „Doream să-i lapidez eu, însă risc să mă lapideze ei…”.

În realitate lapidat (ucis cu pietre) va fi mereu cel drept.

Să ne oprim la interogatoriul arhiereului… Mai mult decât un interogatoriu, îi întreabă: „Au nu v-am poruncit vouă cu poruncă să nu mai învăţaţi în Numele acestuia?”… Le amintește interzicerile. „Şi iată, aţi umplut Ierusalimul cu învăţătura voastră”…

Adică apostolii au încălcat porunca…

E frumoasă imaginea „Au umplut orașul cu Cuvântul”…

Dacă suntem atenți, vedem că „Cuvântul” este protagonistul Evangheliei și al Faptelor apostolilor. Pentru că ni se povestește istoria Cuvântului, felul în care umple Ierusalimul, și cum se răspândește în lume. Căci omul devine cuvântul pe care-l ascultă… Iar acest Cuvânt ne face fiii lui Dumnezeu; este Cuvântul care ne eliberează de minciună; din această cauză se insistă mereu pe Cuvânt. Cuvântul e mântuirea omului!

După cum cuvântul mincinos este pierzania omului, tot astfel realitatea, Cuvântul adevărat, Cuvântul care corespunde realității este mântuire…

Cuvântul mincinos e unul de delir și de moarte, care provoacă delir și moarte.

Cuvântul adevărat vestește realitatea și te ajută să trăiești.

Evanghelia nu e un lucru ciudat, care ar propune „teorii religioase”, ci ne vestește o anume realitate, faptul că se poate trăi într-un anume fel, ca frații, folosind lucrurile pentru a trăi și nu pentru a se ucide.

Să ascultăm răspunsul apostolilor…

vv. 29-33

²⁹ Atunci Petru și apostolii au răspuns: „Trebuie să ascultăm mai degrabă de Dumnezeu decât de oameni. ³⁰ Dumnezeul părinților noștri l-a înviat pe Isus, pe care voi l-ați ucis atârnându-l pe lemn. ³¹ Pe el Dumnezeu l-a înălțat la dreapta sa drept conducător și mântuitor ca să acorde Israelului convertirea și iertarea păcatelor. ³² Martori ai acestor lucruri suntem noi și Duhul Sfânt pe care Dumnezeu l-a dăruit celor care ascultă de el”. ³³ Auzind acestea, s-au înfuriat și voiau să-i ucidă.

Răspunsul lui Petru e „un atac pe față”: „Trebuie să-l ascultăm pe Dumnezeu mai mult decât pe oameni!”.

Această frază a fost mereu folosită și exprimă libertatea conștiinței: e suficient să știm ce înseamnă „să-l ascultăm pe Dumnezeu”… În următorul verset vom vedea cine este Dumnezeu și ce a făcut…

De ce este atât de important să-L ascultăm pe Dumnezeu și nu puterea? Oamenii care poruncesc sunt cei ai puterii…

Să ne gândim la toate războaiele: se ascultă de oameni, doar pentru că au putere…

Dacă un general cu 5 stele poruncește să fie aruncată bomba peste Hiroșima, poate da ordinul pentru că are „5 stele”; dacă ar fi un alt om, unul „în maieu”,de exemplu, i s-ar râde în față…

Care este diferența între cei doi oameni?

Problema e a noastră, pentru că-l credem pe un om, care într-adevăr e nebun… Căci numai un nebun poate porunci să fie aruncată o bombă… Și e delirul puterii.

Iar pe celălalt – care ar fi un înțelept care n-ar accepta acele lucruri urâte – l-am lua în derâdere…

Există o evidentă lipsă a conștiinței: puterea mereu este inconștientă, pentru că-și apără propriul interes…

În schimb, dacă un om privește atent în conștiința sa, în conștiința sa mereu află „alteritatea” (pe celălalt), pentru că noi suntem relație.

În conștiința sa mereu află „alteritatea” (Celălalt), adică vorbește o altă voce, care nu e a mea… Dacă în conștiința mea vorbește doar eul meu și interesul meu, nu mai vorbește conștiința, ci puterea; de fapt vorbește inconștiența.

Noi trebuie să acționăm / lucrăm „în conștiință”, și nu luându-ne după tot ce se spune în mass-media; nici după câte ne poruncesc oamenii; nici după câte ne sugerează economia de piață (bursa). Noi trebuie să ne comportăm după ceea ce a fost întipărit în noi, în conștiința noastră…

Ce se află în conștiința noastră? Ce dorim noi, în conștiință, ca alții să ne facă? Să ne accepte, să ne vrea binele, să ne recunoască, să ne trateze bine, să ne respecte, să nu ne mintă și să nu ne fure… Bine! Să începem să facem toate acestea!

Toate câte nu intră în cele de mai sus, nu ar trebui să le facem, indiferent de cine ne-ar porunci să le facem…

Și fiecare om are în interiorul său această conștiință, dacă nu este într-o anumită măsură  bolnav și dacă n-a fost atins de delirul puterii… Căci, odată ce un om a intrat în jocul puterii, nu-l mai interesează nimic altceva…

Conștiința întotdeauna e „conștiința despre Altul” prezentă în interiorul propriu, pentru că suntem relație…

Când un om își pierde conștiința Altuia, adică a realității, și are doar conștiința durerilor sale sufletești, e bolnav. Când are doar conștiința ideilor sale sau a delirurilor sale, e și mai bolnav, căci dăunează tuturor celor din jurul său.

În toate trebuie să existe primatul / întâietatea conștiinței… Stă în puterea noastră să nu ascultăm de cei care ne poruncesc să lucrăm împotriva conștiinței noastre…

Cine poruncește ar putea fi un nebun: toți dictatorii sunt patologici… Nici măcar unul singur nu e sănătos mintal.

Un om care are nevoie să comande pentru a fi important, este alienat, adică n-ar nicio stimă de sine… E nevoie să calci pe capul altuia pentru a te simți „cineva”? Există mulți oameni idioți, chiar cu studii superioare, ne referim la acei oameni care-și dau importanță: „Voi nu știți cine sunt eu!?”

„Da. Nu știu. Și nu mă interesează…”. Ești fiul lui Dumnezeu și e un lucru măreț! Nu uita acest adevăr! În tot restul ești precum toți ceilalți, sper. Căci toți ceilalți sunt umani… Dar dacă tu ești diferit, nu știu cine ești… Ești un nebun, dar există mulți în jur… Nu sunt „nebunii normali”, ci acei „super-nebuni”…

Să ascultăm ce-i obligă în conștiință, și e centrul întregului mesaj creștin…

Cine vorbește?

Dumnezeu! Este „Dumnezeul părinţilor noştri”, deci al vostru și al nostru. Nu e un Dumnezeu pe care eu mi-L inventez…

Ce a făcut Dumnezeu?

„L-a înviat pe Isus, pe Care voi L-aţi omorât, spânzurându-L pe lemn”. Primul „fapt” este vestirea Învierii: pe Isus pe care voi L-ați ucis, Dumnezeu L-a înviat. Deci ceva ați greșit și voi, căpetenii…

Se presupune că deja apostolii au citit Evanghelia, că au înțeles motivul pentru care Isus a fost ucis, prin urmare prezentau / vesteau o altă imagine despre Dumnezeu: Dumnezeu a întărit ceea ce Isus a spus, înviindu-L, în ciuda împotrivirii voastre care reprezentați puterea religioasă…

Și nu doar L-a înviat, ci L-a înălțat la dreapta Sa ca „Stăpânitor şi Mântuitor”… Cu alte cuvinte, deja Isus are „puterea”, puterea pe care noi o experimentăm: cea de a putea spune adevărul împotriva oricărei alte puteri, pentru a-l elibera pe om… El are acea putere care ne-a ajutat să-l vindecăm pe olog; acea putere prezentă în umbra lui Petru, care vindeca lumea; acea putere care ne-a eliberat din temniță pe când ușile erau încuiate; acea putere de iubire și de viață care învinge moartea… Acesta, care are această putere, e înălțat la dreapta lui Dumnezeu; El este puterea lui Dumnezeu și e mântuirea omului…

Ce vrea Dumnezeu?

„Să dea lui Israel pocăinţă şi iertarea păcatelor”.

Petru vorbește sinedriului, amintind că Dumnezeu cere fiecărui om convertirea… Puterea lui Dumnezeu vrea să ne schimbe mentalitatea: să trecem de la mentalitatea omului violenței și al puterii, la mentalitatea lui Dumnezeu care este Tată și vrea să fim fii și frați… Aceasta e mântuirea omului și a lui Dumnezeu pe pământ.

Dacă noi restructurăm puterea, folosindu-ne chiar de Cuvânt, înfăptuim ceva abominabil… Și-n Biserică, Dumnezeu e mereu pe cruce! Dar nu trebuie să ne străduim să-L răstignim, căci deja L-am răstignit… și-L răstignim destul de des…

Să înțelegem de ce L-am avut în mâinile noastre și L-am răstignit… Și să pricepem că exact Răstignitul ne mântuiește și ne cere să ne convertim, pentru că ne-a iertat și ne iubește cu o iubire veșnică și a învins moartea…

În text nu stă scris că „iartă păcatele”. Păcatul nu poate fi iertat! Păcatul e un rău și face rău! Și Dumnezeu nu vrea păcatul!

Dumnezeu iartă păcătoșii și îndepărtează/ trimite de la noi păcatele…

Înaintea iertării, a unei iubiri mai tari decât violența și decât moartea, omul spune: „Am greșit făcând păcate”… Prin urmare, se dezice, se separă de păcat; „se convertește”, adică își schimbă mentalitatea și direcția vieții. Și, în sfârșit, iese din păcat și trăiește în iubirea pe care a primit-o prin iertare.

Și încheie „Iar noi suntem martorii acestor cuvinte prin faptele noastre”…

„Cuvântul” înseamnă și „faptă”. Sunt fapte care au o semnificație definitivă în istorie. Iar acea faptă, care a devenit cuvânt, se întoarce „faptă” în fiecare dintre noi, care ascultăm Cuvântul.

După cum Cuvântul lui Dumnezeu s-a făcut Trup în Isus, prin darul Mariei – prin ascultarea / supunerea ei față de Cuvântul lui Dumnezeu – tot la fel, prin ascultarea Cuvântului și prin supunerea noastră, acel Trup, care s-a întors Cuvânt în Evanghelie, se face Trup în fiecare dintre noi și, fiecare devenim fiul lui Dumnezeu, egali cu Fiul.

E acel Cuvânt care ne dă putere să devenim fiii lui Dumnezeu, deci este Cuvântul creator, care înfăptuiește faptele…

Așadar, „Şi suntem martori ai acestor cuvinte noi şi ai Spiritului Sfânt, pe Care Dumnezeu L-a dat celor ce Îl ascultă”.

„Spiritul” este marea făgăduință mesianică; este viața lui  Dumnezeu; este însăși puterea lui Dumnezeu, cea care s-a arătat pe cruce, printr-o iubire mai tare decât moartea, și la Înviere…

Această putere îi ajută pe apostoli să facă „semne”… Semnele constau în vindecarea bolnavilor… Dar minunea cea mare nu e vindecarea bolnavilor, ci e viața nouă, în libertate, pe care ei și comunitatea o trăiesc în viața frățească…

Tribunalul și temnița sunt locul maximei libertăți și al maximei mărturisiri pentru apostoli…

Pentru prima dată se spune la v. 33 că doreau să-i elimine pe apostoli. Apoi, că ei înșiși – căpeteniile – au fost tăiați în două de aceste cuvinte… Au rămas perplecși, pentru că nu doreau să înțeleagă, pentru că nu-i interesa adevărul, ci numai propriul folos…

Nu vezi că dacă tu cauți numai propriul interes, te distrugi? Se simt tăiați în două și nu reușesc să-i facă pe apostoli să tacă; dar nu reușesc să facă să tacă nici conștiința lor…

Cum putem reacționa înaintea acestui neajuns?

„Să-i ucidem și pe apostoli”, adică să repetăm delictul făcut cu Isus… În loc să ne schimbăm…

Alternativa convertirii este repetarea delictului, chiar dacă într-un alt mod… Isus a spus că suntem abili să ne comportăm astfel: „Părinții voștri i-au ucis pe profeți. Voi mărturisiți că sunteți egali cu ei. De ce? Construiți mormintele profeților uciși de părinți, dar între timp, omorâți profeții de astăzi… Iar mâine, fiii voștri vor construi mormintele profeților de astăzi”… Și tot așa mai departe…

Însă, mulțumită Domnului, adevărul nu se oprește, ci se scoală chiar și din mormânt, dincolo de faptul că iese din temniță…