Nu cumva să vă aflaţi luptători împotriva lui Dumnezeu.

Atât în Biserică cât și în societate ar trebui ca niciodată să nu se dea puterea celor care, în loc să slujească, doresc să fie deasupra altora. De fapt, cei care doresc să stăpânească, atunci când sunt puternici, subjugă. Dar când devin slabi, numai să supraviețuiască, distrug  jocul schimbând regulile. Dar și în palatul celor puternici nu toți s-au abandonat visului lor de mărire, care neagă realitatea. Mulțumită Domnului, mereu și peste tot există persoane libere, care iubesc dreptatea și sunt deschise să primească adevărul. Așa cum Nicodim l-a apărat pe Isus (Io. 7, 50), tot astfel acum Gamaliel îi apără pe apostolii Săi. Nu doar din respect față de lege, ci pentru ca aceia care conduc să respecte mai mult decât toți cuvintele lui Gamaliel, care exprimă o teologie sănătoasă a istoriei: răul în orice caz sfârșește rău iar binele nu poate fi oprit. Trebuie să fim atenți să nu ne împotrivim lui Dumnezeu care lucrează prin înnoirea istoriei, pe care dorește să o conducă la mântuire. Cu cât mai mult un om le reprimă, cu atât mai mult capătă putere. Pe moment căpeteniile urmează sfatul lui Gamaliel: îi eliberează pe apostoli. Dar mai întâi îi fac să simtă ce li se va întâmpla celor care nu se supun puterii lor: sunt biciuiți cu 40 de lovituri fără una. Pentru apostoli acesta este un motiv de mare bucurie (cf. Lc. 6, 22): au fost găsiți vrednici de a fi ca Învățătorul lor.

Ps. 32

În precedenta cateheză i-am lăsat pe apostoli înaintea Sinedriului, arestați pentru a treia oară în câteva zile, de două ori de-a lungul a douăsprezece ore. Și am văzut că ei nu se supun autorității, care mai întâi le-a poruncit să tacă. Ei au răspuns: „Nu putem să nu vorbim despre ceea ce am văzut și am experimentat”. A doua oară, discursul este mai îngrijit. A treia oară este și mai îngrijit, căci autoritățile s-au simțit amenințate și au decis să-i elimine. De abia ne aflăm la început și deja s-a decis că apostolii trebuie să fie „terminați”.

În textul nostru avem o luare de cuvânt, care îi salvează pe discipoli. Dar în spatele acestui text avem o întreagă teologie a istoriei, foarte clară pentru evanghelistul Luca: ucenicilor li se întâmplă la fel ca lui Isus. Altfel spus, puterea dorește să-i elimine pentru că sunt persoane libere, iar puterea trebuie să dețină controlul. Lucrarea lui Dumnezeu nu este supusă niciunui control uman, pentru că Dumnezeu lucrează mereu în noutate și în istorie, și nu cu ideile noastre. Iar atunci când noi reușim să descoperim noutatea istoriei lui Dumnezeu, ne convertim și atunci mergem înainte. Dar când nu se dorește schimbarea ideii – iar cei care dețin puterea nu doresc să-și schimbe ideile, deoarece pe ei îi interesează păstrarea „ideii” pentru a stăpâni – atunci recurg la violență. Prin urmare, au decis să-i ucidă.

Să vedem felul în care – în ciuda acestei atitudini de violență și tocmai în această atitudine de violență a puterii – ucenicii sunt liberi față de putere și mărturisesc, adică devin martiri, devin la fel ca Isus: mărturisesc adevărul cu viața lor, nu pe cheltuiala altora.

Din această cauză ei niciodată nu se supun puterii, și sfârșesc la fel ca toți profeții și ca Isus. Cei care doresc să dețină puterea, să stăpânească – deși niciodată nu ar trebui să se întâmple astfel, atât în Biserică cât și în societate – niciodată nu ar trebui să aibă autoritate asupra vreunuia. Dacă nu, este înșelat acela care îi alege. Dorești să fii subjugat? Înseamnă că renunți să fii fiul lui Dumnezeu! Pentru că suntem fiii lui Dumnezeu, în măsura în care suntem liberi. Iar când Israel a dorit să fie dominat, la fel ca toate celelalte popoare, Samuel s-a dus la Dumnezeu iar Domnul i-a răspuns: „Nu s-au dezis de tine ca profet, ci s-au dezis de Mine, căci nu acceptă ca Eu să fiu singurul lor Rege, Regele care îi lasă liberi”. De ce? Pentru că noi avem o imagine falsă despre Dumnezeu și despre om și credem că acela ar fi adevăratul om, îl dorim, îl votăm și ne înșelăm singuri. „Apoi mă veți ruga să fiți liberi. Dar Eu vă voi răspunde: «L-ați vrut? Țineți-vi-l»”!

Însă niciodată nu ne învățăm minte.

Atunci când oamenii care dețin puterea nu reușesc să-și explice realitatea, deoarece trăiesc în sfera mascată a controlului, după cum am văzut în ultima cateheză. Ei au văzut că ucenicii au fost eliberați, ușa temniței era încuiată, străjerii vegheaseră, prin urmare ar fi trebuit să se întrebe: „Cum s-au întâmplat toate acestea”? În loc să se întrebe, au preferat să nege faptul întâmplat și să spună: „Gata, îi omorâm!”.

Acum să vedem ce urmează, deoarece istoria nu se termină aici, și mereu merge înainte, căci timpul le îndreaptă pe toate. Și cu cât mai mult reprimă adevărul și binele, cu atât mai mult acestea devin mai puternice. Creștinismul s-a răspândit tocmai datorită acestor persecuții și nu datorită tuturor centrelor de putere, care au existat și care vor exista mereu, care sunt distrugerea omului, mai înainte de a fi distrugerea creștinului, deși creăm centre de putere în numele lui Cristos.

Din textul nostru vom observa că peste tot există persoane libere, chiar și în Sinedriu. Deci și noi putem fi liberi.

Se citește F.Ap. 5, 34-42

³⁴ Atunci s-a ridicat un fariseu din Sinedriu, numit Gamaliel, învățător al Legii, stimat de tot poporul, și a cerut ca oamenii aceștia să fie scoși afară pentru puțin timp ³⁵ și le-a spus: „Bărbați israeliți, aveți grijă la ce aveți de gând să faceți cu oamenii aceștia. ³⁶ Nu de mult, s-a ridicat Teudas spunând că el este cineva, iar numărul bărbaților care l-au urmat a fost cam de patru sute; el a fost ucis și toți care îl urmaseră au fost împrăștiați și n-a rămas nimic din ei. ³⁷ După el, s-a ridicat Iuda Galileeanul, în zilele recensământului, și a atras poporul după el. A murit el și toți cei care l-au urmat au fost risipiți. ³⁸ Așadar, vă spun: nu vă mai ocupați de oamenii aceștia și lăsați-i, căci, dacă planul acesta sau lucrarea aceasta este de la oameni, se va nimici; ³⁹ dar, dacă este de la Dumnezeu, nu-i veți putea nimici; nu cumva să ajungeți să luptați împotriva lui Dumnezeu”. Iar ei l-au ascultat. ⁴⁰ Totuși, chemându-i pe apostoli, după ce i-au bătut, le-au poruncit să nu mai vorbească în numele lui Isus și le-au dat drumul. ⁴¹ Iar ei au plecat din fața Sinedriului bucuroși pentru că au fost învredniciți să îndure batjocură pentru numele lui. ⁴² Și în fiecare zi, în templu și prin case, nu încetau să învețe și să-l vestească pe Cristos Isus.

În versetele noastre avem mai multe sugestii. Cea dintâi constă în faptul că în orice loc pot exista persoane libere care spun adevărul, iar istoria merge înainte datorită acestor persoane.

Deja Isus a fost apărat de Nicodim, iar acum Gamaliel îi apără pe ucenicii lui Isus, și nu doar din respect față de lege. Cine guvernează ar trebui să respecte legea mai mult decât ceilalți, căci dacă nu o respectă e grav, însemnând că este un trișor, un escroc care schimbă regulile jocului, folosind în mod constant violența, fără să aibă un strop de liniște pentru a putea face binele altora. Prin urmare, istoria este mereu la fel, nu vă îngrijorați, dar cel puțin să ne deschidem ochii.

Iar atunci când autoritatea caută să supraviețuiască, cele din urmă mișcări ale ei sunt cele mai violente și mai stupide.

Însă mulțumită lui Dumnezeu, există persoane libere precum Gamaliel, care nu doar apără legea. După cum vom vedea, există o întreagă teologie a istoriei, pe care vom căuta să o înțelegem: dacă lucrurile sunt de la Dumnezeu, ele se întâmplă, nu le putem opri. Tu poți opri apa la mal, dar apoi iese și din nou se întoarce în mare. Altfel spus, „Timpul le rezolvă pe toate, iar minciuna are picioare scurte, deși durează de mult timp, de la Adam și Eva încoace”. Dar durează mereu, făcând numai rău, deși promite binele… Dacă un om nu este stupid, până la urmă va înțelege mecanismul minciunii: dacă cineva întotdeauna promite binele, dar acesta niciodată nu se realizează, e un rău. Pentru că minciuna nu promite nimic rău, întotdeauna îți făgăduiește binele. Răul constă în faptul că nu se realizează acel bine: „Vei fi ca Dumnezeu”, dar Adam și Eva nu s-au descoperit ca Dumnezeu, s-au descoperit opusul lui Dumnezeu, pentru că El este diferit.

În această istorie a mântuirii, vom nota că ucenicii sunt eliberați, dar nu din cauză că mai marii poporului au înțeles câte ceva, căci ei i-au pedepsit cu 40 de lovituri fără una, arătându-le ce li se va întâmpla… Mai înainte de pedeapsa cu moartea existau aceste lovituri, dar apoi se aplica și pedeapsa cu moartea.

Dar rezultatul este că ucenicii au fost cuprinși de o mare bucurie și continuă să vestească mai hotărâți decât înainte.

De ce sunt bucuroși să vestească?

Sunt teme frumoase și le vom vedea în ordine. Mai întâi ne oprim asupra excepției care conduce înainte istoria, în figura lui Gamaliel.

v. 34

³⁴ Atunci s-a ridicat un fariseu din Sinedriu, numit Gamaliel, învățător al Legii, stimat de tot poporul, și a cerut ca oamenii aceștia să fie scoși afară pentru puțin timp

Gamaliel este un nume bine cunoscut în iudaism, fiind cel dintâi nepot al lui Hillel cel Mare, o figură importantă în alcătuirea Mișna (Mishnah). Gamaliel este un fariseu de bună voință, care se află acolo în Sinedriu, cine știe din ce motiv. Oriunde se pot găsi persoane corecte și oneste.

Iar Dumnezeu se folosește „de excepții” pentru a continua istoria mântuirii.

Dumnezeu, pentru a face binele, se folosește de ceea ce există. Dacă există o persoană ca Gamaliel, Dumnezeu se folosește de ea, dar se folosește și de ceilalți, care în substanță nu fac nimic altceva decât să urmeze, și vom vedea, planul lui Dumnezeu deși în mod răsturnat sau, am putea spune, pe dos .

Ar fi multe de spus. Primul lucru constă în faptul că Gamaliel este cel dintâi care cu mare onestitate, mai întâi îi scoate afară pe ucenici, deoarece este just să vorbească doar cu aceia care trebuie să judece. De ce îi scoate afară? Pentru că după părerea lui există o soluție iar el dorește să o facă cunoscută acestora: „Fiți atenți să nu vă puneți împotriva lui Dumnezeu!” El a înțeles că pe mai marii poporului nu-i interesa adevărul, ci doar să-și apere puterea, fapt care este foarte grav. De fapt, Gamaliel îi denunță, pentru că a admite înaintea Sinedriului – care mai înainte îl condamnase pe Isus, și care acum dorește să-i omoare pe ucenicii Săi – că aceștia vin de la Dumnezeu, a admite ca ipoteză un lucru precum acesta, este ceva cutremurător. Și i-a mers bine, că nu l-au fost omorât și pe el.

Dacă cineva se ridică în mijlocul unor îndrăciți – care se simțeau amenințați de distrugere și doreau să-i ucidă pe ucenici, după cum L-au omorât pe Isus – ca să-i apere pe apostoli, cu onestitate… Gamaliel este o excepție, dar face un lucru foarte bun. Ar fi foarte bine să fie cât de mulți oameni ca Gamaliel. El urmează linia profeților care sunt atenți la planul de mântuire al lui Dumnezeu în istorie și nu planul celor puternici, care este împotriva istoriei.

E frumos să-l vedem pe acest studios, care până la urmă nu acuză pe nimeni, dar spune: „Dacă acest lucru este de la Dumnezeu”, adică el le spune că Cristosul a fost omorât, deci puternicii lumii s-au pus împotriva lui Dumnezeu ca să-L ucidă. Iar acum sunt împotriva lui Dumnezeu, pentru că doresc să omoare ucenicii. Gamaliel atacă pe față hotărârile autorității lor, dorește să le deschidă ochii. Constatarea realității este singurul mod pentru a ieși din delir: că Isus a înviat, că ucenicii au fost eliberați din închisoare. Prin urmare, tu, autoritate, întreabă din ce motiv?

Cu siguranță atributele lui Gamaliel – fariseul, Învățător al legii, cinstit de tot poporul – oferă o mare valoare lucrurilor care urmează. Discursul pe care îl pronunță e interesant din punct de vedere al narațiunii, ucenicii ies din acea încăpere dar noi rămânem acolo, astfel putem asculta discursul. Dar cum reacționează puterea față de acest discurs, care este o excepție?

Din ce cauză Gamaliel apără ucenicii? Nu e nimic ciudat că persoanele inteligente sunt acelea care fac descoperirile cele mai interesante. Descoperirile interesante le fac acele persoane care cred că nu știu și, prin urmare privesc realitatea, fiind dispuse să admită că lucrurile sunt diferite de felul în care ele le vedeau, le cugetau. Avem o persoană deschisă noutății, un mare învățător, un învățător prin excelență, care este deschis față de noutatea unui tâmplar din Nazaret și față de noutate acestor ucenici fără carte, deoarece se întreabă: „Dacă aceștia sunt de la Dumnezeu?” Aceasta este o surpriză. Gamaliel are această descoperire, pentru că și-a deschis ochii ca să vadă realitatea! Dar cei care dețin puterea, instituțiile, nu sunt interesați de realitate ci doar de a-și păstra controlul realității. În schimb Gamaliel este atent față de realitate, pentru că Dumnezeu este Dumnezeul istoriei. Istoria mântuirii o dirijează El. Noi putem săvârși răul, deși e mai bine să nu îl facem, dar nu reușim să distrugem planul lui Dumnezeu. Chiar și răul maxim pe care-l săvârșim, care constă în a-L răstigni pe Isus, nu anihilează planul mântuitor al lui Dumnezeu, deoarece El își dă viața pentru noi!

Cine pricepe acest adevăr nu se mai gândește la ideile proprii, la propriile certitudini, la propriile iluzii, pe care să le propună tuturor, ca și cum mântuirea ar fi ideile sale. Nu! Căci mântuirea este realitatea pe care Dumnezeu o scrie zi după zi. Și întreaga istorie este o istorie a mântuirii. Doar ideologia sporește violența, prostia. Și în toate Sinedriile există multe ideologii, violență, prostie. Dar e frumos să contemplăm această persoană excepțională, Gamaliel, chiar și din punct de vedere cultural. E o persoană atât de liberă încât este atentă față de ultima noutate, deși aceasta era lăsată de o parte de toți ceilalți. O persoană inteligentă și onestă este atentă, nu urmează sloganurile, propaganda, ci privește realitatea. Și noi ar trebui să învățăm să ne comportăm astfel, pentru că Dumnezeu este Mântuitorul omului, iar mântuirea Sa are loc în istorie, nu în ideile noastre despre mântuire, nu în sloganurile mai marilor poporului. Mântuirea se realizează în istorie, Dumnezeu e Regele istoriei, al creației, și al inimii fiecărui om, dacă permite ca în interiorul său să vorbească adevărul și nu interesul său egoist.

Acum să ascultăm ce spune Gamaliel care, pornind de la faptele întâmplate în istorie, extrage adevărata învățătură pentru timpul prezent. Dacă el ar fi vorbit doar despre istorie, toți ar fi fost de acord. Dar folosindu-se de istorie, trage concluzii pentru timpul prezent .

vv. 35-37

³⁵ și le-a spus: „Bărbați israeliți, aveți grijă la ce aveți de gând să faceți cu oamenii aceștia. ³⁶ Nu de mult, s-a ridicat Teudas spunând că el este cineva, iar numărul bărbaților care l-au urmat a fost cam de patru sute; el a fost ucis și toți care îl urmaseră au fost împrăștiați și n-a rămas nimic din ei. ³⁷ După el, s-a ridicat Iuda Galileeanul, în zilele recensământului, și a atras poporul după el. A murit el și toți cei care l-au urmat au fost risipiți.

Pornește de la „înainte de zilele acestea”, adică mai înainte de nașterea lui Isus, a trăit Teudas. Existau multe mișcări revoluționare mesianice, care doreau să schimbe istoria. Dar au ajuns romanii și cu violență le-au alungat. El spunea că e Mesia… A invitat poporul să vină la Iordan (ne povestește Iosif Flaviu) să-i arate că va separa în două apele Iordanului, apoi va urma noul exod. Dar cei care se aflau la Iordan în așteptarea noului exod, au fost nimiciți de legionarii romani.

După un timp vine un altul, Iuda, care este unul dintre fondatorii, întemeietorii zeloților, o mișcare care a durat mai mult timp, care căuta să-i alunge pe romani, fiind născută în timpul recensământului, dar și Iuda a murit iar cei pe care a reușit să-i convingă că el era Mesia, au fost risipiți.

Din ce cauză Gamaliel a apelat la aceste episoade din trecut? Pentru a face o comparație între Isus și acești doi falși Mesia.

Aceste două personaje au venit ca Mesia, spunând că sunt Mesia, că au putere asupra romanilor, că pot despărți în două Mare Roșie, că pot elibera poporul, că sunt mai puternice decât romanii, că vor lua ele puterea cu ajutorul violenței… Sosește Isus și în schimb spune: „Iubiți pe dușmanii voștri. Rugați-vă pentru cei care vă prigonesc”… Și Isus va fi ucis, dar într-un alt mod. Iar Gamaliel L-a auzit și a văzut cum a murit Isus… „Iartă-i, că nu știu ce fac!” Prin urmare, Gamaliel înțelege diferența dintre cei doi falși Mesia și Isus: „Cei doi nu erau de la Dumnezeu, ci erau ca romanii și ca voi, cei din Sinedriu, care vreți să ucideți, pentru că aveți putere. Dar nu vă împotriviți acestora, pentru că deja exista suspiciunea că istoria lui Isus ar fi diferită, pentru că diferit era principiul Său. Așadar, lăsați-i! Ucenicii nu folosesc violența, nu au putere și dacă nu sunt de la Dumnezeu, vor dispărea imediat. Însă dacă sunt de la Dumnezeu, nu veți reuși să-i distrugeți.

A fost simplu să-i eliminați pe falșii Mesia, căci doreau violența, iar după logica violenței, stăpânește cel mai imbecil, cel mai puternic (iar imbecilitatea și puterea sunt foarte asemănătoare). Cine este lipsit de rațiune, se folosește de putere (de violență). Dar cine are minte nu se folosește de putere, pentru că ar trece imediat de partea nedreptății”.

Prin urmare, Gamaliel introduce suspiciunea că ar exista ceva nou: „Fiți atenți, pentru că se poate întâmpla un lucru la care nu vă gândiți, pentru că modul ucenicilor este diferit”… Iar Dumnezeu lucrează nu prin conservarea puterii care există, nici prin violență, care distruge ceea ce există, ci într-un mod diferit.

Gamaliel bănuiește că Isus a adus o noutate care este diferită, care nu este cea a violenței, ci este cea a Mielului lui Dumnezeu care ia asupra Sa păcatul lumii; Isus n-a venit cu arme sau cu bani, pentru a-i corupe pe toți, ci mesianismul Său e caracterizat de faptul că Isus vine călare pe mânzul asinei, animalul slujirii, umil, modest. Prin urmare, Gamaliel se întreabă.

Acest înțelept, Gabriel=Gamaliel?, cunoaște scrierile profeților: diferența dintre Dumnezeu și idoli, adică faptul că Dumnezeu lucrează prin lucrurile mici, El este milă și iubire, dorește convertirea inimii și nu vrea să pedepsească pe nimeni. Gamaliel înțelege că tocmai noul aduce mântuirea, deoarece ceea ce a trecut, a trecut, deja e mort. Așadar, în noutate vedem ce lucrează Dumnezeu. Spre exemplu, viața ori este mereu nouă, ori este moartă; iubirea ori este nouă în fiecare zi, ori este moartă. Deci să nu punem etichete și să rămânem refugiați în trecut pentru a ucide prezentul, ci să fim atenți la ceea ce avem înaintea noastră. Dumnezeu vorbește în prezent, prin urmare să nu suprimăm prezentul. Dacă folosim violența, nu reușim, căci Îl răstignim pe Isus.

Gamaliel nu dorea să spune toate acestea în auzul discipolilor, deoarece însemna să-i apere pe față, ci, prin cuvintele sale, dorea să-i avertizeze pe membrii Sinedriului. Iar pentru a spune toate acestea e nevoie de un mare curaj. Cine are curajul să mărturisească adevărul în acest fel?

Profeții întotdeauna au procedat ca Gamaliel. De fapt, el și-a însușit stilul și libertatea interioară a profeților. Dar să ascultăm ce spune despre lucrurile de acum.

vv. 38-40

³⁸ Așadar, vă spun: nu vă mai ocupați de oamenii aceștia și lăsați-i, căci, dacă planul acesta sau lucrarea aceasta este de la oameni, se va nimici; ³⁹ dar, dacă este de la Dumnezeu, nu-i veți putea nimici; nu cumva să ajungeți să luptați împotriva lui Dumnezeu”. Iar ei l-au ascultat. ⁴⁰ Totuși, chemându-i pe apostoli, după ce i-au bătut, le-au poruncit să nu mai vorbească în numele lui Isus și le-au dat drumul.

După ce a făcut un rezumat al istoriei, a spus „Iar pentru lucrurile de acum”. E foarte important să ne deschidem ochii și să vedem lucrurile de acum, pentru că noi acum, în prezent, suntem chemați să acționăm, în această situație concretă .

Prin urmare, vă spun: „Feriți-vă de oamenii aceștia și lăsați-i”. Sunt acei oameni care le-au spus celor din Sinedriu că au greșit, că sunt vinovați pentru sângele Dreptului, că sunt chemați să se convertească; aceștia, care sunt neinstruiți și nu am nicio putere, spun toate acestea autorității constituite, la fel cum s-au comportat mereu profeții.

Așadar, spune: „Acum zic vouă: feriți vă de oamenii aceștia și lăsați-i, căci dacă această hotărâre sau lucrul acesta este de la oameni, se va nimici; iar dacă este de la Dumnezeu, nu veți putea să-l nimiciți”. Poate părea un lucru de bun simț, dar înseamnă mult mai mult.

Cu siguranță, Gamaliel a înțeles câte ceva despre lucrarea lui Dumnezeu și despre Isus, deoarece îl apără pe Isus, admite posibilitatea că în cazul lui Isus ar fi o lucrare a lui Dumnezeu.

Ei spun că a înviat? Cel puțin verificați dacă este așa.

Ei spun că l-au întâlnit? Verificați!

Au fost eliberați din temniță în mod minunat? Verificați!

Ce spun ei? Nu spun nimic rău, ci doar că trebuie să ne convertim, dar așa spuneau toți profeții.

Ne spun că s-a împlinit făgăduința lui Dumnezeu. Ce e rău în acest lucru? Căci împlinirea făgăduinței noi o așteptăm .

Cu aceste cuvinte Gamaliel dorește să le deschidă ochii, ca să vadă noutatea. Însă pentru aceste persoane și pentru toate persoanele care dețin puterea, singurul adevăr este acela de a-și păstra puterea. Prin urmare, ar fi „vai” dacă acum ar veni Domnul! Căci ce se va întâmpla cu toate privilegiile noastre, cu toată puterea noastră?

Să-L lăsăm să vină: „Vino, Doamne!”

Discursul lui Gamaliel nu este doar politic, ci este religios. El spune: Dumnezeu lucrează în istorie, iar lucrarea Sa este una ciudată, „de guvernare”. În acest loc, „guvernare” înseamnă „cel care stă în spate”, cârma care se află în partea din spate a bărcii: curenții sunt cei care sunt; vântul e cel care este; încărcătura este cea care este; barca este cea care este… dar cârmaciul din spate reușește să conducă, să îndrepte toate puterile, chiar și cele contrare, în direcția în care dorește să conducă barca. Tot la fel face și Dumnezeu: ne lasă liberi să facem tot ceea ce vrem, dar El pune împreună toate componentele, pentru a ne conduce unde vrea El, adică la mântuire… Chiar și în modul cel mai ciudat, chiar și prin răul pe care noi îl săvârșim.

Gamaliel poate spune toate acestea, deoarece apostolii nu predică violența, sau fuga după bani, după putere; ci sunt persoane sărace și libere, care predică iubirea și o trăiesc. „Lăsați-i! De ce doriți să-i controlați? Doriți să controlați viața lor?”

Cât ar fi de frumos dacă și noi, oameni ai Bisericii, am înțelege să nu ne luptăm cu Dumnezeu.

Dacă ne gândim că a trebuit să cerem iertare prin Papa Ioan Paul al II-lea de greșelile cele mai mari din istorie: pentru arderea strigoilor care de fapt nu erau strigoi; pentru arderea celor care spuneau că pământul se învârte în jurul soarelui, sau cel puțin excomunicarea lor; pentru arderea pe rug a persoanelor care aveau idei diferite de cele ale Bisericii; pentru toate războaiele religioase; excomunicările… Pentru ca, în final, să spunem că „Noi combatem prietenii de mâine cu dușmanii de ieri”. Ce mari profeți suntem! Iar noi cerem iertare pentru „erorile pe care le-au făcut ei, alții”… Dar atunci, suntem precum aceia despre care a spus Isus: „Construiți mormintele profeților, confirmând că sunteți fiii acestor părinți”, Să cerem iertare pentru erorile pe care le facem în zilele noastre, numai ca să ne păstrăm puterea și stăpânirea, controlul peste alții.

Există lucruri abominabile precum acela de a lupta „cu Dumnezeu”, nu împotriva Lui. Câte lupte nu am dus pentru Dumnezeu, cu Dumnezeu!? Dar apoi trebuie să ne căim de acele bătălii. Dumnezeu nu are nevoie să fie apărat de nimeni. Dumnezeu are nevoie să apărăm persoanele, oamenii, începând de la cei din urmă, nu să ne apărăm / păstrăm controlul nostru asupra persoanelor.

Iar cine este foarte atașat de tradiționalism, demonstrează că nu are credință, căci spunând „Odată aveau credință”, exprimă că acum Dumnezeu nu mai există, deci nu mai crede în Dumnezeu… Dar trebuie să ne deschidem ochii și să privim realitatea, istoria merge înainte, și este o istorie a mântuirii, în ciuda împotrivirilor noastre.

Iar pe Dumnezeu îl folosim ca pe un talisman al mântuirii, la fel ca atunci când Israel a dorit să învingă într-o luptă și s-a folosit de arca alianței, fiind convins că astfel va învinge. Dar au fost învinși și au pierdut și arca alianței. Deci, procedând astfel, ne pierdem pe noi, dar și pe Dumnezeu. Însă Dumnezeu, în vreun fel, se descurcă mereu pe cruce, până când ne deschidem ochii și vedem unde El este.

Să fim atenți față de tot conservatorismul, pe care Biserica îl afișează ca valori, să nu fie o luptă împotriva lui Dumnezeu: împotriva științei, a democrației, a libertății, a respectării drepturilor omului, a dreptului de opinie… Oare și noi spunem: „Vai de cei care judecă diferit?”. Însă teologia continuă, datorită celor care gândesc diferit. Sfântul Toma de Aquino, la care toți ne raportăm, a murit condamnat de conciliul din Lyon, în timp ce mergea la conciliu pentru a se justifica, dar nu cu privire la lucruri banale, ci cu privire la lucrurile pe care acum noi întemeiem teologia: diferența dintre formă și materie, care era o metodă folosită deja de Aristotel, dar care față de metoda platonică, pe care o folosea Biserica de atunci, era complet nouă. Multă vreme a trecut de atunci. Și încă ne raportăm la metoda sfântului Toma, pentru a-i condamna pe cei din prezent. Dar poate că ar fi mai bine să privim istoria și să învățăm, căci în 1000 de ani filozofia și știința nu au regresat, ci au mers înainte.

A ține ochii deschiși înseamnă a crede. Dacă nu, suntem în delir, Îl confundăm pe Dumnezeu cu ipotezele noastre despre El! Nu din întâmplare avem cărți intitulate „Ipoteze despre Dumnezeu”, deși sunt ridicole din punct de vedere intelectual și religios, deoarece pretind că Dumnezeu ar avea nevoie să fie susținut de ipoteze. Însă El, care a creat cerul și pământul, și inima omului…. Prin urmare să fim liniștiți, că Dumnezeu există și-l aflăm în lucrările Sale, în realitate, fără să fie nevoie de prea multe ipoteze.

În zilele noastre avem nevoie de un conciliu din Ierusalim al II-lea, nu de un Vatican al III-lea, ca să ieșim din încurcăturile datorate faptului că am confundat ideile noastre cu Cristos.

Este frumoasă doctrina și limba latină, dar vă rog să căutăm să trăim în timpul în care ne-am născut, în această lume pe care Dumnezeu a iubit-o atât de mult, încât pe Fiul Său, unul născut, l-a dat în această lume nu într-o alta!

Și, dacă avem puțină credință, să înțelegem că istoria merge înainte. Să nu mai spunem că „În trecut era cu totul altceva” și, în același timp, să-i ovaționăm pe cei puternici de rând, care și în trecut existau și mereu există, pentru că mereu sunt aceeași, pentru că imbecilitatea e mereu fecundă…

Trebuie să ne spunem deschis aceste lucruri. Dacă s-au putut spune în Sinedriu, se pot spune și între creștini.

Trebuie să privim lucrurile din prezent, nu cele din trecut, căci acelea au trecut. „Iubirea naște un lucru nou, tocmai acum, înaintea ochilor voștri. Nu vă dați seama?”, ne întreabă Isaia.

Vom vedea apoi în Faptele apostolilor acest drum divin de eliberare înaintea lucrurilor, care mereu va fi marcat de contradicții: în primele capitole vom avea prigoana din partea celor din afară, apoi persecuția din interiorul Bisericii, din partea celor care spun: „Nu, nu se face așa!” Dar la Conciliul din Ierusalim se spune: „Așa se face!” Și se obține experiența plină a libertății fiilor lui Dumnezeu, care nu face deosebire între creștini și necreștini (atunci erau iudeii și păgânii), pentru că Dumnezeu este Dumnezeul tuturor, iar Cristos Și-a dat viața pentru toți, nu pentru mulți sau puțini, ci pentru toți!… Dacă doresc să traducă „pentru mulți”, să învețe din limba greacă că această expresie înseamnă „pentru toți”.

Să ne lumineze Domnul, ca să avem libertatea fiilor lui Dumnezeu în interiorul Bisericii. Dacă nu, ce mărturisim? Interesele noastre?

Noi nu trebuie să urmărim propriul interes! Dacă urmărim interesul propriu, ne pierdem… Noi suntem asemenea desfrânatei din Iezechiel 16, acea fată care a crescut, a devenit frumoasă și a dorit să fie mireasă (ne reprezintă pe noi, poporul lui Dumnezeu). Apoi i se oferă multe daruri, dar toate darurile pe care le primește, le folosește pentru a-și mulțumi amanții. Prin urmare, cheltuiește tot ceea ce are pentru a avea amanți. Iar Dumnezeu îi spune: „Cel puțin dacă ai câștiga tu, desfrânată. Însă pierzi, oprește-te!” În mod asemănător ne comportăm și noi.

Așadar, să-i cerem Domnului lumină ca să înțelegem.

Să ascultăm hotărârea căpeteniilor. Îi cheamă pe apostoli și le spun să nu mai vorbească și-i bat, ca să nu-i lase să meargă „cu mâinile goale”. Le facă un mic cadou, ca să priceapă cine deține puterea: „40 de lovituri fără una”, lovituri care puteau chiar să-i ucidă! Să-și amintească că viața lor este în mâinile noastre!

Căpeteniile s-au lăsat convinse de Gamaliel doar de ochii lumii, căci apoi i-au bătut, i-au amenințat și le-au poruncit să nu mai vorbească în numele lui Isus, și le-au dat drumul…

vv. 41-42

⁴¹ Iar ei au plecat din fața Sinedriului bucuroși pentru că au fost învredniciți să îndure batjocură pentru numele lui. ⁴² Și în fiecare zi, în templu și prin case, nu încetau să învețe și să-l vestească pe Cristos Isus.

Ucenicii pleacă „bucuroși”, nu pentru că sunt masochiști, ci pentru că au avut o mare onoare. În limba greacă, cu același cuvânt se exprimă atât „a fi cinstiți”, cât și „a fi necinstiți”. Ei au considerat cele 40 de lovituri fără una, o mare cinste pe care au avut-o de a fi necinstiți din cauza numelui lui Isus .

Sunt bucuroși, și aceasta este adevărata bucurie.

De ce sunt bucuroși? Bucuria este semnul prezenței lui Dumnezeu. Așadar, sunt bucuroși pentru că în acest loc ei au devenit asemănători cu Cristos: martori ai unei iubiri mai tari decât orice interes, chiar și decât salvarea propriei vieți.

Îl iubesc pe Tatăl, îl iubesc pe Fiul, iubesc frații, și din această cauză sunt dispuși să-și dea viața la fel ca Isus și prin urmare, se bucură și au cea mai mare cinste. În loc să stea acolo să se plângă de loviturile și de prigoanele nedrepte, ei ne învață că dacă nu le merităm, să-i mulțumim Domnului. „Fericiți veți fi atunci când, mințind, vor spune tot răul împotriva voastră”. Însă mințind. E frumos când „plătești” fără să fi făcut nimic rău, atunci ești ca Cristos și ești martor. Iar istoria mântuirii se întâmplă exact astfel.

Istoria lui Dumnezeu se întâmplă la fel cum s-a întâmplat în cazul lui Cristos, care prin cruce a învins răul și în cazul celor care continuă încă pătimirea Sa în lume (această pătimire pentru oameni; și nu se apleacă înaintea puterii violenței, urii, și nu răspund mâniei cu mânie), ei continuă istoria mântuirii și au bucurie. Iar bucuria este semnul tipic al prezenței lui Dumnezeu, care poate doar să dea bucurie și nimic altceva decât bucurie. Iar dușmanul face tot posibilul pentru a lua bucuria. Iar bucuria există atunci când suntem iubiți și iubim. Și aici au împlinirea bucuriei lor, în numele lui Isus.

Textele pe care le putem găsi pe această temă sunt nenumărate:

„Mare bucurie să socotiţi, fraţii mei, când cădeţi în felurite ispite, știind că încercarea credinţei voastre lucrează răbdarea (Iac. 1, 2-3);

„Întru aceasta vă bucuraţi, măcar că acum ar trebui să fiţi trişti, încercaţi fiind de multe feluri de ispite pentru puţină vreme, pentru ca credinţa voastră încercată, mult mai de preţ decât aurul cel pieritor, dar lămurit prin foc, să fie găsită spre laudă şi spre slavă şi spre cinste, la arătarea lui Isus Cristos” (1Pt. 1, 6-7);

„Bucuraţi-vă pururea. Rugaţi-vă neîncetat. Daţi mulţumire pentru toate, căci aceasta este voia lui Dumnezeu, întru Cristos Isus, pentru voi” (1Tes. 5, 16-18);

În Evanghelia după Ioan, la capitolul al XV-lea, se vorbește despre acea bucurie care va fi tot mai mare, pentru că suntem în comuniune cu El.

Ce se întâmplă? Primind porunca de a nu vorbi, ei continuă la fel ca înainte „în fiecare zi”. Mai înainte se spune că predicau numai în Templu, acum predică și în casă, și nu se opresc, zi și noapte, să învețe și să vestească. Învățătura este pentru cei care sunt mai avansați. Vestirea este pentru cei care ascultă pentru prima dată Vestea bună. Care este? Este Cristos, Isus, acel om, Cel pe care toți îl așteaptă, cel pe care voi L-ați omorât, și noi am avut aportul nostru prin faptul că L-am părăsit și L-am trădat, dar care a înviat, și-a dat viața pentru noi, ne aduce mângâiere. El este Mântuitorul lumii, El ne va judeca cu judecata Sa, care este crucea. Așadar, convertiți-vă!

E frumos să vedem că în loc să se oprească, ei continuă, dar la un alt nivel, având o bucurie profundă deoarece de acum sunt martiri, deci mărturisitori. „Veți fi martorii Mei”. Aceasta a fost mărturia plină la Ierusalim; deja sunt arestați pentru a treia oară, de trei ori au mărturisit, de această dată au mărturisit pe pielea lor, prin urmare așa este bine. Acum pot să se răspândească și în alte locuri.

În aceste prime cinci capitole Faptele apostolilor se învârt în jurul experienței morții și învierii lui Isus. Să nu uităm că atunci când a fost ales Matia a fost ales „martor al Învierii”. Comunitatea primară se reunește prin citirea, interpretarea morții lui Isus în lumina întâlnirii cu Înviatul.

În cazul falșilor Mesia, Teudas și Iuda Galileianul, moartea lor a însemnat risipirea discipolilor lor; în cazul lui Isus, moartea Sa este începutul unei agregări, a unei adunări și este începutul unei vieți noi, a unei vieți înviate. Iar motivul este faptul că în mijloc avem Fericirile, nu puterea, nu stăpânirea, nu bogăția, ci exact opusul: iubirea care știe să-și dea viața în mod umil, fapt pentru care e izvor de bucurie. În acest loc, pentru prima dată apare această bucurie și apare tocmai atunci când experimentăm „pe pielea noastră” misterul pătimirii lui Cristos.

Texte utile:

• Fil. 1, 12-13 și 17-18;
• Fil. 4, 4-7.