Noi vom stărui în rugăciune și în slujirea Cuvântului.

Odată cu cel de al VI-lea capitol începe o nouă secțiune a Faptelor apostolilor, care se extinde de la primul verset al capitolului al VI-lea, până la versetul 35 din capitolul al XV-lea. În această parte ne este prezentată răspândirea predicării dincolo de Ierusalim, în Samaria eunucului etiopian, a lui Corneliu, în Antiohia. Pentru creștini, după cum putem observa din primele capitole, persecuțiile sunt o oportunitate a mărturisirii și o cauză a răspândirii creștinismului. Crizele interne însă, care încep să apară, sunt oportunități pentru a înțelege mai bine vocația specifică a fiecăruia și pentru a se structura în mod articulat și mai funcțional în vederea răspândirii Evangheliei. După cum a spus Gamaliel, lucrurile lui Dumnezeu merg înainte în ciuda prigoanelor, ba mai mult, grație fiecărei dificultăți exterioare și interioare (cf. F.Ap. 5, 39). Comunitatea „adunată împreună” nu este un amestec în care toți sunt similari. Toți suntem egali, dar suntem diferiți: fiecare este ceea ce este, în unicitatea sa. Limitele noastre și darurile noastre însă nu sunt locul apărării și al a agresiunii, ci sunt locul comuniunii, în schimbul reciproc de a da și de a primi. Numai dictaturile, în special cele anonime ale pieței, au nevoie să șteargă, să elimine persoana și să o omologheze identificând-o cu propriul produs (acest fapt este valabil și în cazul pieței religioase a multor mișcări, care nu respectă persoana umană.

Textul ne prezintă următoarea problemă: crescând numărul ucenicilor, sporesc diferențele. În versetele noastră avem diferențe de rasă: se favorizează grija față de văduvele locului, neglijându-le pe celelalte. Acest fapt nu este just, deși poate fi înțeles. Această situație negativă ajută apostolii să înțeleagă că nu sunt în măsură să satisfacă fiecare nevoie a comunității. Nu doar pentru că ei sunt numai 12, ci pentru că există nevoi speciale, care nu sunt de competența lor. Înțeleg că rolul lor primar este „să întemeieze” comunitatea prin „rugăciune” și prin „slujirea Cuvântului”. Celelalte slujiri, cu privire la organizarea și conducerea comunității, le revin altora. Nimeni nu este chemat, sau capabil, să le facă pe toate. În comunitate există daruri diferite, și fiecare este responsabil să pună propriul dar în slujirea celorlalți.

Despre conflictul care poate apărea între diferitele carisme, putem lectura Prima scrisoare către Corinteni, capitolul al XII-lea. Iar soluțiile le avem tot în aceeași scrisoare, la capitolul al XIII-lea. În versetele noastre sunt subliniate cele trei aspecte fundamentale ale comunității discipolilor lui Isus: rugăciunea, slujirea Cuvântului, care se întrupează apoi în slujirea fraților nevoiași, pentru că ajutorul pe care îl dăm celui din urmă dintre nevoiași îl oferim lui Cristos (cf. Mt. 25, 40). Cei șapte se alătură celor doisprezece. În realitate, fiecare este creștin, în măsura în care se roagă, slujește Cuvântul și frații.

1 Cor. 12, 4-11

În versetele noastre vom descoperi o comunitate care, într-un anume fel, traversează o criză în procesul maturizării, o criză ce o obligă să facă un discernământ, să aibă o mai bună înțelegere a priorităților și a împărțirii sarcinilor în interiorul ei, a responsabilităților, fapt pentru care colaborarea se extinde la toți membrii comunității. Prin urmare, trebuie valorizate calitățile, carismele, bunăvoința persoanelor care doresc să dea o mână de ajutor.

În această viziune sintetică ne vom da seama că și Pavel reușește să ofere o panoramă a semnificației darurilor, a necesității și a diversității lor, nu doar a frumuseții și a diversității lor, pentru ca toate să contribuie la construirea comunității.

În ultima cateheză i-am contemplat pe apostolii care au fost prezentați înaintea Sinedriului, au fost întâlniți pentru a treia oară în doar câteva zile, iar Gamaliel le-a luat apărarea spunând că: „Lucrurile lui Dumnezeu nu se pot opri și merg înainte. Prin urmare, lăsați-i, deoarece dacă lucrurile sunt de la Dumnezeu, nu veți reuși să le opriți”.

Ne-am dat seama că, până acum, în Faptele apostolilor persecuțiile pe care le-au îndurat, dificultățile exterioare pe care le-au întâmpinat nu au fost un loc al înfrângerii, ci un loc al mărturisiri și al creșterii, al maturizării constante.

Subliniem că nici dificultățile interioare nu blochează comunitatea. Vai, dacă nu ar exista, căci sunt dificultățile maturizării. Dacă pruncul crește, nu poartă la vârsta de 30 de ani aceeași măsură a încălțămintei, pe care o avea la vârsta de 10 ani. Însă noi am vrea să păstrăm aceeași măsură de ghete, pe care o aveam când eram mici, fără să înțelegem că istoria merge înainte, mulțumită lui Dumnezeu. Istoria este a lui Dumnezeu iar Dumnezeu se descoperă nu în ceea ce a fost, ci în ceea ce există, iar realitatea care există întotdeauna este diferită de cea care a fost și e inutil să o blocăm.

Așadar, să știm citi prezentul, chiar și cel care este greșit (pentru că pot apărea crizele maturizării) ca fiind locul pentru a înțelege mai bine care este chemarea noastră și cum trebuie să fie comunitatea .

Acest text este o sugestie profundă pentru a vedea stilul în care Biserica a abordat dificultățile pe care le-a întâmpinat. Și ar trebui să fie stilul pe care să-l avem și astăzi, pentru că acela a fost momentul întemeietor, și așa cum au făcut părinții noștri (aceasta este tradiția) trebuie să facem și noi. Apoi vom vedea că această tradiție este opusul tradiționalismului, adică nu înseamnă a păstra ceea ce există pentru a conserva puterea și controlul, ci înseamnă să fim atenți față de ceea ce Spiritul face, pentru a discerne și a înțelege mai bine ce trebuie să facem aici și acum.

Fiecare criză interioară provoacă o deschidere mai mare, în vederea înțelegerii credinței și în exterior.

Este un text instructiv, care ne ajută să înțelegem tradiția Bisericii: nu este conservarea mumiilor care trebuie restaurate, dacă eventual au intrat în putrefacție, și care rămân mumii, ci este organismul viu a singurului Spirit, care creează structuri noi, tocmai pentru că s-a schimbat situația.

Se citește F.Ap. 6, 1-7

¹ În zilele acelea, crescând numărul discipolilor, eleniștii murmurau împotriva evreilor pentru că văduvele lor erau trecute cu vederea în slujirea de fiecare zi. ² Atunci, cei doisprezece au convocat adunarea discipolilor și au spus: „Nu este bine ca noi să lăsăm la o parte cuvântul lui Dumnezeu pentru a sluji la mese. ³ De aceea, fraților, căutați dintre voi șapte bărbați cu nume bun, plini de duh și înțelepciune, pe care să-i rânduim pentru această slujire. ⁴ Iar noi vom stărui în rugăciune și în slujirea cuvântului”. ⁵ Și a plăcut cuvântul acesta întregii adunări și i-au ales pe Ștefan, bărbat plin de credință și de Duhul Sfânt, pe Filip, pe Prohor, pe Nicanor, pe Timon, pe Parmenas și pe Nicolae, prozelit din Antiohia. ⁶ Pe aceștia i-au adus înaintea apostolilor care, după ce s-au rugat, și-au pus mâinile asupra lor. ⁷ Și cuvântul lui Dumnezeu se răspândea, iar numărul discipolilor în Ierusalim se înmulțea foarte mult și o mare mulțime de preoți s-au supus credinței.

Versetele încep și se încheie subliniind că „ucenicii se înmulțesc”, adică sporește numărul lor, iar această creștere a numărului, la fel ca orice sporire, produce o criză. Viața întotdeauna este o criză, care niciodată nu este înțeleasă deplin, căci dacă este înțeleasă, înseamnă că ți-a fost darul de a cunoaște calea spre mântuire. Mereu există ceva nou în viață. Așadar, acest text ne învață multe lucruri despre structura Bisericii.

Primul este „exterior”, căci deja am văzut prigoanele care sunt „din afară / exterior”, dar acestea ne întăresc, însă acum ni se prezintă crizele din interiorul comunității. În versetele noastre avem o criză în interior, în care ucenicii săvârșesc o eroare, adică nu se îngrijesc de văduvele străinilor. Prin urmare, ne aflăm înaintea unei nedreptăți, contrară creștinismului .

Ce-i de făcut? Cum se poate rezolva această criză?

Mai întâi de toate, trebuie să admitem că această criză există. Apoi, să analizăm felul în care să o abordăm. Apoi, să constatăm că această situație conduce la o descoperire nouă și foarte mare în Biserică. Care este această descoperire? Că nu toți avem aceleași carisme. Că apostolii nu le pot face pe toate: ei sunt doar doisprezece, și se ocupau de toate… Dar crescând numărul ucenicilor, este nevoie ca și alții, pe lângă apostoli, să îndeplinească unele slujiri. Astfel, descoperă că fiecare are un rol în Biserică și că este el însuși în Biserică.

Cu alte cuvinte, Biserica nu este precum unele organizații ale pieței în care (așa cum se întâmplă în cazul legilor pieței) clientul trebuie să fie „la normă”, omogenizat produsului pe care trebuie să-l consume datorită reclamelor. Așa cum se întâmplă în multe mișcări creștine: să respecte cuvântul de ordine, să se simtă legionari care cred orbește, se supun și combat, fără să înțeleagă ceea ce fac. Provocând și ducând cruciade de toate felurile, la fel ca Petru care a scos sabia, comportându-se exact în mod opus față de Isus, dar în numele lui Isus, crezând că face tot binele din lume… Mișcările Comunione e liberazione și Opus Dei sunt organizate exact în acest fel. Dar dacă nu suntem atenți, toți ne comportăm astfel.

Sunt cele trei ispite pe care și Isus le-a avut, care sunt cele trei omologări, uniformizări ale celor trei concupiscențe (dorințe dezordonate) ale lumii: dorința de a avea, dorința după putere și cea după prestigiu religios, ispite în care cădem mereu.

În versetele noastre ei pricep că această comunitate nu este omologată și că nici piața religioasă nu trebuie să ne omologheze /  uniformizeze, căci toți suntem diferiți. Iar diversitatea noastră – atât în pozitiv cât și în negativ – nu este locul conflictului (dacă sunt puternic, înseamnă că trebuie să-i stăpânesc pe alții, dacă sunt slab, înseamnă că trebuie să mă apăr și apoi voi fi stăpânit), ci limitele, pozitive sau negative devin locul comuniunii, prin a dărui și avea în mod reciproc, pentru că fiecare are un dar, și-l oferă celuilalt; iar dacă are lipsă un dar, îl primește de la celălalt.

Așadar, comunitatea se naște ca atare în acest schimb reciproc, deci nu se neagă limita, căci nu suntem niciunul infiniți și nici nu trebuie să facem aceleași lucruri. Este minunată lucrare de artă de la Xian, alcătuită din 15.000 de soldați din lut, dar care sunt diferiți, căci a realiza 15.000 de fețe diferite, este o minune. Diversitățile sunt locul fecundității. Vai, să fim toți la fel, egali!

În al doilea rând, este important să înțelegem specificitatea pe care toți trebuie să o avem; pe aceasta o descoperă apostolii: vocația lor. Apostolii săvârșesc cele trei lucruri fundamentale ale creștinismului: rugăciunea, slujirea Cuvântului, și slujirea la mese.

Apoi, apostolii înțeleg că ei nu le pot face pe toate și, prin urmare, îi aleg pe „alți șapte”. „Șapte” indicând numărul popoarelor păgâne. „Doisprezece” indică triburile lui Israel.

Diaconii au aceeași putere a apostolilor: evanghelizează, se roagă, fac miracole, slujesc la mesele elenilor. Iar odată cu diaconii, începe un nou capitol al Bisericii, care se deschide lumii păgâne, deschidere care va stârni multe alte probleme, care vor ajuta Biserica să se maturizeze și să sporească în mod constant.

Un alt aspect constă în faptul că autoritatea lui Petru și a celorlalți apostoli este exercitată într-un mod foarte frumos, pentru a ajuta comunitatea să crească, în mod democratic, adică: „Alegeți, faceți”. Petru nu-i simte ca fiind concurenții săi pe ceilalți, care ar urmări să-l detroneze, pentru a-i lua puterea, ci ei fac aceleași lucruri pentru alții… Ar fi frumos ca și metoda alegerii preoților și episcopilor (deja sfântul Părinte este ales în acest fel) să fie făcută de credincioși, în funcție de nevoile lor. Credincioșii îi cunosc. Această metodă a rămas doar în mod formal, sub forma întrebării – atunci când un bărbat este hirotonit preot – „Vrednic este?”. Toți răspund „Da, vrednic este”, dar nici măcar nu-l cunosc. De multe ori, candidatul nu este cunoscut nici măcar de episcop și, din această cauză se nasc unele probleme, dar dacă ar fi aleși de mulțime, creștinii i-ar cunoaște.

Semnificația profundă a acestor versete este următoarea: creștinismul nu este o asociație de religioși care urmează o anume lege, nu este nici o adunare de înțelepți, care urmează o doctrină, ci este o experiență mistică: este rugăciune, este comuniunea cu Dumnezeu, înfăptuită prin Cuvânt, care apoi devine comuniune cu frații, o slujire a fraților.

Creștinismul nu este nici o asociație filantropică, o tovărășie, o companie de fapte bune care, cu intenții bune, face multe lucruri. Nu! Slujirea noastră la mese, adică simțul dreptății pe care-l avem, de a fi în slujirea celor din urmă, izvorăște din experiența mistică de a fi uniți cu Fiul și de a-L recunoaște pe Fiul în fiecare frate și apoi de a merge la frați cu aceeași iubire a Tatălui.

Acestea sunt punctele de sprijin ale Bisericii fiind și cei trei pilaștri ai comunității în Israel: dreptatea văzută ca egalitate socială, ca milostenie; rugăciunea ca raport cu Dumnezeu; postul ca raport cu sine.

Versetele noastre sunt alcătuite din patru părți: în primul verset ni se prezintă nedreptatea și murmurarea, adică criza; în versetele 2-4 avem propunerea lui Petru de a articula comunități; în versetele 5-6 ni se descrie poporul care îi alege pe cei șapte diaconi. Și, în versetul 7 se spune că creștinismul se răspândește. În acest loc va începe noua secțiune, cu Filip care evanghelizează eunucul etiopian și cu Ștefan, care va fi primul martir. Prin urmare, e frumos să vedem că unii diaconi, doi dintre ei, sunt cei care răspândesc creștinismul: unul în lumea păgânilor, iar celălalt este cel dintâi care-L urmează pe Cristos prin mărturia sa. Ne referim la sfântul protomartir Ștefan.

v. 1

¹ În zilele acelea, crescând numărul discipolilor, eleniștii murmurau împotriva evreilor pentru că văduvele lor erau trecute cu vederea în slujirea de fiecare zi.

Până în acest moment creștinii sunt cu toții doar la Ierusalim iar numărul lor crește: erau 5000, dar se înmulțesc zi de zi. „Înmulțirea” ne amintește de poporul Israel în Egipt care „se înmulțea”: poporul lui Dumnezeu se înmulțește chiar și-n pământul robiei… Iar „murmurarea” ne amintește de același popor care, atunci când călătorind prin pustiu, a început să murmure împotriva lui Dumnezeu.

În textul nostru motivul murmurării este just: privește slujirea la mese. La început și apostolii slujeau, apoi au cerut ajutor altora, deoarece au spus: „Nu este bine ca noi să lăsăm deoparte Cuvântul, pentru a sluji la mese”, fapt care înseamnă că până acum, ei slujeau la mese.

Eleniștii erau evrei emigranți sau prozeliți, care veneau la Ierusalim să-și petreacă bătrânețea, cu dorința de a fi înmormântați în pământul făgăduinței și, pentru că femeile, de obicei, mor după decesul bărbaților, în vremea aceea existau multe văduve.

Ne înspăimântă legătura murmurării cu cea din Cartea exodului, deși din răspunsul dat de apostoli, murmurarea din acest verset este îndreptățită. Ne înspăimântă să vedem în interiorul Bisericii care crește o murmurare, deoarece în conformitate cu interpretarea pe care Exodul, Deuteronomul și profeții o dau murmurării, se subliniază că ea este „păcatul” care conduce mai apoi la idolatrie; murmurarea marchează începutul cultivării unei neîncrederi față de Dumnezeu și față de Moise; este momentul în care poporul se desparte de Dumnezeu printr-o neîncredere care apoi se propagă.

Lucrul grav este că în versetul nostru, motivul murmurării este just, adică există un fel de discriminare: face diferență între văduvele locului, care sunt îngrijite pentru că sunt cunoscute și celelalte văduve, care sunt neglijate, uitând de ele… Iar din punct de vedere creștin acest lucru este grav.

Prin urmare, este vorba de o adevărată criză, de o eroare a apostolilor.

După cum primul păcat – în Biserică – a fost cel al minciunii, privind banii lui Anania și Safira, iar acest păcat originar există mereu (minciuna și oportunismul economic), tot la fel există al doilea păcat, care privește distribuirea bunurilor. Există cei privilegiați, care sunt „ai noștri”… ceilalți să se descurce, sunt imigranți, să se întoarcă acasă la ei.

Așadar, criza există, este puternică și atinge esența Bisericii ca o comunitate de frați, fii ai aceluiași Tată. S-ar fi putut preface că nu există nicio criză, că toate merg bine, că ei se simt bine, iar ceilalți să se descurce sau le vom oferi pomană.

Însă în versetele noastre, apostolii înfruntă problema.

Aici apar dificultățile în interiorul comunității. Dificultățile care vin din exterior sunt (reprezintă) răul pe care ni-l fac alții. Dar în acest text se descrie răul pe care îl facem noi. Dar și acesta ajută apostolii (și comunitatea) să se maturizeze.

Mai întâi de toate, e important ca apostolii să recunoască că există problema, că ei nu sunt potriviți pentru slujirea la mese; apoi să analizeze cauzele; în al treilea rând să caute remediile.

Apare o nouă concepție, conform căreia dacă înțelegi cauza acestei crize, înțelegi unele lucruri și apoi, ca remediu, oferi structuri noi, care înainte nu existau.

Deci nu trebuie să spunem: „Până acum toate au mers bine, dar au venit aceste văduve care ne deranjează, deci să le excludem”. Ei recunosc criza.

Comportamentul apostolilor este instructiv și pentru Biserica din timpul nostru, căci dacă Biserica merge înainte, mereu va fi în criză. Schimbările istoriei în zilele noastre se întâmplă mult mai des decât în trecut. Prin urmare, dacă un om nu recunoaște criza și pretinde să continuăm să facem tot cum procedam în urmă cu 50 de ani, ori e slab de minte, ori e „criminal” inconștient, care vrea să blocheze viața, sau îi lipsește credința în Dumnezeu.

Iar în aceste aspecte noi, preoții, sunt cei mai atacați, ispitiți, căci spun „Mereu am făcut așa, de ce nu funcționează?”

Trebuie să ne informăm mereu!

Dacă merg într-o altă țară, dar continui să vorbesc în limba mea natală, ar trebui să mă informez și să înțeleg că aproape nimeni nu vorbește limba mea natală, deci am nevoie de un interpret.

În versetele noastre observăm că ei recunosc problema, recunosc criza și, prin urmare, cei 12 intervin.

În schimb, nu o dată, noi, la fel ca puterea, negăm problema: „E suficient să învețe ei latina, ori limba mea natală; le e suficient să respecte tradițiile”…

Dar care?

Cele pe care le-am inventat noi, pentru a zădărnici Evanghelia?

Acestea nu sunt opiniile mele ci sunt teme subliniate în Faptele apostolilor și în Scrisorile apostolului Pavel și, mai înainte de Isus, în Evanghelie.

vv. 2-4

² Atunci, cei doisprezece au convocat adunarea discipolilor și au spus: „Nu este bine ca noi să lăsăm la o parte cuvântul lui Dumnezeu pentru a sluji la mese. ³ De aceea, fraților, căutați dintre voi șapte bărbați cu nume bun, plini de duh și înțelepciune, pe care să-i rânduim pentru această slujire. ⁴ Iar noi vom stărui în rugăciune și în slujirea cuvântului”.

Cei doisprezece au fost chemați de Isus și au aceeași autoritate a lui Isus. Care este autoritatea Tatălui?

Ce fac ei? Ei nu hotărăsc, spunând: „Acum facem așa!” sau „Eu le fac pe toate”. Nu! Ci ei cheamă mulțimea care „trebuie să hotărască și să aleagă”. Iar unii au curajul să spună că Biserica nu este democratică! Din nefericire nu este, dar la origini era, pentru că Fiul este fratele tuturor fraților. Prin urmare, cei care se identifică cu Fiul nu stăpânesc peste poporul lui Dumnezeu, ci cheamă mulțimea ucenicilor și toți împreună decid.

Apostolii prezintă mulțimii problema lor: „Până acum noi am făcut așa, dar acum nu mai putem sluji cum se cuvine la mese, pentru că avem alte lucruri de făcut! Așadar, ce rămâne de făcut?”

În acest moment apostolii anunță propunerea lor…

Notăm că nu este ceva greșit în a sluji la mese, în a se ruga, ori în a se dedica Cuvântului lui Dumnezeu. Problema nu constă în a pune unele lucruri împotriva altora (a fost și ispita avută de Isus în pustie: ori pâine ori Cuvânt!), ci de a le pune în ordine, adică mai întâi Cuvântul, iar apoi pâinea (viața) trăită după Cuvânt.

În acest moment, apostolii înțeleg prioritatea lor: a nu părăsi Cuvântul lui Dumnezeu. Apoi din Cuvântul lui Dumnezeu și din comuniunea cu Dumnezeu va deriva slujirea mai concretă la mese.

Dar nu e suficient că au înțeles problema și că au bunăvoință deoarece, fiind într-un moment de criză, ei trebuie să rezolve criza și spun: „Căutați șapte bărbați dintre voi, cu nume bun”, dar nu persoane care să administreze mesele văduvelor, școlile și bunurile Bisericii în vederea câștigului, ci oameni „plini de Spirit Sfânt și înțelepciune”, la fel ca apostolii, care să aducă această slujire.

E frumos să vedem că în Biserică există mereu acest trinom:

– rugăciunea: și toți te lasă să te rogi liniștit, mai mult sau mai puțin, până când nu deranjezi pe nimeni;

– Cuvântul lui Dumnezeu: nu trebuie să-i schimbi însemnătatea Cuvântului, să-l manipulezi așa cum vrei, căutând versetele pe care le alegi tu, fără să le citești în profunzime, fără să te convertești, obligând Cuvântul să întărească ideile tale… Aceasta ar fi o necinstire a Cuvântului, o nerușinare, căci și Satana – atunci când l-a ispitit pe Isus – tot la fel a întrebuințat Cuvântul;

– caritatea față de alții, dreptatea, adică avem binomul credință-dreptate.

Nu poți lăsa dreptatea fără un răspuns și să le faci pe toate în sacristie. În sacristie, în Biserică te rogi, asculți Cuvântul lui Dumnezeu… apoi lumea să meargă așa cum merge, căci pe noi nu ne interesează, deoarece nu ne ascultă. Căci dacă ne-ar asculta…!

Însă nu, căci spunea și Helder Camara: „Când dau o pomană săracilor, îmi spun că sunt sfânt, când întreb din ce cauză există sărăcia, îmi spun că sunt comunist”. Pe câți nu i-au ucis cu aceste vorbe și câte dictaturi au construit, chiar sprijinite de Biserică și de organisme bisericești, pentru a ține sub control mulțimea. Oare știi, dacă mulțimea caută dreptatea, unde se va ajunge?

Însă noi trebuie să căutăm dreptatea!

Deja cei trei pilaștri ai religiei lui Israel erau:

– pomana, care era modul de a face dreptate: într-o societate în care munceau pentru a putea trăi de pe o zi pe alta, se dădeau cele necesare fiecăruia pentru ca să poată trăi, iar acest fapt evanghelistul Matei îl numește „dreptate”, a face dreptate, căci e nedrept să nu faci astfel, să nu distribui bunurile;

– rugăciunea;

– raportul cu propriul trup, postul.

Pericolul constă în a uita acest trinom al creștinismului, care este o chestiune mistică:

– mai întâi de toate, raportul tău cu Domnul Isus, cu rugăciunea;

– raportul tău cu Cuvântul;

– apoi a practica / a lucra dreptatea.

Dacă nu ții seama de aceste elemente, înseamnă că te folosești de credință pentru a face lucruri injuste, false, ca acoperire a nedreptății, a nelegiuirii, a răutății, pentru a apăra privilegiile. Iar aceasta este maxima nedreptate pe care o săvârșim. Numai să obținem puterea cu orice preț, ne folosim chiar și de religie. Însă Isus ne-a spus: „Între voi să nu fie așa ‚.

Nu deținem o ideologie a puterii pentru a stăpâni, ca și cum dacă am avea noi puterea, am face bine și am tăia capul persoanelor juste. Da, l-am tăia și astfel am deveni noi nedrepți.

Noi avem numai o poruncă – împărțită în două – și care alcătuiește una singură, după Matei: a-l iubi pe Dumnezeu și a-l iubi pe aproapele ca pe noi înșine. Iar cele două sunt o singură poruncă: și în ultimul dintre frați îl iubim pe Dumnezeu,care s-a făcut ultimul dintre toți.

Prin urmare religia noastră este în mod obligatoriu și socială, dar nu pentru că vrem puterea (aceasta este greșeala pe care o fac mulți creștini) căci noi nu o dorim, ci pentru că vrem să slujim și să creăm un modus vivendi, unde omul să fie respectat, unde onestitatea să fie mai presus de orice suspiciune; ca să nu urmărim interesul nostru, nici măcar interesul nostru religios și să respectăm libertatea celuilalt, și să-i ajutăm pe toți să crească.

Toate acestea implică o mare conștiință.

Subliniem organizarea în vederea slujirii în fiecare zi la mese, deoarece această slujire este reliefată încă de la începutul Bisericii. Această comunitate are o organizare structurată pentru a fi atentă față de persoanele cele mai nevoiașe, de văduve. Să nu uităm că în Israel, văduva – împreună cu orfanul și străinul – este emblema persoanei slabe, care fiind fără drepturi, are dreptul la o atenție particulară, la o grijă particulară. Prin urmare, textul din Faptele apostolilor continuă învățătura Thorei.

Tocmai în această împrejurare, apostolii înțeleg ce trebuie să facă: „Noi vom stărui”. Cuvântul „a stărui” de multe ori este folosit în strânsă legătură cu „a se ruga”: rugăciunea trebuie să fie perseverentă și constantă, deși noi o neglijăm.

Aspectul pe care-l abandonăm cel mai ușor, adică rugăciunea, este acela pe care trebuie să-l păstrăm cu stăruință .

Rugăciunea este comuniunea cu Dumnezeu, cu domnul Isus, la fel cum mlădița este unită cu vița. Cu El, cu Fiul, iubindu-l pe El, ne identificăm cu El, El devine viața noastră, iar noi suntem fiii Tatălui și frați ai tuturor .

Iar pe Fiul îl cunoaștem prin Cuvânt, care ne ajută să ni-L „însușim”. Când spunem: „Luați și mâncați, acesta este trupul meu dat pentru voi”, acel trup este protagonistul Evangheliei și trebuie să citim Evanghelia, pentru a înțelege ce este acel trup și felul în care Isus a trăit. Trebuie să ne însușim întreaga Sa viață. Dacă noi nu cunoaștem Evanghelia, vestim un cuvânt gol pronunțând „Acesta este trupul meu”… Trupul lui Isus. Dar cine este Isus? Un rit sublim? Cel pe care eu mi-l inventez? Sau este Isus adevărat, în trup și în sânge, „de gustat”, de asimilat/însușit și de trăit prin trupul și prin sângele Său?

Prin urmare, există riscul de a reduce la un simplu rit chiar și Euharistia, așa cum au făcut cei din Corint, și cărora Pavel le-a spus: „Prin ceea ce voi faceți, nu celebrați Cina Domnului în timp ce celebrați Euharistia”. De ce? „Pentru că în timp ce îl celebrați pe Domnul care și-a dat viața pentru toți, faceți exact opusul. Voi mâncați și beți, neglijând săracii. Celebrați o liturghie frumoasă, fără să trăiți ceea ce vestește liturghia. Vă însușiți trupul lui Cristos, care s-a dat pe Sine pentru alții! Ești tu un alt Cristos?”… Nu este o chestiune de liturghie (rit) frumoasă, cu ornate splendide, cu tămâie, pentru că viața este adevărata liturghie! Și este centrată pe Cuvânt, pentru că fără Cuvânt nu există cunoașterea lui Dumnezeu, ci ni-l inventăm după idolii noștri. Iar Cuvântul purifică imaginea noastră satanică despre Dumnezeu, pe care mereu o reconstruim.

În acest loc, Petru stabilește prioritățile care sunt valabile pentru fiecare creștin, pentru că apostolii sunt prototipul, modelul fiecăruia dintre noi; așa cum cei 12 patriarhi ai lui Israel au dat/transmis viața tuturor triburilor lui Israel. Și noi avem aceeași viață a apostolilor.

Prin urmare, primul lucru constă în a avea experiența lui Isus Cristos, dar nu a lui Isus pe care ni-L inventăm noi, ci a lui Isus-real, prezentat în Cuvânt. Apoi Îl vom mărturisi trăindu-L și vestindu-L pe acel Cristos, nu pe un altul. Căci dacă nu, săvârșim „docetism”, prima revizie a Bisericii.

Cred că apostolii au continuat să slujească la mesele evreilor, pentru că acești șapte care au fost aleși, slujesc la mesele eleniștilor și, în același timp, evanghelizează și fac minuni, la fel ca apostolii. Prin urmare diaconii nu sunt o altă categorie față de apostoli, ci după cum apostolii sunt doisprezece, diaconii sunt șapte. Iar șapte este mai mare decât 12, căci înseamnă toate popoarele, este numărul total. Douăsprezece sunt triburile lui Israel…. Sunt la fel ca cei șapte care merg să pescuiască – în capitolul al 21-lea al Evangheliei după Ioan – care indică pescuitul la toate popoarele.

„A fi cu Cristos” este foarte frumos, pentru că această comuniune cu El este izvorul a toate. Ce este creștinismul? Înseamnă a-L iubi pe Isus, a fi cu El. Mai întâi de toate cu ascultarea, pentru a auzi ce spune El; cu ochii, pentru a vedea ce face; cu inima, pentru a-L iubi; cu picioarele, pentru a-L urma; cu mâinile, pentru a face la fel ca El.

Iar apostolii au fost aleși pentru „A fi cu El” și fiecare dintre noi este chemat să fie cu El. Căci dacă nu suntem cu El, nu existăm, pentru că împreună cu El suntem ceea ce suntem: fii ai Tatălui și frații tuturor. Și aici este centrul vieții noastre.

Centrul vieții noastre este această comuniune, această experiență directă, pe care o avem cu Isus, iubirea noastră pentru El, care ne-a iubit și s-a dat pe Sine pentru noi și prin urmare, nu mai trăim noi: „Trăiesc eu, dar nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăiește în mine, iar viața pe care o trăiesc în trup, o trăiesc în iubire față de Acela care m-a iubit și s-a dat pe Sine pentru mine” (Gal. 2, 20). Această experiență întemeiază existența noastră. Această experiență este apoi în mod constant hrănită de Cuvânt, ca să nu rătăcim, și ca acel Cristos să nu fie acela pe care noi ni-L inventăm .

Apostolii pricep că aceste două lucruri niciodată nu trebuie să le lăsăm de o parte, căci dacă le abandonăm, totul se dărâmă. Există riscul de a-i îngriji pe bolnavi, de a face caritate pentru a crea centre de putere: dacă reușim să avem mulți bani și să dăm de mâncare la multă lume, o vom avea la mână, ne vom îmbogăți, vom avea puterea și atunci ne vor urma, la fel cum puii aleargă după persoana care le aruncă grăunțele.

Dar nu acest creștinism, care strâmbă / denaturează chiar și caritatea este cel adevărat! Dacă nu există toate acestea, și caritatea noastră este un pur oportunism, este cea dintâi ispită avută de Isus: „Spune ca aceste pietre să devină pâine”. Nu! Mai întâi de toate trebuie să fie Cuvântul și supunerea față de Tatăl. Apoi și pâine există pentru toți.

Primul apostol al Noului Testament este îndrăcitul vindecat, care dorea să stea cu Isus. Dar Isus îl trimite spunându-i: „Du-te la ai tăi și vestește-le câte a făcut Domnul pentru tine, și cum s-a milostivit de tine”. Primul apostol adevărat nu este Petru, sau Iacob, sau Ioan, care au fost chemați „pentru a fi cu Isus și pentru a fi trimiși”, ci este acesta, care a avut experiența eliberării de rău. Ucenicii o vor avea numai „după”. Prin urmare, acesta deja este cu Isus și poate vesti. Ce? Ceea ce Domnul a făcut pentru el, pentru mine. Aceasta este vestirea de dat! Felul în care Isus mă iubește, cât de mult își arată mila față de mine.

Nu putem da o altă veste în afara acesteia! Nu trebuie să mergem să vestim doctrine ciudate sau legi, norme ori rituri. Nu! Ci trebuie să vestim felul în care Dumnezeu m-a iubit și s-a dat pe Sine pentru mine și, prin urmare, și noi trebuie să facem la fel: să ne iubim unii pe alții, așa cum El ne-a iubit.

vv. 5-7

⁵ Și a plăcut cuvântul acesta întregii adunări și i-au ales pe Ștefan, bărbat plin de credință și de Duhul Sfânt, pe Filip, pe Prohor, pe Nicanor, pe Timon, pe Parmenas și pe Nicolae, prozelit din Antiohia. ⁶ Pe aceștia i-au adus înaintea apostolilor care, după ce s-au rugat, și-au pus mâinile asupra lor. ⁷ Și cuvântul lui Dumnezeu se răspândea, iar numărul discipolilor în Ierusalim se înmulțea foarte mult și o mare mulțime de preoți s-au supus credinței.

E foarte frumoasă această autoritate exercitată, spunând: „Nouă nu ne place să lăsăm deoparte Cuvântul lui Dumnezeu, pentru a sluji la mese”. Acest fapt nu e frumos, nu e plăcut. Și mulțimii îi place acest cuvânt al lui Petru…

Prin urmare, în baza propunerii: „Nouă nu ne place”, mulțimea decide: „Și noi avem aceeași părere”.

Dacă lumea nu ar fi fost de acord, ar fi discutat cu apostolii, așa cum se vor certa pe față la Antiohia, atunci când vor dori să impună legile iudaice. Vor avea o mare dispută, iar Scrisoarea către Galateni ne clarifică toate aceste aspecte.

Așadar, mulțimea îl alege pe Ștefan.

Aceștia sunt numiți „diaconi” derivând din cuvântul „diaconia”, slujire la mese. Dar și apostolii sunt diaconi ai meselor și ai Cuvântului. Ștefan va fi primul martir, dar nu pentru că distribuia la mese, ci prin ceea ce învăța, adică era un evanghelizator. La fel și Filip e un mare evanghelizator.

Prin urmare, cu multă probabilitate, diaconii sunt echivalentul apostolilor (desfășoară aceeași misiune a apostolilor) dar pentru păgânii sau pentru evreii de origine elenă.

Creștinismul care s-a răspândit apoi în lumea păgână a început cu aceștia, cu Filip și cu Stefan. Toate celelalte nume ale diaconilor sunt nume grecești. Despre unul dintre ei se spune că era un prozelit, deci era de origine păgână.

Diaconii sunt aduși înaintea apostolilor, iar aceștia se roagă și își pun mâinile, adică le transmit aceeași putere a lor. „A pune mâinile” înseamnă a transmite puterea.

Este frumos acest mod de a exercita puterea „de sus”, care este puterea lui Dumnezeu, care este puterea de a sluji. Ce slujesc? Cuvântul și la mese!

Problema este să găsească persoane demne.

Tocmai lumea știe cine sunt cei demni, pentru că îi vede cum trăiesc.

Nu sunt cei care spun mereu „da, da”, care stau lângă mine, pentru a face carieră. Existau oameni care trăiau aproape de Petru pentru a face carieră, spunându-i mereu „da, da”, aprobându-l în toate. Dar nu trebuie să fie așa, chiar și Pavel va spune acest lucru .

Prin urmare, caută soluția, nu neagă realitatea. Numai delirul după putere neagă mereu realitatea, dacă ea nu corespunde cu propriile idei…

În acest loc apostolii recunosc realitatea, problema. Și așa e just.

Iar lumea decide.

Este limpede că există autoritatea care derivă de la Isus…

Lumea îi conduce pe candidați la apostoli, iar aceștia din urmă se roagă și își pun mâinile, adică le transmit puterea lor acestor șapte diaconi. Doi dintre aceștia, vom vedea mai apoi în Faptele apostolilor, vor fi precum cei doi apostoli fundamentali, în vederea răspândirii Evangheliei la păgâni. Primul va fi Ștefan, primul martir, primul mărturisitor în mod deplin al lui Cristos; iar celălalt va fi Filip.

Ar fi frumos, dacă mereu acesta ar fi modul exercitării autorității în Biserică. O autoritate care nu este despotică, ci-și dă seama de realitatea pe care alții o spun, pentru că murmură și critică… Să recunoaștem că există probleme și să permitem ca aceștia, care murmură și critică, să găsească soluția. „Alegeți voi”.

Noi, apostolii, știm ce trebuie să facem, pentru că ni se pare că, de fapt, nu mai reușim să le facem pe toate, așa cum le făceam până acum, adică să ne rugăm, să vestim Cuvântul, să slujim la mesele iudeilor și ale elenilor… Prin urmare, îi aleg pe alții care să îndeplinească aceeași misiune ca lor. Apoi acești 12 vor deveni mulți alții, căci vor exista toți succesorii lor; dar și aceștia șapte vor avea succesorii lor.

Printre altele, înțelegem că toate darurile pe care le avem, până la urmă sunt în slujba singurului dar prezentat în Prima scrisoare către Corinteni, capitolul al XIII-lea, care este darul iubirii și care este darul singurului Spirit care animă, însuflețește diferitele carisme, iar în momentele de criză se înțelege mai bine că există ceva nou de făcut, că nu mai este suficient să mergem înainte, așa cum mergem până acum. Și se pricepe mai bine ce stă în spatele crizei, fundamentul.

Și în Exod, la capitolul al XVIII-lea, avem un fel de criză de maturizare, pe care Moise trebuie să o traverseze cu poporul său. Moise primește sfatul fundamental al socrului său, preot în Median, care observă că Moise este obosit și apăsat de multe probleme și deci îi dă sfatul să aleagă alte persoane, care să împartă cu el această greutate. Este important spiritul cu care acest sfat îi este dat de Ietro lui Moise: îi recomandă să pună judecători, adică persoane care să-l ajute să discearnă și să judece poporul, împărțind problemele. Iar la urmă îi spune: „Dacă tu faci acest lucru și dacă Dumnezeu ți-l poruncește, vei putea rezista și acest popor va ajunge în pace la ținta sa”.

Discernământul este făcut, pe de-o parte, pentru a rezolva chestiunile contingente: numărul care crește, activitățile, muncile care sporesc, nemulțumirea că slujirea nu este înfăptuită bine, dar apoi, în realitate, elementul decisiv este că datorită acestei situații, poporul e condus în pace. Pacea biblică nu este, așa după cum știm, „absența conflictului” ci înseamnă armonie, maturizare ca popor al lui Dumnezeu, în iubire reciprocă. În spatele structurii capitolului al VI-lea din Faptele apostolilor avem o aluzie, o raportare, o amintire a drumului prin pustiu, înspre pacea deplină a lui Israel.

Notăm cât este de importantă criza, deoarece ne ajută să ne maturizăm, dacă nu e negată și dacă o recunoaștem, căci se naște ceva nou și se răspândește creștinismul. Însă, dacă criza nu se rezolvă, se riscă scăderea numărului creștinilor.

Aduc un exemplu: spun că sunt în criză vocațiile sacerdotale. În urmă cu 60 de ani, la Milano erau 10.000 de preoți, dar acum sunt în jur de 3.000. Ce trebuie să facem? Doar să spunem că nu există o criză și să mergem înainte, așa cum am mers până acum? Nu, nu mai putem merge înainte, ca până acum. Poate există un mod mai inteligent de a ne desfășura misiunea de preoți, dacă acela folosit până acum nu mai funcționează.

Există o criză, lumea nu mai mergem Biserică? Poate că are dreptate. Ce propunem lumii? Ce model de Biserică propunem?

Altfel spus, dacă ascultăm criza, deja aceasta are răspunsul în ea însăși, este judecata lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu vorbește în istorie, prin fapte. Dacă suntem necredincioși, vrei să ne înmulțim, să sporim? În versetele noastre observăm că răspunsul dat crizei ajută comunitatea să crească, să se înmulțească. Iar acest lucru este frumos.

Și o mulțime mare de preoți veneau la credință.

Vreau să spun că nouă ne este frică de probleme, însă soluția problemelor stă exact în problemă, dacă noi o acceptăm ca atare, ca problemă care ne cere, ne impune să găsim o soluție. Dar noi preferăm să negăm problema și să spunem: „Mereu s-a făcut așa, deci așa facem”. Nu! Nu aceasta este soluția!

Prin urmare, există un discurs ce trebuie făcut: în loc să ne plângem de timpul modern, de a regresa și de a spune că trebuie să ne întoarcem la lumea care era mai înainte, să purtăm hainele lungi și colarul roman, să ne întoarcem la ritul vechi, în limba latină sau în limba greacă, ar trebui să recunoaștem că Dumnezeu vorbește în istorie. A nu avea încredere în istorie, a ne întoarce înapoi, înseamnă a nu avea credință, încredere în Dumnezeu, fapt numit „ecleziolatrie”, adică a absolutiza propria instituție.

Biserica merge înainte printr-un simplu fapt: când noi citim Evanghelia aceasta mereu ne dezminte, ne demască, ne cheamă să ne convertim, de la primul la ultimul cuvânt. Atât papa cât și fiecare dintre noi, citind Evanghelia, suntem chemați să ne convertim. Biserica în totalitatea ei este chemată la convertire. În ce sens, la cine să ne convertim? Să ne întoarcem la Tatăl pe care nu-L cunoaștem, la Fiul pe care îl cunoaștem prin Evanghelie, care a fost omorât ca blestemător, ca rebel, iar Tatăl l-a aprobat.

Unde vorbește acest Dumnezeu? Vorbește și astăzi în istorie, când noi nu sporim, când noi scădem ca număr și aceasta se întâmplă pentru că suntem necredincioși. Nu înseamnă că dacă ne întoarcem la tradițiile din trecut, suntem mai credincioși. Dacă ne întoarcem la trecut, este o adevărata infidelitate, deoarece facem din trecut un idol… Tradiționalismul este opusul tradiției.

Isus, toți profeții și cei care duc credința înainte au fost eliminați de cei din timpul / momentul lor prezent, pentru că înțelegeau prezentul ca loc al lui Dumnezeu și l-au vestit. Apoi le-au dat dreptate… însă după ce i-au ucis, făcându-le groapa, fapt pentru care recunoaștem eroarea și continuăm s-o facem, căci oricum deja le-am săpat groapa.

Însă nu, ci trebuie să înțelegem că tocmai în deschidere față de prezent Spiritul vorbește, nu refugiindu-ne în siguranțele noastre, care n-au nicio legătură cu Dumnezeu, ci sunt idolii noștri, ideile noastre și în aceste locuri avem de-a face cu un terorism ideologic teribil, cu excomunicări, cu fulgere și tunete, care distrug Biserica. Dar, mulțumită Domnului, nu reușim s-o distrugem, pentru că este indestructibilă și pentru că există Spiritul lui Dumnezeu, care lucrează mereu prin sărmanii cristoși, prin profeți, prin cei care plătesc și pe care apoi îi canonizăm, făcându-le altare.

Sfântul Ignațiu de Loyola de șapte ori a fost închis de Inchiziție, iar în acel timp i-au spus și faptul că ar putea să-l ardă pe rug. Iar el a răspuns: „Și pe voi vă vor arde, dacă nu vă comportați bine”.

Aceste versete din Faptele apostolilor sunt foarte actuale.

Se spune despre preoți că veneau la credință, se supuneau credinței. Preoții erau dușmanii declarați ai creștinismului, deoarece conservau, păstrau lucrurile din tradiție, așa cum erau. Însă aici ei se supun, ascultă de credință.

Credința este acest ,,a asculta” Cuvântul!

Protagonistul Faptelor apostolilor nu este Petru și nici Pavel și în mod paradoxal, nici măcar Isus Cristos în prima persoană, sau Spiritul în prima persoană, ci protagonistul este însuși Cuvântul, care se răspândește și crește. Pentru că – prin ceea ce Isus a făcut și a vestit – Isus este Cuvântul care a lucrat astfel. Noi, în Evanghelie, avem acest Cuvânt, care s-a făcut trup în Isus și se întoarce la noi în Cuvânt. Ascultându-L, acest cuvânt se face trup în noi și în istoria de după noi, și întreaga istorie este întruparea continuă a lui Cristos, până când Dumnezeu va fi totul, în toți.

Este frumoasă această imagine a Bisericii care este „trup total al lui Cristos”, dar care crește până la împlinirea Sa. Și este tocmai creșterea Cuvântului, care este sămânța ce produce rod prin dificultățile întâmpinate, prin persecuții și prin moarte.