Istoria lui Moise

După Avraam, tatăl credinței, pentru că el crede în Tatăl vieții, și Iosif, tatăl fraternității, pentru că el are față de frați aceeași iubire pe care tatăl o are față de el, acum ne oprim asupra lui Moise, tatăl poporului ales. Sunt cele trei figuri al Tatălui, mereu într-un drum al eliberării.

În Avraam vedem eliberarea de neîncrederea în Tatăl și libertatea credinței care ne face fii. În Iosif vedem eliberarea de invidie care ne oferă libertatea de a fi frați. În Moise vedem drumul unui popor, eliberat din robia Egiptului – exterior și interior – pentru a ajunge să fie un popor liber, în care fiecare trăiește iubirea lui Dumnezeu ca tată, și a aproapelui, ca frate…

Întreaga istorie este un proces de mântuire pentru „a locui pământul”, dar al Tatălui pentru fiii Săi.

Ștefan ne prezintă însușirile lui Moise, pentru a răspunde celor din sinedriu care l-au acuzat de hulă, la fel cum l-au acuzat pe Isus. În realitate, această hulă este împlinirea Cuvântului lui Dumnezeu, creator și mântuitor, așa cum s-a revelat părinților noștri.

Epopeea Exodului, al cărei erou este Moise – cu, mai întâi, revelarea Numelui și trecerea de la robie la libertate, cu Paștile și trecerea Mării Roșii, cu darul Legii și drumul prin deșert spre Pământul făgăduinței – este textul întemeietor al credinței lui Israel.

Geneza, recuperând tradiții mai vechi, a fost scrisă într-o epocă posterioară, în exil, pentru a spune că întotdeauna, chiar și astăzi, este posibil un nou exod ca ieșire din noile robii, în care ne aflăm cu sau fără vina noastră.

Cu Moise se completează multitudinea însușirilor noastre de bază… Pe lângă încrederea lui Avraam în Tatăl, și a lui Iosif în frați, avem setea după dreptate și după libertate a lui Moise.

Această sete este „rugul aprins” care nu se stinge… Aici ni se revelează Numele, început și sfârșit al oricărui nume.

Dreptatea și libertatea sunt un binom inseparabil pentru a trăi în pace. Istoria noastră merge rău, pentru că acolo unde este dreptate nu este libertate, iar acolo unde este libertate, nu este dreptate.

Rădăcina răului stă în faptul că noi îl considerăm liber pe omul puternic, care înfăptuiește nedreptatea. Din această cauză, sărmanul drept este rob al nedreptății celorlalți.

În descoperirea adevăratului Nume al lui Dumnezeu, libertatea și dreptatea sunt împreună: libertatea Sa nu constă în a fi stăpân, ci slujitorul tuturor. Numai un Dumnezeu-iubire, care se manifestă în procesul eliberării, ne deschide orizontul spre un viitor mereu nou. Dumnezeu este Cel care este, ceea ce va fi; iar omul este chemat să devină ca El…

Începutul istoriei lui Moise, Ex. 1. Împărțirea textului este următoarea:

1. 17-22 – se apropie timpul eliberării făgăduite: nașterea lui Moise;
2. 23-29 – Moise împlinește 40 de ani: Moise justițiar/împăciuitor/fugar în Median;
3. 30-34 – Moise împlinește alți 40 de ani: rugul aprins, eveniment în care Moise e trimis poporului ca să-l elibereze…

Ps. 145 (146)

Este primul dintre ultimii cinci psalmi de laudă, care încheie Psaltirea.

Lauda ne poate ajuta în contemplarea figurii lui Moise, așa cum ne este prezentată în discursul lui Ștefan: e figura eliberatorului, prin el Israel are experiența eliberării.

Continuăm să explicăm discursul pe care Ștefan îl ține înaintea sinedriului care-L condamnase pe Isus pentru hulă, iar acum îi aduce și lui aceeași acuzație de hulă…

Ștefan ne arată drumul pe care l-au făcut eleniștii – dar și iudeii – pentru a înțelege figura lui Isus, cu ajutorul Bibliei.

În discursul său, Ștefan amintește cele trei figuri fundamentale:

• pe Avraam, care este tatăl nostru în credință, pentru că este primul care a crezut în Dumnezeu, în Cuvântul lui Dumnezeu și, prin urmare, devine fiul lui Dumnezeu, deci tatăl tuturor credincioșilor;
• pe Iosif, care este tatăl fraternității, căci este primul care iubește toți frații, cu aceeași iubire milostivă a Tatălui;
• acum ne vom opri asupra figurii lui Moise, care este tatăl poporului.

În aceste trei figuri avem tot ADN-ul oamenilor noi, care sunt după chipul Fiului și al Tatălui. Și noi mereu suntem în situația acestor trei, care mereu străbat un drum de eliberare…

• în Avraam am văzut eliberarea din neîncredere precum și libertatea credinței fiilor;
• în Iosif, eliberarea din invidie – care este robia interioară – și libertatea de a fi frate
• în Moise vom vedea eliberarea întregului popor din robia Egiptului: dacă pentru a ieși din Egiptul exterior a fost suficientă o noapte, pentru a scoate din noi Egiptul interior (Faraonul nostru pe care-l avem în noi) nu sunt suficienți 40 de ani. Moise a eliberat poporul ca să fie un popor liber, care trăiește iubirea lui Dumnezeu, ca Tată și iubirea aproapelui, ca frate…

Întreaga noastră istorie are sens tocmai pentru că este o recuperare a încrederii în Tată, în frați, și în viitorul întregului popor, care poate într-adevăr trăi relații noi. Iar Moise este prototipul acestor relații noi…

Acum vom intra în epopeea Exodului, care e marea epopee a lui Israel. Eroul este Moise.

Aspectele fundamentale ale lui Israel le găsim în Exod:

• revelarea Numelui;
• trecerea din robie la libertate;
• ieșirea din Marea Roșie;
• darul Legii;
• drumul spre pământul făgăduinței.

Exodul este textul întemeietor al lui Israel. Chiar și Geneza, care este prima carte a Bibliei, a fost scrisă după Exod, în tipul exilului, pentru a transmite mesajul că mereu este posibil să se iasă din orice situație de robie, chiar dacă am ajuns să fim robi din vina noastră, așa cum s-a întâmplat în timpul exilului babilonian.

Se citește F.Ap. 7, 17-34

¹⁷ Dar, pe măsură ce se apropia timpul promisiunii pe care Dumnezeu o făcuse lui Abraham, poporul creștea și se înmulțea în Egipt, ¹⁸ până când s-a ridicat peste Egipt un alt rege care nu-l cunoștea pe Iosif. ¹⁹ Acesta s-a purtat cu perfidie față de neamul nostru, i-a asuprit pe părinții noștri, până la a-i face să-și arunce nou-născuții ca să nu mai trăiască. ²⁰ În acel timp s-a născut Moise, care era frumos înaintea lui Dumnezeu. El a fost hrănit timp de trei luni în casa tatălui. ²¹ Dar când a fost abandonat, l-a luat la ea fiica faraonului și l-a crescut ca pe fiul ei. ²² Moise a fost educat în toată înțelepciunea egiptenilor și era puternic în cuvintele și faptele sale. ²³ Când a împlinit patruzeci de ani, i-a venit în minte să-i viziteze pe frații lui, pe fiii lui Israel. ²⁴ Văzând că unul dintre ei era asuprit, i-a venit în ajutor și l-a răzbunat pe cel asuprit, ucigându-l pe egiptean. ²⁵ De fapt, credea că frații lui vor fi înțeles că Dumnezeu le-a dat salvarea prin mâna lui. Dar ei n-au înțeles. ²⁶ A doua zi, văzând că se certau, i-a îndemnat la împăcare, spunând: «Oameni [buni], sunteți frați! De ce vă faceți rău unul altuia?» ²⁷ Dar cel care îl asuprea pe aproapele l-a respins, zicând: «Cine te-a pus conducător și judecător peste noi? ²⁸ Nu cumva vrei să mă omori și pe mine cum l-ai omorât ieri pe egiptean?» ²⁹ La acest cuvânt, Moise a fugit și a fost străin în ținutul Madian unde a avut doi fii. ³⁰ După ce au trecut patruzeci de ani, i-a apărut un înger în pustiul de la muntele Sinai, în flacăra unui tufiș care ardea. ³¹ Când a văzut, Moise a rămas uimit de această apariție. În timp ce se apropia ca să vadă, s-a auzit glasul Domnului: ³² «Eu sunt Dumnezeul părinților tăi, Dumnezeul lui Abraham, al lui Isaac și al lui Iacob». Atunci Moise a început să tremure și nu îndrăznea să privească. ³³ Dar Domnul i-a zis: «Scoate-ți încălțămintea din picioare pentru că locul pe care stai este pământ sfânt. ³⁴ Într-adevăr, am văzut suferința poporului meu în Egipt, am auzit gemetele lor și am coborât ca să-i eliberez. Și acum, du-te, eu te trimit în Egipt».

Aceasta este prima parte a discursului lui Ștefan despre Moise. În acest text vedem însușirile fundamentale ale poporului lui Dumnezeu.

Moise este un om căruia îi este sete după dreptate și după libertate: ucide un egiptean pentru a face dreptate; caută să facă dreptate între frați… Dar nu reușește. Și, prin urmare, fuge din Egipt. Mai târziu va trebui să-și reia misiunea, pentru a face acel lucru dificil, care-l constituie/formează pe om, acela de a duce o viață dreaptă. Dreaptă și liberă.

În vremea noastră. unde avem libertate, nu avem dreptate. Pentru că liber este socotit numai omul puternic, care-l poate domina/stăpâni pe celălalt, care e rob. Rob, care este drept, dar îndură nedreptatea și, deci, nu este liber. Prin urmare, avem libertate pentru câțiva și robie pentru toți ceilalți… Nu reușim să ținem împreună dreptatea și libertatea. De ce? Pentru că avem un model fals de om… Pentru noi, omul liber este faraonul, omul puternic, care posedă totul… Chiar și Moise dorea să elibereze poporul prin violență.

Libertatea lui Dumnezeu nu-i cea de a fi stăpân al oamenilor, ci de a-i iubi și sluji.

Dreptatea/justiția lui Dumnezeu nu constă în a-i condamna și executa pe alții, ci a-i ierta și a fi milostiv.

În acest drum – exod – care niciodată nu este încheiat, în joc este noua imagine despre Dumnezeu.

Tema fundamentală a întregului discurs al lui Ștefan este: că Dumnezeu nu mai locuiește în Templu.

Noi suntem obișnuiți să credem că Dumnezeu este Cel pe care l-am definit (închis) foarte bine într-o doctrină, într-un rit, într-o Liturghie, o Ființă atât de misterioasă, un Dumnezeu cu care putem face tot ceea ce vrem. Este idolul pe care ni-l construim. Cu puțin fum se acoperă nedreptatea noastră, iar noi Îl ținem bun cu tămâia noastră…

În schimb, Dumnezeu este prezent în istorie! Nu este în Templu… Isus ne spune că Templul va fi distrus. De fapt, în istoria/viața lui Isus, Templul (imaginea noastră falsă despre Dumnezeu) este distrus și învie noua imagine: Dumnezeu este Fiul omului care știe să-și dea viața pentru frați. Și aici locuiește Dumnezeu!

Faptul că Templul  va fi distrus, că Dumnezeu nu mai locuiește în Templu, nu este un blestem, o hulă. Căci deja în V.T. Dumnezeu nu locuia în Templu, căci Templul nu exista, ci locuia în credința lui Avraam, în pământ păgân, Urul caldeilor.

În vremea lui Iosif, cel care și-a salvat familia, ducând-o în Egipt, unde locuia Dumnezeu? Nu locuia în Palestina, ci locuia cu Iosif, care era vândut ca rob în Egipt. De fapt, Dumnezeu locuia în istoria lui Iosif, în felul în care el se comporta, în special în destoinicia/capacitatea sa de a-și recupera/recâștiga frații și fraternitatea…

După cum Dumnezeu locuia în Avraam, căci Avraam avea încredere în El – spre deosebire de Adam – și, prin urmare, Avraam l-a primit pe Dumnezeu ca Tată, tot la fel Dumnezeu locuiește în istoria lui Iosif care, deși îndurând tot răul la fel ca Isus, mereu rămâne frate și mereu își iubește frații cu iubirea Tatălui. Și aici locuiește Dumnezeu: în trupul lui Iosif, în trupul lui Isus…

La fel și-n cazul lui Moise…

Unde locuiește Dumnezeu? Locuiește în istoria lui Moise și a întregului popor care este pe cale!

Observăm că Moise are două prezentări. În cea dintâi nu stă Dumnezeu, dar încercarea sa de restabilire a dreptății și a libertății deja este o încercare de a înțelege unde locuiește Dumnezeu…

În versetele din F.Ap., Ștefan face o sinteză a primelor 4 capitole din Cartea Exodului, pe care fiecare evreu le știe pe de rost.

Versetele din F.Ap., se împart în trei părți:

1. 17-22: se apropie timpul făgăduinței, nașterea lui Moise (cf. Ex. 1 și prima parte din cap. 2);
2. 23-29: Moise împlinește 40 de ani și caută să facă dreptate, dar apoi trebuie să fugă, (a doua parte din al doilea capitol al Exodului);
3. 30-34: trec alți 40 de ani, deci are 80, și are vedenia rugului aprins, loc în care e trimis să elibereze poporul…

Ne vom opri asupra acestor trei aspecte…

vv. 17-19

¹⁷ Dar, pe măsură ce se apropia timpul promisiunii pe care Dumnezeu o făcuse lui Abraham, poporul creștea și se înmulțea în Egipt, ¹⁸ până când s-a ridicat peste Egipt un alt rege care nu-l cunoștea pe Iosif. ¹⁹ Acesta s-a purtat cu perfidie față de neamul nostru, i-a asuprit pe părinții noștri, până la a-i face să-și arunce nou-născuții ca să nu mai trăiască.

Se apropie timpul realizării făgăduinței. În Gen. 15 Dumnezeu îi spusese lui Avraam că poporul Său ar fi stat în Egipt 400 de ani în stare de robie. Totuși în acea robie poporul „a sporit și s-a multiplicat”, datorită lui Iosif, vândut de frații săi.

Atât de mult s-a înmulțit poporul încât pentru faraon reprezenta o amenințare, căci a devenit un popor numeros și puternic. De fapt, în Num. 1 avem descris recensământul poporului, și stă scris că erau 603.550 bărbați peste 20 de ani, buni de război. Se știe că bătrânii, femeile și copiii nu mergeau la război… Dacă stârnea atâta frică, Israelul era un popor numeros și bine organizat…

În acest recensământ al celor 12 triburi, lipsește recensământul tribului lui Levi, trib din care făceau parte Aron și Moise, care era conducătorul poporului.

Tribul lui Levi nu va avea moștenirea pământului în Israel.

Așadar, căpetenia, stăpânul, cel care eliberează poporul și îl conduce în pământul făgăduinței – dar și toți descendenții săi – nu posedă nimic, nici măcar o bucată de pământ din pământul făgăduinței. Acest conducător și urmașii săi ne dau o mărturie frumoasă, foarte asemănătoare cu cea pe care ne-o oferă căpeteniile noastre, conducătorii noștri, care ar vrea să pună mâna pe întreaga lume!?

De ce?

Pentru că trebuie să mărturisească tuturor că adevăratul pământ al făgăduinței este încrederea în Dumnezeu și fraternitatea. Iar scopul acestui trib este: „Să apere arca alianței”. Acest fapt este cam greu. Nu poți trăi din această „meserie”, căci trăiau cu ceea ce le dădeau celelalte triburi…

Ei trăiau astfel pentru a mărturisi că toți trăim prin darul pe care Dumnezeu ni-l face. Iar ei trăiesc cu această încredere. Nu posedă nimic din pământul făgăduinței. Este un aspect care nu se subliniază suficient de mult, se dă ca sigur… Dar adevărul este că marea căpetenie, nu din întâmplare – împreună cu fratele lor, marele arhiereu și împreună cu urmașii săi – nu posedă nimic!

Acest popor numeros continuă să se multiplice. Apare un alt împărat, care nu-l cunoștea pe Iosif, și spune: „Situația e gravă!”.

Din acest tablou observăm că – la fel ca întotdeauna – frica este stârnită de ceea ce nu există și din ceea ce împăratul își închipuie că ar putea să fie, dar nu este… Se vorbește despre un faraon nou, care nu l-a cunoscut pe Iosif: înseamnă că nu cunoaște legătura profundă dintre Israelul găzduit în Egipt cu egiptenii… Nu știe că e un raport de viață, pentru că Iosif a fost trimis în Egipt nu doar pentru a salva familia sa, ci pentru a salva un popor numeros de pe întregul pământ, un popor din care și egiptenii făceau parte, pentru că faraonul de unul singur  nu știa ce să facă…

Să ne amintim că faraonul nu știa să interpreteze visele sale, în care îi apăruseră vacile grase și spicele grase, dar apoi i-au apărut vacile slabe și spicele slabe, care le-au mâncat pe cele grase, însă tot slabe au rămas… Astfel, faraonul a căutat pe cineva care să-i explice aceste vise. Iosif va fi cel care-l va învăța pe faraon cum să treacă peste timpul greu al foametei. Dar toate acestea noul faraon nu le știe…

Necunoscând toate acestea, face o ipoteză: „Dacă Israel s-ar uni cu dușmanii noștri?” În text n-avem nici un semn că Israel ar avea intenția pe care faraonul și-o închipuie… Este o neliniște interioară a lui faraon, care se naște din faptul că nu și-a amintit raportul de viață care-l leagă pe Iosif de faraon, pe Israel de Egipt.

Din această cauză, noul faraon inventează prima șoah. În loc să-i ucidă pe cei mari, spune: „Omorâți-i pe toți cei mici de parte bărbătească, pe măsură ce se vor naște”. Însărcinează moașele să-i omoare pe prunci la naștere, dar ele nu-i ucid.

Atunci faraonul le cheamă și le spune: „”pentru ce aţi făcut aşa şi aţi lăsat să trăiască şi copiii de parte bărbătească?” Iar moaşele au răspuns lui Faraon: „Femeile evreice nu sunt ca egiptencele, ci ele sunt voinice şi nasc până nu vin moaşele la ele”” (Ex. 1,18-19).

Nu era adevărat, dar ele și-au fabricat un răspuns. E frumos că două femei zădărnicesc planul criminal al lui faraon.

Mai înainte, faraonul poruncise ca evreii să muncească foarte mult, „Însă cu cât îi împilau mai mult, cu atât mai mult se înmulţeau şi se întăreau foarte, foarte tare, aşa că egiptenii se îngrozeau de fiii lui Israel” (Ex. 1,12). Prin urmare, „Faraon a poruncit la tot poporul său şi a zis: „Tot copilul de parte bărbătească, ce se va naşte evreilor, să-l aruncaţi în Nil, iar fetele să le lăsaţi să trăiască toate!”” (Ex. 1,20).

Să ascultăm episodul nașterii lui Moise:

„Un om oarecare, din seminţia lui Levi, şi-a luat femeie din fetele lui Levi. Femeia aceea a luat în pântece şi a născut un băiat şi, văzând că e frumos, l-a ascuns vreme de trei luni. Dar, fiindcă nu putea să-l mai dosească, a luat mama lui un coş de papură şi l-a uns cu catran şi cu smoală şi punând copilul în el l-a aşezat în păpuriş, la marginea râului. Iar sora copilului pândea de departe ca să vadă ce are să i se întâmple. Atunci s-a pogorât fata lui Faraon la râu să se scalde, şi roabele ei o însoţiră pe malul râului. Şi văzând coşul în păpuriş, ea a trimis pe una din roabele sale să-l aducă. Şi, deschizându-l, a văzut copilul: era un băiat care plângea. Atunci i s-a făcut milă de el fetei lui Faraon şi a zis: „Acesta este dintre copiii evreilor”. Iar sora copilului a zis către fata lui Faraon: „Voieşti să mă duc să-ţi chem o doică dintre evreice, ca să alăpteze copilul?” Fata lui Faraon i-a zis: „Du-te!” Şi s-a dus copila şi a chemat pe mama pruncului. Atunci fata lui Faraon i-a zis: „Ia-mi copilul acesta şi mi-l alăptează, că eu am să-ti plătesc! ” şi a luat femeia copilul şi l-a alăptat. După ce a crescut copilul, doica l-a dus la fata lui Faraon şi i-a fost ca fiu şi i-a pus numele Moise, pentru că îşi zicea: „Din apă l-am scos!”” (Ex. 2,1-10).

Este o poveste frumoasă, cu toate personajele feminine în jurul lui Moise, care era frumos… El e pus într-un coș, iar sora sa pândește să vadă ce se va întâmpla. Vine fiica faraonului să facă baia și întreabă: „Ce este acolo?”. Cere să i se aducă acest prunc de evrei. Și-i place atât de mult, încât îl adoptă… Apare sora lui Moise și o întreabă dacă vrea să cheme o femeia evreică să alăpteze pruncul. Fiica faraonului este de acord și, în plus plătește femeia care-l va alăpta pe Moise și care, de fapt este mama sa… Moise va fi hrănit pe banii faraonului, care poruncise uciderea evreilor [se reperă partea de mai sus]. Avem o ironie, în care ni se prezintă felul în care Dumnezeu conduce istoria…

Dacă pe de o parte avem linia masculină, cea a ordinilor, a poruncilor date la curtea regelui, ordine împlinite cu violență de soldați, pe de altă parte avem linia feminină, alcătuită din ajustări (reparări), din întâlniri, din înșelăciuni, din umor, din ironie. Dacă pe de o parte, avem porunca faraonului, pe de alta avem istoria femeilor care merge în cu totul o altă direcție, începând de la fiica lui faraon…

Fiicei faraonului i se făcu milă, spunând: „Este un prunc al evreilor!”. Dacă tatăl ei poruncește să fie uciși toți, ea are milă…

După cum Dumnezeu lui Avram i-a dat numele „Avraam”, care înseamnă tată al unei mulțimi de popoare, căci prin credința sa i-a născut pe toți cei care cred; după cum „Iosif” înseamnă „Dumnezeu să adauge un alt fiu, adică un alt frate” – Iosif fiind primul care trăiește ca frate și care restabilește fraternitatea – tot astfel acest prunc primește numele Moise, „salvat din ape”, iar el va fi cel care va salva din ape tot poporul, adică-l va salva din robie și din moarte. În aceste versete ni se descrie prima parte a vieții lui Moise care, crescând la curtea regelui, ajunge la vârsta de 40 de ani. A fost educat în toată înțelepciunea egiptenilor și „era puternic în cuvinte și fapte”… La fel se va spune despre Isus, în Evanghelia după Luca.

Dar puterea lui Moise este una faraonică. Încă n-a experimentat cele 40 de zile în pustiu, petrecute astfel de Isus pentru a învinge ispitele, pentru a înțelege în ce fel să trăiască ca fiu al lui Dumnezeu. Moise caută să facă binele, dar după modelul faraonului.

Apoi va trebui să petreacă 40 de ani în pustiu, pentru a purifica latura sa faraonică.

Unde stă lucrarea lui Dumnezeu? Unde stă Dumnezeu? Căci a întreba „Unde stă?” înseamnă „Cine este?”.

Dacă te întreabă „Unde stai?”

Tu poți răspunde: „Stau în palatul regal”…

Dacă nu ești robul, vei fi regele…

Altfel spus, unde locuiești, definește cine ești, unde este casa ta.

Dumnezeu unde este acasă?

Cu acest popor oprimat, cu acest prunc, cu sora lui, cu mama lui, cu fiica faraonului care merge să înoate… Altfel spus, Dumnezeu stă, este, locuiește în toate împrejurările vieții… Domnul este prezent în istoria noastră!

Trebuie să fim atenți, căci există o tendință a tradiționaliștilor în Biserică: „Că Dumnezeu a vorbit odată, și așa trebuie să facem lucrurile!”. Însă, nu! Căci Dumnezeu lucrează în istorie în această lume, de astăzi! Domnul salvează lumea acum! Cine nu crede acest adevăr, nu e creștin, ci-L ucide pe Cristos!

Cristos este prezent și viu în istorie, acum! Iar istoria este revelația lui Dumnezeu! Iar Dumnezeu e prezent în toate întâmplările și-n toate persoanele.

Dacă nu înțelegem acest adevăr, ce facem din Dumnezeu?

Facem un apanaj (un bun de-al nostru, o proprietate de-a noastră) pentru a merge împotriva altora: așa cum fac toți faraonii. Adică-L folosim pe Dumnezeu ca instrument al puterii.

Dar Dumnezeu nu este un instrument al puterii, ci este un instrument al împăcării pentru toți!

vv. 23-29

²⁰ În acel timp s-a născut Moise, care era frumos înaintea lui Dumnezeu. El a fost hrănit timp de trei luni în casa tatălui. ²¹ Dar când a fost abandonat, l-a luat la ea fiica faraonului și l-a crescut ca pe fiul ei. ²² Moise a fost educat în toată înțelepciunea egiptenilor și era puternic în cuvintele și faptele sale. ²³ Când a împlinit patruzeci de ani, i-a venit în minte să-i viziteze pe frații lui, pe fiii lui Israel. ²⁴ Văzând că unul dintre ei era asuprit, i-a venit în ajutor și l-a răzbunat pe cel asuprit, ucigându-l pe egiptean. ²⁵ De fapt, credea că frații lui vor fi înțeles că Dumnezeu le-a dat salvarea prin mâna lui. Dar ei n-au înțeles. ²⁶ A doua zi, văzând că se certau, i-a îndemnat la împăcare, spunând: «Oameni [buni], sunteți frați! De ce vă faceți rău unul altuia?» ²⁷ Dar cel care îl asuprea pe aproapele l-a respins, zicând: «Cine te-a pus conducător și judecător peste noi? ²⁸ Nu cumva vrei să mă omori și pe mine cum l-ai omorât ieri pe egiptean?» ²⁹ La acest cuvânt, Moise a fugit și a fost străin în ținutul Madian unde a avut doi fii.

Ar fi bine să citim Ex. 2, 11-25, istoria lui Moise. Ajuns la 40 de ani, dorește să-și viziteze frații… Își dă seama că are frați, și vrea să știe cum se simt. Deci, Moise are o dorință de fraternitate. Cam târziu are această dorință. Iar această dorință va fi demolată exact în ziua în care i se naște.

Era o dorință pe care o avea în interior: fiecare vrea să știe al cui fiu este și cine sunt frații săi… Deci merge să vadă…

Nu-i este suficient să fie faraon, fiul fiicei faraonului, puternic, instruit și educat în toată înțelepciunea egiptenilor…

Moise merge să-și viziteze frații. Vede unul maltratat, și-l apără…

Drumul său se aseamănă cu cel al lui Iosif care, fiind trimis de tatăl, Iacob, merge să-i caute pe frați… Mereu avem acest dublu parcurs: drumul singurului individ și fraternitatea ce trebuie construită… Și toate se întâmplă cu mare tensiune, cu mare dramă. Și aici avem o crimă. Un mod de a face dreptate prin violență…

E adevărat că și Moise merge să-și viziteze frații, dar, spre deosebire de Iosif, merge ca om puternic, la 40 de ani, ca fiu al faraonului. Nu merge ca Iosif, la 17 ani, cu haina lungă, ca fiu iubit de tatăl, deși era urât de ceilalți frați…

Moise merge la frați ca om puternic… Și-și folosește puterea pentru a elibera frații. Se comportă la fel ca Avraam care, deoarece soția sa încă nu i-a dat un fiu, își folosește puterea sa ca să obțină fiul făgăduit de Dumnezeu: se culcă cu Agar. Adică spune: „Realizez eu Împărăția lui Dumnezeu, cu puterile mele!”. Astfel Avraam l-a „creat” pe Ismael, dar nu el este fiul făgăduinței Domnului.

Moise, care dorea dreptate pentru poporul său, văzând această nedreptate, ce face? Omoară – cu puterea sa – pe cel care a făcut nedreptatea. Și-l îngroapă, în grabă… Fără să fie văzut, căci nu era permis să fie ucis un egiptean… Sau, cel puțin trebuia să i se deschidă un proces și trebuia să se vadă motivul…

E frumos să vedem că Moise are o sete de dreptate, dar crede că el poate face dreptatea prin violență, să restabilească fraternitatea prin violență…

Lui Isus, când la Botez, Tatăl Îi spune: „Tu ești Fiul Meu cel iubit”, imediat Spiritul Îl duce în pustiu timp de 40 de zile – patruzeci de ani va fi dus în pustiu Moise – ca să învingă ispitele. Căci binele nu se face cu ajutorul puterii, nici al banilor, nici al prestigiului. Binele nu se face cu nicio formă de putere… Puterea provoacă doar violență!

Puterea lui Dumnezeu este cea de a sluji, nu de a stăpâni! Nu este forță! Ci slăbiciunea milei este puterea mai mare, puterea lui Dumnezeu.

Însă Moise se folosește de putere. Și noi, în Biserică, dacă putem, folosim puterea. Puterea pe care Isus a alungat-o de la El, ca fiind o ispită, noi o folosim ca mijloc, ca instrument… E posibil să fim atât de orbi? Cartea lui Isus fiul lui Sirah ne spune ce reușim să facem prin violență: „Precum este năzuinţa famenului a se apropia de fecioară, aşa este cel care face judecată/dreptate cu sila/violența” (Sir. 20,3). Însă istoria merge înainte folosind violența, sperând să facă dreptate.

Violența e inutilă! Iar în vremurile mai grele, care mereu pot să vină, așa după cum s-a întâmplat în istorie, dacă nu există violență, puterea are nevoie să o facă/producă, sau să o poruncească sau să o permită, astfel încât să poată să protejeze de violență, care de fapt este provocată de cel puternic…

Poate că acest frate evreu, care refuză dreptatea lui Moise, deși i-a răspuns în mod arogant „Vrei să mă ucizi, așa cum l-ai ucis pe egiptean?”, îl ajută să înțeleagă păcatul comis de Moise cu o zi mai înainte…

Violența, oricine o practică, tot violență se numește. Și, așa cum a ucis un om, poate ucide pe oricine altcineva…

Și e important să iasă la iveală această ispită, căci este ceea ce și noi, din păcate, mai credem uneori: să reparăm violența printr-o putere/violență mai mare… Însă repararea este de o altă natură…

Nu doar Moise caută să-și apere frații, ci vrea să fie împăciuitor. Și tocmai în acest moment e acuzat de crimă… Există acești doi frați care se ceartă. Moise e atent la disputa lor. Imediat înțelege cine are dreptate și cine greșește. Iar cel care nu avea dreptate, îi spune: „Vrei să mă omori și pe mine?” Te denunț! În fond, atitudinea sa este un denunț.

Rezultatul este că Moise: „Auzind aceste cuvinte, a fugit”… A fugit în pustiu. A devenit străin în ţara Madian, și a avut doi fii.

În sinteză, după ce a ajuns la Madian, s-a așezat lângă o fântână – fiindu-i foame și sete –  iar cele 7 fiice ale preotului Ietro din Madian au fost umilite de păstori. El, cu puterea sa, îi alungă pe păstori și adapă oile. Fetele se întorc acasă mai devreme, iar tatăl lor le întreabă: „De ce v-ați întors mai repede?”

„Iar ele au zis: „Un egiptean oarecare ne-a apărat de păstori, ne-a scos apă şi ne-a adăpat oile!” Zis-a acela către fiicele sale: „Dar unde este acela? De ce l-aţi lăsat? Chemaţi-l şi daţi-i să mănânce pâine!”” (Ex. 2, 19-20). În acest fel, Moise e găzduit de Ietro și va fi păstor timp de 40 de ani…

„Şi a rămas Moise la omul acela şi i-a dat pe fiica sa, Sefora, de soţie” (Ex. 2,21), prima fiică a lui Ietro .

„Aceasta, luând în pântece, a născut un fiu şi i-a pus Moise numele Gherşon, zicând: „Am ajuns pribeag în ţară străină”” (Ex. 2,22a). „Şi luând iarăşi în pântece, femeia a născut alt fiu şi i-a pus numele Eliezer, pentru că şi-a zis: „Dumnezeul tatălui meu mi-a fost ajutor şi m-a scăpat din mâna lui Faraon”” (Ex. 2,22b).

Sunt cei doi fii ai săi. Și acolo, timp de 40 de ani, acest om puternic, care dorea să elibereze frații săi din nedreptate, rămâne ca păstor, în pustiu. O bună ucenicie…

Numărul 40 înseamnă împlinirea unui timp…

Moise timp de 40 de ani este egiptean, timp de alți 40 de ani este păstor și timp de alți 40 de ani este eliberatorul poporului, conducându-l prin pustiu până la marginea pământului făgăduinței…

Timp de 40 de ani Moise învață felul în care trebuie să conducă oile, și numai apoi învață să-i conducă și pe oameni… Altfel spus, avem nevoie de experiență concretă, căci realitatea cruntă ne învață, nu ideile…

În pustiu, Moise este instruit. În deșert nu există nimic. Există umbra ta, experimentezi setea, foamea, trebuie să găsești hrana necesară… Trebuie să duci turma la păscut. Viața este marea sa (și a noastră noastră, desigur) învățătoare, care-l ajută să scoată din el „faraonul” pe care-l are în inima sa… Dar n-a ieșit din el această dorință de libertate, căci peste tot se simțea străin. De ce?

Ar fi putut sta liniștit în Egipt, căci era casa sa, iar el era faraon… Și în Madian putea sta liniștit… Însă peste tot, Moise se simte străin…

De ce?

Pentru că, atunci când omul nu stă acasă la el, e străin …

Casa lui Moise era această dorință după dreptate și libertate, aspecte pe care el nu le trăiește.

Să vedem următoarea fază din viața lui Moise.

vv. 30-34

³⁰ După ce au trecut patruzeci de ani, i-a apărut un înger în pustiul de la muntele Sinai, în flacăra unui tufiș care ardea. ³¹ Când a văzut, Moise a rămas uimit de această apariție. În timp ce se apropia ca să vadă, s-a auzit glasul Domnului: ³² «Eu sunt Dumnezeul părinților tăi, Dumnezeul lui Abraham, al lui Isaac și al lui Iacob». Atunci Moise a început să tremure și nu îndrăznea să privească. ³³ Dar Domnul i-a zis: «Scoate-ți încălțămintea din picioare pentru că locul pe care stai este pământ sfânt. ³⁴ Într-adevăr, am văzut suferința poporului meu în Egipt, am auzit gemetele lor și am coborât ca să-i eliberez. Și acum, du-te, eu te trimit în Egipt».

„Apoi, după trecere de vreme multă, a murit regele Egiptului [cel ce știa că Moise ucisese], de care fugise Moise. Fiii lui Israel însă gemeau sub povara muncilor şi strigau şi strigarea lor din muncă s-a suit până la Dumnezeu” (Ex. 2, 23).

„Auzind suspinele lor, Dumnezeu şi-a adus aminte de legământul Său pe care îl făcuse cu Avraam, cu Isaac şi cu Iacob. De aceea a căutat Dumnezeu spre fiii lui Israel şi S-a gândit la ei” (Ex. 2, 24-25).

În acest loc apare noua experiență a lui Moise: chemarea sa, pe care o găsim în Exod 3.

Unde a stat Dumnezeu în tot acest timp?

• era prezent în istoria lui Moise, care avea sete de dreptate, și a ucis, deși n-a aprobat crima lui Moise;
• era prezent în fratele evreu care și-a nedreptățit fratele, dar care i-a descoperit lui Moise păcatul său, astfel încât Moise a trebuit să fugă;
• era prezent și atunci când s-a luptat cu păstorii, pentru că era puternic, ca să ajute fiicele lui Ietro;
• era prezent când a rămas 40 de ani în pustiu să învețe să conducă oile…

După tot acest timp va înțelege câte ceva despre Dumnezeu, despre sine și despre alții…

Care este Templu lui Dumnezeu, unde stă Dumnezeu?

Mereu stă în această istorie a noastră, deși e maculată și aventuroasă! E prezent și conduce la împlinire planul Său prin această istorie concretă, alcătuită din bine și din rău. Iar dorința după bine a lui Moise se purifică și prin peripețiile care i se întâmplă.

Așadar, răul, păcatul nostru niciodată nu-i cuvântul definitiv (n-are ultimul cuvânt).

Avem rugul care arde dar nu se mistuie. E just ca rugul să ardă… Rugul e simbolul regelui, al puterii, cf. Jud.

Dar această dorință care arde în Moise, care a ars timp de 40 de ani, și pe care o are înaintea sa încă arzând… În fond, prezența lui Dumnezeu îl ardea pe Moise… Era dorința sa de dreptate și libertate – deși a înțeles-o în mod greșit – ascunsă în el timp de 40 de ani…

Iar acum, Dumnezeu îl trimite să facă ceea ce Moise a vrut să facă mai înainte… Dar acum Moise e schimbat… Acum Moise nu mai e faraon, ci e un sărman străin, fugar, care nu mai are nicio putere.. Acum este în condiția de a nu mai fi faraonul care oprimă, ci de a fi eliberatorul…

La fel cum maicile din V.T. au născut, cu toate că erau sterile, pentru că erau în imposibilitatea să nască, tot la fel și Moise devine eliberator, când nu mai poate poseda nimic, când era un străin, când deja a fost învins… Când nu se mai putea baza pe puterea sa.

E frumos felul în care Dumnezeu se definește, i se face cunoscut lui Moise: „Eu sunt Dumnezeul tatălui tău, Dumnezeul lui Avraam şi Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacob!” (Ex. 3,6a). Cine este Dumnezeu? Este „al lui…”: se definește în baza relației sale cu alții…

Acest genitiv – al lui – semnifică faptul că te generează. În vreun fel, Dumnezeu e generat în lume de relația pe care o are cu noi: „Este al nostru! Și ne aparține”. Ar vrea ca acest fapt să fie și reciproc.

Această aparținere e frumoasă: noi din veac Îi aparținem, căci El ne iubește. E o aparținere în deplină libertate, căci El nu ne posedă. Așteaptă doar ca și noi să-I aparținem Lui în aceeași iubire.

Sunt „Dumnezeu lui”… La fel ca expresiile noastre: „Sunt femeia lui; sunt bărbatul lui”… La fel, Dumnezeu se definește prin sunt „al lui”, iar acest genitiv oarecum îl generează, îi dă identitate. Pentru că Dumnezeu este iubire și poate să existe numai în relație…

Iar pe pământ Dumnezeu există, trăiește acolo unde este „al vreunuia”. Dacă nu, El rămâne străin, și caută vreun om care să-L primească… Isus ne spune că pe Dumnezeu îl vedem în toți cei care au nevoie să fie primiți…

Când Moise a descoperit că El era „Dumnezeul lui Avraam şi Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacob!” a început să tremure și n-a mai îndrăznit să privească… Căci se gândește, că este și Dumnezeul meu. Dar ce vrea de la mine?

Dumnezeul tuturor celorlalte religii, niciodată nu s-ar defini ca aparținând vreunui om, ori în relație cu vreun om… Căci numai ei pretind că sunt Dumnezeu, iar alții sunt supușii, sunt vasalii, sunt proprietatea sa… cărora le pot oferi o alianță… Însă în aceste versete, Dumnezeu se definește exact în mod opus, subliniind că El este al nostru…

„Zis-a Domnul către Moise: „Am văzut necazul poporului Meu în Egipt şi strigarea lui de sub apăsători am auzit şi durerea lui o ştiu… Iată dar că strigarea fiilor lui Israel a ajuns acum până la Mine şi am văzut chinurile lor, cu care-i pedepsesc Egiptenii. Vino dar să te trimit la Faraon, regele Egiptului, ca să scoţi pe fiii lui Israel, poporul Meu, din ţara Egiptului!”” (Ex. 3, 7.9-10)

„Vino dar să te trimit”…

După ce a părăsit Egiptul și a ajuns străin în Madian, Moise nu mai spera să-și vadă împlinită dorința de dreptate și libertate… Și pentru că după 40 [o viață de om] de ani nu mai cunoștea pe nimeni și nimeni nu-l mai știa pe el…

Prin aceste cuvinte Dumnezeu face ceea ce a făcut Moise: și el și-a dat seama de oprimarea fraților, și el a văzut nedreptatea la care erau supuși… dar a intervenit cu violența…

Însă acum Dumnezeu intervine și-l trimite pe Moise într-o situație care, pentru Moise și pentru noi, pare nepotrivită…

Din această cauză e frumoasă reacția lui Moise: „”Cine sunt eu, ca să mă duc la Faraon, regele Egiptului, şi să scot pe fiii lui Israel din ţara Egiptului?” Iar Dumnezeu i-a zis: „Eu voi fi cu tine şi acesta îţi va fi semnul că te trimit Eu: când vei scoate pe poporul Meu din tara Egiptului, vă veţi închina lui Dumnezeu în muntele acesta!”” (Ex. 3, 11-12). Deci îi garantează că va ieși din Egipt…

Moise se scuză că el nu-i capabil… „Zis-a iarăşi Moise către Dumnezeu: „Iată, eu mă voi duce la fiii lui Israel şi le voi zice: Dumnezeul părinţilor voştri m-a trimis la voi… Dar de-mi vor zice: Cum Îl cheamă, ce să le spun?” Atunci Dumnezeu a răspuns lui Moise: „Eu sunt Cel ce sunt”. Apoi i-a zis: „Aşa să spui fiilor lui Israel: Cel ce este m-a trimis la voi!”” (Ex. 3, 13-14).

Dumnezeu se definește „Eu sunt”…

Apoi Dumnezeu îi oferă lui Moise alte explicații, însă, la urmă, „Moise a zis către Domnul: „O, Doamne, eu nu sunt om îndemânatic la vorbă, ci grăiesc cu anevoie şi sunt gângav; şi aceasta nu de ieri de alaltăieri, nici de când ai început Tu a grăi cu robul Tău; gura mea şi limba mea sunt anevoioase”” (Ex. 4,10). Dumnezeu nu răspunde imediat dificultății omului, ci-i lărgește orizontul: „Cine a dat omului gură şi cine face pe om mut, sau surd, sau cu vedere, sau orb? Oare nu Eu, Domnul Dumnezeu? Mergi dar: Eu voi deschide gura ta şi te voi învăţa ce să grăieşti”” (Ex. 4, 11-12).

Dacă mai înainte Moise făcea ceea ce el vroia și ce putea, acum, simțindu-se neputincios, în sfârșit va face ceea ce Dumnezeu îi va spune să facă… Domnul va pune cuvintele potrivite în gura lui Moise, Dumnezeu va lucra, și-i va da soluția, pe fratele său… „Domnul a zis: „Nu ai tu, oare, pe fratele tău Aaron, levitul? Ştiu că el poate să vorbească în locul tău. Iată el te va întâmpina şi, când te va vedea, se va bucura în inima sa” (Ex. 4, 14).

De la autosuficiență, Moise e chemat să învețe fraternitatea, să colaboreze cu Aaron…

Aceasta este prima parte a vieții lui Moise. În partea a doua vom vedea toate împotrivirile pe care Moise le va întâmpina din partea poporului, acel Moise care a eliberat poporul. Și sunt aceleași împotriviri pe care le întâmpină și Isus și Ștefan… Cu discursul său, Ștefan dorea să le spună: „Vedeți că vă împotriviți lui Dumnezeu, tot la fel cum lui Moise i s-au împotrivit părinții voștri – pentru că n-au vrut să-L asculte pe Dumnezeu; și tot la fel voi v-ați împotrivit lui Isus și tot la fel vă împotriviți mie. De ce? Pentru că sunteți la fel ca părinții voștri. Iar Dumnezeu vrea să vă salveze pe voi, tot la fel cum i-a salvat pe părinții voștri”.