Mărturia lui Ștefan

Martiriul lui Ștefan este sfârșitul, mai bine zis, este scopul lumii. În el se împlinește reîntoarcerea Domnului și judecata Sa mântuitoare pentru toți. Martorul deja aparține creației noi, fiind asociat crucii și măririi Domnului său.

Ștefan a povestit istoria mântuirii, ca fidelitate statornică a lui Dumnezeu față de poporul Său necredincios în mod încăpățânat. Așa stă scris în Iez. 16. Lumina pentru a înțelege această istorie este ceea ce Iosif – figură a lui Isus – le spune fraților săi care, la moartea tatălui lor, Isac, se temeau de răzbunarea sa: „Iată, voi aţi uneltit asupra mea rele, dar Dumnezeu le-a întors în bine, ca să facă cele ce sunt acum şi să păstreze viaţa unui popor numeros” (Gen. 50,20). Se poate citi și Rm. 11, 1-36.

Acuzația cu care Ștefan își încheie discursul este denunțarea profetică a răului și a pierzaniei, pentru ca să conștientizăm acest fapt și să acceptăm darul harului și al mântuirii (vv. 51-53). Reacția celor din sinedriu este negativă, similară comportamentului părinților noștri față de profeți și față de Isus. Dar aici stă misterul mântuirii. Isus este Dumnezeu, pentru că este iubire absolută: Își dă viața pentru cei care i-o iau! Ucenicul Său este ca El.

În martir se împlinește același mister al mântuirii al lui Isus. Martirul este ca Isus: martor desăvârșit al iubirii Tatălui. În martir se sfârșește lumea veche și începe lumea nouă: reîntoarcerea Fiului omului este ieșirea la lumină a martorilor Săi, care duc/continuă în lume și pentru lume, aceeași unică mântuire, care este iubirea mereu credincioasă a lui Dumnezeu și a trimișilor Săi (vv. 54-56).

La urmă, moartea lui Ștefan este o dăruire a vieții, la fel ca Isus. Ștefan, spre deosebire de profetul Zaharia, omorât între altar și templu (cf. Lc. 11,51), nu spune: „Domnul să vadă şi să facă dreptate!” (2Cron. 24,22).

În Ștefan, la fel ca în Isus, se împlinește noul și veșnicul legământ, întemeiat pe iertarea celui care-și dă viața pentru cel care-l ucide. În iertare toți vor recunoaște cine este Domnul (Ier. 31,31). Așa cum s-a întâmplat cu Isus, se întâmplă și cu Ștefan și cu toată ceata martirilor care vor urma. Împărăția lui Dumnezeu vine în mijlocul nostru, așteptând să intre în noi, dacă o primim la fel ca ei (Lc. 17,21).

Sângele ucenicului, la fel ca acela al Învățătorului, este „sângele noului și veșnicului legământ, vărsat pentru toți”, începând cu dușmanii; și nu este moarte, ci sămânță de viață pentru toți (F.Ap. 7, 57-8,1a).

Cu Ștefan, la Ierusalim, se împlinește prima etapă a mărturiei, pentru ca ea imediat să se răspândească în Iudeea, în Samaria și până la marginile pământului (cf. F.Ap. 1,8)… Se poate citi Lc. 6,27-36 și 23,33-48!

Împărțirea textului:

1. 51-53: acuzația lui Ștefan;
2. 54-56: venirea Fiului Omului;
3. 7,57-8,1a: martorul desăvârșit al Fiului, egal cu Tatăl.

Se citește Lc. 6, 20-23

Aceste versete exprimă foarte bine semnificația experienței lui Ștefan, căci, mai întâi de toate, Fericirile sunt profilul persoanei lui Isus. Ștefan moare, își dă viața, asemănându-se tot mai mult cu Învățătorul său.

Fericirile sunt portretul lui Isus: El este Împăratul sărac, blând, insultat, Cel căruia i s-au împotrivit, fiind ucis, răstignit pe cruce… Isus a realizat Împărăția lui Dumnezeu pentru că a învins moartea, printr-o iubire mai tare decât orice rău/păcat. Și ne-a dat viața, în timp ce noi i-o luam pe a Sa.

În această cateheză vom vorbi despre primul om care este la fel ca Isus… Și astfel, cu mărturia lui Ștefan, care este icoana perfectă a lui Isus și prototipul martorului, se împlinește prima parte a Faptelor Apostolilor. Martorul este cel care trăiește ca Isus și știe să-și dea viața, ca Isus. Astfel se împlinește prima etapă a Faptelor Apostolilor, care este marcată de cuvintele lui Isus, rostite mai înainte de Înălțare: „Veți fi martorii Mei la Ierusalim”… Prima etapă se încheia la Ierusalim… Apoi, „în Iudeea”, etapă care urmează imediat după versetele noastre. Apoi „în Samaria”, etapă care va continua după mărturia făcută în Iudeea. Și, apoi „până la marginile pământului”, și va fi istoria lui Pavel, care apare deja în acest loc, păzind hainele celor care-l ucid pe Ștefan…

Avem legătura cu întreaga istorie, prin intermediul hainelor criminalilor…

Mărturia lui Ștefan este descrisă cu aceleași cuvinte cu care se descrie și moartea pe cruce a lui Isus. Ștefan este un alter Christus. El retrăiește pătimirea lui Cristos și învierea Sa, ducându-le la desăvârșire… În spate avem marele mister al mântuirii, pe care niciodată nu reușim să-l înțelegem, dar care constă în ceea ce am expus, vorbind despre istoriile lui Avraam, Iosif și Moise.

De unde ne vine mântuirea? Nu de la operele noastre bune, ci din răul pe care-l facem, rău pe care apoi îl utilizează Dumnezeu pentru a ne face bine…

Emblematică este istoria lui Iosif, pe care frații săi l-au vândut, și pe care doreau să-l ucidă. Tocmai prin Iosif, toți frații (și un popor mare) a fost salvat/mântuit. Și aceasta este cheia citirii întregii istorii: după cum Isus, prin moartea Sa, a dat viață întregii lumi.

Această citire (interpretare) a istoriei, care este supusă, subordonată Providenței, este fundamentală în scrierile lui Luca! Începe deja în Evanghelie, povestind figura lui Cezar August, cel care a făcut marele recensământ. Exact în acel timp s-a născut Isus… Avem întreaga introducere a acestui recensământ al celui mai mare Imperiu din lume, căci pentru prima dată s-a făcut un recensământ. A face recensământul însemna a avea controlul, a avea întreaga putere peste toate popoarele, pentru că trebuie să plătească impozitele și să dea armatei Imperiului oamenii buni de război…

În timp ce puterea lumească își arăta întreaga sa mărime – era primul recensământ mondial, deci avea o putere infinită – tocmai în acel moment s-a născut Kurios – care este atributul împăratului – Domnul, Dumnezeu (și împăratul era un Dumnezeu), care este un prunc, mic, înfășat, culcat în iesle…

De Cezar August ne amintim doar pentru că a trăit în timpul lui Isus… Însă Pruncul – Luca părea să fie un ingenuu că a scris astfel în Evanghelie – a făcut toate câte sunt bune pe lume și, cu ceea ce a făcut a inspirat o întreagă omenire. Și încă nu s-a încheiat, căci scopul a toate este să ajungă să se împlinească în acest Prunc.

Și-n Faptele Apostolilor: se începe cu Ștefan, primul martir, și se crede că totul se termină aici, însă nu. Căci în următoarea cateheză vom vedea că istoria lui Ștefan nu este sfârșitul, ci este scopul… Realitatea pe care noi o considerăm ca fiind sfârșitul, de fapt este scopul! Pentru că de aici, avem un nou început: se naște cerul nou și pământul nou… Cu Ștefan se împlinește „sfârșitul lumii”, înțeles în sensul de „scopul lumii”: lumea care, în sfârșit, își atinge scopul, cel de a vedea mărirea lui Dumnezeu… Care este un om care știe să trăiască precum Ștefan, chiar și-n ceasul morții, cu o iubire mai tare decât moartea.

Se citește F.Ap. 7, 51-60

⁵¹ Încăpățânați, cu inimile și urechile păgâne, voi vă împotriviți întotdeauna Duhului Sfânt. Așa au fost părinții voștri, așa sunteți și voi! ⁵² Pe care dintre profeți nu i-au persecutat părinții voștri? Ei i-au ucis pe cei care vesteau dinainte despre venirea Celui Drept, pe care voi, acum, l-ați trădat și l-ați ucis. ⁵³ Voi ați primit Legea prin slujirea îngerilor și nu ați ținut-o”. ⁵⁴ Când au auzit ei acestea, fremătau de furie în inima lor și scrâșneau din dinți împotriva lui. ⁵⁵ Dar el, plin de Duh Sfânt, cu ochii îndreptați spre cer, a văzut gloria lui Dumnezeu și pe Isus stând la dreapta lui Dumnezeu ⁵⁶ și a zis: „Iată! Văd cerurile deschise și pe Fiul Omului stând la dreapta lui Dumnezeu”. ⁵⁷ Atunci ei, strigând cât îi ținea gura, și-au astupat urechile și s-au năpustit împreună asupra lui ⁵⁸ și, scoțându-l afară din cetate, aruncau cu pietre asupra lui. Martorii și-au pus hainele la picioarele unui tânăr numit Saul. ⁵⁹ Și, în timp ce îl loveau cu pietre, Ștefan a strigat zicând: „Doamne Isuse, primește sufletul meu”. ⁶⁰ Apoi, căzând în genunchi, a strigat cu glas puternic: „Doamne, nu le socoti păcatul acesta” și, spunând aceasta, a adormit.

Textul are trei părți.

Ștefan încheie discursul său cu o acuzație/invectivă împotriva sinedriului, a arhiereilor… Iar rezultatul este că decid să-l ucidă pe Ștefan, căci au inima cuprinsă de mânie.

În acel moment, Ștefan vede cerul deschis. Și aceasta este cea de a doua parte. În acel punct, el, deja mai înainte de a muri, vede Împărăția lui Dumnezeu venind cu putere, Îl vede pe Fiul Omului.

Apoi urmează partea finală, uciderea cu pietre, în timpul căreia Ștefan se comportă ca Isus. Este textul din N.T., în care avem cele mai multe citate din Evanghelie… Pas cu pas, Ștefan reface ceea ce a făcut Isus. Ceea ce face Ștefan este continuarea, în trupul său, a victoriei asupra morții. El este martorul perfect care realizează aceeași iubire a Fiului pentru frați.

Versetele se încheie, amintindu-l de două ori pe Pavel, care păzea hainele și aproba pe cei care-l ucideau cu pietre pe Ștefan… Pavel va fi protagonistul pe mai departe în F.Ap. Așadar, primul rod al morții lui Ștefan, puțin timp „după”, va fi însuși Pavel, care va fi protagonistul în restul F.Ap., și va duce Evanghelia în întreaga lume.

Luca alcătuiește povestirea sa pe aceste scene care par falimente în ochii lumii. Puternicii lumii spun: „Acum le-am dat o mare lecție, deci se vor opri”. În schimb, nu se opresc…

Această viziune a istoriei, tipică lui Luca, ne arată că el privește istoria din punctul de vedere al lui Dumnezeu. Dar nu înseamnă că Dumnezeu are un punct de vedere personal (al său) care este diferit de istoria reală, ci modul său de a privi lucrurile este singura privire reală a istoriei. Căci apoi, noi ne dăm seama că istoria se realizează așa cum o privește Dumnezeu. După 2000 de ani, ne dăm seama că n-au avut dreptate mai marii lumii, nici Cezar August, ci Ștefan și toți martirii…

Istoria este în mâinile lui Dumnezeu și nu în mâinile oamenilor, mulțumită Domnului… Nu-i nici în mâinile revoluției franceze și nici în mâna tuturor celor care, succesiv, au pretins să ia puterea în mâna lor…

Istoria întotdeauna a mers mai departe datorită celor care stăteau în partea opusă puterii. Apoi, atunci când Biserica deține puterea, nu face bine, ci săvârșește binele când nu deține puterea. Când Biserica deține puterea, are puterea de a face răul la fel ca toți puternicii: de a stăpâni… Sunt ispitele avute de Isus…

Singura noastră putere este mărturia unei iubiri mai tari decât orice putere, decât orice egoism. Și aceasta este istoria Bisericii, care merge mai departe, dincolo de toate planurile noastre, căci și noi aproape că nu credem unei asemenea mărturii, spunând: „Dacă nu reușim să-i salvăm acum viața lui Ștefan, cum vom trăi după?”

vv. 51-53

⁵¹ Încăpățânați, cu inimile și urechile păgâne, voi vă împotriviți întotdeauna Duhului Sfânt. Așa au fost părinții voștri, așa sunteți și voi! ⁵² Pe care dintre profeți nu i-au persecutat părinții voștri? Ei i-au ucis pe cei care vesteau dinainte despre venirea Celui Drept, pe care voi, acum, l-ați trădat și l-ați ucis. ⁵³ Voi ați primit Legea prin slujirea îngerilor și nu ați ținut-o”.

Ștefan – fiind acuzat – acum acuză și face sinteza istoriei mântuirii, cu ajutorul a trei expresii, care sintetizează întreaga infidelitatea/necredincioșie a poporului lui Dumnezeu.

Prima expresie este „tari în cerbice”: sunt cuvintele rostite de Dumnezeu, când Israelul și-a construit vițelul de aur. Deci expresia este o aluzie la idolatrie.

Primul nostru păcat este că avem „capul tare”, suntem atât de imbecili, încât credem în ideile noastre, în idolii noștri, în certitudinile noastre, credem că-L avem pe Dumnezeu în buzunar, și ni-L construim noi… Credem că lucrul mâinilor noastre – idolii făcuți de noi – sunt salvatorii noștri. Din „lucrul mâinilor noastre” – adică din ideile noastre, din teologia noastră, dacă suntem preoți; sau din lucrurile concrete, dacă suntem laici – facem Dumnezeul nostru.

Idolatria este primul păcat și constă în a crede că există mântuire acolo unde ea nu există… La urma urmei, idolatria înseamnă a crede că avem mântuirea în putere. Dar sunt ispitele satanei. Puterea întotdeauna este idolatrie.

Idolatria înseamnă „cultul imaginii”, iar puterea este dată doar de imagine: pentru că dacă ei te cred rege, atunci ești rege…

Al doilea păcat este: „netăiaţi împrejur la inimă şi la urechi”… În Levitic, Dumnezeu vorbind despre poporul Său, spune: „Sunteți mai răi ca păgânii. Veți ajunge în exil pentru că deși sunteți tăiați împrejur, nu faceți parte din legământ. Pentru că legământul înseamnă «a asculta» (adică urechea) și «a trăi», adică a vă asculta inima. Însă voi aveți urechea și inima netăiate împrejur”… Și noi avem inimă păgână și ureche păgână: credem tuturor prostiilor pe care le auzim la TV, dar nu credem Cuvântului lui Dumnezeu.

Așadar, al doilea păcat constă în faptul că nu ascultăm și, deci, suntem păgâni… Noi nu ascultăm și, prin urmare, omul devine cuvântul pe care-l ascultă; dacă nu ascultăm Cuvântul lui Dumnezeu, suntem păgâni…

Apoi, ca o profesie, ca o meserie „voi pururea staţi împotriva Spiritului Sfânt”. Este un citat din Is. 63, când Dumnezeu îi spune poporului care se afla în exil: „Dar ei s-au răzvrătit şi au amărât Spiritul Lui cel sfânt” (Is. 63,10).

Profesia principală a poporului (a noastră) este să ne împotrivim: în limba greacă avem „antipipto”, adică a-i cădea înainte, a-i cădea împotrivă… Altfel spus, pe Spiritul Sfânt care merge înainte în istorie, noi căutăm să-l blocăm în toate felurile…

„Spiritul Sfânt” este Spiritul lui Dumnezeu. „Spirit” înseamnă viață, iar viața lui Dumnezeu este iubirea. Iar iubirea este fără sfârșit. Și lucrează acum și aici în istorie. Iar noi mereu o blocăm cu ajutorul puterii. Puterea este încercarea de a bloca Spiritul, care coboară peste cine vrea și care întotdeauna este viață nouă! Însă noi vrem să-l stăpânim, să-l dominăm și să-l controlăm. Însă controlarea vieții înseamnă uciderea ei!

Acestea sunt cele trei profeții… „precum şi părinţii voştri, aşa şi voi!”… Ștefan vorbește în timpul actual, prezent. Acum ne găsim la procesul său. Deci, când spune „voi”, se referă la noi, care ascultăm acum și aici, pentru că așa cum scrie în 1Cor. 10,6, ceea ce s-a scris despre Israel, este scris pentru noi, astăzi: „Şi acestea s-au făcut pilde pentru noi, ca să nu poftim la cele rele, cum au poftit aceia”… Ce au făcut ei este o pildă a ceea ce noi facem azi: și noi, astăzi, avem idolatriile noastre, și noi suntem tari în cerbice; avem inima și urechea netăiate împrejur, căci ascultăm toate prostiile, credem în ele și le trăim… Și, în special, ne împotrivim realității care poate schimba istoria, adică noutății, pentru că Spiritul Sfânt mereu este nou ca răsuflarea/respirația: dacă nu ar fi nouă, când ai înceta să respiri, ai fi mort. Tot la fel este iubirea și viața. În schimb, puterea vrea să controleze Spiritul, noutatea: este Cel pe care-L am, îl posed eu. Însă, nu! Spiritul este un dar!

Acestea sunt cele trei rele/păcate radicale ale istoriei. Și deja au fost denunțate de profeți.

Încăpățânarea marchează tot drumul făcut de Israel și apoi de Biserică, pentru că defectele poporului ales sunt prezente și-n Biserică.

De fapt, Ștefan aplică păcatele părinților celor din timpul său, celor din prezent: „ai cărui vânzători şi ucigaşi v-aţi făcut voi acum”. Altfel spus, prigonirea profeților marchează drumul istoriei lui Israel, și avem o împotrivire prevestită față de cel Drept, care acum este ucis…

Toți profeții au fost prigoniți, dar și Dreptul prevestit de profeți a fost prigonit… Voi, acum, Îl ucideți, iar acum îl ucid și pe Ștefan care le vorbea… Așadar, istoria prigonirii profeților continuă…

„Voi, care aţi primit Legea întru rânduieli de îngeri şi n-aţi păzit-o!” (F.Ap. 7,53). A nu trăi Legea înseamnă moartea, înseamnă încălcarea preceptului vieții.

În aceste rânduri este sintetizată întreaga noastră infidelitate constantă față de Dumnezeu: nu ascultăm Cuvântul Său, ne construim idolii noștri și cu idolii noștri pretindem să-L stăpânim, să-L dominăm și pe Dumnezeu, istoria și tot ceea ce există, și-i ucidem pe profeți, adică adevărul nostru și al tuturor, și ne prăbușim.

Încotro merge lumea?

Lumea se mântuiește pentru că există Dreptul: se vorbește de cei 12 drepți care sprijină lumea… Dar există mulți drepți: sunt toți sărmanii care plătesc prețul tuturor imbecilităților noastre, sunt cei cu care Cristos s-a identificat. Isus s-a făcut blestem și păcat pentru noi. Fapt pentru care moartea care ni s-ar cuveni nouă, o ia Dreptul asupra sa; și moartea care astăzi ni s-ar cuveni nouă din cauza nedreptăților noastre, o iau asupra lor sărmanii drepți, toți sărmanii Cristoși, toți marginalizații, întemnițații, toți cei goi, înfometați, însetați, prigoniți pentru dreptate; toți cei pe care noi îi considerăm neoameni. Toți aceștia sunt Fiul omului, care sunt aici pentru a ne mântui și iau asupra lor păcatul, răul lumii. Pentru că răul îl îndură nu acela care-l face, ci acela care nu-l face.

Pare o sminteală: „Cum se poate că acela face răul, dar îi merge bine în viață?”. Dar este clar: dacă el îmi face rău, e limpede că răul îl simt eu; dar dacă îl fac eu, e clar că răul îl simte el…

Așadar, răul îl atinge pe cel care face binele.

Dar în cel ce face binele se oprește răul: dacă el nu-l dublează, ci are puterea de a-l învinge… Și de a lucra, acționa în mod diferit de cel ce face răul, de a nu se supune nedreptății, minciunii… Lumea continuă pentru că există aceste persoane drepte… Dacă nu, dacă ne-am face rău unul altuia în mod constant, și niciunul dintre noi n-ar fi capabil să-l blocheze, răul ar crește tot mai mult, iar lumea s-ar sfârși.

Răul se oprește unde întâlnește un om drept. Și un singur drept poate salva lumea: este Mielul lui Dumnezeu, care ia asupra Sa răul/păcatul lumii. Sunt toți sărmanii Cristoși și cirenei din istorie, toți profeții vechi și noi și toți sărmanii din lume, chiar și noi, în acele dăți în care ni se întâmplă lucruri despre care spunem: „Nu e drept! Nu vreau aceste lucruri”… Și e just să nu vrem nedreptățile… Dar atunci să încercăm să nu le facem!

Este misterul mântuirii, care trece prin cel Drept, și acum.

Poate părea o glumă pentru un om care nu este credincios, căci el are impresia că istoria este făcută de cei puternici. Însă, nu! Cei puternici nu construiesc istoria, ci doar o distrug puțin, dar nu o duc mai departe… Cei care o duc mai departe sunt ceilalți!

Dacă lumea merge mai departe, nu merge pentru că există puterea care stăpânește, care fură, care folosește violența față de ceilalți, ci merge înainte pentru că există oameni care, dincolo de toate, știu iubi, știu să fie solidari, cred în aceste lucruri și le trăiesc… Dacă nu, nu ar mai exista umanitate.

Misterul nedreptății, al nelegiuirii, al răutății, care este al părinților noștri și pe care noi, acum, îl continuăm – pentru că „Voi cei tari în cerbice şi netăiaţi împrejur la inimă şi la urechi, voi pururea staţi împotriva Spiritului Sfânt, precum şi părinţii voştri, aşa şi voi!” (F.Ap. 7, 51), adică ne împotrivim la tot ceea ce e nou și ar duce la o lume mai nouă și mai bună… –  nu blochează istoria, căci istoria merge mai departe, în mod paradoxal, folosindu-se de răul nostru…

Un om poate să nu creadă, dar din Crucea lui Cristos a izvorât tot creștinismul din lume cu aspectele sale bune, lăsând de o parte tot răul care vine din lume și care este și-n noi, atunci când vrem să ne comportăm precum cei din lume… Din Cruce a izvorât mântuirea umanității omului.

Lumea nu continuă datorită șmecherilor, ci datorită celor cinstiți!

Urmează partea a doua a catehezei: reacțiile celor din sinedriu înaintea acestor acuzații.

vv. 54-56

⁵⁴ Când au auzit ei acestea, fremătau de furie în inima lor și scrâșneau din dinți împotriva lui. ⁵⁵ Dar el, plin de Duh Sfânt, cu ochii îndreptați spre cer, a văzut gloria lui Dumnezeu și pe Isus stând la dreapta lui Dumnezeu ⁵⁶ și a zis: „Iată! Văd cerurile deschise și pe Fiul Omului stând la dreapta lui Dumnezeu”.

Înaintea acestor cuvinte, nu sunt mișcați în inima lor din cauza răului pe care-l fac, pentru că atunci s-ar converti. Un om poate simți durerea din cauza răului făcut. Însă ei, în loc să simtă durere, „auzind acestea, fremătau de furie în inimile lor şi scrâşneau din dinţi împotriva lui” (F.Ap. 7,54). Nu-și simt inima străpunsă de durere din cauza răului pe care mereu l-au făcut, ci sunt plini de mânie… „Nu se poate împotrivi răului/păcatului pe care-l facem, căci noi avem dreptate”…

„Scrâşneau din dinţi”, precum câinii înfuriați… Această expresie, în psalmi, e atribuită celor răi care stau în preajma celui drept…

În timp ce aceștia sunt plini de mânie, Ștefan este plin de Spirit Sfânt…

Spirtul e viață, mânia e moarte; „sfânt” înseamnă „al lui Dumnezeu”, deci Spiritul Sfânt este iubirea, opusul mâniei.

„Iar Ştefan, fiind plin de Spirit Sfânt şi privind la cer, a văzut slava lui Dumnezeu şi pe Isus stând de-a dreapta lui Dumnezeu” (F.Ap. 7, 55).

„Privind la cer”… Faptele apostolilor încep cu apostolii care priveau cerul…

De ce privește cerul? Pentru că acolo se află Domnul.

Ștefan privește sus, unde stă Domul său, și de acolo își capătă puterea. Și privind sus/cerul, vede realitatea, așa cum se vede de sus (de Dumnezeu): „a văzut slava lui Dumnezeu”…

În timpul procesului Său, Isus a spus că „Îl veți vedea pe Fiul Omului în slava sa, șezând la dreapta Tatălui”. Ștefan Îl vede.

Cine are Spiritul lui Dumnezeu, Îl vede pe Dumnezeu deja prezent.

Isus nu stă șezând, așa cum a spus în timpul discursului făcut înaintea sinedriului, când L-au acuzat: „Veți vedea pe Fiul Omului șezând, venind în slavă”, ci „stă în picioare”. Când stă șezând are calitatea de Judecător, dar când este în picioare, înseamnă că stă să intervină în favoarea lui Ștefan. Mai mult, stă în picioare, așa cum stă drept pe cruce: El însuși trăiește în Ștefan, și moare și învie în Ștefan, și iubește în Ștefan.

Deja Ștefan este identificat în mod perfect cu Cristos, și el însuși trăiește în slavă, adică în iubirea absolută a lui Dumnezeu, o iubire mai tare decât orice rău. De aceea, Ștefan nu vede „câinii mânioși” care vor să-l muște, ci-și dă viața pentru ei, la fel ca Isus.

Și este atât de important acest fapt, încât este repetat de două ori. Prima dată faptul este povestit de cronicar „privind cerul, a văzut”, iar a doua oară este povestit de însuși Ștefan: „Iată, privesc cerul deschis”…

Despre moartea lui Ștefan ni se oferă mai multe detalii decât despre moartea lui Isus… Isus a murit mai întâi și a deschis calea, Isus este Capul care a învins moartea, și care s-a născut la viața nouă, a intrat în slavă; iar Ștefan este „trupul” care urmează Capul, care urmează să se nască la viața veșnică… În punctul morții Ștefan vede deja lumina și slava, căci înaintea sa este Isus… Iar în moartea sa, putem spune că Ștefan nu moare, ci stă cu Isus, participă la slava lui Dumnezeu. În timp ce înaintea lui Isus nu era nimeni care să fi învins moartea… Ci era doar tot răul/păcatul lumii care era pe umerii Lui. În schimb, în Ștefan se află tot binele infinit al lui Dumnezeu pe care-l vede în Isus și spune: „Ce soartă frumoasă: îmi este dat să fiu ca Isus!”. Altfel spus, înaintea morții, Ștefan deja vede slava…

Moartea lui Isus este diferită de cea a lui Ștefan, căci este moartea părăsitului de Dumnezeu, iar El a murit purtând păcatele noastre asupra Sa… Însă noi murim în El, adormim în El, în El care a aluat asupra Sa păcatul nostru și ne-a revelat iubirea Sa. Fapt pentru care moartea noastră, de care ne este frică tuturor, nu va fi așa cum credem noi, ci va fi „o moarte împreună cu El”; și însăși viața noastră, deja este cu El…

Nici un martir n-a murit blestemând-L pe Domnul, căci martirii au darul acestei vederi a slavei Domnului, a Domnului care nu-i părăsește…

Von Balthasar subliniază că pentru a împărtăși soarta morții noastre, Isus a coborât la cea mai mare adâncime, tocmai ca noi, în moartea noastră, să cădem pe El, în El…

Cu toții murim, și are sens să ne dăm viața din iubire, căci avem această viziune a gloriei: „cădem în/pe Isus”, nu cădem în nimic… Pătrundem în slavă, și deja o vedem de mai înainte și exact din acest motiv un om poate înfrunta/trăi martiriul…

Creștinul știe că poate înfrunta/aborda/trăi moartea în mod diferit, pentru că deja și-a abordat/trăit viața în mod diferit! Își trăiește viața, mărturisind iubirea… Prin urmare, moartea sa nu va fi „separare”, ci va fi „a fi cu Isus”, chiar dacă ar fi fost un tâlhar, la fel ca tâlharul de pe cruce.

Pe cruce, un tâlhar Îl întrebă: „Cum de Tu ești, aici, cu mine?” E clar: sunt Dumnezeu și vreau să fiu aici, cu tine, pentru că Dumnezeu este Emanuel.

După cum nici un om nu se naște fără mamă, tot la fel nici un om nu moare fără Dumnezeu… În ceasul morții Dumnezeu este prezent, și-L vedem.

vv. 57-60

⁵⁷ Atunci ei, strigând cât îi ținea gura, și-au astupat urechile și s-au năpustit împreună asupra lui ⁵⁸ și, scoțându-l afară din cetate, aruncau cu pietre asupra lui. Martorii și-au pus hainele la picioarele unui tânăr numit Saul. ⁵⁹ Și, în timp ce îl loveau cu pietre, Ștefan a strigat zicând: „Doamne Isuse, primește sufletul meu”. ⁶⁰ Apoi, căzând în genunchi, a strigat cu glas puternic: „Doamne, nu le socoti păcatul acesta” și, spunând aceasta, a adormit.

Cei din sinedriu „strigând cu glas mare, şi-au astupat urechile”. Și-au astupat urechile, ca să nu audă ce spunea Ștefan. „Și au năvălit toți asupra lui”… Avem unanimitate în a face răul, un mare strigăt și apoi îl lovesc cu pietre…

Bătaia cu pietre – lapidarea – era un asasinat colectiv, o crimă, pentru care niciunul nu este responsabil și toți sunt responsabili…

Responsabilitatea mai mare este a celui care aruncă prima piatră, a celui care începe, dar nu o singură piatră îl ucide. Ci toți, împreună, îl ucid…

Această ucidere colectivă se practica împotriva strigoaicelor, a delicvenților, a ciudaților, a unui țap ispășitor… Altfel spus, atunci când în societate se întâmplă ceva rău, este nevoie să se găsească vinovatul… Și când ,,îl află”, trebuie să strige… Cu alte cuvinte, când se destramă țesutul puterii, puterea trebuie să creeze, să găsească un dușman care trebuie învins… să inventeze un rău, un rău vizibil, pentru ca toți să se concentreze împotriva acestui răufăcător, iar acest „răufăcător” este țapul ispășitor… Și, de obicei sunt acuzați cei care n-au săvârșit răul…

Pentru că puterea trăiește, rezistă numai inspirând teroare în ceilalți… Iar dacă ceilalți nu sunt terorizați, se creează teroare în ei, cu ajutorul terorismului, astfel încât puterea să-i poată controla: „Puterea le spune că ea îi protejează de acea teroare”… Dar îi ucide pe cei care n-au teamă și nu colaborează cu puterea…

Există un studiu în care se demonstrează că în toate culturile, puterea, întotdeauna, se sprijină pe ,,țapul ispășitor”…

Și în Biblie se spune că puterea o are cel care are puterea de a ucide… Pe cine-l omoară Cain? Pe fratele său care era nevinovat! Și este primul care e rege, spunând: „Cine mă ucide pe mine, va fi ucis de șapte ori”. Așadar, puterea puterii este doar cea de a ucide! Și întotdeauna-l ucide pe cel nevinovat.

Apoi societatea se încheagă, se întărește pe uciderea nevinovatului și spune: „L-a omorât pe acela, deci să stăm liniștiți, căci putea să ucidă pe oricine ar face răul”… Însă cel care a fost omorât, n-a făcut nici un rău… Cel care a făcut răul este cel care a omorât și cel care l-a trimis să ucidă… Iar aceștia care au făcut răul continuă să trăiască terorizând..

Și Biblia ne spune că lucrurile stau astfel, doar că Biblia îi dă dreptate celui care a fost ucis, și nu celor care ucid… I se dă dreptate lui Cristos, nu divinului Cezar August și nici sinedriului… Și este marea descoperire a sensului istoriei… Scriptura ne învață că puterea de a ucide distruge lumea. Țapul ispășitor – cel care ar trebui să fie cel ce ia răul asupra sa, căci mereu ar trebui să fie cel care a făcut răul – în realitate întotdeauna este un nevinovat, care ne răscumpără din rău… Până când descoperim jocul și putem să-l schimbăm… Iar jocul îl descoperim înaintea martirului…

La fel ca Isus, și Ștefan moare în afara cetății…

„Iar martorii şi-au pus hainele la picioarele unui tânăr, numit Saul” (v. 58b). Exact în acest moment intră în scenă Saul… Saul păzește hainele lor, pentru ca ei să poată arunca mai bine pietrele… Apoi Saul va încerca să distrugă întreaga Biserică… Apoi se va converti…

Omul puternic întotdeauna caută vinovatul în țapul ispășitor, pe care-l ucide. Apoi spune: „Vedeți! Acum suntem liniștiți, în regulă, căci am ucis răul”… Dar să nu uităm că și omul puternic, în ceasul morții, devine un sărman, nu mai dăunează: este inocent, adică nu mai poate face rău…

Dar dacă am înțelege mai înainte (mai devreme) că nu trebuie să dăunăm altora, ar fi mai bine… Însă în ceasul morții, toți suntem inocenți, căci nu mai dăunăm nimănui…

Ce face Ștefan în timp ce-l ucid cu pietre?

„Ştefan, se ruga şi zicea”. Însă, în loc să blesteme așa cum a făcut Zaharia în 2 Cronici 24,22… „şi acesta, când murea, a zis: „Domnul să vadă şi să facă dreptate!””, împotriva celor ce-l ucideau, Ștefan se roagă spunând: „Doamne, Isuse, primeşte spiritul meu!” (v. 59b)…

Ștefan răstoarnă rugăciunile pe care Isus le-a făcut pe cruce. La început Isus a spus: „Iartă-i, căci nu știu ce fac”, iar la urmă spune: „Tată, primește spiritul Meu”… În schimb, în acest loc, Ștefan nu spune „Tată”, ci „Doamne, Isuse, primeşte spiritul meu!”…

Isus a venit de la Tatăl și s-a întors la Tatăl, dar noi suntem fii „în Fiul” și intrăm în viața Treimii în Fiul. Prin urmare, Ștefan spune: „Primește-mă Doamne, sunt parte din Tine, sunt fiu în Fiul”… „Primește spiritul meu, care este același Spirit al Tău. Deci primește-mă în slava Ta”…

Spiritul este iubirea: deci primește-mă în această iubire care este a Ta și care este și a mea, ca să știu să-mi dau viața și să înving moartea…

Este foarte frumoasă această primă rugăciune a lui Ștefan… Este un ecou al ultimei rugăciuni a lui Isus, adresată Tatălui, când spune: „În mâinile Tale încredințez Spiritul Meu”. În acest loc, Ștefan își încredințează spiritul lui Isus.

„Şi, îngenunchind, a strigat cu glas mare”, dar pentru a acoperi strigătul celor care-l ucid, astfel încât carneficii/călăii lui să audă darul iertării… Ștefan nu strigă din cauza disperării, ci strigă tare ca ei să audă vorbele sale: „Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta!”…

Acest mod de a muri al lui Ștefan, subliniază că întotdeauna primii destinatari ai vestirii martirului sunt cei care-l ucid, sunt primii care pot avea un beneficiu din jertfa martirilor…

Răul este învins nu prin pedeapsă, nu prin răzbunare, ci printr-o iubire mai tare decât răul…

„Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta!”. Altfel spus, cerând iertare pentru cei care-l ucid și pentru faptul că-l ucid, înseamnă că Ștefan, în acel moment, știe să-i iubească pe cei care-l ucid cu o iubire mai mare, mai puternică decât propria sa viață și decât propria sa moarte. Și, prin urmare, este ca Dumnezeu: deja a învins moartea, pentru că știe iubi cu o iubire mai tare decât moartea.

Și așa se învinge răul și moartea, și devii milostiv ca Tatăl: „Iubiți dușmanii voștri”. Și din această cauză creștinismul a mers înainte, pentru că au existat martirii care n-au răspândit creștinismul cu sabia, cu banii, cu puterea, cu legile, ci cu mărturia unei iubiri mai tari decât moartea, pentru dușmani, la fel cum a făcut Isus.

Pentru că Dumnezeu nu are dușmani, ci are numai fii, și-i iubește pe toți! Și Fiul îi iubește pe toți. Și cine este ca Fiul, îi iubește pe toți. Și aceasta este arma câștigătoare…

Nouă nu ni se va întâmpla să fim uciși și să trebuiască să ne iubim dușmanii, căci ne este deja greu să ne iubim prietenii care ne sunt aproape… Aceasta este porunca cea mai mare: iubește aproapele…

De multe ori nu ne iubim nici pe noi înșine: iubește aproapele, ca pe tine însuși…

Numai dacă avem experiența că suntem iubiți cu această iubire, vom putea iubi…  Dorința absolută a fiecărei creaturi, dar și a Creatorului, este de a fi iubită și primită fără condiții… Și cine reușește să iubească astfel, sau să înțeleagă că această dorință a sa după iubire este satisfăcută? Sau că credința înseamnă: „Am crezut iubirii pe care Dumnezeu o are față de noi”? Că într-adevăr sunt iubit: El m-a iubit și s-a dat pe Sine pentru mine… Atunci am o iubire atât de mare, încât deja trăiesc prin această iubire și acest fapt deja este viață veșnică…

Atunci văd slava, înving răul, dar îl înving în viața de zi cu zi, ducând o viață frumoasă, bună și plină de sens, fără să mă gândesc la martiriu…

În zilele noastre, adevăratul martiriu constă în a trăi o viață frumoasă, bună și plină de sens, adică a da adevărata mărturie.

Prin tăcerea sa, până la urmă, binele strigă mai tare decât răul, la fel cum a strigat sângele lui Abel…

„Şi zicând acestea, a murit”, dar în greacă nu scrie „a murit”…. Despre Isus se spune că „Și-a dat Spiritul”, adică ne-a dat viața Sa… În versetul nostru se spune: „a adormit”… Deja a primit viața și adoarme, pentru că acum s-a terminat efortul, și poate să se odihnească, în vederea retrezirii… Așadar, nu mai este vorba de a muri, ci de a adormi: este odihna după efort… Deja este intrarea în slavă, în Cristos, în Fiul…

„Şi Saul s-a făcut părtaş la uciderea lui” (F.Ap. 8,1a). Mai întâi, Saul apare ca păzind haina, apoi apare din nou. Înseamnă că, de acum înainte autorul F.Ap., dorește să vorbească despre Saul…

Așadar, nu înseamnă că Ștefan moare, ci este ca sămânța care, ajunsă sub pământ, aduce rod… Faptele Apostolilor se nasc din moartea lui Ștefan, adică prin Saul… Fără Saul n-ar fi existat Faptele Apostolilor, căci tot textul conduce la Pavel, care este icoana lui Isus și pe deschiderea grupului mic de creștini, de la Ierusalim, față de întreaga lume, datorită lui Pavel, care este un rod al morții lui Ștefan…

Mărturia lui Pavel a ajuns la noi datorită lui Ștefan…

În Evanghelie ni s-au descris moartea Botezătorului și a lui Isus, iar în F.Ap. ni se descrie moartea lui Ștefan – care este icoana perfectă a lui Isus – care este fecundă de viață… Restul F.Ap. ne va vorbi de ceea ce izvorăște din această moarte/martiriu, descriindu-ne fecunditatea acestei iubiri…

Ar fi frumos să începem să avem o altă viziune despre viață și despre moarte. Căci toți murim, e inutil să ne facem iluzii cu privire la acest adevăr… Dar adevărata viață constă în a trăi bine și a mărturisi până la sfârșit… Cealaltă viață – a celor din sinedriu – înseamnă a trăi moartea…

Ziua nașterii „dies natalis” întotdeauna e ziua morții pentru sfinți, căci e ziua nașterii lor în cer…

Texte utile:

Lc. 6, 20-36;

Lc. 23, 33-48, text care ne prezintă modul de a muri al lui Isus.

Să ne amintim ce a spus Isus, mai înainte de a muri, despre moartea sa, când a încercat să o explice: „Acesta este sângele Meu al noului și veșnicului legământ”…

Noul și veșnicul legământ, înseamnă că nu mai poate fi rupt, încălcat… Și e legământul făgăduit de Ier. 31,31.

Ce este noul legământ?

Legămintele vechi cu Dumnezeu sunt cele pe care noi mereu le-am încălcat…

În schimb noul legământ va fi veșnic, adică nu-l vom mai putea încălca…

De ce?

Pentru că noul legământ este „sângele lui Isus, care-Și dă viața pentru cei care-L ucid”. Dacă un om își dă viața pentru cel care-l ucide, ce rău mai mare poate face păcătosul decât acesta?

Cel rău deja a făcut maxima încălcare, dar celălalt îi spune: „Tu îmi furi viața? Eu ți-o dau. Gata”… Este un legământ unilateral în care noi cunoaștem cine este Domnul: este Cel care-Și dă întotdeauna și oricum, viața… Și pe cruce e Dumnezeu… Și divini sunt cei care fac la fel ca El… Așadar, sângele lui Ștefan este ca sângele lui Isus: sângele noului și veșnicului legământ… „Căci toți vor cunoaște – de la cel mai mic la cel mai mare – cine este Dumnezeu”: este Cel ce iartă și iubește fără măsură…

Luca ne invită să trăim martiriul în viața de fiecare zi, adică în fiecare zi să ne ridicăm crucea… „Să-şi ia crucea în fiecare zi şi să-Mi urmeze Mie” (Lc. 9,23)… Este crucea de zi cu zi. Deja în tipul lui Luca aproape că nu mai existau ocazii de martiriu, căci trecuse prima mare prigoană asupra Bisericii. Luca spune: „Să-şi ia crucea în fiecare zi”…