Istoria lui Iosif (partea I)

Ștefan povestește înaintea sinedriului istoria mântuirii. Arată că hula de care-l acuză, este adevărul despre care vorbește Biblia.

Avraam ne oferă prima caracteristică a patrimoniului nostru genetic: credința. El este noul Adam, care crede în făgăduința lui Dumnezeu. Iar a crede în Cuvântul Său este rădăcina fiecărei dreptăți. Această încredere îi restituie omului identitatea sa de fiu și lui Dumnezeu, cea de Tată.

Dacă credința tatălui Avraam este învingerea păcatului tatălui Adam, iertarea pe care Iosif o acordă fraților săi este victoria lui Abel înaintea urii/dușmăniei lui Cain.

Se naște în om un mod nou de a se raporta față de frați, bazat pe iubire, nu pe violență.

Istoria lui Iosif este cea mai lungă din Cartea Genezei (cf. cap. 37-50). Ea încheie prima carte a Bibliei, oferind o mare lumină: posibilitatea unei umanități noi.

Cartea întemeietoare a „Începutului”, atunci când toate erau frumoase, ne povestește și partea urâtă și ambiguă a istoriei. Istoria se reîntoarce la bunătatea ei de la început, cu Iosif care-i caută pe frații săi (Gen. 37,16).

Căutarea fraților este piscul Bibliei, proiectul lui Dumnezeu-Tatăl față de omenire.

Credința în Dumnezeu, proprie/tipică lui Avraam, în Iosif devine iubire față de frați. A sa este o istorie de pătimire și înviere, care răscumpără frații din orice răutate.

Cuvintele lui Iosif adresate fraților sunt emblema modului de a lucra a lui Dumnezeu: „Iată, voi ați uneltit asupra mea rele, dar Dumnezeu le-a întors în bine, ca să facă cele ce sunt acum și să păstreze viața unui popor numeros” (Gen. 50,20).

Dumnezeu lucrează respectând libertatea omului, chiar și cea de a face răul, dar oferă și propria Sa libertate, cea de a elibera adevărata libertate a omului, cea care nu mai este roabă a păcatului/răului.

Istoria este o sinergie între păcatul/răul celor care urăsc și binele Dreptului, care ia păcatul asupra Sa, din iubire. Dreptul, care se face fratele nedrepților, este „Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii” (Io. 1, 29).

În timpul primei prigoane și ucenicii-i spun lui Dumnezeu: „Ridicatu-s-au regii pământului și căpeteniile s-au adunat laolaltă împotriva Domnului și împotriva Unsului Lui, căci asupra Sfântului Tău Fiu Isus, pe care Tu L-ai uns, s-au adunat laolaltă, cu adevărat, în cetatea aceasta, și Irod și Ponțiu Pilat cu păgânii și cu popoarele lui Israel, ca să facă toate câte mâna Ta și sfatul Tău mai dinainte au rânduit să fie” (F.Ap. 4, 26-28), adică să facă din El „piatra cea neluată în seamă de către voi, zidarii, și Numele care a ajuns în capul unghiului”, care este mântuirea tuturor (F.Ap. 4, 11).

Este uimirea cântată de apostolul Pavel, când vede tot răul răscumpărat de mila Domnului: „Căci Dumnezeu i-a închis pe toți în neascultare, pentru ca pe toți să-i miluiască. O, adâncul bogăției și al înțelepciunii și al științei lui Dumnezeu! Cât sunt de necercetate judecățile Lui și cât sunt de nepătrunse căile Lui!” (Rm. 11,32-33).

Iosif este fiul iubit și crezut mort de tatăl său: frații săi l-au urât din cauza invidiei și l-au vândut egiptenilor. El este imaginea lui Isus: fraților care-L ucid, le revelează iubirea infinită a tatălui pentru ei (cf. gen. 37-50).

Ps. 136 (135)

Psalmul este o litanie de mulțumire, amintește istoria lui Israel, țesând-o cu firul milei Domnului. Psalmul este cunoscut sub numele de „marele Hallel”, care era textul laudei solemne pe care evreii o cântau în timpul liturgiei pascale. Evanghelistul Matei ne spune că și Isus a încheiat cu acest psalm Ultima Sa Cină: „După ce au cântat imnul (exact acest Psalm), au ieșit spre Muntele Măslinilor”.

În primele versete, psalmistul reamintește evenimentul creației, marele act de iubire al lui Dumnezeu: Cuvântul Său a creat cerul, pământul, soarele, luna și tot ceea ce este bun.

Iubirea Sa este adresată întregii omeniri. Mai înainte de a fi Dumnezeul lui Israel, El este Dumnezeul dumnezeilor și Domnul domnilor, adică Lui îi aparține întregul univers.

Iar după creație, în partea a II-a a Psalmului, este sintetizată istoria mântuirii, intervenția lui Dumnezeu în istorie, în favoarea poporului aflat rob în Egipt: eliberarea din Egipt și exodul spre pământul făgăduinței.

Refrenul „veșnică este mila Sa” are în centru cuvântul ebraic „hesed”. În Biblie acest termen exprimă ceea ce simte Dumnezeu pentru poporul Său: fidelitatea, lealitatea, iubirea, duioșia, mila… Sunt termenii ce exprimă atitudinea lui Dumnezeu față de poporul ales, popor al cărui aliat s-a făcut.

Concluzia Psalmului se deschide acțiunii lui Dumnezeu în istoria prezentă: „El satură foamea oricărei ființe vii”: astfel a făcut cu Iacob și cu fiii săi prin Iosif, în Egipt, și tot astfel va face cu noi, în timpul acestei cateheze, dându-ne Cuvântul Său pentru a sătura foamea noastră…

Acest imn al iubirii lui Dumnezeu pentru poporul Său l-am putea completa, adăugându-i misterele vieții lui Isus și etapele maturizării personale a fiecăruia dintre noi, repetând mereu: „pentru că veșnică este mila Sa”. Astfel, iubirea divină înconjură/înfășoară existența noastră, în orice eveniment al ei, unind-o cu Paștile lui Isus.

În versetele din F.Ap. ni se prezintă istoria lui Iosif, al doilea patriarh, revelându-se modul cu care Dumnezeu împlinește planul Său în istorie.

Dumnezeu îl lasă pe om să facă orice, chiar și tot răul. Nu-i taie mâna pentru că fură… Așadar, îl lasă să facă tot răul pe care-l vrea…

Ce face Dumnezeu?

Și El este foarte liber…

Modul ciudat de a lucra al lui Dumnezeu constă în faptul că se folosește de rău – aceasta este surpriza – pentru a face binele.

Este surpriza istoriei, deoarece ne dăm seama că toate pasiunile, suferințele și trăirile umane, până la urmă, înfăptuiesc planul lui Dumnezeu.

Iar pentru cei care ar fi smintiți de acest adevăr, subliniem că acesta este sensul întregii istorii a lui Iosif care, la urmă, le spune fraților săi: „Dacă voi v-ați gândit să-mi faceți rău, Dumnezeu s-a folosit de răul vostru pentru a face un mare bine: a ajuta să trăiască un popor numeros”. Datorită răului pe care l-au făcut fratelui, s-a născut un popor numeros.

Tot astfel putem citi răul pe care l-am făcut lui Isus: răului pe care i L-am făcut, răstignindu-L, El a răspuns dându-Și viața pentru noi, făcând din răul nostru maximul bine.

Tot la fel spun și apostolii după prima prigoană: „Este adevărat ce I s-a întâmplat lui Isus”. Ce? „Căci asupra Sfântului Tău Fiu Isus, pe care Tu L-ai uns, s-au adunat laolaltă, cu adevărat, în cetatea aceasta, și Irod și Ponțiu Pilat cu păgânii și cu popoarele lui Israel, ca să facă toate câte mâna Ta și sfatul Tău mai dinainte au rânduit să fie” (F.Ap. 4, 27-28).

Marea libertate a lui Dumnezeu se arată în a se folosi de răul nostru, pentru a ne elibera de rău.

Putem spune că Dumnezeu se comportă precum G.P.S.-ul care, dacă greșim drumul nu ne pedepsește, ci caută o altă variantă pentru a ajunge la destinație… Apoi greșim iarăși, iar el din nou ne dă un alt traseu, făcându-ne să străbatem întreaga lume și întrebându-ne: „Ai văzut cât de frumoasă este lumea?” Ce surpriză! „Ai priceput că Eu sunt milă, iar tu ești fiul Meu?”. Și este singurul lucru pe care trebuie să-l înțelegem în viață!

Și am înțeles acest adevăr grație greșelilor noastre.

Acum pricepem de ce sfântul Pavel spune: „Unde s-a înmulțit păcatul, a prisosit harul” (Rm. 5, 20). Nu înseamnă că trebuie să ne forțăm să facem păcate, ci să le recunoaștem ca fiind loc al harului lui Dumnezeu, al iertării Sale… Și astfel înțelegem că „Toate cooperează spre bine” (Rm. 8,28). Prin „toate” înțelegem chiar și răul… În Scrisoarea către romani, la cap. al 11-lea, se subliniază că păcatul/slăbiciunea poporului ales, care nu L-a primit pe Isus, a însemnat mântuirea păgânilor. Gândiți-vă ce va însemna convertirea poporului ales, dacă păcatul său a produs un atât de mare bine!

Într-adevăr, mare este Dumnezeu! „Căci Dumnezeu i-a închis pe toți în neascultare, pentru ca pe toți să-i miluiască” (Rm. 11, 32). Astfel, toți înțelegem singurul lucru adevărat, prezent în Dumnezeu și-n fiecare dintre noi: capacitatea milei, puterea de a fi milostivi.

În precedenta cateheză l-am văzut pe Ștefan înaintea sinedriului, care mai înainte cu puține săptămâni L-a condamnat la moarte pe Isus, acuzându-L de hulă împotriva Templului… Au spus că a zis că distruge Templul. Iar Templul este Dumnezeu. Și-i adevărat că Isus a distrus Templul, dar un templu fals, imaginea noastră eronată despre Dumnezeu!

Apoi L-au acuzat că distruge Legea și, de fapt, mila adusă de Isus este opusul legii.

Și că distruge toate datinile noastre sfinte, pe care le avem de mii de ani. Și e adevărat că Isus le distruge…

Ștefan le demonstrează prigonitorilor că acest comportament al lui Isus nu-i o noutate, ci era prezent încă de la începutul istoriei mântuirii. Pentru că la început, Templul nu exista, deci unde era Dumnezeu, unde locuia? Era printre păgâni, la Haran, cu Avraam. Prin urmare, Ștefan le explica lor care este adevăratul Templu.

Tot la fel, cu ajutorul figurii lui Iosif, vom vedea care este adevărata Lege… Apoi vom vorbi și despre Moise.

Aceste trei figuri – Avraam, Iosif și Moise – sunt foarte importante pentru evrei și pentru noi, căci sunt părinții noștri în credință…

Avraam este începutul întregii istorii a mântuirii, pentru toți oamenii.

În timpul lui Iosif se formează poporul.

Prin ceea ce a făcut Avraam în raportul său cu Dumnezeu, adică faptul că a crezut Cuvântului lui Dumnezeu, s-a arătat a fi opusul lui Adam, care a crezut cuvântului șarpelui, crezând că Dumnezeu era invidios, rău și puternic… Și astfel și Adam a încercat să se comporte precum Dumnezeul pe care și-l imagina…

În schimb, Dumnezeu este cu totul altfel: Dumnezeu este Tatăl care făgăduiește viață, și o dă… Iar Avraam i-a crezut lui Dumnezeu și, astfel ne vindecă de păcatul lui Adam…

Prima întrebare, pe care Dumnezeu i-o adresase omului, este: „Adame, unde ești?” Altfel spus: „Tu nu știi unde locuiești!”. Fiecare om locuiește undeva, pentru că are o casă… Iar casa este casa Tatălui… Casa este locul în care cineva te iubește. „Nu știi că numai acolo poți locui și exista?” Prin urmare, „De ce ai făcut din Dumnezeu un stăpân pe care să fii invidios? Un stăpân care te judecă și te osândește! Nu gândi așa, Adame, căci Dumnezeu este opus: este Cel ce-ți făgăduiește și-ți dă viața”…

A doua întrebare este cea adresată lui Cain: „Unde este fratele tău?”

Cu istoria lui Avraam, observăm că Dumnezeu se reîntoarce să fie Dumnezeu-Tatăl, iar Avraam înțelege că este fiu. Iar în Cain se realizează ființa de fiu: „Unde este fratele tău?”

Fiul este cel care se face fratele celorlalți, pentru că-L cunoaște pe Tatăl comun tuturor oamenilor. Așadar, răul/păcatul lui Cain – societatea întemeiată pe puterea celui mai violent – se învinge în/prin fraternitate.

Toate aceste teme le vom vedea cu ajutorul figurii lui Iosif, comentând acum versetele din F.Ap.

Numele „Iosif” i-l dă mama sa, Rahela, cea iubită de Iacob, care fusese sterilă pentru mult timp. Iacob a fost „înșelat” de Laban care i-a dat-o de soție pe Lia, iar apoi și pe Rahela. Lia i-a născut mai mulți fii, iar apoi, în sfârșit a născut și Rahela, și l-a numit „Iosif” care înseamnă „Dumnezeu să poată adăuga un alt frate acestuia”, care va fi Beniamin.

Iosif este numele fiecăruia dintre noi: fiecare dintre noi există, pentru că este cineva cu noi. Așadar, „Dumnezeu să poată adăuga un alt frate”, căci dacă suntem singuri, nu suntem, nu existăm!

Pentru a ne naște este nevoie să avem un tată și o mamă. Dar apoi trebuie să trăim… Iar omul trăiește în măsura în care este în relație cu cineva.

„Nu este bine ca omul să fie singur”. De ce? Pentru că omul este relație și iubire… Dacă este singur, nu există!

Întreaga istorie a omului constă în a avea cu el pe cineva. De aici se naște comunitatea, societatea. Și vom vedea cele două modele de societate: cel al lui Cain și cel al lui Iosif, care e opus celui al lui Cain și care este comunitatea nouă, pe care o vom descoperi cu ajutorul versetelor noastre.

Se citește F.Ap. 7, 1-16

¹ Marele preot a zis: „Așa este într-adevăr?” ² Dar el a spus: „Voi, frați și părinți, ascultați! Dumnezeul gloriei s-a arătat părintelui nostru Abraham pe când era în Mesopotamia, mai înainte de a fi locuit în Haran, ³ și i-a zis: Ieși din pământul tău și dintre rudele tale și du-te în țara pe care ți-o voi arăta! ⁴ Atunci el a ieșit din țara caldeilor și a locuit în Haran. De acolo, după ce a murit tatăl său, [Dumnezeu] l-a strămutat în țara aceasta în care locuiți voi acum. ⁵ Și nu i-a dat în ea moștenire nici o palmă de pământ, ci i-a promis că i-o va da în stăpânire lui și descendenței lui după el, deși nu avea nici un copil. ⁶ Dumnezeu a zis astfel: Urmașii lui vor fi locuitori în altă țară, vor fi făcuți sclavi și vor fi chinuiți patru sute de ani, ⁷ dar națiunea căreia îi vor fi sclavi eu o voi judeca, a spus Dumnezeu, și după aceea vor ieși [de acolo] și îmi vor aduce cult în locul acesta. ⁸ Și i-a dat alianța circumciziei. Astfel l-a născut pe Isaac și l-a circumcis în ziua a opta, Isaac pe Iacob, iar Iacob pe cei doisprezece patriarhi. ⁹ Dar patriarhii, geloși pe Iosif, l-au vândut în Egipt. Însă Dumnezeu era cu el ¹⁰ și l-a eliberat din toate nenorocirile lui: i-a dat har și înțelepciune înaintea lui Faraon, regele Egiptului, și l-a pus guvernator peste Egipt și peste toată casa lui. ¹¹ Dar a venit peste tot Egiptul și peste Canaan o foamete și o mare nenorocire, iar părinții noștri nu găseau hrană. ¹² Auzind Iacob că în Egipt erau grâne, i-a trimis prima dată pe părinții noștri; ¹³ a doua oară, Iosif li s-a făcut cunoscut fraților săi, astfel Faraon a aflat de originea lui Iosif. ¹⁴ Atunci Iosif a trimis ca să fie chemat tatăl său și toată rudenia, cu totul șaptezeci și cinci de persoane. ¹⁵ Și a coborât Iacob în Egipt, unde a murit el și părinții noștri. ¹⁶ Au fost mutați la Sihem și puși în mormântul pe care Abraham îl cumpărase cu bani de la fiii lui Emor în Sihem.

În această cateheză ne vom opri la vv. 8-10.

Aceste cuvinte sunt sinteza pe care Ștefan o face la cap. 12-50 din Cartea Genezei. Începând cu cap. al 12-lea avem istoria lui Avraam și a fiilor său, apoi urmează istoria lui Iosif în Egipt, asupra căreia ne vom opri…

În aceste două figuri vedem A.D.N.-ul omului așa cum îl vrea Dumnezeu: frumos și bun…

Primul model al omului deja l-am văzut în Avraam…

Reluăm textul de la v. 8 și descoperim că „moștenirea noastră genetică, deci cromozomii” îi avem în parte de la Avraam, și în parte de la Iosif.

v. 8

⁸ Și i-a dat alianța circumciziei. Astfel l-a născut pe Isaac și l-a circumcis în ziua a opta, Isaac pe Iacob, iar Iacob pe cei doisprezece patriarhi.

Cei doisprezece patriarhi vor deveni apoi cele douăsprezece triburi al poporului ales.

Deja am vorbit despre alianța încheiată cu Avraam. Acum subliniem lucrurile fundamentale ale alianței cu Avraam. Mai întâi de toate, Avraam este un păgân, la fel ca toți ceilalți oameni… Apoi, Avraam este un om care ascultă, care este dispus să iasă din obișnuințele/certitudinile sale, din religia sa, din patria sa, din familia sa, din datinile sale… Este un om care caută libertatea… Și este un lucru foarte grav pentru un om care trăiește într-o religie dominată de zeii care apoi se răzbună…

Avraam este deja un bărbat care este dispus să fie om; este omul care are încredere în viitor… E omul care-i opusul lui Ulise care se întoarce acasă, căci Avraam merge de acasă, spre necunoscut… Este omul deschis viitorului, pentru că Dumnezeu nu este „ceea ce a fost”, ci Dumnezeu este o istorie infinită, care crește tot mai mult. Prin urmare, numai cine este dispus să meargă înainte și să se schimbe, poate să se schimbe… Și se schimbă numai dacă are încredere că merită…

Această încredere în om, în istorie, în Dumnezeu, tipică lui Avraam, este opusul atitudinii lui Adam, care n-avea încredere în Dumnezeu și atunci ce s-a gândit? S-a gândit să fie el stăpânul istoriei și să o controleze… Când omul pretinde să fie stăpân al istoriei și când vrea să o controleze, deja a ucis istoria: atât istoria sa, cât și a celor din jurul său, și a lumii…

Istoria este vie pentru că trăiește, pentru că merge înainte…

Așadar, este important să avem această încredere…

În al treilea loc, Avraam este un om care ascultă și apoi îi răspunde lui Dumnezeu… Este interlocutorul lui Dumnezeu.

Dacă în toate religiile omul este o ființă mică, creată, dar care n-are atenția lui Dumnezeu, ci trebuie să respecte legile, căci dacă le încalcă este terminat… Avraam ne arată că el este un om cu care Dumnezeu vorbește în mod liber, iar Avraam poate să-i răspundă sau nu… Altfel spus, intră în dialog cu Dumnezeu, ca un tată cu fiul său…

Iar justiția lui Avraam, care este rădăcina oricărei dreptăți, constă în a crede în tatăl. Mă explic: Dacă un om nu se poate încrede în iubirea celui care l-a adus pe lume, cum poate trăi? Se apără de toți și de toate, se războiește cu toți, pentru că este în război cu sine și cu rădăcinile sale. Începe să-și ucidă tatăl – complexul lui Oedip – apoi mama și apoi frații. Aceasta este dinamica istoriei…

În schimb, să avem atitudinea încrederii, a ascultării, a intrării în dialog. Și intrând în dialog cu un altul, se întâmplă că tu devii ca acela pe care-l asculți. Pentru că vorbele care intră în tine, propuse de el, îți transformă inteligența, inima și viața.

Cuvântul ne face să devenim Cuvântul pe care-l ascultăm. A fi interlocutorul lui Dumnezeu este cea mai mare demnitate a omului, căci devine ca Dumnezeu.

Prima propunere pe care ne-o face Dumnezeu este cea de a ști să ieșim din toate situațiile, să avem încredere în viitor: „Și în tine vor fi binecuvântați urmașii tăi și toate popoarele”…

În ce fel?

Da, toate popoarele, nu numai urmașii tăi… Căci în tine vor fi binecuvântate toate popoarele… Iar un Dumnezeu, care-ți promite toate acestea, înseamnă că Se „compromite”/implică în istoria ta…

Apoi această făgăduință se pare că nu se mai realizează. Avraam ajunge la 99 de ani și încă nu are un fiu. Dumnezeu îi apare din nou și-i spune că peste un an, când se va întoarce din nou la el, va avea un fiu…

Sara râde, surâde a neîncredere… Apoi neagă că a râs. Astfel fiul se va numi râs, surâs, surâsul lui Dumnezeu, Isac.

Povestirea/făgăduința merge dincolo de istoria posibilă pentru om, căci este un lucru care niciodată nu se sfârșește, la fel ca ocrotirea cu Dumnezeu…

În Avraam avem primele însușiri de bază ale omului care este deschis viitorului, nu-i este frică, are încredere, știe să aștepte, știe să construiască, apelează la toate ingeniozitățile, ca să realizeze el făgăduința, dar apoi vede că a apucat pe un alt drum. Oricum, este un om care are demnitatea de interlocutor al lui Dumnezeu și care știe să răspundă… Este omul responsabil și liber.

Din Avraam se naște Isac. Din Isac se naște Iacob, care trăgea pe sfoară (înșela) încă mai înainte de a se naște… Îi fură fratelui Esau dreptul de întâi născut… Apoi, el însuși va fi înșelat în momentul căsătoriei… Apoi îl va înșela pe socrul său, Laban, furându-i oile… Era abil în trucuri…

Acest Iacob este tatăl celor doisprezece patriarhi. Iar după el, în Geneză, se vorbește despre Iosif…

În Iosif vedem celălalt aspect profund al felului în care Dumnezeu lucrează în istorie. Pentru că odată cu Iosif se vorbește despre o istorie care durează 400 de ani, deci nu se limitează la arcul vieții unei persoane.

Dumnezeu făgăduise un popor numeros: poporul numeros și liber se creează datorită unei foamete, datorită unei încercări de asasinare a propriului frate, datorită tuturor relelor săvârșite și a necazurilor îndurate…

Surpriza lui Dumnezeu este următoarea: El utilizează răul pentru a face binele. Se simte liber să facă așa. Dar de ce?

Pentru că este singura posibilitate a Lui de a lucra. Pentru că noi niciodată nu facem răul/păcatul din răutate, ci mereu îl săvârșim cu intenții bune… Și acest fapt e grav… Și-l facem așa, până când ne dăm seama că este un rău.

Iar în Iosif vom vedea și drumul pe care trebuie să-l facă frații, pentru a înțelege că este un rău ceea ce fac, ceea ce i-au făcut lui Iosif…

Istoria este răscumpărată, atunci când un om descoperă că răul este rău și înțelege că este rău și apoi nu-l mai face…

În istoria lui Iosif avem acest parcurs, care este drumul împăcării cu frații.

În această cateheză ne oprim asupra figurii lui Iosif: ce fel de om este și ce i se întâmplă…

v. 9

⁹ Dar patriarhii, geloși pe Iosif, l-au vândut în Egipt. Însă Dumnezeu era cu el

Fiecare cuvânt din acest verset este o sinteză a numeroase capitole. Pentru a înțelege textul nostru, vă sfătuiesc să citiți Gen. 37-50.

Ștefan le vorbește celor din sinedriu și le spune: „Patriarhii sunt părinții voștri”. Dar ce au făcut ei?

Au făcut ceea ce voi ați făcut cu Cristos și ceea ce voi, acum, urmează să faceți cu mine. Patriarhii erau invidioși pe Iosif, dorind să-l ucidă.

De ce? Cine era Iosif? De ce ei erau invidioși? Răspunsurile le aflăm în Cartea Genezei…

Iosif se naște după ce soția pe care Iacob nu o dorea deja avea 7 fii…

Apoi și Rahila rămâne însărcinată și, în sfârșit se naște Iosif din femeia pe care Iacob a iubit-o în toată viața sa, dar care nu avea fii.

Frații îl invidiau pe Iosif, pentru că era frumos, bun și cel mai iubit de tatăl lor. Înțelegem din ce cauză era cel mai iubit… Pentru că o iubea pe mama sa mai mult decât pe celelalte soții… Și Iosif era și cel mai așteptat… Apoi, Iacob i-a făcut o haină cu mâneci lungi, adică nu o haină de muncă, ci una de „domn”… Apoi îl invidiau pentru că Iosif avusese cele două vise. Mai întâi, a visat că lega snopii împreună cu frații săi și snopii fraților veneau și se închinau snopului său. Frații săi îl întreabă: „Oare vrei tu să domnești peste noi?” Și au început să-l disprețuiască. În ziua următoare povestește părinților că a visat că 12 stele, luna și soarele i se închinau lui… Ei întreabă: „Oare vrei să spui că tu vei domni peste părinții tăi și peste frații tăi?”…

Acest vis se va adeveri! Iosif ne va arăta modul nou de a fi domn și suveran, care este cel al lui Cristos pe cruce. Iosif, tocmai prin faptul că a fost refuzat, aruncat de frați, a experimentat pătimirea, dar, osândit la moarte de ei, își va salva toți frații, fără să aibă ranchiună/ură față de ei. Va fi noul model de a fi rege, adică va fi chipul lui Dumnezeu pe pământ.

În timp ce regii de mai înainte de Iosif proveneau din Cain – fapt valid și-n zilele noastre – prin faptul că stăpânea cel mai tare, cel care putea ucide… Odată cu Iosif, închinarea va fi pentru fratele pe care vor să-l ucidă, și care-i salvează pe toți.

Iosif visează. Visele sunt foarte importante căci sunt locul dorinței, locul în care omul înțelege propria sa vocație. În Biblie, visul este locul în care Dumnezeu îi revelează omului vocația sa, adevărata sa identitate. Ne gândim la visele lui Avraam, ale lui Iacob și ale lui Iosif. Lui Iosif, soțul Mariei, prin vis i se revelează misiunea pe care o are față de Fiul lui Dumnezeu.

Visele sunt dorințele. Omul este o ființă care dorește. Dacă nu visează, dacă nu are dorințe, nu este om.

Iar dorința, întotdeauna, este după un lucru pe care el, omul, nu poate să-l facă. Nu este un produs. Pentru că lucrurile pe care omul le poate produce, nu este nevoie să le dorească, ci este suficient să le facă. În schimb, lucrurile esențiale sunt obiect al dorinței.

Explicăm mai pe larg acest adevăr. Dacă un om iubește o persoană, ce face? O dorește. Nu trebuie să o producă, să o construiască sau să o distrugă… Poate doar să o primească.

Dorința nu produce nimic, dar primește totul.

Spre deosebire de animal – care este instinct, și face lucrurile pe care trebuie să le facă, și atât – omul nu stă în a mânca și-n a se reproduce, ci în dorință… Apoi va mânca și se va reproduce, dar dorința este cu totul altceva: este iubirea care nu face nimic și-i primește pe toți, și creează divinul pe pământ.

Dumnezeu este obiect al dorinței, al primirii, la fel ca orice relație.

Visul face parte din dorințe…

Dumnezeu este cel mai mare visător. Când a creat lumea, a spus că este frumoasă, iar omul, foarte frumos… Se gândea la Iosif, la Isus, la fiecare dintre noi… Dar și la oamenii care greșesc, căci și ei sunt foarte frumoși în ochii Săi… Și-a dat viața pentru păcătoși…

De ce frații-l invidiază pe Iosif?

Invidia este un sentiment tipic omului care nu iubește. Explicăm mai bine cu ajutorul unui exemplu. Dacă m-aș afla în Iad, iar în acel moment Dumnezeu mi-ar apărea în cer și, văzând eu cât de bun și frumos este, aș spune „Cât de bun și frumos este Dumnezeu!”, deja aș fi în Rai. Pe de altă parte, dacă aș fi în Rai și L-aș vedeea pe Dumnezeu și aș spune „Cât este de mare Dumnezeu și cât de mic sunt eu…”, deja aș fi în Iad.

Invidia este a nu se bucura de bine, ci a dori să ai posesia binelui. Dar pentru că binele este iubirea, este celălalt, nu-l poți poseda… Dacă pretinzi să-l posezi, îl distrugi. Invidia este marea înșelăciune a posesiei/posedării.

Datorită invidiei, binele te deranjează, pentru că nu este al tău… Iar când l-au luat, nu mai există, nu mai este un bine.

Este ca atunci când dorești o persoană. Ce faci? Ori o primești, ori vrei să o posezi.

Invidia este să vrei să îl ai pe „tu”-ul cuiva… În schimb trebuie să fii mulțumit ca celălalt să fie el, să fie frumos și bun… Aceasta este iubirea. Iubirea nu-i a-l poseda pe celălalt, ci este adevărata comuniune cu celălalt.

Tot la fel, în raportul tată-fiu: tatăl nu-l deține pe fiu, fiul nu este deținut de tată, ci este mulțumit ca fiul să fie diferit. Și viceversa…

Invidia este începutul morții în lume (cf. Înț. 2, 24). Iar Mc. 15, 10, când vorbește despre moartea lui Isus, spune: „Pilat știa că L-au dat lui din invidie”.

Invidia este incapacitatea de a se bucura de bine. Vrea să-l posede. Dar odată ce-l posedă, e ca și cum ar pretinde să posede lumina, un lucru imposibil…

Invidia apare în prima pereche de frați, Cain și Abel: Cain nu suportă că Dumnezeu a acceptat jertfa lui Abel, este invidios, deci îl ucide.

Gelozia fraților față de Iosif, iubit de tatăl său, indică faptul că, în timp ce Iosif se simte iubit, rămâne unit cu tatăl său, este sigur de iubirea tatălui său… Dacă invidiosul este cel care nu știe să iubească, este și cel care nu știe să rămână în iubirea tatălui său… Ceilalți fii ai lui Iacob nu se recunosc iubiți de tatăl lor și, din această cauză invidiază iubirea de care se bucură Iosif. Sunt invidioși, vor să posede pentru ei ceea ce cred că nu au și, din această pricină, îl elimină pe Iosif. Același lucru I s-a întâmplat și Fiului lui Dumnezeu, a fost ucis tocmai din invidie. Nu reușim să ne bucurăm de faptul că El ne revelează că este Fiul iubit de Tatăl.

Un criteriu concret pentru a verifica maturitatea credinței și a spiritualității noastre este să vedem dacă reușim să ne bucurăm de darurile celuilalt, de intuițiile lui, de pașii înainte făcuți de el, de bucuriile lui… Dacă nu reușim să ne bucurăm de reușitele celuilalt, dacă rămânem dezamăgiți, dacă ne întristăm pentru că altul se bucură, iubește, înseamnă că suntem departe de credință… Și e important să recunoaștem invidia din noi, și să știm că suntem departe de Tatăl, ca să putem începe să ne convertim, că să trăim în iubirea Tatălui.

Este frumos să trăim cu persoane mai bune și mai grozave decât noi… Dacă ar fi mai rele decât noi, ar fi o suferințăl să trăim cu ele…

Pe noi ne deranjează dacă persoanele cu care trăim sunt mai bune decât noi. Cine știe de ce? Iar acest fapt înseamnă că nu ne interesează binele (altora). Ci ne interesează să-l posedăm, adică să-l distrugem!

Este un truc diabolic! Structura societății lui Cain se bazează pe invidie… Altfel spus, miturile întemeierii cetăților/orașelor, cetatea care este prima împărăție, prima relație de tip social, întotdeauna s-a născut în urma uciderii fratelui. Altfel spus, cel mai tare îl ucide pe celălalt și spune: „Acum să trăim împreună, știind voi toți că eu sunt cel mai puternic, deci vă supuneți mie. Îi elimin și pe frați, dacă nu mi se supun”. În acest fel se naște societatea supusă, în care violența mai mică este înăbușită, controlată de violența mai mare.

Aceasta este societatea pe care o avem/cunoaștem și-n zilele noastre, care este anti-fraterniate, fiind societatea lui Cain.

Odată cu Iosif se naște noul ideal de societate, care nu mai este întemeiată pe invidie, ci pe faptul că omul se știe iubit, pe vis. Iosif are un vis. E frumos să avem un vis. Pentru că omul realizează visele pe care le are. Dacă omul nu are vise este un funcționar/un lucrător al morții.

O altă caracteristică a acestui visător este că tatăl său îl trimite „să-i caute pe frații lui”.

v. 10

¹⁰ și l-a eliberat din toate nenorocirile lui: i-a dat har și înțelepciune înaintea lui Faraon, regele Egiptului, și l-a pus guvernator peste Egipt și peste toată casa lui.

Am sărit peste întreaga istorie intermediară, pe care voi o cunoașteți. Dar merită să ne amintim din ce cauză Iosif a ajuns în Egipt… Iosif a ajuns în Egipt pentru că tatăl său l-a trimis să-i caute pe frații săi, care erau cu oile la păscut.

El îi caută. Nu-i află. Apoi întreabă: „Unde sunt frații mei? Pentru că eu îi caut pe frații mei?” Acesta este programul întregii sale vieți și e programul/planul vieții noi: a-i căuta pe frați!

Și, în sfârșit, îi află. Și când îl zăresc, ce spun frații săi? „Să-l omorâm!”

Omul invidios vrea să-și ucidă fratele. De ce? Pentru că este iubit de tatăl. Pentru că a avut asemenea vise pe care noi nici măcar nu ni le imaginăm.

Ruben, întâiul născut, spune: „Să nu-l ucidem, ci să-l aruncăm într-un puț sec”, având intenția ca apoi să-l elibereze.

El era întâiul născut al Liei. Avea un simț de responsabilitate paternă. Cunoștea și el experiența iubirii tatălui său și, din această cauză spune: „Să nu ucidem fratele”…

În timp ce Iosif era în acea fântână și Ruben era absent, trece o caravană care mergea în Egipt, iar Iuda, al patrulea fiu al Liei, spune: „De ce să-l lăsăm aici să moară? Să-l vindem! Cel puțin câștigăm niște bani”. Și atunci îl vând medianiților.

Când se întoarce Ruben, spune: „Fratele nu mai este. L-au omorât. Cum mă voi putea prezenta înaintea tatălui meu?” Ceilalți îi spun ce s-a întâmplat, iar Ruben este disperat, căci a-l trimite în Egipt, înseamnă a-l face rob, a-l pierde, a-l ucide… Și avea doar 17 ani…

Atunci au comis un șiretlic: au luat cămașa sa, au murdărit-o cu sângele unui miel și au dus-o tatălui, întrebându-l dacă o recunoaște…

El recunoaște că este a fiului său și începe să plângă, spunând că nici un om nu va reuși vreodată să-l mângâie: „Pentru mine totul s-a sfârșit!”…

Ruben, care este singurul nevinovat, putea să-i denunțe pe frații săi, dar n-a făcut-o… Ce s-ar fi întâmplat dacă Ruben i-ar fi denunțat? Că tatăl ar mai fi pierdut alți zece fii, toți criminali. Fapt care însemna și uciderea tatălui…

Ruben a ținut în el această oroare, fiind solidar cu frații săi… Este figura lui Isus, care la botez se așază la rând cu păcătoșii… Ruben nu-i denunță, având și față de acești frați iubirea pe care o avea față de Iosif… Nu-i invidia. Are compasiune față de frați și a tăinuit fapta – a ținut-o în el – timp de mulți ani… Să ne gândim la drama acestui om…

În schimb, Iuda se căsătorește și are trei fii. Primul fiu se căsătorește cu Tamara și copilul moare. Iuda crede că este pedepsit pentru că și-a ucis fratele… Atunci îi dă Tamarei pe al doilea său fiu, Onan, care nu vrea să-i dea descendență fratelui, spunând că sunt ai fratelui, deci nu ai săi. Prin urmare, nu vrea. Astfel și Onan moare.

Nu-i dă ca soț al treilea fiu, căci nu vrea să moară și acesta… Își amintește că și-a vândut fratele și-i este frică să nu moară toți fiii săi…

Astfel, îi spune Tamarei să se întoarcă acasă la tatăl ei, căci i-a spus că fiul său încă era mic și trebuia să crească…

Când al treilea fiu al lui Iuda a crescut, această femeie se îmbracă precum o desfrânată. Așteaptă ca Iuda să treacă pe acolo, se unește cu el, iar el spune că-i va trimite în următoarea zi un ied. Ea îi răspunde să-i lase o garanție: sigiliul (inelul), cureaua și bastonul.

În următoarea zi, Iuda trimite sluga sa să-i ofere iedul acestei desfrânate, iar localnicii îi spun că acolo nu se află nicio desfrânată. Sluga se întoarce, iar Iuda renunță… După trei luni îi spun: „Trebuie să o ucizi pe nora ta, pentru că este însărcinată. Și nu se știe cu cine”… În timp ce merg să o ucidă, ea le cere să-i ducă lui Iuda – care avea dreptul să o ucidă – inelul, cureaua și bastonul și să-l întrebe ale cui sunt… Iar Iuda răspunde: „Am înțeles: tu ești mult mai dreaptă decât mine. Nedreptul sunt eu”…

Să nu uităm că Tamara este una dintre maicile lui Isus! Isus se naște din tribul lui Iuda. Notăm felul în care Dumnezeu – când se face om – își însușește liniștit (fără probleme) întreaga istorie a păcatului nostru… Celelalte maici amintite în genealogia lui Matei sunt: Rahab, desfrânata din Ierihon, Rut, moabiteanca (iar evreilor le era interzis să se căsătorească cu moabintencele) și Betșeba, soția lui Uria, cu care s-a căsătorit David, după ce i-a ucis soțul…

Avem acceptarea lui Dumnezeu în păcatul nostru, căci se folosește de istoria păcatului pentru a-l face să se nască pe Mesia… Matei subliniază că Mesia izvorăște din această istorie. Așa cum Iosif izvorăște din această istorie a păcatului…

Să mergem mai departe…

„Iosif sosește în Egipt, și Dumnezeu era cu el”…

În Egipt ajunge la Putifar, mare ministru al împăratului. Iosif s-a comportat atât de bine, încât Putifar l-a numit stăpân al casei sale, dându-i putere peste toate, în afară de soția sa.

Deoarece Iosif era tânăr, frumos, inteligent, ea se îndrăgostește de el și-i propune să se culce cu ea. Iosif refuză, motivând că trebuie să-l respecte pe Dumnezeu, pe soțul ei, pe el însuși și pe ea, însă ea smulge haina de pe el, învinuindu-l că a vrut să o siluiască. Astfel Iosif este întemnițat…

Odată ajuns în temniță, este atât de grozav, încât mai marele închisorii îl lasă să organizeze totul în locul lui… Altfel spus, oriunde merge, toți i se închină. Orice nenorocire care-l lovește este o înălțare constantă a poziției sale…

Apoi, în timp ce se află în închisoare, interpretează visele paharnicului și ale pitarului regelui… Unuia îi spune că va fi ucis, iar celuilalt că va scăpa și va fi repus în funcția sa, rugându-l să-și amintească de el, odată ce va fi eliberat, pentru că el este nevinovat…

După trei zile se întâmplă așa cum a prevestit Iosif. Paharnicul se întoarce la funcția sa, dar uită de Iosif.

După un timp, faraonul are cele două vise cu spicele și cu vitele… Cere explicarea acestor vise de la înțelepții săi, dar niciunul nu poate să le explice. Atunci paharnicul își amintește de Iosif. Faraonul îl cheamă pe Iosif, iar acesta îi interpretează visele, spunându-i că vor urma șapte ani bogați, în care trebuie să adune roadele, căci apoi vor urma șapte ani săraci…

Faraonul l-a numit al doilea după el în Egipt. Prezicerile lui Iosif s-au adeverit… Ca administrator, Iosif a adunat bogățiile, iar când a ajuns foametea, au fost pregătiți să rezolve problema…

Ne oprim aici cu istoria lui Iosif. În această primă parte a istoriei sale putem vedea felul în care Dumnezeu se folosește de toate lucrurile noastre ciudate, pentru ca, până la urmă, să facă ce vrea El…

Istoria continuă în următoarea cateheză, odată cu venirea în Egipt a fraților săi, ca să cumpere bucate. Vom vedea felul în care se reconstruiește fraternitatea, precum și abilitatea lui Iosif în a o reconstrui, o abilitate care-l costă mult efort.

Iosif este imaginea lui Isus care, cu morțile sale continue, este cel care dă viață fraților și le aduce împăcarea…

Ne oprim aici, dar aș vrea să ținem cont de un lucru: să știm citi viața noastră la lumina Providenței, pentru că Dumnezeu n-a pierdut controlul lumii.

E limpede că există răul: îl comitem din invidie, din prostie. Dar răul poate fi reparat, și acest fapt ne va învăța Iosif.

Dumnezeu se folosește și de diferitele rele pe care oamenii le fac, pentru a face binele. Spre exemplu, Mesia se va naște din Iuda, care l-a vândut pe Iosif ca să câștige câte ceva… Banii cu care s-a căsătorit… Apoi n-a avut remușcări de conștiință: „Eu l-am vândut, iar ei să se descurce…”.

E frumos felul în care Dumnezeu își însușește toată istoria noastră, așa cum este, cu bune și cu rele, și știe să o îndrepte unde trebuie: adică la împăcarea cu frații.

Toate celelalte lucruri din lume sunt fleacuri față de faptul de a se înțelege cu aproapele, de a trăi în pace cu aproapele… Căci păcatul omului constă în faptul că-l „mănâncă” pe celălalt, adică nu știe să-l primească pe celălalt. Începând cu Adam, care n-a știut să-L primească pe Dumnezeu și nici să-și primească soția; și continuând cu fratele care-și ucide fratele, pe Abel… În continuare istoria a fost de neprimire.

Restabilirea fraternității va fi marea minune a lui Dumnezeu și toate celelalte lucruri din lume sunt „mărunțișuri”; toate sunt în funcție de restabilirea fraternității. Planul lui Dumnezeu asupra lumii este să creeze o lume umană, în care oamenii să trăiască ca frați. Toate celelalte lucruri din lume sunt subordonate acestui plan divin. Toate evenimentele…

A vedea că și întâmplările cele mai negative, descrise în istoria lui Iosif, până la urmă converg, ne arată felul în care Dumnezeu lucrează în istorie, respectând libertatea omului, dar lucrând conform libertății Sale… El, care vrea să-i mântuiască pe toți, căci pe toți îi iubește… Și se folosește de instrumente ca Iosif. Pe Dumnezeu nu-L interesa ca Iosif să devină al doilea după faraon, ci-L interesa ceea ce va urma: în următoarea cateheză vom vedea împăcarea cu frații, care este modelul social al vieții noi…

Dacă Iuda l-a vândut pe Iosif și Iuda Iscarioteanul L-a vândut pe Isus, noi știm că Fiul lui Dumnezeu a venit să ne caute pe fiecare dintre noi și să ne spună că suntem frații Săi și fiii Tatălui.

Texte utile:

• Gen. 37-50.