Acesta este Fiul lui Dumnezeu, Acesta este Mesia!

„Evanghelia cea binevestită de mine nu este după om; pentru că nici eu n-am primit-o de la om, nici n-am învăţat-o, ci prin descoperirea lui Isus Cristos. Dar când a binevoit Dumnezeu, Care m-a ales din pântecele mamei mele şi m-a chemat prin harul Său să descopere pe Fiul Său întru mine, pentru ca să-L binevestesc la neamuri, îndată nu am primit sfat de la trup şi de la sânge, nici nu m-am suit la Ierusalim, la Apostolii cei dinainte de mine, ci m-am dus în Arabia şi m-am întors iarăşi la Damasc. Apoi, după trei ani, m-am suit la Ierusalim, ca să-l cunosc pe Chefa şi am rămas la el cincisprezece zile. Iar pe altul din apostoli n-am văzut decât numai pe Iacob, fratele Domnului” (Gal. 1,11-12.15-19).

Se întoarce după 14 ani în urma unei revelații, împreună cu Barnaba și cu Tit, pentru Sinodul din Ierusalim, să apere Evanghelia înaintea iudaizanților care, fiind închiși în datinile lor, contraziceau esența Evangheliei. În acest scop a scris Scrisoarea către Galateni. La puțin timp după, îl va dojeni pe Petru, învinuindu-l de fățărnicie pentru că se comporta în mod ambiguu (cf. Gal. 2,1-19).

După experiența pe drumul Damascului, Pavel este deplin luminat direct de Cel Înviat: „Cunosc un om în Cristos, care acum paisprezece ani – fie în trup, nu ştiu; fie în afară de trup, nu ştiu, Dumnezeu ştie – a fost răpit unul ca acesta până la al treilea cer. Și-l ştiu pe un astfel de om – fie în trup, fie în afară de trup, nu ştiu, Dumnezeu ştie –, că a fost răpit în rai şi a auzit cuvinte de nespus, pe care nu se cuvine omului să le grăiască.” (2Cor. 12, 2-4)

Precum celorlalți apostoli, Înviatul i-a apărut și lui, constituindu-l apostol: „Iar la urma tuturor, ca unui născut înainte de vreme, mi S-a arătat şi mie. Căci eu sunt cel mai mic dintre apostoli, care nu sunt vrednic să mă numesc apostol, pentru că am prigonit Biserica lui Dumnezeu” (1Cor. 15, 8-9), martor al Învierii (cf. F.Ap. 1,22).

Înțelegerea pe care Pavel o are despre misterul lui Isus este marea lucrare a Domnului-Înviat, care face din el un vas ales al Evangheliei Sale. Teologia care mai târziu, și-n mod narativ, s-a dezvoltat în Evanghelii, deja a fost anticipată în primele Scrisori ale lui Pavel. În special Marcu și Luca au învățat de la Pavel să citească istoria lui Isus în mod corect.

Apogeul tuturor Evangheliilor este contemplarea Răstignitului, lucru ce permite înțelegerea misterului vieții, morții și învierii Sale. Din această cauză, Pavel spune că nu știe altceva decât „pe Isus Cristos, și pe Acesta răstignit” (1Cor. 2,2); și descrie evanghelizarea sa galatenilor precum „o desenare înaintea ochilor a lui Isus Cristos-răstignit” (Gal. 3,1). Acest fapt îl face și Marcu, deoarece Evanghelia sa este povestirea Pătimirii, anticipată de o lungă introducere în care ne povestește faptele și cuvintele (învățăturile) lui Isus. Aceeași schemă este urmată de toți ceilalți evangheliști, fiecare propunând-o în felul său…

Experiența din Damasc este fundalul tuturor scrierilor pauline: este lumina care l-a ajutat să experimenteze adevărul Evangheliei, și să-L vadă pe Dumnezeu care lucrează în istorie, pentru a revela tuturor iubirea Sa. Scrisorile lui Pavel sunt „o variație” pe această temă, comună tuturor scrierilor/cărților Noului Testament.

Imediat după episodul din Damasc, observăm felul în care Pavel vestește și trăiește Evanghelia: hulitorul devine vestitorul lui Isus, iar prigonitorul devine prigonit…

Pavel, asemănat Domnului său, poate să spună: „M-am răstignit împreună cu Cristos; şi nu eu mai trăiesc, ci Cristos trăieşte în mine. Şi viaţa de acum, în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, Care m-a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine” (Gal. 2,20); și „Căci pentru mine viaţă este Cristos şi moartea un câştig” (Fil. 1,21).

Refrenul constant al Scrisorilor sale este „în Cristos”. Pavel „locuiește” în Fiul, care-l iubește cu aceeași iubire a Tatălui: este „entuziast” (respiră în Dumnezeu), este într-adevăr „așezat în Dumnezeu”. Se vede așa cum este pe sine și întreaga realitate,: prin Isus „Dumnezeu este totul în toate” (1Cor. 15, 28). De fapt, „Acesta este chipul lui Dumnezeu celui nevăzut, mai înainte născut decât toată făptura. Pentru că întru El au fost făcute toate, cele din ceruri şi cele de pe pământ, cele văzute, şi cele nevăzute, fie tronuri, fie domnii, fie începătorii, fie stăpânii. Toate s-au făcut prin El şi pentru El. El este mai înainte decât toate şi toate prin El sunt aşezate. Şi El este capul trupului, al Bisericii; El este începutul, întâiul născut din morţi, ca să fie El cel dintâi întru toate. Căci în El a binevoit (Dumnezeu) să sălăşluiască toată plinirea. Și printr-Însul toate cu Sine să le împace, fie cele de pe pământ, fie cele din ceruri, făcând pace prin El, prin sângele crucii Sale” (Col. 1, 15-20).

În acest început al activității sale, îl vedem pe Pavel, „vas ales”, „umplut” de Domnul Său, Care l-a cucerit cu iubirea Sa față de Pavel care, la rândul său Îl iubește cu aceeași iubire… Fiecare este „vasul” celuilalt: este locuirea reciprocă a unuia în celălalt descrisă de Ioan (cf. Io. 15,1 ș.u.), viață și bucurie deplină. Cei doi sunt una așa cum sunt Tatăl și Fiul, în singurul Spirit.

Fecunditatea ministerului/slujirii lui Pavel este aceeași cu a lui Isus, sămânță aruncată pe pământ, care dă rod. Pavel meditază la crucea Sa, ea fiind singurul lucru cu care se mândrește (cf. Gal. 6, 14): „Acum mă bucur de suferinţele mele pentru voi şi împlinesc, în trupul meu, lipsurile necazurilor lui Cristos, pentru trupul Lui, adică Biserica” (Col. 1,24), acel trup care îmbrățișează toate lucrurile care sunt în cer și pe pământ (cf. Col. 1,20).

Împărțirea textului:

1. 19b-20: Pavel evanghelizează imediat;
2. 21-22: uimirea tuturor; Pavel vestește iudeilor descoperirea Mesiei, pe care a avut-o el;
3. 23-25: prima prigoană a lui Pavel, fost prigonitor;
4. 26-28: la Ierusalim întâlnește neîncredere, dar și încrederea lui Barnaba și vestirea;
5. 29-31: prigoană din partea eleniștilor; reîntoarcerea la Tars și pacea la Ierusalim.

Se citește Isaia 52, 13-53, 12

Este al patrulea imn al Slujitorului Domnului. Aceste text reflectă, pe lângă Pătimirea lui Isus, și drumul străbătut de Pavel…

În ultima cateheză am văzut intrarea în scenă a lui Pavel, înverșunatul prigonitor, care avea mandat pentru a întemnița pe toți creștinii și, astfel, să distrugă Biserica, și care, în timp ce mergea la Damasc, fiind înconjurat de o mare lumină, L-a văzut pe Domnul, care l-a întrebat: „De ce Mă prigonești?”.

Este episodul convertirii lui Pavel.

Pavel era o persoană profund religioasă, și-i prigonea pe creștini din iubire față de Dumnezeu, deci nu pentru că era rău, ci tocmai pentru că era evlavios. Căci după părerea lui „Nu se poate spune că Dumnezeu sfârșește în Cruce, căci este un blestem, deoarece Dumnezeu este Sfântul”.

Convertirea sa a constat în a înțelege că Răstignitul – că oamenii cei din urmă din lume – este Dumnezeu.

Vom mai vorbi despre această convertire și-n cateheza de astăzi, pentru că în versetele noastre scrie că, imediat după convertire, Pavel a început să vestească Evanghelia, fără să meargă mai întâi să facă ucenicie. Ucenicii au învățat trei ani de la Isus, dar fără să înțeleagă ceva. Pavel, într-o clipă a fost cuprins de lumină, a înțeles totul și este adevăratul învățător al Evangheliei.

După citirea versetelor, vom vedea mai amănunțit ce i s-a întâmplat, folosind și alte texte scrise de Pavel. Pentru că ceea ce i s-a întâmplat lui, într-o oarecare măsură, este ceea ce ni se întâmplă fiecăruia dintre noi. Căci și noi, la fel ca Pavel, nu L-am văzut pe Isus, nici când El era în viață și nici n-am fost când, după Înviere, s-a arătat celorlalți apostoli; și, la fel ca Pavel, și noi avem imaginea noastră limitată despre Dumnezeu…

Pavel Îl întâlnește în Biserică, în timp ce o prigonește, în cei prigoniți… Și este cutremurat de acest fapt. Și apoi înțelege întreaga viață a lui Isus cu ajutorul comunității, în care El este prezent ca fiind Înviatul, și prin învierea Sa Pavel înțelege misterul crucii… Iar apoi înțelege tot misterul lumii: că Dumnezeu a murit pe cruce pentru toți oamenii, pentru a-i mântui pe toți!

Destinul lui Pavel ne privește și ne interpelează pe toți, pentru că el a avut experiența care este fundamentală pentru toți: „Că Domnul m-a iubit și S-a dat pe Sine pentru mine”… Iar credința nu constă în a avea o doctrină și o cunoaștere abstractă, un pachet de informații despre Isus, ci este o experiență vie a întâlnirii Domnului, care-mi transformă viața…

Se citește F.Ap. 9, 19-31

¹⁹ [Saul] a rămas câteva zile la Damasc împreună cu discipolii. ²⁰ Și îndată a început să predice în sinagogi despre Isus, că el este Fiul lui Dumnezeu. ²¹ Toți cei care îl auzeau se mirau și spuneau: „Oare nu este acesta cel care voia să-i distrugă la Ierusalim pe cei care invocă numele acesta? Și n-a venit el aici ca să-i ducă pe aceștia legați la arhierei?” ²² Dar Saul se întărea din ce în ce mai mult și-i punea în încurcătură pe iudeii din Damasc, dovedind că acest [Isus] este Cristos. ²³ După ce au trecut mai multe zile, iudeii s-au sfătuit ca să-l ucidă. ²⁴ Dar planul lor a fost adus la cunoștința lui Saul. Porțile [cetății] erau păzite zi și noapte, ca să-l ucidă. ²⁵ Însă discipolii, luându-l într-o noapte, l-au coborât de pe zid, lăsându-l jos într-un coș. ²⁶ Când a ajuns la Ierusalim, a încercat să se alăture discipolilor, dar toți se temeau de el, necrezând că este și el discipol. ²⁷ Atunci Barnaba l-a luat și l-a dus la apostoli și le-a povestit cum l-a văzut pe drum pe Domnul, care i-a vorbit și cum a predicat cu curaj la Damasc în numele lui Isus. ²⁸ Iar el umbla în Ierusalim împreună cu ei, predicând cu curaj în numele Domnului. ²⁹ Vorbea și discuta aprins și cu eleniștii, dar aceștia căutau să-l ucidă. ³⁰ Când au aflat frații, l-au dus la Cezareea și l-au trimis la Tars. ³¹ Așadar, Biserica se bucura de pace în toată Iudeea, Galileea și Samaria; se consolida și umbla în frica de Domnul și creștea în număr prin mângâierea Duhului Sfânt.

Textul ni-l prezintă pe Pavel, care imediat începe ministerul său și deci evanghelizează, lăsându-i uimiți pe toți… El vestește tuturor că Isus este Fiul lui Dumnezeu. Este primul lucru pe care-l vestește! Și care este ultimul lucru pe care l-au înțeles apostolii: l-au înțeles din misterul Crucii și al Învierii.

Primul lucru pe care l-a înțeles Pavel este că Isus este Fiul lui Dumnezeu!

Apoi vedem că și Pavel, la fel ca Isus, începe să fie prigonit. Pavel, care mai întâi era prigonitor al Bisericii, se lovește de neîncrederea creștinilor, dar apoi vestește Evanghelia la Ierusalim, iudeilor: că Isus este Mesia! Astfel îi dezorientează pe iudei. Prin urmare, aceștia decid să-l ucidă.

De fapt, Pavel devine ca Isus: vestește Evanghelia și astfel viața lui, încă de la început, deja este rânduită morții. Iar Pavel, deja își dă viața pentru toți…

Ce experiență a avut Pavel pe drumul Damascului, astfel încât imediat după să spună că Isus este Fiul lui Dumnezeu…

Scrisoarea către Galateni este polemică, împotriva iudaizanților, care doreau să impună creștinilor Legea, iar Pavel spune: „Dacă voi impuneți Legea, distrugeți Evanghelia și zădărniciți lucrarea lui Cristos”. Apoi, adaugă: „Dar vă fac cunoscut, fraţilor, că Evanghelia cea binevestită de mine nu este după om; pentru că nici eu n-am primit-o de la om, nici n-am învăţat-o, ci prin descoperirea lui Isus Cristos” (Gal. 1,11-12). Adică Pavel n-a învățat Evanghelia de la alții, n-a învățat de la apostoli cine era Isus – istoria lui Isus – ci a învățat direct prin revelația dăruită lui de Isus Cristos…

Și continuă: „Dar când a binevoit Dumnezeu, Care m-a ales din pântecele mamei mele [adică Tatăl] şi m-a chemat prin harul Său, să descopere pe Fiul Său întru mine, pentru ca să-L binevestesc la neamuri” (Gal. 1,15-16). La origine se află Tatăl, care l-a ales încă din pântecele mamei sale… Așadar, Pavel descoperă că iubirea Tatălui pentru el este din veșnicie și este veșnică, dar și faptul că prin harul Său îi poate revela un lucru mare: să i-L reveleze/descopere pe Fiul…

Și nu spune că l-a descoperit „mie”, așa cum traduc mulți, ci „în mine”.

Ce a fost această revelație a Fiului lui Dumnezeu, care este Isus Cristos, care s-a făcut fratele tuturor și care a murit pentru toți?

Aici avem substanța întregului discurs, pentru că Fiul este egal cu Tatăl, iar Pavel, în interiorul său, a avut această experiență: că încă din veșnicie, el însuși era gândit și iubit, pentru a-l înțelege pe Fiul, care deja este „în el”… Prin urmare, nu înseamnă că Pavel a înțeles un calup de știri. Ci credința este aceasta: că Fiul lui Dumnezeu este în mine; tot așa cum eu din veac sunt în El! Aceasta este credința!

Credința nu-i un pachet de știri, învățate pe de rost la catehism… Ci este faptul că Cristos locuiește în tine, prin credință. Iar tu, din veci locuiești în El, pentru că El are multă încredere în tine din veșnicie și te iubește din veșnicie…

Aceasta este prima experiență a credinței: cine înțelege acest adevăr, a înțeles totul!

Iar acest adevăr trebuie vestit în mijlocul păgânilor: adică este pentru toți; este mântuirea universală, pentru că Dumnezeu este Dumnezeul tuturor; și este iubire infinită pentru toți! „M-a iubit și pe mine, care-L prigoneam”.

Aceasta este prima experiență a credinței!

Pe noi ne poate mira faptul că un om înțelege într-o singură clipă atât de multe lucruri… Sfântul Ignațiu, în autobiografia sa, povestește o experiență – el a avut mai multe viziuni, vedea și Sfânta treime – avută la Cardoner, dar nu era o viziune, ci o iluminare. Nu știm cât a durat, dar el spune că în acele minute – deși n-a văzut nimic, i s-a iluminat inima, mintea, a devenit un alt om, și în acele minute a înțeles mult mai mult decât în toate studiile de teologie, de filozofie pe care le-a urmat și chiar mai mult decât a priceput din toate viziunile pe care le-a avut, deși avea 62 de ani… Iar el a spus: „Chiar dacă ar dispărea Biblia, eu aș crede în tot ce stă scris, pentru că am experimentat că este adevărat!” Așadar, a avut o experiență interioară de lumină…

În 2Cor. 12, 2-4 Pavel spune: „Cunosc un om în Cristos, care acum paisprezece ani – fie în trup, nu ştiu; fie în afară de trup, nu ştiu, Dumnezeu ştie – a fost răpit unul ca acesta până la al treilea cer. Şi-l ştiu pe un astfel de om – fie în trup, fie în afară de trup, nu ştiu, Dumnezeu ştie – că a fost răpit în rai şi a auzit cuvinte de nespus, pe care nu se cuvine omului să le grăiască”. Sunt acele cuvinte despre care în 1Cor. 2,9 Pavel scrie: „Ci precum este scris: „Cele ce ochiul n-a văzut şi urechea n-a auzit, şi la inima omului nu s-au suit, pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El”” (1Cor. 2,9). Și sunt acele lucruri pe care Dumnezeu, din veci, le-a pregătit pentru toți oamenii.

Pavel a avut această experiență atât de puternică, încât imediat merge să predice: „Că Isus este Fiul lui Dumnezeu care-i iubește pe toți”… Dar nu predică pentru că a auzit, căci nimeni nu i-a spus… Ci Tatăl însuși i-a revelat, iar el simte în interiorul său că așa este!

Să ne amintim că Isus îi spusese lui Anania, căruia îi era frică să meargă la Pavel: „Eu am făcut din el un vas ales al Meu, ca să Mă ducă neamurilor”… Pavel a fost făcut un vas ales…

Vasul este cel care conține. Este o figură feminină. Paul Îl conține pe Isus… Pentru că dacă tu iubești o persoană, o ai în interiorul tău, o faci să trăiască în tine: „Trăiesc eu, dar nu mai trăiesc eu, ci El trăiește în mine”; „Viața mea este Cristos, iar viața pe care o trăiesc în trup, o trăiesc în iubirea Celui care m-a iubit și s-a dat pe Sine pentru mine”.

Așa cum noi suntem mereu în Dumnezeu, pentru că El ne iubește și ne poartă în inima Sa… Dacă descopăr acest adevăr, atunci și Dumnezeu este în mine, iar eu devin umplut de Dumnezeu, așa cum Dumnezeu este umplut de mine, până la a Se face om…

Aceasta este experiența credinței pe care toți trebuie să o facem. Care se numește și „entuziasm”, care înseamnă „a respira în Dumnezeu”: El este viața noastră… Suntem „în-dumnezeiți”, suntem în Dumnezeu!

Din această cauză, în Scrisorile sale, Pavel repetă mereu: „în Cristos”: a descoperit că în Cristos el este acasă, locuiește… Și, așa cum eu sunt în El, așa  și El este/locuiește în mine… Pentru că-L iubesc cu aceeași iubire.

Aceasta este experiența fundamentală a lui Pavel și a oricărui creștin… Experiența pe care el a avut-o într-un mod foarte „concentrat” (adică într-un moment scurt), noi o avem în chip „diluat”, adică de-a lungul întregii vieți… Sensul vieții noastre constă în a descoperi, în a primi tot mai mult această Iubire și în a-i răspunde fără reținere… Până când toți vom deveni „cristofori”, purtători de Cristos, vase ale lui Cristos… Adică până când trupul nostru va fi transformat în al Său, căci avem același Spirit, iar El este în noi, iar noi suntem în El… „Mlădița unită cu vița”…

Puțin timp după convertire, Pavel scrie scrisorile – pe când încă nu existau Evangheliile și nici un alt document din N.T., pe care în zilele noastre le avem – într-un mod foarte elaborat din punct de vedere teologic. De fapt, Evangheliile, care sunt scrise după scrisorile lui Pavel, nu fac nimic altceva decât să ia viziunea teologică a lui Pavel și să o ,,traducă”, pentru a înțelege viața lui Isus… Evangheliile compun o teologie narativă, iar centrul povestirii în toate Evangheliile este cel scris de Pavel: „Eu nu pretind să știu nimic în mijlocul vostru, decât numai pe Isus Cristos, și pe Acesta răstignit!”

Ce a înțeles Pavel privind Răstignitul?

Răstignitul este blestematul; este anti-Dumnezeu. Dar Pavel, privind Răstignitul, a înțeles că în El se află întreaga înțelepciune și toată puterea lui Dumnezeu-Iubire.

De ce?

Pentru că pe cruce, Isus s-a „împovărat” – a luat asupra Sa – cu toate relele noastre, s-a făcut solidar cu noi, până la moarte, și până la moartea pe cruce, pentru a ne arăta că nu ne judecă și nu ne osândește pe niciunul, și că mereu El este cu noi, cu o iubire mai tare decât moartea, și decât orice răutate de-a noastră. Astfel încât niciodată nu suntem părăsiți de El.

Iar când descoperim această iubire, ea devine pentru noi Raiul, așa cum a fost pentru tâlharul căit: „Astăzi vei fi cu Mine în rai”… Altfel spus, această iubire a Sa ne ajută să cunoaștem cine este Dumnezeu!

El nu-i acel Dumnezeu care judecă și osândește și care-i stăpânul tuturor; ci este acel Dumnezeu care nu judecă pe nimeni, ci Se lasă El judecat; El nu osândește pe nimeni, ci îi justifică/îndreptățește pe toți; își dă viața pentru toți; îi iubește pe toți, pentru că nu poate să nu-i iubească pe toți, căci El este Iubirea.

Și, astfel, ne vindecăm de imaginea noastră falsă despre Dumnezeu – despre Dumnezeul gelos – pe care Adam a avut-o încă de la început. Și, astfel, înțelegem misterul lui Dumnezeu: El este iubire infinită, fără să ne pună condiții.

Astfel, toți evangheliștii nu vor face nimic altceva decât să dezvolte această temă: mereu termină cu misterul crucii, loc în care noi înțelegem cine este Dumnezeu: numai pe cruce noi înțelegem cine este Dumnezeu!

De fapt, apostolul Pavel ne spune că atunci când el evangheliza, nu făcea nimic altceva decât „să-L picteze înaintea ochilor noștri pe Isus Cristos răstignit” (Gal. 3,1). Adică ni-L arăta în Acest ultim dintre oameni pe însuși Dumnezeu care s-a făcut ultimul dintre toți, pentru ca nici un om să nu fie exclus de la mântuire…

Această viziune nu este doar personală, căci din Scrisorile către Efeseni și Coloseni, observăm că este o viziune a mântuirii cosmice, „Pentru că toate au fost create în El, cu El și pentru El, pentru ca El să fie totul în toate lucrurile”. La urma urmei, întregul univers devine prezență a lui Dumnezeu și întreaga istorie devine istorie a mântuirii.

Crucea este locul în care Dumnezeu Se pune în joc – cu iubirea Sa – pentru fiecare om.

Toate acestea Pavel le-a înțeles în acel moment. De ce?

Pentru că Isus l-a întrebat: „De ce mă prigonești?”

Pavel îl prigonește. Iar Isus – în loc să-l dojenească – îi apare în toată lumina Sa și-l întreabă: „De ce mă prigonești? Eu fac din tine un vas ales, căci și pe tine te iubesc așa cum îi iubesc pe toți oamenii”…

Altfel spus, convertirea lui Pavel constă în schimbarea ideilor sale despre Dumnezeu! Și este convertirea pe care toți trebuie să o facem.

vv. 19b-20

¹⁹ [Saul] a rămas câteva zile la Damasc împreună cu discipolii. ²⁰ Și îndată a început să predice în sinagogi despre Isus, că el este Fiul lui Dumnezeu.

Din aceste versete rezultă că Pavel a rămas câteva zile cu ucenicii, la Damasc. Cei pe care mai înainte dorea să-i omoare – Pavel mersese la Damasc pentru a-i omorî – devin tovarășii săi. Pavel intră în comuniune cu ei, ei sunt frații săi; sunt Acel Cristos, pe care el Îl prigonea…

Și, imediat, Pavel, intră în Sinagogă, și-L propovăduiește pe Isus, spunând: „Acesta este Fiul lui Dumnezeu” (v. 20).

În Evanghelie, ucenicii niciodată n-au înțeles că Isus era Fiul lui Dumnezeu. Cei dintâi, care au înțeles acest adevăr, au fost dracii; ucenicii au înțeles numai încet-încet că El era Cristosul, dar – la jumătatea Evangheliei – au înțeles în mod greșit; apoi, doar văzându-l pe  cruce sutașul va spune: „Acesta este Fiul lui Dumnezeu”; și tâlharul îi va spune celuilalt: „Nu te temi de Dumnezeu, Cel care stă aici cu noi?”…

Altfel spus, în Evanghelie, Dumnezeu este recunoscut doar pe Cruce!

În schimb, Pavel, care-i prigonea pe creștini, l-a cunoscut pe Isus, care se identifica cu oamenii pe care el îi prigonea, deci se identifica cu Crucea. Și a văzut că tocmai ei erau ca Domnul, ca Domnul care-și dă viața pentru toți, la fel cum a făcut Ștefan… Atunci a priceput că în ei este prezent Dumnezeu!

Adevărata convertire a lui Pavel stă în faptul că a înțeles că Dumnezeu este opusul a ceea ce el credea.

Și noi suntem obișnuiți să spunem că Isus este Dumnezeu… Și astfel Îi atribuim lui Isus toate opiniile noastre bune despre Dumnezeu, inclusiv cele din Catehism: „Ființa perfectă”…

Nu! Nu-i adevărat că Isus este Dumnezeu, ci este adevărat opusul! Căci pe Dumnezeu nici un om nu L-a văzut vreodată. Dumnezeu este Acel Om-Isus, care s-a făcut ultimul dintre toți, slujitorul tuturor, care Și-a dat viața pentru toți și care nu judecă pe nimeni, nu osândește pe nimeni! Se lasă ucis, numai ca să nu osândească nici un om… Și Se prăpădește numai să nu trimită nici un om la Iad. S-a coborât la Iad ca să-i salveze/mântuiască pe toți!

Acesta este Dumnezeu! Aceasta este adevărata înțelegere a lui Dumnezeu.

Din partea lui Pavel, a spune despre Isus – pe care el Îl prigonea – că „Acesta este Fiul lui Dumnezeu”, tocmai Acela care a fost ucis pe motiv de hulă, cu puțini ani mai înainte, cu adevărat este o mare schimbare…

Pavel îi prigonea pe creștini, tocmai pentru că-L urmau pe Acest Isus, care era considerat de el un blestemat…

Altfel spus, Pavel și-a schimbat în totalitate ideea sa despre Dumnezeu.

Ce idei avem noi despre Dumnezeu? Oare nu avem ideile vechiului Pavel, care îi permiteau să-i prigonească pe toți ceilalți care nu gândeau la fel ca el… De multe ori pretindem că avem adevărul neîndoielnic, crezând că Dumnezeu este diferit de toți sărmanii pe care-i vedem/întâlnim și pe care noi îi prigonim…

Având această descoperire, Pavel s-a cutremurat atât de mult, încât – după 14 ani, la Antiohia – a îndrăznit să-l dojenească chiar și pe Petru, spunându-i: „Tu nu te comporți bine, ci ești ipocrit, căci îi smintești pe cei slabi. Într-un fel nu umbli după învățătura Evangheliei”… Așadar, Pavel a înțeles, mult mai clar decât Petru, cine este Isus. Și-i va aminti cine este Isus. Nimeni n-a înțeles atât de bine Evanghelia, ca Pavel.

De obicei, întotdeauna, noi Îi aplicăm lui Isus toate ideile noastre, iar apoi ne inventăm multe structuri pentru a-L apăra, pentru a ne apăra ideile și pe noi de realitate, de istorie, de cei din urmă, de sărmanii Cristoși, de cei pe care-i marginalizăm… Uitând că Dumnezeu este totul în toți și în toate! El așteaptă numai să fie recunoscut de noi… Și numai atunci noi ne convertim, numai atunci înțelegem cine este Dumnezeu!

Pentru că istoria mântuirii lumii continuă mereu în cei pe care noi îi prigonim: „De ce Mă prigonești?”…

Apoi, Pavel, prigonit fiind, în Col. 1,24, va spune: „Acum mă bucur de suferinţele mele pentru voi şi împlinesc, în trupul meu, lipsurile necazurilor lui Cristos, pentru trupul Lui, adică Biserica”… Adică și el este asociat Pătimirii lui Isus.

E important să înțelegem cine este Dumnezeu: această iubire infinită care-i cuprinde/îmbrățișează pe toți, care-Și dă viața pentru toți, care se face ultimul dintre toți, hulit de toți… Se face „anti-Dumnezeu”, disprețuit, necurat… În schimb, El este Domnul care vrea să se identifice cu ultimul dintre toți, pentru ca nici un om să nu fie exclus de la mântuire!

Creștinismul nu-i o religie care creează „staule”, separări, dezbinări, ci se prezintă tuturor ca urmărind libertatea tuturor: libertatea tipică fiilor lui Dumnezeu care au înțeles iubirea Tatălui, și care-i iubesc pe frații lor cu aceeași iubire.

vv. 21-22

²¹ Toți cei care îl auzeau se mirau și spuneau: „Oare nu este acesta cel care voia să-i distrugă la Ierusalim pe cei care invocă numele acesta? Și n-a venit el aici ca să-i ducă pe aceștia legați la arhierei?” ²² Dar Saul se întărea din ce în ce mai mult și-i punea în încurcătură pe iudeii din Damasc, dovedind că acest [Isus] este Cristos.

Toți se miră și spun: „Nu este, oare, acesta, cel care prigonea în Ierusalim pe cei ce cheamă acest nume şi a venit aici pentru ca să-i ducă pe ei legaţi la arhierei?”… Avem această mirare, datorită schimbării lui Pavel… Ei recunosc faptul că Pavel era unul care pustia Biserica… Și Pavel va recunoaște acest adevăr, zicând: „Cristos a murit pentru păcătoși, dintre care eu sunt cel dintâi”…

Mereu avem această uimire în Biserică: „Cum de un om trece – după modelul lui Pavel – de la prigonitor la propovăduitor și la prigonit”? Și apostolii aveau impresia că Pavel n-ar fi un ucenic adevărat… Așadar, aici avem o mare schimbare în Biserică!

Însă, dacă ucenicii se îndoiesc, Pavel arată că are o credință clară, pe care o expune în Scrisorile sale…

„Saul se întărea mai mult şi tulbura [dezorienta, deruta] iudeii”…

„A amesteca/a tulbura” înseamnă a vărsa în interior lucruri: a amesteca lichidele…

Cine pretinde că are ideile prea clare, îi sunt tulburate/amestecate de învățătura lui Pavel…

Niciodată nu se apune că Pavel îi tulbură pe păgâni, în schimb, el îi tulbură pe cei care au ideile prea clare, în special despre Dumnezeu.

Ideile noastre clare despre Dumnezeu sunt moartea lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu nu este o idee; Dumnezeu este prezent „totul în toți”, și-i prezent ca iubire în toți, sub infinite forme…

Așadar, avem tulburarea, confundarea ideilor…

Apoi Pavel demonstrează că „Acesta este Cristosul!”

Mai înainte a spus că Isus este Fiul lui Dumnezeu, deci noua imagine a lui Dumnezeu… Cristosul ar fi modelul omului, adică regele, Cristosul, cel care salvează/mântuiește omenirea.

Isus ne salvează/mântuiește tocmai pentru că este omul care într-adevăr – fiind Fiul lui Dumnezeu – Îl reprezintă pe Dumnezeu pe pământ, și este Dumnezeu pe pământ; Și este Mesia, tocmai pentru că este răstignit.

Din ce ne-a mântuit pe cruce? Din păcatul lumii?

Ce este păcatul lumi?

Puterea! Puterea care vrea să posede toate lucrurile, toate persoanele și chiar pe Dumnezeu. Puterea care-i distruge pe toți… Însă Dumnezeu este iubirea care se dă tuturor, și nu care-i posedă pe toți.

Această nouă înțelegere a lui Dumnezeu pe cruce, ne oferă noua înțelegere a mântuirii omului: omul realizat este cel ce dă totul, până la a se da pe sine. Este omul care devine ca Dumnezeu.

Pavel suspectează ideile celor care au idei prea clare… Pentru că arhiereii le știau deja pe toate, la fel ca noi… Să căutăm să avem ideile puțin mai confuze înaintea realității, iar apoi vom vedea că realitatea mereu este diferită de felul în care ne-o imaginam.

vv. 23-25

²³ După ce au trecut mai multe zile, iudeii s-au sfătuit ca să-l ucidă. ²⁴ Dar planul lor a fost adus la cunoștința lui Saul. Porțile [cetății] erau păzite zi și noapte, ca să-l ucidă. ²⁵ Însă discipolii, luându-l într-o noapte, l-au coborât de pe zid, lăsându-l jos într-un coș.

Pentru Pavel nu trece mult timp, căci stă scris: „Şi după ce au trecut destule zile”, câteva zile… Și pentru Isus, încă de la început, îndată ce și-a făcut prima apariție în public și a făcut prima minune în public (cf. Mc. 2), vindecând slăbănogul înaintea cărturarilor și a fariseilor, imediat au spus: „Acesta blestemă, pentru că iartă”. Și imediat decid să-L omoare. Așadar, și pe Isus, încă de la început, au decis să-L elimine. Și, totuși, Isus a avut timp să facă tot ceea ce trebuia să facă. Isus mereu a trăit cu crucea la orizont, dar acest fapt nu l-a împiedicat să facă ceea ce trebuia să facă.

Și Pavel a avut condamnarea încă din primele zile ale ministerului său, dar a trăit încă 30 de ani făptuind cele cuvenite… Și a străbătut întreaga lume, dar mereu sub semnul prigoanei.

Acest fapt înseamnă un lucru: dificultatea și Crucea nu sunt o piedică în calea binelui, dar dacă tu te angajezi să faci binele, răul ți se împotrivește, te împiedică! Iar când ți se împotrivește, înseamnă că-l învingi. Iar celălalt răspunde, eliminându-te. Dar nu reușește să te elimine… Căci eliminându-L pe Isus, după trei zile a înviat și i-a provocat răului un necaz mult mai mare: „Priviți câți creștini suntem!”

Răul nu învinge binele! Mereu putem face binele, în orice situație.

În timpul său, închideau orașul, făcându-l să devină un mormânt…

Această păzire a porților orașului atât pe timpul zilei, cât și pe timpul nopții, face aluzie la păzirea mormântului de către soldați…

Cuvântul „coș” apare în Matei și-n Marcu în cazul celei de a doua înmulțiri a pâinilor: iar în acele 7 coșuri se află pâinea pentru păgâni, pentru întreaga lume. În prima sa prigoană, aproape că Pavel devine el însuși pâine a vieții pentru toți păgânii, pentru toți oamenii.

vv. 26-28

²⁶ Când a ajuns la Ierusalim, a încercat să se alăture discipolilor, dar toți se temeau de el, necrezând că este și el discipol. ²⁷ Atunci Barnaba l-a luat și l-a dus la apostoli și le-a povestit cum l-a văzut pe drum pe Domnul, care i-a vorbit și cum a predicat cu curaj la Damasc în numele lui Isus. ²⁸ Iar el umbla în Ierusalim împreună cu ei, predicând cu curaj în numele Domnului.

Din aceste versete vedem că Pavel merge la Ierusalim,. Din Scrisoarea către galateni, știm că merge la Ierusalim după trei ani. „Și încerca să se alipească de ucenici; şi toţi se temeau de el, necrezând că este ucenic”. În ciuda faptului că au trecut trei ani…

Rezistențele, împotrivirile avute și de Anania în a-l accepta pe Pavel, deși le-a depășit imediat, aceleași împotriviri le are și Biserica din Ierusalim.

Și noi avem dificultăți să-i acceptăm ca fiind frații noștri pe așa zișii dușmani. Le punem o etichetă și spunem: „În aceia este mai bine să nu ne încredem”, și-i ținem la distanță…

Din păcate, nu ținem cont de un lucru: „cartea câștigătoare” a creștinismului nu-i excluderea celor răi sau vorbirea de rău a prigonitorilor, ci este iubirea dușmanilor! Dacă ne iubim dușmanii, noi devenim fiii Celui Preaînalt, pentru că Dumnezeu nu are dușmani, ci are doar fii pe care-i iubește; și devenim ca Cristos. Așadar, toate excluderile noastre sunt anti-creștine, și împotriva Tatălui.

Iar Pavel trebuie să depășească toate acestea, după cum și Isus a trebuit să depășească excluderea Sa: și Isus a fost refuzat, exclus.

Dar avem o excepție, Barnaba! Un personaj deja amintit în F.Ap. 4,36, numit Iosif, dar căruia apostolii i-au dat numele Barnaba, însemnând „fiul profeților”; iar Luca îl numește „fiul consolării/mângâierii”, deoarece unul dintre rolurile profeției este de a „mângâia”. Așadar, Barnaba ar fi „cel care mângâie”… „Iosif” înseamnă: „Dumnezeu să poată adăuga”; este numele lui Iosif care apoi și-a salvat frații. „Ca să se adauge un altul, ca să vină alții după el, să fie mulți ca el!”

„Fiul mângâierii” este cea mai importantă însușire, căci înseamnă „Cel care stă cu”, „a consola”, adică a sta cu unul care este singur, astfel el nu mai este singur…

Consolarea este rolul Paracletului… De fapt, textul folosește acest cuvânt, desemnând avocatul apărător, care nu ne lasă singuri; stă cu noi, este mângâietorul.

Și este cea mai frumoasă figură din N.T., căci el mereu „stă cu”, cu cine este exclus; este „vioara a doua”; nu se opune nimănui; face ceea ce face celălalt; apoi va fi trimis să elibereze Antiohia, dar și aici el spune: „Ce bine vă comportați”… Barnaba este persoana care stă aproape, care te mângâie, care-ți este prieten… Nu-i persoana care mereu te critică și te exclude…

„Consolator” este atributul lui Dumnezeu, căci se numește „Emanuel”, cel care este „cu” alții… Răul radical al omului constă în a fi singur: „Nu-i bine ca omul să fie singur!”, pentru că suntem relație, pentru că Dumnezeu este iubire…

Această figură e frumoasă, este figura ucenicului „minor” dar care, de fapt, reprezintă prototipul oricărui ucenic: adică, acela care știe să stea împreună cu celălalt, cu aproapele.

Barnaba are rolul celui care rupe granițele, și e rolul mediatorului, și al pontifului: cel care rupe staulele și pune oamenii în dialog, în comunicare…

Pavel se va comporta cu păgânii exact așa cum Barnaba – care a crezut în el și i-a arătat toată încrederea sa, mângâindu-l, nelăsându-l singur – s-a comportat cu el…

Și Barnaba este un elenist, un cipriot, deși e iudeu: la fel ca Pavel, și el s-a născut la Tars.

Evanghelizarea păgânilor au făcut-o eleniștii, nu apostolii, care dacă ar fi fost după ei, ar fi rămas liniștiți la Ierusalim. În timp ce aceia care s-au născut în diaspora, și care s-au convertit la creștinism, deși erau iudei, ori devin cei mai fanatici – așa cum era Pavel mai înainte de convertire (fiind în afara țării, devine un iudeu și mai fanatic) – sau văzând că există multe alte culturi și că lumea este făcută din persoane diferite, este cel care se deschide tuturor…

În Pavel au existat aceste două extreme… Dar evanghelizarea ne-au lăsat-o aceste figuri de iudei eleniști: cei care trăind într-o altă cultură, într-o altă situație, au înțeles că se poate gândi creștinismul într-un alt mod, că se poate trăi în mod diferit, și să poate fi propus/vestit tuturor oamenilor.

Pavel nu era prea bine văzut de apostoli, fie pentru că avea idei prea deschise, fie pentru că ei ziceau, „el s-a convertit după noi, și pretinde să ne dea lecții?”…

Să nu uităm că Pavel, după 14 ani, îl va dojeni pe Petru la Antiohia, în public, spunându-i: „Nu umbli drept, după Evanghelie!”

Aceste figuri, care au o experiență atât de puternică a lui Cristos și de deschidere față de toți, sunt importante! Dacă n-ar exista aceste persoane, Biserica ar deveni o sectă… Mereu există pericolul să avem închiderile, blocajele noastre. În timp ce Isus a venit „să scoată oile din staul”. Căci staulul e locul în care oile sunt tunse, mulse, și stau acolo ca să fie prinse ca să fie vândute sau măcelărite… În timp ce, la pășune ele trăiesc în libertatea fiilor lui Dumnezeu…

Isus a venit să ne scoată pe toți din toate staulele, ca să facă o singură turmă (căci turma e liberă, pe pășune) – „nu un singur staul” și un singur păstor… Păstorul are o poziție în turmă: se identifică cu turma sa… Pentru că Păstorul este mielul lui Dumnezeu, care ia asupra Sa păcatul lumii.

vv. 29-31

²⁹ Vorbea și discuta aprins și cu eleniștii, dar aceștia căutau să-l ucidă. ³⁰ Când au aflat frații, l-au dus la Cezareea și l-au trimis la Tars. ³¹ Așadar, Biserica se bucura de pace în toată Iudeea, Galileea și Samaria; se consolida și umbla în frica de Domnul și creștea în număr prin mângâierea Duhului Sfânt.

Pavel „vorbea şi se sfădea cu eleniştii”, adică cu aceia care aveau aceeași cultură a lui Pavel, sunt iudei de cultură greacă, care pot fi și cei mai fanatici și cei care se împotrivesc cel mai mult, de fapt „iar ei căutau să-l ucidă”. Așadar, în acest caz, ei sunt așa cum era Pavel mai înainte de convertire, fac manevrele lor ca să-l ucidă pe Pavel…

De trei ori se repetă în versetele noastre „căutau să-l ucidă”… Acest cuvânt în limba greacă înseamnă „a lua/a da la o parte” dar și „a înălța/a ridica”. Acest cuvânt este folosit și-n cazul morții lui Isus, pentru a spune că a fost luat – dat la o parte – sau „ridicat” pe cruce, adică înălțat la Dumnezeu.

„Dar fraţii, aflând aceasta, l-au dus pe Saul la Cezareea şi de acolo l-au trimis la Tars” (v. 30), adică acasă. Sunt bucuroși să scape de el…

Apoi se vorbește despre „Biserica, din toată Iudeea şi Galileea şi Samaria”… Așadar, deja Biserica se răspândise… Și „avea pace”. Pare o ironie: odată ce a plecat Pavel, trăiau în pace… Dar nu-i doar acest motiv, căci pacea este binecuvântarea supremă a lui Dumnezeu.

Așadar, Biserica „avea pace, zidindu-se şi umblând în frica de Domnul”…

Se spune că Biserica se zidește și umblă…

Ați văzut vreodată o clădire umblând? Mai cu seamă clădirile par să cadă…

Biserica într-adevăr cade, nu umblă… Ea se zidește umblând…

Mergând unde?

Umblând în frica de Domnul.

„Frica de Domnul” nu-i teama, ci este faptul de a ține cont că Domnul este Domnul și este Cel care m-a iubit și S-a dat pe Sine pentru mine.

Și Biserica „sporea prin mângâierea Spiritului Sfânt”.

Acest mod de a umbla/a merge înainte era cel al poporului Israel…

„A umbla în frica de Domnul” este o referință la Israel care, în timpul călătoriei prin pustiu, în momentele fericite, când are experiența că Domnul îi este aproape, și este cu poporul, atunci avem acest răspuns din partea poporului care „umblă în frica de Domnul”, adică în prezența Domnului…

În V.T., „frica de Domnul” îl determină pe om să respecte Cuvântul, Legea… Iar în textul nostru „Cuvântul” este „mângâierea Spiritului Sfânt”. Așadar, noul Cuvânt este Iubirea, este darul Spiritului Sfânt, este legea libertății, a libertății fiilor iubiți de Tatăl, care se iubesc ca frații. Și aceasta este mângâierea, când niciunul nu mai este singur.

Și astfel Biserica sporește: ceea ce o face să sporească este această mângâiere! Biserica nu sporește prin predici, prin tânguiri, prin jocuri de putere, ci prin această pace, zidire, umblare și mângâiere care arată altora cât este de frumos să se trăiască astfel… Acesta este motivul sporirii Bisericii: mângâierea și bucuria. Pentru că omul este atras acolo unde este bucurie. Dacă nu este bucurie, spune „Nu mă interesează”…

Această Biserică sporește în mângâiere, adică în bucuria Spiritului, în fraternitate, în iubire…

Texte utile:

• Scrisoarea către Galateni;
• Is. 52,13 -53,12.