Enea, te vindecă Isus Cristos. Ridică-te şi strânge-ţi patul. Tabita, scoală-te!

Atenția se reîntoarce la Petru: iese din Ierusalim și vizitează comunitățile. Va ajunge până la Corneliu, primul păgân admis în comunitatea creștină.

Iconografia ni-i prezintă pe Petru și Pavel împreună. Intersectarea celor doi reprezintă unitatea și complementaritatea între ei. De fapt, au daruri diferite.

Petru este păstorul: experiența sa de „lepădător” nelepădat de Isus, este o mărturie a adevăratei credințe. Ne mărturisește „motivul” credinței: fidelitatea Domnului față de el, necredinciosul!

Pavel, datorită formării sale excepționale și datorită luminii care l-a învăluit pe drumul Damascului, are o înțelegere profundă a credinței. Este doctorul care-i explică misterul, este martorul peren al semnificației credinței: în Biserică nici un om nu deține toate carismele! El ne învață că sărăciile noastre primitoare și darurile noastre dăruite, ne pun în comuniune cu frații și ne fac Trup al lui Cristos, similari cu Dumnezeu care este comuniune de iubire (1Cor. 12-13).

Povestirile minunilor din Fapte (cf. F.Ap. 3,1-8; 9,32-35. 36-41; 14,8-18) sunt similare cu povestirile minunilor înfăptuite de Isus în Evanghelii: întâlnirea bolnavului cu ucenicul sau cu Isus, minunea vindecării, semn al prezenței lui Dumnezeu care mântuiește, și credința în El, care este scopul minunii.

În F.Ap., se subliniază rugăciunea la Isus, pentru a indica faptul că El este  – și nu ucenicul – Cel care săvârșește minunea.

În realitate, toate minunile sunt semnul Răstignitului preamărit și doresc să conducă la credința în El, ca fiind Domnul. Minunile înfăptuite de Isus sunt o anticipare a puterii crucii. Acesta este motivul secretului mesianic, valență implicită în fiecare minune. Evanghelistul Matei îl explică imediat după Predica de pe munte: minunile sunt semne ale creației noi, lucrare a Cuvântului, care se împlinește pe Cruce: „Şi făcându-se seară, au adus la El mulţi demonizaţi şi a scos duhurile cu Cuvântul şi pe toţi cei bolnavi i-a vindecat, ca să se împlinească ceea ce s-a spus prin Isaia-proorocul, care zice: „Acesta neputinţele noastre a luat şi bolile noastre le-a purtat”” (Mt. 8, 16-17).

În F.Ap. 1,3 ș.u., avem prima minune săvârșită de Petru, o minune (programatică) la fel ca aceea din Lc. 5,17 ș.u.,: omul este eliberat de paralizia sa, simbol al răului care-l exclude din călătoria sa spre Dumnezeu.

În F.Ap. 5,13 ș.u., se spune că Petru face lucruri mai mari ca Isus, cu ajutorul lui Isus întors la Tatăl (Io. 14, 12). De fapt, nu Petru săvârșește minunile, ci umbra sa.

Aceste două minuni săvârșite de Petru au loc în timpul în care el vizitează comunitățile creștine.

Împărțirea textului:

1. 32: Petru-călător;
2. 32-35: minunea și convertirea la Domnul;
3. 36-37: era o ucenică;
4. 38-39: vino la noi;
5. 40-41: învierea Tabitei;
6. 42-43: mulți i-au crezut lui Petru…

Se citește Rom. 6, 4-11

Versetele vorbesc despre botezul nostru… Botezul este moartea față de o viață veche și nașterea la o viață nouă.

În precedenta cateheză am notat că Pavel, după convertirea sa și după cele câteva zile petrecute la Ierusalim, pleacă de acolo… Au început persecuțiile, dar după ce a plecat Pavel, ei trăiesc în pace…

În versetele noastre, povestirea se întoarce din nou la Petru, care a fost protagonistul primei părți a F.Ap.. Ne aflăm în punctul cheie al F.Ap. Petru iese din Ierusalim spre mare, ca să viziteze comunitățile… Va fi semnul premergător al convertirii lui Corneliu, episod al cărui protagonist va fi Petru, în ciuda împotrivirilor sale. După acest episod se va trece la Pavel, care este protagonistul celei de a doua părți a F.Ap..

În iconografie, figurile lui Petru și Pavel aproape mereu apar împreună. Niciunul nu poate sta singur: pentru că Petru este păstor, iar Pavel este doctor…

Petru ne învață ce este credința: el care s-a lepădat de Domnul, știe că Domnul nu se leapădă de el. Deci, ne trimite mesajul de a sta liniștiți, căci Domnul este mereu credincios. Aceasta este credința. Iar Petru ne garantează acest fapt. Așadar, în baza experienței sale, Petru este garantul credinței. Petru ne prezintă „quod”, adică faptul că există credința, că Domnul este credincios!

Pavel, care a avut o altă pregătire, și care este doctor, este cel care ne explică „ce este credința”… El ne prezintă „quid”. El urmează mai mult linia profetică…

Petru ne vestește că există credința, iar Pavel ne explică ce este credința… Și este important să există ambii. Căci dacă lipsește cel care ne explică ce este credința, un om poate să creadă că ar fi credință lucruri care nu au legătură cu credința… De fapt, Pavel îl va dojeni pe Petru în public, pentru că nu umblă drept, așa cum ar trebui să umble… Așadar, aceste două figuri sunt inseparabile, unite.

Unirea celor doi este semnul acelei uniri care există în Dumnezeu, care este Iubire, și care este sigiliul lui Dumnezeu în creația Sa. Așadar, nu pentru că Petru este grozav, atunci el este totul… Nu! Petru este păstorul! Și nici Pavel nu este totul pentru că el le-ar ști pe toate… Nu! Pavel este doctorul…

Împreună – uniți – în limitele lor, mai întâi de toate… Căci Pavel era prigonitor, iar Petru niciodată nu înțelegea până în profunzime despre Domnul… Puși împreună – în limitele lor – se naște comuniunea, ajutorul reciproc și darurile reciproce… Astfel încât să înțelegem că nici un om nu deține toate darurile, toate carismele și nu trebuie să le stingă (sufoce, elimine) pe cele ale altora, căci suntem un singur trup, având daruri diferite, iar iubirea este darul care ne unește pe toți, și este darul suprem.

Versetele vorbesc despre cele două minuni săvârșite de Petru și ne oferă o idee despre viața comună care exista în afara Ierusalimului. Din aceste versete înțelegem felul în care trăiau în comunitățile din afara Ierusalimului.

Se citește F.Ap. 9, 32-43

 ³² Trecând pe la toate [comunitățile], Petru a coborât și la sfinții care locuiesc în Lida. ³³ Acolo a găsit un om cu numele de Eneas, care zăcea la pat de opt ani, fiind paralizat. ³⁴ Petru i-a zis: „Eneas, Isus Cristos te vindecă. Ridică-te și strânge-ți singur patul”. Și îndată s-a ridicat. ³⁵ Și toți cei care locuiau în Lida și Saron l-au văzut și s-au întors la Domnul. ³⁶ Era la Iope o credincioasă cu numele de Tabita care, tradus, înseamnă „Gazelă”. Aceasta era bogată în fapte bune și făcea multe milostenii. ³⁷ Tocmai în acele zile, ea s-a îmbolnăvit și a murit. După ce au spălat-o, au pus-o în camera de sus. ³⁸ Întrucât Lida era aproape de Iope, discipolii au auzit că Petru se găsea acolo și au trimis doi bărbați la el ca să-l roage: „Vino fără întârziere până la noi!” ³⁹ Petru, ridicându-se, a plecat cu ei. Când a ajuns, l-au dus în camera de sus și toate văduvele s-au adunat în jurul lui, plângând și arătându-i cămășile și hainele pe care le făcea Tabita pe când era cu ele. ⁴⁰ Petru, după ce i-a trimis pe toți afară, a îngenuncheat, s-a rugat și, întorcându-se spre trup, a spus: „Tabita, ridică-te!” Ea a deschis ochii și, văzându-l pe Petru, s-a așezat, ⁴¹ iar el, dându-i mâna, a ridicat-o. Chemându-i pe sfinți și pe văduve, le-a prezentat-o vie. ⁴² Faptul a devenit cunoscut în toată [localitatea] Iope și mulți au crezut în Domnul. ⁴³ [Petru] a rămas mai multe zile în Iope, la un oarecare Simon tăbăcarul.

Textul ne oferă multe informații și ne ajută să înțelegem viața de zi cu zi a primei comunități.

Mai întâi de toate, notăm că se vorbește despre două minuni. Iar minunile în F.Ap. sunt foarte puține, chiar dacă se subliniază că apostolii făceau multe minuni. În Fapte ni se descrie prima minune – cea cu paraliticul din naștere care era exclus din Templu, care depindea de alții și nu putea umbla…

Prima minune săvârșită de apostoli este egală cu prima minune publică săvârșită de Isus: a eliberat omul de paraliziile sale, de blocajele sale – în special de blocajele interioare – ca să poată să umble și să meargă acasă, și nu să fie mereu exclus și dependent de alții.

Avem două minuni puse împreună. E ciudat să le aflăm puse împreună, dar apoi vom înțelege motivul… Apoi și Pavel va învia ca un altul…

Minunile au aceeași structură precum a celor din Evanghelie: avem întâlnirea cu bolnavul; din această întâlnire avem minunea, căci bolnavul se vindecă. Dar vindecarea nu este importantă doar ca atare, ci este importantă semnificația vindecării (ceea ce vindecarea semnifică). Pentru că toate minunile sunt semne ale cu totul altceva… Pentru că cine este șchiop, din nou va ajunge să nu poată umbla; orbul, din nou își va pierde vederea, după 150 de ani. Așadar, minunea nu rezolvă problema, ci o rezolvă semnificația minunii.

A umbla înseamnă a călători pe calea iubirii! Și acesta este un drum veșnic.

A vedea înseamnă a vedea cu adevărat realitatea, iar aceasta este o vedere care niciodată nu se sfârșește…

Important este semnul, iar semnul întotdeauna este credința.

La originea minunii nu se află puterea lui Isus, căci minunea niciodată nu este un act al puterii, ci, din contră, după minune, avem „secretul mesianic”, porunca de a nu spune nimănui ce s-a întâmplat… Și ni se oferă explicarea minunilor…

De ce să nu spună nimănui?

Pentru că secretul minunilor este Crucea, ne spune evanghelistul Matei în 8,17, după prima zi a minunilor lui Isus, explicând semnificația minunilor: „Acesta (Isus) neputinţele noastre a luat şi bolile noastre le-a purtat”. Așadar, pe Cruce ne vindecă, luând asupra Sa răul/păcatul lumii. El este Mielul lui Dumnezeu, care ia asupra sa răul lumii.

Așadar, fiecare minune este semn al acelei iubiri a lui Dumnezeu care-Și  dă viața pentru noi, păcătoșii. Iar credința este această vindecare interioară, prin care încep să cred în Iubirea cu care sunt iubit. Și deci, mă pot iubi. Am identitatea mea. Și pot să-i iubesc pe alții.

Oamenii care caută minunile pentru ele însele – ca minuni – să știe că Isus nu vrea să facă minunile ca minuni… Nu face scene de bâlci, ci vrea să vindece omul în interior/în suflet… E limpede că vindecă omul și-n exterior, dar vindecările exterioare au o altă semnificație, mult mai importantă și definitivă…

Despre Petru, după prima minune (cf. F.Ap. 5), stă scris că făcea mai multe decât Isus: când trecea Petru, îi aduceau pe toți în uliță, pentru că „cu umbra sa îi vindeca pe toți”… A făcut lucruri mai mari decât Domnul!… E interesant că vindeca cu umbra…

Dacă vom vizita Cappella Brancaccio, vom descoperi picturile lui Masaccio și vom vedea că Petru trece pe drum: pe unde el a trecut, oamenii sunt în picioare; pe unde trece, oamenii se ridică; în timp ce de cealaltă parte, oamenii încă sunt întinși pe jos/imobili… Iar mâna lui dreaptă este îndreptată spre bolnavi, dar este o mână moartă, uscată, aproape deformată, paralizată, care rămâne acolo. Altfel spus, nu mâna sa face minunea, mâna indicând puterea. Deci nu puterea lui Petru face minunea!

Poartă o manta aurită – simbol al puterii divine – și-n manta are înfășurată mâna stângă. Și aceasta face umbra care apoi vindecă… Mâna stângă este cea mai puțin puternică și mai neîndemânatică… Este mâna care nu știe să facă nimic… Tocmai a ști să faci nimic; mai mult, însuși păcatul lui Petru, fragilitatea sa, înfășurată de mantaua lui Dumnezeu… E suficientă umbra acestei mantale – căci El este lumina – pentru a-i vindeca pe toți…

De fapt, Petru va fi Petru grație căderii sale! Tocmai grație căderii sale îi va întări în credință pe frații săi.

În textul nostru avem două minuni ciudate…

În prima minune, Petru spune: „Enea… Ridică-te şi strânge-ţi patul”. Această minune face aluzie la prima minune săvârșită de Isus în Evanghelie: vindecarea soacrei lui Petru… Minune care este sensul/semnificația tuturor minunilor…

În a doua minune, Tabita, care înseamnă Căprioară, o femeie plină de fapte bune şi de milostenii… Textul ne descrie tot ceea ce făcea: o femeie atât de bună, dar care moare… Iar Petru spune: „Tabita, scoală-te!”

Din ce cauză autorul a alăturat două minuni?

Ne aflăm în comunitățile „sfinților”.

Vom vedea motivul pentru care creștinii sunt numiți „sfinți”.

Iar printre sfinți sunt persoane ca Enea care, de opt ani, stau la pat și nu coboară din patul lor. Sunt bunii creștini care „dorm” în creștinismul lor: au apartenența la o comunitate, frecventează sacramentele, dar nu coboară din patul lor, adică trăiesc la fel ca mai înainte…

Vom vedea ce înseamnă că este paralizat de opt ani…

Petru îi spune: „Ridică-te”… Autorul ne prezintă în Enea modelul negativ al creștinului care, deși este creștin, pretinde să fie slujit, și nu slujește pe nimeni…

Așadar, Petru vindecă acest paralitic – care într-adevăr este paralitic – dar pentru a semnifica cu totul alt lucru: faptul că un om poate fi credincios, dar și să fie de opt ani un creștin care beneficiază de serviciile Bisericii, dar el nu face nimic… Și trebuie să învie și să devină la fel cum era Tabita, care a murit. Și care, apoi va învia în Enea. Tabita este într-adevăr cea înviată în Enea care apoi într-adevăr se va comporta la fel ca Cristos, care a trăit făcând binele. Enea este chemat să trăiască viața nouă, de înviat…

Aceste două minuni puse împreună ne arată felul în care în comunitate există, pe de o parate, un model negativ de creștin și, pe de altă parte, este un model pozitiv – cel al acestei femei – care mereu trebuie să învie… Și vai dacă lipsește acest model al femeii! Ea este Cristos-prezent, care-Și continuă lucrarea în istorie.

vv. 32-35

 ³² Trecând pe la toate [comunitățile], Petru a coborât și la sfinții care locuiesc în Lida. ³³ Acolo a găsit un om cu numele de Eneas, care zăcea la pat de opt ani, fiind paralizat. ³⁴ Petru i-a zis: „Eneas, Isus Cristos te vindecă. Ridică-te și strânge-ți singur patul”. Și îndată s-a ridicat. ³⁵ Și toți cei care locuiau în Lida și Saron l-au văzut și s-au întors la Domnul.

Textul ni-l prezintă pe Petru care „trece peste tot” (scrie în limba greacă), însă se poate traduce și „trece prin toate comunitățile”…

Pentru prima dată Petru iese din Ierusalim și începe să viziteze comunitățile care s-au extins deja până la mare… Acest fapt înseamnă că, chiar și fără el, s-au format toate comunitățile… Iar el, care este semnul „unității/unirii”, merge să le viziteze. Deci, păstorul este itinerant (drumeț, mobil, călător), adică urmează turma… Mai înainte, stătea la Ierusalim, pentru că acolo comunitatea se afla în totalitate; dar acum începe să urmeze turma, și trece pe la toate comunitățile…

E semnul comuniunii: pentru că toți suntem frați, suntem o singură turmă, un singur Păstor – care este Cristos – și există cei care,  într-un fel, Îl reprezintă în această unitate, vizitându-i pe toți, pentru a-i întări și a-i încuraja în credință…

În textul nostru vedem cele două întăriri în credință, care ar trebui să aibă loc.

Mai întâi de toate, scrie că Petru „a coborât şi la sfinţi”… În acest loc și în alte trei din F.Ap., ucenicii sunt numiți „sfinți”…

Și este foarte important acest cuvânt. Sfânt este numai Dumnezeu. Iar fundamentul întregii Legi este: „Fiți sfinți, așa cum Eu sunt sfânt!” Adică „Fiți sfinți ca Mine”.

Prima ispită a fost „să devină ca Dumnezeu”.

Dar este clar: noi trebuie să devenim ca Dumnezeu!

„Sfânt” este un adjectiv care nu are analogie. Pentru că „sfânt” înseamnă că „este diferit”. Tu crezi un lucru… dar este diferit… Iar Dumnezeu mereu este diferit, este mereu Altul…

Ce este alteritatea lui Dumnezeu, faptul că El mereu este altul, diferit de cum Îl cred?

Alteritatea lui Dumnezeu înseamnă că El este numai și numai Iubire! Aceasta este sfințenia Sa! Luca o numește „milă”, care s-ar traduce cu „uter-itate”… Aceasta este sfințenia și perfecțiunea lui Dumnezeu.

Iar noi suntem chemați să fim egali cu Dumnezeu: deveniți ca Tatăl vostru care este în ceruri…

Să avem această mare conștiință: că ceea ce Dumnezeu este în Sine însuși, noi suntem prin har, prin iubire… Iar Iubirea comunică/dă ceea ce este și ceea ce are… Și suntem chemați să fim parte din Dumnezeu: părtași la viața lui Dumnezeu, căci avem Spiritul Său, viața Sa. În Fiul suntem părtași vieții Tatălui și a Fiului.

Pavel vorbește despre această sfințenie… În Ef. 1,4-5, spune: „Precum întru El ne-a şi ales, înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinţi şi fără de prihană înaintea Lui, mai înainte rânduindu-ne, în a Sa iubire, spre înfierea întru El, prin Isus Cristos, după buna socotinţă a voii Sale”… Altfel spus, din veci ne-a cugetat pe fiecare dintre noi, ca să fim sfinți – adică egali cu El – în iubire.

Nu doar ne-a cugetat, ci ne-a chemat și ne-a luminat ochii (Ef. 1,18): „Şi să vă lumineze ochii inimii, ca să pricepeţi care este nădejdea la care v-a chemat, care este bogăţia slavei moştenirii Lui, în cei sfinţi”… Iar în Ef. 2, 19-20: „Deci, dar, nu mai sunteţi străini şi locuitori vremelnici, ci sunteţi împreună cetăţeni cu sfinţii şi casnici ai lui Dumnezeu, zidiţi fiind pe temelia apostolilor şi a proorocilor, piatra cea din capul unghiului fiind însuşi Isus Cristos”.

E bine să conștientizăm această bogăție care ne-a fost dăruită. Toți suntem chemați la sfințenie.

Aproape că-mi pare rău că-i proclamă pe unii „sfinți”, ca și cum ar fi fost oameni excepționali… Poate că au făcut puțin mai mult decât alții, au făcut unele minuni… Însă sfințenia este cu totul altceva…

„Antisfințenia” este cea a lui Enea, care niciodată nu și-a aranjat patul, de opt ani…

Iar adevărata sfințenie este cea a Tabitei care face haine, chiar și pentru săraci. Altfel spus, sfințenia este acea viață de zi cu zi, trăită în iubire, și nu-i acea viață excepțională, pe care noi o ilustrăm…

Primul aspect este faptul că creștinii sunt considerați „sfinți”. Petru îi consideră pe creștini „sfinți”, chiar și pe Enea.

Ar trebui să începem să-i considerăm pe toți ceilalți creștini ca fiind fii ai lui Dumnezeu, ca aparținând Tatălui, ca fiind iubiți infinit de mult de Tatăl, de El rânduiți să-L cunoască, de El chemați, și care trebuie să fie luminați – eventual și de cuvântul nostru bun și de exemplul nostru bun – cu privire la marele mister al acestei sfințenii – care este reciproca primire… Aceasta ar trebui să fie atitudinea noastră, pe care ar trebui să o avem față de toți! Și față de cei care nu merg la Biserică.

Cei care merg la Biserică ar trebui să știe ce atitudine să aibă… Iar cei care nu merg, tot la fel sunt chemați de mărturia noastră…

Respectul față de această sfințenie, care este prezentă în fiecare om, care este fiul lui Dumnezeu, fie că el știe ori nu știe, trebuie să iasă la iveală…

Să fim sfinți, nu pentru că noi suntem buni. Nu! Căci noi suntem așa cum suntem! Ci să fim sfinți pentru că Dumnezeu ne iubește, ne-a făcut fiii Săi, dincolo de meritele noastre…

Și această sfințenie trebuie să iasă la iveală, adică iubirea Sa care este în noi.

Al doilea aspect: între acești sfinți se află și Enea, care era de opt ani paralizat… Deci nu era bolnav din naștere, la fel ca omul din prima minune, slăbănogul de la intrarea în Templu din F.Ap.3, reprezentându-l pe fiecare om care, încă de la naștere, nu mai stă drept înaintea lui Dumnezeu, ci se târăște, adică-l interesează lucrurile sale pământești… Și nu umblă pe cale lui Dumnezeu, ci stă lipit cu inima de lucrurile pământului. Și niciodată nu-și ridică ochii. Și nu este interlocutorul aproapelui și cu atât mai puțin al lui Dumnezeu.

În acest text ni se prezintă un om care deja este sfânt, dar de opt ani i se întâmplă să fie paralitic… I s-a întâmplat ceva. Nu știm ce. Dar i s-a întâmplat…

Dar oare nouă nu ni s-a întâmplat să fim paralitici de mai mult de opt ani, în a umbla pe cale lui Dumnezeu? În ciuda faptului că suntem chemați la sfințenie… Batem pasul pe loc, ne scuzăm „Așa sunt eu” și „Nu pot face nimic”…

Această minune este similară cu cea a soacrei lui Petru – nu din întâmplare îl face Simon – și care este minune în toate evangheliile. Soacra este cuprinsă de o mare febră, de mari friguri… O febră care a cuprins-o în acea zi, căci omul nu rezistă multe zile cu o febră foarte mare…

Evanghelistul Luca spune că „Isus a amenințat febra”… Este cuvântul care se folosește doar împotriva dracilor. Altfel spus, acea febră este diabolică. Știți de ce i-a apărut? „Scuză-mă! Ginerele a lăsat-o singură pe fiica mea, pe soția sa și pe mine, soacra, care trăiesc cu el în casă, și-l urmează pe acest Vagabond, și apoi mi-L aduce și acasă. Cu prietenii. Iar eu ar trebui să pregătesc cina pentru ei”… Oricui i-ar crește temperatura…

Dincolo de metaforă… Frigurile nu sunt un rău, dar mereu indică un rău/o boală… Și fiecare febră pe care noi o avem are ca rădăcină un singur rău: incapacitatea de a sluji! De fapt, imediat se spune că „ea slujea”. Și acesta este sensul/semnificația tuturor minunilor: să ne vindecăm de acele friguri pe care toți le avem; acele friguri care se află în casa lui Petru și pe care le întâlnim de mai multe ori în casa din Capernaum: „Cine este cel mai mare dintre noi? Cine ocupă primul loc? Cine poruncește? Cine trebuie să slujească?” Acestea sunt frigurile grave, adică egoismul: să ne folosim/slujim de alții, în loc să-i slujim! În timp ce iubirea înseamnă a-i sluji pe alții!

Petru/Isus îi spune lui Enea: „Ridică-te!”. Cuvântul „ridică-te” – împreună cu „re-trezește-te” – este același care se folosește și-n cazul învierii lui Isus.

„Ridică-te şi strânge-ţi [refă-ți] patul”. Dar mai înainte îi spune: „te vindecă Isus Cristos”. Nu-i spune „Fii vindecat”, ci „te vindecă”, pentru că este clar că te vindecă. Tu ești cel care nu vrei să fii vindecat…

Este limpede că Isus mă vindecă de egoism, căci a venit special pentru acest lucru, ca să mă vindece de egoism, zi după zi… Apoi mă va vindeca din nou. Dar în fiecare zi port crucea propriului egoism, împotriva căruia sunt chemat să lupt.

„Ridică-te şi strânge-ţi [refă-ți] patul”… În limba greacă avem un alt cuvânt, nu cel de a-și „reface” patul, ci acela de a „întinde” cearșafurile/păturile… Altfel spus, mai înainte erai întins, dar acum începe tu să întinzi cearșafurile/păturile și să-l aranjezi tu pentru alții…

Practic, Enea trebuie să treacă de la moarte la viață. Moartea este închiderea sa (blocajul său) față de slujire; este paralizia sa interioară care-l împiedică să facă acele lucruri care-i sunt utile lui și altora. El trebuie să învie și să devină ca Tabita, despre care se vorbește imediat „după”… Din această cauză, episodul vindecării acestui om (așa cum în Evanghelie am avut vindecarea soacrei lui Petru, ca să-i transmită lui Petru că și el va trebui să se vindece de aceste friguri) este alăturat cu cel al Tabitei, ca să-i arate în Tabita, felul în care trebuie să se comporte omul vindecat…

Dar mai întâi stă scris: „Şi l-au văzut toţi cei ce locuiau în Lida şi în Saron, care s-au şi întors la Domnul” (v. 35).

Ceea ce-i convertește/întoarce pe oameni la Domnul, este tocmai noul model de viață! Viața unui om paralizat în egoismul său, care trece de la a sta acolo și a nu se mișca, și a nu se strădui să iubească frații, la a se ridica, a-și face patul și a umbla… Adică duce o viață nouă. E frumos că, în sfârșit, omul poate umbla, poate merge acasă și poate fi de folos sieși și altora…

Textul subliniază că scopul oricărei minuni este convertirea! De fapt, Enea a fost chemat să-și convertească strategia sa de viață (strategia vieții sale).

Acum trecem la a doua minune…

vv. 36-37

³⁶ Era la Iope o credincioasă cu numele de Tabita care, tradus, înseamnă „Gazelă”. Aceasta era bogată în fapte bune și făcea multe milostenii. ³⁷ Tocmai în acele zile, ea s-a îmbolnăvit și a murit. După ce au spălat-o, au pus-o în camera de sus.

La Iope – Iope se afla aproape de Lida, lângă mare, ar fi Haifa din zilele noastre – pentru prima dată se spune: „era o anume uceniţă”… Este prima dată când apare substantivul „ucenică”…

Această femeie ucenică este modelul creștinului botezat, al sfântului care trebuie să se ridice din patul său și să renască la o viață nouă, care este viața pe care o duce Tabita, ucenica…

Să ne oprim asupra temei „femeia-ucenică”…

Mai întâi de toate, subliniem că femeile nu puteau fi ucenice în vremea aceea. Însă ea este numită „ucenică”. Apoi, în toate Evangheliile, femeile ocupă toate punctele cheie din Evanghelie și, de fapt, sunt singurele care-L urmează pe Cristos.

Evanghelistul Luca subliniază în mod explicit acest adevăr, când spune că împreună cu Isus erau cei doisprezece, iar ca egale ale celor doisprezece le pune pe unele femei și multe altele care „erau cu El” (cf. Lc. 8, 1-3). A fi cu El este o expresie proprie apostolilor. „I-a ales pe cei doisprezece, ca să fie cu El”…

Așadar, „cu Isus erau cei doisprezece și unele femei”. Dar avem o diferență între aceste femei și cei doisprezece… Care? Diferența este că aceste femei erau vindecate de spiritele rele, însă cei doisprezece încă au în ei spiritul rău, căci până la sfârșit – până la Ultima Cină – se ceartă ca să afle cine este mai mare…

Ele sunt vindecate și de infirmitate. Infirm este omul care nu poate sta în picioare, ci se târăște… Nu reușește să stea în picioare…

Apoi, ele mai fac un lucru, pe lângă faptul că sunt cu El, adică „Îl slujesc”. Ele sunt ca Isus care Se definește: „Eu sunt în mijlocul vostru precum Cel care slujește”… Așadar, aceste femei sunt egale cu Isus, sunt la fel ca Isus.

Însă apostolii cer primele locuri, la dreapta și la stânga… Iar Isus le răspunde: „Voi știți că mai marii națiunilor le stăpânesc. Dar între voi să nu fie așa! Cine vrea să fie primul, să fie ultimul și slujitorul tuturor. La fel ca Fiul omului”

De fapt, Isus Se identifică cu aceste femei. Așadar, după părerea Evangheliei, ele sunt adevăratele ucenice.

Dacă privim punctele-cheie ale Evangheliei, mereu găsim femei:

La început o aflăm pe soacra lui Petru; în Lc. 5, găsim femeia cu scurgeri de sânge și fiica lui Iair; în cap. 7 găsim siro-feniciana care este singura: „Prin credința ta, fiica ta este mântuită”… Credința ei îi mântuiește fiica…

În ultima zi, când Isus se află la Templu, iar apoi va rosti discursul despre sfârșitul lumii, iar apoi va urma Pătimirea, apostolii stau șezând lângă cutia darurilor, în care sunt puși toți banii și se gândesc la faptul că peste puțin „Templul va fi al nostru, împreună cu toți banii, pe care-i vom folosi bine, în sfârșit…”. Însă Isus le-a spus: „Feriți-vă de cărturari și de farisei, de cei care iubesc primele locuri, și pustiesc casele văduvelor, de cei care sunt importanți”, adică feriți-vă de cei „importanți” pe care i-ați luat ca model…

Apoi, Isus le spune: „Vedeți acea văduvă? Ea a dăruit întreaga sa viață: doi bănuți. Dar a dat tot ce avea, toată viața ei”.

Isus care pleacă, le spune: „Nu-i luați ca învățători pe aceia importanți, căci văduva este adevăratul învățător. Învățați de la ea, căci ea a făcut ca Mine”…

Așadar, Învățătorul N.T. este acea femeie care încheie Evanghelia; apoi începe Pătimirea, cu femeia din Betania, despre care Isus va spune: „Oriunde va fi vestită Evanghelia, se va povesti – în amintirea ei – ceea ce a făcut”… Cum se poate? Căci Evanghelia este „amintirea lui Isus”, iar acum Isus ne spune că devine „amintirea acestei femei”… Pentru că această femeie este memoria vie a lui Cristos…

Apoi sub cruce și la mormânt, toți bărbații sunt absenți… Iar în dimineața Învierii din nou găsim femeile… Așadar, femeile sunt adevăratele ucenice.

Nu știu din ce cauză, rolul femeii a devenit apoi atât de nesemnificativ în Biserică… De multe ori spunem că femeile nici măcar nu pot fi ucenice… Însă în limba greacă există substantivul, și sunt ucenice la egalitate cu bărbații, cu o singură diferență: că femeile Îl urmează într-adevăr pe Isus și sunt vindecate… Nu pentru că ar fi mult mai bune decât bărbații, ci pentru că li s-a întâmplat așa… Este „dezavantajul” ultimilor, care vor fi primii.

Așadar, în comunitate, pe lângă sfinții leneși, avem și femeile ucenice.

În comunitățile de la început, femeile au avut un rol important…

Din F.Ap., știm că în Cenacol erau cei unsprezece, unele femei și Maria. Iar în versetele noastre avem această ucenică.

Acum autorul o prezintă ca fiind contra-modelul lui Enea. Căci Petru Îi spune: „Ridică-te și comportă-te ca această femeie!”

Ce făcea Tabita?

„Aceasta era plină de fapte bune şi de milosteniile pe care le făcea” (v. 36b). Era plină de fapte bune, nu de idei… În timp ce noi, bărbații, avem multe idei teologice despre slujire, despre cum să restructurăm o biserică, despre care sunt legile și interzicerile juste… Pe cine să primim și pe cine să nu primim…

Ea însă era plină de fapte bune și le făcea… Autorul subliniază că ea „făcea”. Pentru că a iubi înseamnă a face, și nu a avea multe idei. Nu înseamnă a avea „ortodoxia” și a apăra cu sabia scoasă din teacă și nici a arde pe rog strigoaicele care nu respectă ortodoxia… Arzându-le pentru că „spun lucrurilor pe nume”…

Tabita – ucenica – era plină de fapte bune!

Această femeie face aluzie la Isus, a Cărui lucrare Petru o sintetizează în F.Ap., când ține primul său discurs: „Isus… trecea făcând binele”…

Ce a făcut Isus? A trecut, făcând binele!

Iar despre această femeie se spune și mai mult: „Era plină de fapte bune și făcea multe milostenii”…

Dar se întâmplă că, în acela zile, Tabita se îmbolnăvește și moare…

„Şi, scăldând-o, au pus-o în camera de sus”. Cenacolul este numit „camera de sus”… Cu multă probabilitate, deasupra aveau o sala mai mare, un loc în care se aduna comunitatea, iar ei o pun acolo, exact în locul în care se celebra Euharistia, în centrul comunității lor, în așteptarea celebrării înmormântării.

vv. 38-39

³⁸ Întrucât Lida era aproape de Iope, discipolii au auzit că Petru se găsea acolo și au trimis doi bărbați la el ca să-l roage: „Vino fără întârziere până la noi!” ³⁹ Petru, ridicându-se, a plecat cu ei. Când a ajuns, l-au dus în camera de sus și toate văduvele s-au adunat în jurul lui, plângând și arătându-i cămășile și hainele pe care le făcea Tabita pe când era cu ele.

Minunea ne amintește de cea a învierii fiicei lui Iair: „Talita cum” și care are o mare însemnătate, pentru că este copila care moare la vârsta logodnei. Marcu nu spune că motivul minunii este pentru că deja împlinise doisprezece ani… De fapt, ea a murit pentru că omul are o boală foarte gravă: e bolnav după iubire, iar dacă nu află iubirea, moare. Prin urmare, sosește Mirele și o învie…

Există o asemănare între Tabita și fiica lui Iair… În realitate Tabita este identică cu Cristos, căci este mireasa… Și după cum s-au dus în grabă să-L cheme pe Isus, tot la fel acum merg să-l cheme pe Petru: „Nu pregeta să vii până la noi”. Sunt puțini kilometri între Haifa și Lida, deci merg la Petru și-l roagă insistent: „Vino, vino!”

„Când a sosit, l-au dus în camera de sus şi l-au înconjurat toate văduvele, plângând şi arătând cămăşile şi hainele câte le făcea Căprioara, pe când era cu ele” (v. 39b).

Avem un mic tablou al vieții de zi cu zi… Dacă diaconii, apostolii, slujeau la masă… Această femeie făcea cămăşi şi haine… De fapt, femeia așa cum îi face trupul, așa îi face și haina… Ea făcea și milostenie… Tabita se îngrijea de micile detalii, ținând cont de nevoile fundamentale ale aproapelui…

E frumos să vedem această femeie care aducea această slujire, pe care diaconii niciodată nu ar fi înțeles-o, ei n-ar fi priceput că se putea face și această slujire… Și numai acum văd că ea făcea acestea… Toți arată câte a făcut ea… Cel care a făcut binele trăiește în amintirea binelui său, făcut ca fiind o binecuvântare lăsată în urma sa…

vv. 40-41

⁴⁰ Petru, după ce i-a trimis pe toți afară, a îngenuncheat, s-a rugat și, întorcându-se spre trup, a spus: „Tabita, ridică-te!” Ea a deschis ochii și, văzându-l pe Petru, s-a așezat, ⁴¹ iar el, dându-i mâna, a ridicat-o. Chemându-i pe sfinți și pe văduve, le-a prezentat-o vie.

„Şi Petru, i-a scos afară pe toţi”, așa cum Isus i-a scos afară pe toți din camera unde era fiica lui Iair.

„A îngenunchiat şi s-a rugat”, căci puterea lui Petru îi vine de la rugăciune…

„Și, întorcându-se către trup”. Este vorba despre trupul mort… „Trupul/corpul” apare în N.T. doar aici, la singular; iar în Io. 19,31 apare la plural „trupuri/corpuri”… Cele trei pe cruce sunt numite „trupuri”…

„Și, întorcându-se către trup, a zis: Tabita, scoală-te!” Este același cuvânt folosit în cazul învierii.

„Iar ea şi-a deschis ochii şi, văzând pe Petru, a şezut. Şi dându-i mâna, Petru a ridicat-o şi, chemând pe sfinţi şi pe văduve, le-a dat-o vie”.

„Viu” este atributul pe care Luca îl dă lui Isus: „Cel Viu”… Luca Îl numește mai puțin „Înviatul”, căci înviat este pentru cei care L-au văzut înviat; însă Luca – aparținând generației următoare – nu L-a văzut înviat, ci experimentează că El este Viu acum…

Tabita este ca o suprapunere a lui Cristos: ea este „Cel Viu”… De ce? Ea a înviat, ca să continue să facă aceleași opere…

Povestirea învierii este reală, dar are o mare valoare simbolică în Biserică, pentru a le spune tuturor celor care sunt ca Enea: „Ascultă, încearcă să o faci să învie în tine pe această Tabita; ca povestirea despre Tabita să te ridice și pe tine și să te facă să devii ca ea, viu… Astfel încât să știm că am trecut de la moarte la viață, pentru că-i iubim pe frați. Dar nu cu vorba, ci cu faptele bune și cu adevărul”…

Învierea Tabitei ne amintește de realitatea care mereu trebuie să învie și iar să învie în Biserică, pentru că dacă lipsește Tabita, lipsește totul… Lipsește cine este Viu… Iar cel viu este cel care știe – la fel ca Cristos – să iubească și să slujească…

Și suntem sfinți, similari lui Dumnezeu, aparținem Bisericii, nu în baza paramentelor pe care le purtăm – indiferent ce culoare au – și nici pentru că apărăm sfânta credință, ci pentru că îi iubim pe frați, începând cu cei din urmă, așa cum a făcut Isus și cum a făcut Tabita…

Iar Tabita trebuie să învie tot mereu, căci dacă nu, Biserica merge înspre o altă direcție; se întoarce să fie ca Enea, stă la pat de opt ani…

Niciodată numerele nu sunt la întâmplare: Luca folosește doar o singură dată cuvântul „opt” pentru a indica Schimbarea la față, spunând „Era în ziua a opta”… Ziua a opta este ziua Euharistiei, adică duminica, adică ziua Învierii, ziua după sâmbăta…

Noi, deja trăim în „ziua a opta”, în ziua lui Cristos-Viu, a celui ce ne-a iubit și s-a dat pe Sine pentru noi, ca noi să trăim în El… Așadar, mereu trebuie să trăim în această a opta zi.

În timp ce Enea de opt ani stă în pat… Așadar, mesajul este: „Treziți-vă ți schimbați-vă la față” – căci schimbarea la față este o povestire de înviere – în această femeie…

vv. 42-43

⁴² Faptul a devenit cunoscut în toată [localitatea] Iope și mulți au crezut în Domnul. ⁴³ [Petru] a rămas mai multe zile în Iope, la un oarecare Simon tăbăcarul.

La începutul versetelor am subliniat că Petru trece peste tot, pe la toate comunitățile… Așadar, casa lui Petru este drumul: este găzduit.

Până când apostolii erau la Ierusalim, am văzut că prima lor casă a fost Cenacolul, locul în care stăteau de frică; a doua casă a fost temnița, iar a treia, tribunalul…

Acum, în sfârșit, Petru are posibilitate să-și aleagă casa. Ce palat apostolic alege? „Petru a rămas în Iope multe zile, la un oarecare Simon, tăbăcar” (v. 43). Tăbăcăriile erau în cele mai rele periferii ale orașelor, locuri murdare, unde apa mirosea urât…

Mai întâi au ales ca palat Cenacolul, din necesitate, căci se aflau acolo de frică… Apoi, temnița, apoi au fost prezentați înaintea Sinedriului, ca să-i osândească… Iar acum, fiind liber să aleagă, Petru alege – ca locuință – să fie oaspetele lui Simon, tăbăcarul.

Textul ne vorbește despre viața primei comunități care se afla în afara Ierusalimului.

În aceste versete, vedem felul în care Biserica își începe misiunea; și felul în care Petru iese din Ierusalim și face primii pași apostolici în jur, care-l vor conduce la convertirea primului păgân, Corneliu.

Apoi va începe și Pavel să călătorească. Și el va avea ca ultimă locuință închisoarea, dar în arest la domiciliu… Într-o casă în chirie, adică a unui păgân; pe cheltuiala sa… Și în acel loc îi primea pe toți…

Sunt mici detalii, dar foarte importante despre structurile de bază ale Bisericii, comunitățile creștine.