Aceasta este cea mai scurtă dintre scrisorile lui Pavel.

Într-o primă cateheză vom interpreta conținutul Scrisorii, apoi într-o a doua cateheză vom aborda problemele importante pe care această Scrisoare le ridică.

Versetele reprezintă o scrisoare personală pe care Pavel, de la Efes – unde se află în temniță – o adresează lui Filimon, care locuia la Colosi, pentru Onisim, care era sclavul lui Filimon. Onisim fugise de la stăpânul său ca să-l viziteze pe Pavel. Pavel, după ce Onisim s-a convertit, îl retrimite la Filimon, pentru că, prin lege, sclavul care a fugit de la stăpânul său trebuia să se reîntoarcă, iar stăpânul avea asupra sclavului toată puterea, la fel ca asupra unui animal (avea putere asupra vieții și asupra morții lui).

Stăpânul nu avea nicio datorie față de sclavul său, ci numai drepturi. Epistola este adresată lui Filimon, nu pentru ca el să recunoască drepturile sale față de sclav, ci datoriile sale de creștin față de frate. Așadar, Pavel abordează următoarele teme: a dreptului, a datoriei, a libertății, a sclaviei, a valorii legilor statului dintr-o optică total diferită… El respectă toate legile statului, dar pune întrebări și răspunde la alte întrebări… El n-a procedat precum Spartacus, răzvrătind sclavii… Ci sclavul trebuie retrimis stăpânului. I-l trimite, dar îi cere stăpânului să-și schimbe atitudinea.

În text avem o serie de probleme care vor ieși la lumină. Aspectul cel mai interesant este să arătăm cum se poate trăi având o legislație justă sau greșită… Niciodată nu există o legislație în totalitate justă. De obicei ar trebui să tuteleze o anume ordine, care-i cea stabilită, iar dacă-i justă sau nedreaptă, aceasta se constată, de obicei, după… Uneori, unii știu acest fapt de mai înainte sau în timp ce promulgă legea… Problema este cum se poate trăi într-o situație și într-o perioadă istorică precisă și totuși să fii în lume, dar să nu fii al lumii, adică să trăiești după criterii diferite…

Așadar, nu trebuie să așteptăm să trăim creștinismul când vor fi abolite sclavia și nedreptatea, căci astfel niciodată nu-l vom trăi. Nici nu trebuie să urmăm exemplul lui Spartacus, conducând răscoala sclavilor…

În textul nostru, Pavel ne arată felul în care se poate trăi libertatea creștină într-o lume precum cea din vremea sa. Așadar, învățătura lui este importantă. Să-i cerem Domnului să ne lumineze.

Era o scrisoare adresată unui privat, dar se citea în comunitatea care se aduna în casa lui Filimon.

Deci, este o epistolă importantă pentru întreaga Biserică. A fost inclusă printre textele canonice, adică printre texte fundamentale care întemeiază credința comunității.

Se citește Filimon 1,1-25

¹ Paul, prizonierul lui Cristos Isus şi fratele Timotei către Filemon, iubitul nostru colaborator ² şi către sora noastră Apfia, către Arhip, [fratele] nostru de luptă, şi comunitatea care se află în casa ta: ³ har vouă şi pace de la Dumnezeu Tatăl nostru şi de la Domnul Isus Cristos. ⁴ Îi mulţumesc întotdeauna lui Dumnezeu, aducându-mi aminte de tine în rugăciunile mele, ⁵ căci am auzit de iubirea şi credinţa ta pe care o ai faţă de Domnul Isus şi faţă de toţi sfinţii. ⁶ Participarea ta la credinţă să devină eficace prin fapte pentru cunoaşterea întregului bine [pe] care [îl putem face] în Cristos. ⁷ Într-adevăr, am avut o mare bucurie şi consolare datorită iubirii tale, pentru că prin tine, frate, au fost alinate inimile sfinţilor. ⁸ De aceea, chiar dacă am în Cristos tot dreptul să-ţi poruncesc ceea ce se cuvine să faci, ⁹ mai degrabă te îndemn, din iubire, aşa cum sunt eu, Paul, acum bătrân şi prizonier al lui Cristos Isus, ¹⁰ te rog pentru copilul meu, pentru Onesim, pe care l-am născut în lanţuri. ¹¹ Odinioară el îţi era nefolositor, dar acum e de folos atât pentru tine, cât şi pentru mine. ¹² Ţi l-am trimis înapoi, pe el, care este inima mea. ¹³ Aş fi voit să-l ţin pentru mine ca, în locul tău, să-mi slujească mie, celui care sunt în lanţuri pentru evanghelie, ¹⁴ dar n-am vrut să fac nimic fără consimţământul tău, pentru ca binele tău să nu fie silit, ci de bunăvoie. ¹⁵ Poate tocmai de aceea a fost despărţit de tine pentru un timp ca să-l primeşti înapoi pentru veşnicie, ¹⁶ dar nu ca pe un sclav, ci mult mai mult decât un sclav, ca pe un frate iubit mai ales pentru mine, dar cu atât mai mult pentru tine, atât ca om, cât şi ca [frate] în Domnul. ¹⁷ Deci, dacă mă consideri părtaş [în credinţă] cu tine, primeşte-l ca pe mine însumi. ¹⁸ Dacă te-a nedreptăţit cu ceva sau îţi datorează ceva, trece aceasta în contul meu. ¹⁹ Eu, Paul, am scris-o cu mâna mea, eu îţi voi plăti – ca să nu spun că îmi eşti dator cu tine însuţi. ²⁰ Da, frate, să am şi eu o favoare de la tine în Domnul! Linişteşte-mi inima în Cristos! ²¹ Ţi-am scris convins de ascultarea ta, ştiind că vei face chiar mai mult decât îţi spun. ²² Totodată, pregăteşte-mi loc de cazare căci sper să vă fiu dăruit datorită rugăciunilor voastre. ²³ Te salută Epafras, închis împreună cu mine pentru Cristos Isus, ²⁴ ca şi Marcu, Aristarh, Dima şi Luca, colaboratorii mei. ²⁵ Harul Domnului Isus Cristos să fie cu duhul vostru!

Textul scrisorii este foarte scurt. Primele trei versete alcătuiesc introducerea, iar ultimul, salutul final. Versetele 4-24 reprezintă tema scrisorii adresate lui Filimon pentru a mijloci în favoarea lui Onisim.

Primul lucru pe care-l subliniem e faptul că creștinismul nu tratează tema sistemelor (a ideologiilor), ci problematicile persoanelor. Fapt pentru care nu ezită să se ocupe de un caz personal, cel al lui Onisim. Iar felul în care Pavel tratează acest caz personal reprezintă o învățătură, un sistem general de referință al felului în care ar trebui să tratăm fiecare caz, pentru că fiecare caz e unul personal: nu există sistemele generale și apoi cazurile personale.

Despre celelalte aspecte tratate de Pavel vom vorbi în următoarea cateheză, căci sunt interesante, dar acum subliniem încă o temă pe care Pavel o abordează, și anume problema sclavului. Aceasta era importantă în creștinismul primar din două motive. Cel dintâi era dat de faptul că Pavel susține că nu există nici sclav, nici liber, ci toți suntem una în Isus Cristos. Al doilea motiv era că sclavia există, și mulți sclavi erau creștini. Așadar, cum trebuie să ne raportăm față de această situație socială, admisă mai mult sau mai puțin în acea vreme? Tema sclaviei nu era una simplă…

Să vedem felul în care Pavel pune (abordează) problema acestui sclav convertit pe care-l retrimite stăpânului său, respectând legea. Mai întâi de toate, Pavel îl retrimite pe Onisim stăpânului său în conformitate cu legea, adică respectă legea. Dar îl retrimite cu această scrisoare. La modul general, linia scrisorii este următoarea: Pavel are multe drepturi, chiar față de Filimon, căruia-i spune: „Eu te-am născut, deci aș putea să-ți impun unele lucruri, căci îmi ești dator… Dar eu renunț la toate drepturile mele față de tine. Mai mult, dacă trebuie plătit ceva, plătesc eu. Deci, am numai datorii față de tine”… Cu alte cuvinte, Pavel se comportă după modelul lui Cristos care nu a pretins niciun drept de la nimeni, ci a plătit pentru toți și deci Pavel îl îndeamnă pe Filimon să se comporte la fel. În acest fel transformă etica dreptului în etica datoriei.

Eu nu am drepturi, ci am numai datorii: celălalt, adică aproapele, are drepturi. Etica creștină constă în a-și recunoaște propriile datorii și drepturile celuilalt. Însă noi cunoaștem doar drepturile noastre și datoriile altora față de noi. Acest fapt se numește egoism: eu am drepturi, dar dacă nimeni nu mi le recunoaște? Nimeni însă nu-și recunoaște propriile datorii. În schimb, Pavel își recunoaște numai propriile datorii, iar la drepturile sale renunță așa cum a făcut Isus și-i îndeamnă pe Filimon și pe Onisim să se comporte la fel ca el.

Aceasta este libertatea…

În imnul iubirii din 1Cor. 13, Pavel va spune: „Iubirea nu pretinde drepturile sale”, adică „iubirea nu caută la ale sale”.

vv. 1-3

¹ Paul, prizonierul lui Cristos Isus şi fratele Timotei către Filemon, iubitul nostru colaborator ² şi către sora noastră Apfia, către Arhip, [fratele] nostru de luptă, şi comunitatea care se află în casa ta: ³ har vouă şi pace de la Dumnezeu Tatăl nostru şi de la Domnul Isus Cristos.

Pavel scrie din temniță, unde nu-i singur, ci-i împreună cu Timotei. De fapt, începe cu cuvintele: „Pavel, prizonierul lui Isus Cristos”. Nu spune aceste vorbe pentru a-și impresiona (mișca) auditorul, ci pentru a-și prezenta titlurile (drepturile) sale de apostol: deja Pavel este ca Domnul. Este în temniță, nu are niciun drept, a pierdut totul… dar exact acest „a pierdut totul” este pentru el semnul autenticității, căci împlinește în trupul său ceea ce încă lipsește pătimirii lui Cristos. El are stigmatele Domnului și se mândrește cu acest fapt ca fiind primul său titlu.

În alte locuri spune „Pavel, apostol”, subliniind că el are – și scrie – cu deplină autoritate… În versetele noastre, autoritatea sa este cea de a fi prizonier, înfometat, disprețuit și fără libertate, la fel ca Domnul. Toate acestea le vede ca fiind primul său titlu, adică el este un om care nu are niciun drept, ci are numai datorii.

Din context, observăm că Pavel face această afirmație nu pentru a spune că „autoritatea” sa e un dezavantaj, ci că o trăiește ca fiind punctul cel mai important din viața sa, adică acela de a se asemăna în totalitate cu Isus care s-a făcut slujitor până la a-Și da viața.

Așadar, primele cuvinte ale scrisorii, „Pavel, prizonier al lui Isus Cristos”, ne oferă tonul și direcția în care se îndreaptă scrisoarea.

Iar scrisoarea o trimite mai multor destinatari: (1) „iubitului Filimon, împreună-lucrător, [colaborator] cu noi” – Filimon era stăpânul lui Onisim, de la care Onisim fugise -; (2) „și surorii Apfia”. Apfia este soția lui Filimon, iar Pavel o numește „soră” în sensul de credincioasă creștină. „Soră” în sensul de soră a tuturor, pentru că-i credincioasă; (3) „și lui Arhip, cel împreună-oștean [luptător] cu noi”, cu multă probabilitate era cel care conducea comunitatea care se aduna în casa lui Filimon.

Filimon trebuia să fie un om destul de bogat, să aibă o casă impunătoare, cu un salon destul de mare… Îl mărise cu un an înainte… Astfel încât comunitatea să poată să se adune la el. Așadar, avem o descriere a bisericii primitive.

La Efes existau multe comunități, dar nu existau biserici, iar biserica este „cea care se adună în casa ta”. Așadar, primii creștini se reuneau în case, în biserica domestică, o comunitate care trebuie să-și descopere noua sa dimensiune, însemnătatea ei de biserică domestică. Vreau să spun că cea dintâi biserică este tocmai familia, e un grup alcătuit din mai multe familii care se adună acolo unde există puțin spațiu. Iar aceasta a fost forma normală a bisericii în primele secole.

Se știe că în VT spațiul de bază pentru rugăciune întotdeauna a fost casa. Paștile, celebrarea ospățului pascal în care pătrunde, din care derivă într-un anume sens euharistia, este celebrat în casă, și nu în templu. Noi ne gândim mereu la templu. Nu, căci în VT se celebra în casă!

Să nu uităm că printre numele amintite îl avem și pe Timotei. Pavel scrie având mereu pe cineva lângă el. El vestește că-i prizonier, că este în lanțuri pentru Cristos, iar acesta e un semn. El ne vestește că în acest loc trăiește fraternitatea și colaborarea cu cineva. Căci mărturia a două sau trei persoane are valoare: Pavel și fratele Timotei.

Trebuie să redescoperim valoarea și însemnătatea bisericii domestice, pentru că prima biserică este tocmai familia, celula de bază… Noi suntem obișnuiți cu o unică formă de comunitate creștină, cea pe care noi o cunoaștem, dar există multe alte forme. Fiecare familie, în fond, e o mică comunitate creștină, iar comunitate creștină nu trebuie neapărat să aibă dimensiuni enorme… Există mici comunități în care fiecare membru este activ în comunitate, în funcție de darurile pe care le are. Din textul nostru observăm că Pavel și Timotei au fondat biserica, Filimon găzduia comunitatea, iar Arhip o conducea… Organizarea și gestiunea comunității nu erau în mâna unui singur om. Textul nostru notează prezența a cinci nume: e o mică comunitate, iar apoi erau toți ceilalți. Printre ei se aflau profeții, evangheliștii etc…

Nu înseamnă că biserica este ceva care stă într-un loc, iar noi mergem la biserică pentru a beneficia de serviciile acesteia. Biserica este alcătuită din persoane vii și fiecare pune în slujba (în slujirea) altora darul pe care el îl are și este. Acesta era sensul comunității domestice, iar în familie se frângea pâinea, adică se celebra euharistia.

Acestei comunități, mai mult, lui Filimon, soției sale Apfia, lui Arhip și întregii comunități care se adună în acel loc, le scrie: „Har vouă și pace de la Dumnezeu, Tatăl nostru, și de la Domnul Isus Cristos!”… Este salutul obișnuit al lui Pavel – „Har” este salutul grec, „pace” e salutul ebraic – prin care le urează harul, care-i iubirea gratuită a lui Dumnezeu, care-i izvorul păcii.

Această urare este o vestire. Atunci când Isus spune: „Pace”, nu-i un fel de a spune, ci-i o vestire. Vestirea Cuvântului este eficientă: produce ceea ce anunță, deci în acest loc se produc harul și pacea, numai să le primim.

În următoarele versete avem un fel de mulțumire.

vv. 4-5

⁴ Îi mulţumesc întotdeauna lui Dumnezeu, aducându-mi aminte de tine în rugăciunile mele, ⁵ căci am auzit de iubirea şi credinţa ta pe care o ai faţă de Domnul Isus şi faţă de toţi sfinţii.

În toate scrisorile sale, Pavel începe cu o mulțumire, cu o euharistie. Scrisoarea mereu are o deschidere „euharistică” pentru că întotdeauna vede peste tot darul lui Dumnezeu și pe acesta îl subliniază. Pavel nu începe prin a spune: „Tu îl tratai rău pe sclavul tău… sclavul tău a fugit de la tine și a făcut bine. Acum însă primește-l, căci dacă nu, tu greșești”. Putea să-i scrie și așa. Noi așa i-am fi scris… Dar astfel am provoca reacțiile lui negative.

În schimb, Pavel începe prin a-i mulțumi lui Dumnezeu, adică face euharistie, pentru că-și amintește de ei în rugăciunile sale, deoarece aude vorbindu-se „de iubire și de credință”. În acest caz, despre iubirea și credința pe care le are Filimon.

Așadar, mai întâi de toate îl laudă… Pavel nu-l lingușește, nu vrea să-l laude puțin, ca apoi să profite după el… Altfel spus, „lauda” nu-i „lingușire”.

Lauda înseamnă a vedea binele prezent în celălalt astfel încât să-l stimulezi și să-l faci să iasă la iveală. Noi avem o putere teribilă asupra celuilalt: putem face să iasă la lumină binele din el, dar și răul. Cu ajutorul laudei provocăm ieșirea la lumină a binelui din el, dar cu critica, facem să iasă din el răul. Este foarte important să avem o atitudine pozitivă față de celălalt, căci Pavel putea, cu siguranță, să spună și lucruri negative, dat fiind că un sclav fuge de la stăpânul său… Însă, nu! Pavel își amintește și-i mulțumește pentru credința și iubirea lui.

Atitudinea lui Pavel nu-i o manipulare pentru a-și atrage bunăvoința lui Filimon, el nu are intenții ascunse, ci doar privește și expune lucrurile din prisma credinței: Pavel privește cu ochiul credinței și descoperă că există o parte bună.

Notăm legătura dintre „amintire” (ri-cordo, a duce lucrurile întâmplate la inimă) și „mulțumire”. Cu alte cuvinte, tocmai ducând lucrurile la inimă, nu examinându-le cu răceală la nivelul minții, Pavel înțelege că toate sunt un dar și astfel face euharistie, după cum am subliniat în Scrisoarea către tesaloniceni: „În toate faceți euharistie”, pentru că în toate vedeți darul lui Dumnezeu.

Este interesant că Pavel mulțumește pentru „iubire și credință”: pune iubirea pe primul loc, căci va insista pe această temă în întreaga scrisoare. Binomul iubire-credință ne arată că nu există una fără cealaltă. Omul nu poate spune că-L iubește pe Dumnezeu, pe care nu-L vede, dacă nu-și iubește fratele, pe care-l vede. Deci, credința se realizează prin iubire. Credința înseamnă că Dumnezeu e Tată, că noi existăm în Cristos și deci devine iubire față de toți frații. Dacă nu, este numai o credință ideologică…

Acest binom este o sinteză a credinței, a experienței mântuirii, adică crede în Dumnezeu și iubește-l pe aproapele.

Este vorba despre iubirea față de toți sfinții. „Sfânt” este numele propriu al tuturor credincioșilor: noi toți suntem sfinți, dar nu pentru că suntem foarte buni, ci pentru că-i aparținem lui Dumnezeu și acceptăm această apartenență.

Iar iubirea lui Filimon este „pentru toți sfinții”; subliniază „pentru toți” pentru că printre acești sfinți deja se numără și sclavul său Onisim.

Traducerea versetului nu-i prea bună, căci este „credința pe care o ai către Domnul Isus și către toți sfinții”. Însă noi nu avem credință față de aproapele, ci iubire.

v. 6

⁶ Participarea ta la credinţă să devină eficace prin fapte pentru cunoaşterea întregului bine [pe] care [îl putem face] în Cristos.

În acest verset Pavel vrea să determine (să stârnească) în Filimon o ambiție sfântă, pe care trebuie să o aibă fiecare credincios pentru că, dacă a avea credință înseamnă a-L iubi pe Dumnezeu și a-l iubi pe aproapele, iubirea nu are măsură, ci caută mereu o măsură tot mai mare.

Deci, îi spune: „Ca părtășia ta la credință să devină o putere eficientă pentru a percepe tot binele care stă în puterea noastră să-l facem, pentru Cristos”.

Pavel îi spune: dacă tu ești credincios și iubești, caută să înțelegi „binele mai mare” pe care poți să-l faci din iubire față de Dumnezeu și de aproapele.

Pavel nu-i propune o etică minimă, de felul: caută să nu încalci poruncile cele mai importante, căci astfel îți vei mântui sufletul… Nu! Ci îi spune cu totul altceva: credința ta să devină puternică și eficientă, să perceapă tot binele ce-ți este posibil să-l faci aici și acum pentru Cristos. Aceasta e viziunea creștină a comportamentului, deci, care-i principiul (fundamentul) acțiunii mele? Este acel bine mai mare pe care acum și aici îl pot face pentru Cristos care m-a iubit și s-a dat pe Sine pentru mine. Este răspunsul meu plin de iubire dat iubirii lui Cristos. Pavel vrea să-l ajute pe Filimon să privească lucrurile din această optică. Căci numai din acest punct de vedere poate aborda problema, pentru că, dacă o discută pornind de la ideea de „drepturi și datorii”, nu o rezolvă. Căci Filimon ar avea chiar dreptul să-l ucidă pe Onisim, după dreptul roman.

Dacă privește lucrurile din perspectiva: „Ce-i mai bine să facă pentru Isus, care și-a dat viața pentru toți?”, atunci discursul se schimbă. Așadar, trebuie să fim atenți când abordăm unele probleme din perspectiva dreptului natural… Sunt teme periculoase, căci nu înseamnă că trebuie să luăm dreptul natural (căci dreptul natural ni-l inventăm, chiar dacă nu există) ca fiind ceva definitiv. Există ceva mai mare: „Dacă dreptatea voastră nu o depășește pe cea a cărturarilor și a fariseilor, nu-i cea a Împărăției”, pentru că aceasta este „noua dreptate”: a privi lucrurile prin ochii lui Isus care m-a iubit și s-a dat pe Sine pentru mine. Nu-i optica (gândirea) minimală, cea de a respecta dreptul natural care ne mântuiește și pe care de multe ori îl vestim că-i drept să existe, căci indică normele minime de respectat… indică minimul datoriilor noastre, dar nu acest fapt ne așază în optica justă…

Pavel nu face apel la bunăvoința sa pentru a face binele… Binele derivă dintr-o experiență de credință, de la o participare la credință: aceasta e rădăcina. Tot restul este precum fructul care derivă din acea rădăcină. Pavel nu trece peste și nu exclude bunăvoința sa, dar nu aceasta este izvorul ultim al comportamentului lui Filimon. De aceea acest verset este o vestire, și nu atât un îndemn moral…

v. 7

⁷ Într-adevăr, am avut o mare bucurie şi consolare datorită iubirii tale, pentru că prin tine, frate, au fost alinate inimile sfinţilor.

Pavel reamintește noțiunea de „iubire”, căci pe ea se va baza în discursul său. Încă de la început a spus: „Mulțumesc pentru iubirea și credința ta”, pune-te în optica de a percepe tot binele pe care poți să-l faci, „de fapt, iubirea ta mi-a dat multă bucurie și mângâiere și mă simt cu inima împăcată”.

Iar acum, din această optică, abordează problema lui Onisim. Este important să tratăm problemele din optica justă. Dacă Pavel intra în problemele de drept, ori aplica dreptul roman și astfel elimina tot discursul său, ori făcea precum Spartacus, care oricum n-a schimbat situația…

vv. 8-9

⁸ De aceea, chiar dacă am în Cristos tot dreptul să-ţi poruncesc ceea ce se cuvine să faci, ⁹ mai degrabă te îndemn, din iubire, aşa cum sunt eu, Paul, acum bătrân şi prizonier al lui Cristos Isus,

Aceasta este optica lui Pavel, care-i va spune lui Filimon să-i urmeze exemplul: eu aș putea să-ți poruncesc să împlinești toate datoriile tale, am autoritatea să fac acest lucru. Sunt apostol, deci știu ce trebuie să faci și deci îți spun și-ți poruncesc cu atât mai mult cu cât îmi ești dator pentru credința pe care ți-am transmis-o, pentru viața ta nouă… Deci, ar trebui să mă asculți… Pavel însă spune: „Dar eu nu mă comport așa cu tine, ci prefer să te rog în numele iubirii, eu, Pavel, bătrân și în temniță, din iubire…”.

În acest fel Pavel îi propune lui Filimon să-și însușească optica sa. Cu alte cuvinte, așa cum face Pavel – renunțând la autoritatea sa și la a-i porunci să-și facă datoria, dar îl roagă în numele iubirii, al iubirii pe care Pavel o trăiește mai întâi – așa-l roagă și pe Filimon să facă, adică să nu-și exercite autoritatea pe care i-o dă statutul său social, deci să nu-l oblige pe Onisim să-și împlinească datoriile, ci să trăiască (practice) el datoria sa de iubire față de sclavul său.

vv. 10-12

¹⁰ te rog pentru copilul meu, pentru Onesim, pe care l-am născut în lanţuri. ¹¹ Odinioară el îţi era nefolositor, dar acum e de folos atât pentru tine, cât şi pentru mine. ¹² Ţi l-am trimis înapoi, pe el, care este inima mea.

În aceste versete Pavel argumentează spusele sale: „Te rog pentru fiul meu, Onisim”, care era sclav. Pavel îl consideră un fiu al său pentru că l-a născut, adică i-a dat viață, aducându-l la credință în timp ce era în temniță. Acest sclav se numește Onisim. Onisim înseamnă „util, folositor”. Și-i spune lui Filimon: „Acest om care în trecut nu-ți era de folos” – acestos, în limba greacă – „dar acum și ție și mie ne este de folos”. În spate avem jocul de cuvinte legat de cuvântul Cristos, pentru că Onisim, devenind credincios, ne este folositor și ție, și mie. Și-ți este folositor pentru că tu arăți față de el acea iubire care te face asemănător cu Dumnezeu.

„Pentru aceasta ți l-am trimis pe el însuși, adică inima mea”: vedem că Onisim e fiul lui Pavel, e inima sa, l-a născut în temniță. Iar dacă în trecut i-a fost nefolositor, fiind adevărat că a fugit de la Filimon, acum îi va fi tare de folos. Pentru că tocmai față de Onisim, Filimon va învăța să facă ceea ce face și Pavel (să se comporte așa cum face Pavel): să renunțe la drepturile sale recunoscute și să recunoască propriile datorii de iubire față de ultimul dintre frați, așa cum a făcut Cristos.

Sclavul care fugea de la stăpânul său era considerat de lege ultimul dintre oameni. Însă el îi va fi tare de folos tocmai lui Filimon, căci tocmai față de el, care e cel din urmă, va exercita aceeași iubire a lui Cristos. De aceea Pavel îl numește „fiul meu, inima mea, îți va fi de folos”.

vv. 13-14

¹³ Aş fi voit să-l ţin pentru mine ca, în locul tău, să-mi slujească mie, celui care sunt în lanţuri pentru evanghelie, ¹⁴ dar n-am vrut să fac nimic fără consimţământul tău, pentru ca binele tău să nu fie silit, ci de bunăvoie.

Pavel spune din nou: „Eu puteam să-l țin la mine. Aș fi avut dreptul. Eu am dreptul să fiu îngrijit de tine, căci te-am născut la credință, adică am muncit pentru tine. Deci, eu aș putea să-l țin pe Onisim în locul tău, ca să mă slujească. Dar am renunțat la acest drept, căci nu am vrut să fac nimic fără ca tu să fii de acord: Pentru ca acțiunea ta bună să nu fie o constrângere, ci un act voit”… Altfel spus, Pavel nu vrea să constrângă. El ar fi putut să-i impună lui Filimon ce trebuie să facă: „Lasă-mi-l aici, este datoria ta să mi-l lași aici. Lasă-l liber. E datoria ta să-l lași liber, fără prea multe vorbe…”. Și astfel Filimon ar fi făcut binele… Însă binele niciodată nu se poate impune (porunci)! În societate e just să există norme, reguli și impuneri. Dar în sfera moralei un bine impus nu mai este un bine.

Trebuie să fii mereu liber, spontan, fără constrângeri. Dacă nu, binele tău nu-i valabil. Altfel spus, iubirea, în fond – binele este iubirea în sens religios, creștin – iubirea nu poate fi decât liberă și spontană, niciodată nu poate fi impusă.

Acestea fiind spuse, este adevărat că se poate impune fraternitatea, egalitatea și libertatea chiar și cu ghilotina, dar nu va rezulta o mare libertate și fraternitate. Libertatea este doar un act liber și-i nevoie de o mare răbdare pentru ca un om să ajungă să fie liber… Pavel a ajuns la această libertate când a ajuns în temniță, presupun, atunci când a renunțat la toate drepturile sale și și-a recunoscut numai datoriile sale față de toți, primindu-i pe toți. Și-l îndeamnă pe Filimon să facă la fel ca el.

vv. 15-16

¹⁵ Poate tocmai de aceea a fost despărţit de tine pentru un timp ca să-l primeşti înapoi pentru veşnicie, ¹⁶ dar nu ca pe un sclav, ci mult mai mult decât un sclav, ca pe un frate iubit mai ales pentru mine, dar cu atât mai mult pentru tine, atât ca om, cât şi ca [frate] în Domnul.

Pavel afirmă: „De aceea s-a despărțit de tine”, adică a fost o providență faptul că a fugit de la tine, căci datorită acestei evadări s-a întâlnit cu mine, s-a convertit, și astfel tu poți să-l ai din nou pentru vecie, dar nu ca un sclav, ci ca un frate, căci acum este la fel ca tine: și el este fiul lui Dumnezeu, a acceptat să fie fiu al lui Dumnezeu.

E interesant că Pavel îl îndeamnă pe Filimon să-l considere pe sclavul Onisim un frate de-al său. Totuși, din punct de vedere juridic, încă este sclav.

Pavel nu-i spune: „Acum tu nu mai ești sclav, deci reîntoarce-te, iar stăpânul tău te va sluji…”. Nu! Legile sunt acestea care sunt, iar Pavel recunoaște că sunt astfel. Însă noi avem o altă lege, și nu pretindem să fie respectate drepturile acestei legi, ci respectăm datoriile noastre de fii ai lui Dumnezeu față de toți frații. Înțelegem acest punct de vedere total diferit de mentalitatea lumii?

Noi, de obicei, ne certăm pentru că pretindem drepturile noastre. Și persoanele care se iubesc mereu se ceartă, din cauza pretenției de a le fi respectate propriile drepturi. În creștinism omul nu trebuie să sublinieze propriile drepturi, ci să priceapă că el are datorii față de celălalt, eu am datoriile mele față de celălalt… Celălalt va avea datoriile sale față de mine. Dacă nu, fiecare se ceartă cu aproapele pentru a-și apăra propriile drepturi și nimeni nu-și împlinește propriile datorii. Societatea noastră e o ceartă continuă pe tema propriilor drepturi, dar cine-și cunoaște propriile datorii?

Îndată ce un om poate să-l înșele pe celălalt și să fie șmecher se comportă astfel. Prin urmare, trebuie subliniată etica datoriei, nu a dreptului: eu nu am drepturi, ci datorii.

Drepturi au numai animalele – căci ele nu știu să și le ceară (să le impună) – și copiii, dar adulții sunt cei care cunosc datoriile lor, și nu drepturile.

Ne aflăm înaintea răsturnării eticii – fapt tipic mentalității ebraice – care-i fondată nu pe drepturi, ci pe datorii.

Dacă etica e „fondată pe drepturi”, înseamnă că fiecare om își apără propriile drepturi, deci se ceartă și trăiește în egoism. Pavel însă ne îndeamnă: „Fiecare să practice propriile datorii”: aceasta este etica iubirii. Eu am datorii: de a-l iubi pe celălalt, de a-l respecta, de a-i ieși în întâmpinare, de a-l ajuta. Aceasta este etica nouă.

Fiind îndemnat să renunțe la drepturile sale față de Onisim, Filimon i-ar fi putut răspunde lui Pavel să-l țină la el pe sclav, să-l păstreze, căci – judecând egoist – i-ar fi fost mai bine, deoarece reprimirea lui Onisim, dar nu în starea de mai înainte, ci considerându-l „mai mult ca un frate”, adică precum un frate iubit, înseamnă efort pentru Filimon.

Deci avem această răsturnare de la pretinderea drepturilor la o etică a datoriei, o datorie care se naște din experiența avută…

Noi am fost iubiți, răscumpărați și mântuiți de Domnul, deci astfel trebuie să ne comportăm și noi față de alții. La v. 15 avem interpretarea fermă a lui Pavel, diferită de știrile din ziare. Cu alte cuvinte, se întâmplă ceva, iar presa ne prezintă ceea ce s-a întâmplat… Pavel, cu ajutorul examinării faptelor prin prisma credinței, reușește să vadă aspectele care nu-s imediate. Altfel spus: acest „s-a despărțit de tine pentru scurt timp”, el îl vede la lumina Domnului, înțelege că s-a întâmplat acest fapt dintr-un motiv mai profund, datorită unui plan pe care doar Domnul îl poate avea. Așa citesc Pavel, Luca, la fel citim și noi istoria, faptele întâmplate. Noi nu trebuie să ne oprim doar la aparențe, adică să vedem lucrurile așa cum se întâmplă! Credinciosul trebuie să privească evenimentele prin prisma credinței.

vv. 17-19

¹⁷ Deci, dacă mă consideri părtaş [în credinţă] cu tine, primeşte-l ca pe mine însumi. ¹⁸ Dacă te-a nedreptăţit cu ceva sau îţi datorează ceva, trece aceasta în contul meu. ¹⁹ Eu, Paul, am scris-o cu mâna mea, eu îţi voi plăti – ca să nu spun că îmi eşti dator cu tine însuţi.

„Dacă te consideri în comuniune cu mine, primește-l pe el ca pe mine”. Deci, Pavel se identifică cu acest sclav.

Acest sclav nu are și nici nu poate pretinde drepturi stăpânului său. Pavel îndeamnă stăpânul să-și amintească datoriile sale față de Onisim, dar sclavul nu are niciun drept.

Eu nu am dreptul ca altul să mă iubească sau ca altul să mă ierte. Eu am greșit. Dar este datoria celuilalt să mă iubească și să mă ierte. El trebuie să-și recunoască datoria sa de credincios.

Pavel se identifică cu sclavul: „Primește-l pe el ca pe mine”, el este eul meu.

„Iar de te-a păgubit cu ceva sau îți este dator cu ceva, pune aceasta în socoteala mea. Eu îți voi plăti” așa cum a făcut Cristos care a plătit datoriile noastre. Așadar, Pavel se simte dator.

Este adevărat că Pavel îi scrie „și tu îmi ești dator cu tine însuți”, deci am putea fi chit, dar eu nu-ți pretind acest drept al meu. De fapt îi spune: „Te rog să-mi faci această favoare”. Cu alte cuvinte, vrea eliberarea lui Onisim ca pe un har, nu ca pe o obligație, o impunere.

Scrisoarea dorește să ne ajute să trecem de la etica obligației și a dreptului la cea a harului, în care prin har recunosc harul lui Dumnezeu și recunosc că-i o datorie de-a mea să trăiesc acest har față de aproapele.

v. 20

²⁰ Da, frate, să am şi eu o favoare de la tine în Domnul! Linişteşte-mi inima în Cristos!

În versetul 20 scrie: „Da, frate, fă-mi acest har”. Este un îndemn să transmitem harul, adică însăși viața lui Dumnezeu, stilul Său.

vv. 21-25

²¹ Ţi-am scris convins de ascultarea ta, ştiind că vei face chiar mai mult decât îţi spun. ²² Totodată, pregăteşte-mi loc de cazare căci sper să vă fiu dăruit datorită rugăciunilor voastre. ²³ Te salută Epafras, închis împreună cu mine pentru Cristos Isus, ²⁴ ca şi Marcu, Aristarh, Dima şi Luca, colaboratorii mei. ²⁵ Harul Domnului Isus Cristos să fie cu duhul vostru!

Pavel cere să-i facă acest har (cadou, favor) și se încrede în ascultarea lui Filimon, nu în supunerea sa, pentru că ascultarea este principiul (baza) credinței.

„Știu că vei face chiar mai mult decât cele ce-ți spun”, adică Pavel cunoaște bunătatea lui Filimon. Și-i cere să-i pregătească un loc: „Sper să fiu eliberat din închisoare și voi veni să fiu oaspete în casa ta”. E frumoasă această autoinvitație în casa sa. Iar în final îl salută și din partea tovarășilor care sunt împreună cu el.

Scrisoarea se încheie cu obișnuitul salut liturgic.

Aceasta e o epistolă privată, care era citită în adunarea liturgică. Scrisoarea apostolică niciodată nu are un caracter privat, chiar dacă e adresată unei singure persoane.

Toate aceste teme ar trebui să le practicăm în relațiile interpersonale… Scrisoarea ne prezintă o problemă la nivelul relațiilor interpersonale… cazuri de drept, invitația de a renunța la drepturile noastre și de a recunoaște datoriile noastre.

Eu, sclavul, recunosc datoria mea de a respecta legea și de a mă întoarce la stăpânul meu… chiar dacă mă ucide, căci nu am niciun drept…

Eu, stăpânul, recunosc datoria mea de a iubi acest sclav mai mult ca pe un frate. De ce? Pentru că el este fiul lui Dumnezeu! Și nu pretind să recunosc drepturile mele, nu pretind să-mi plătească paguba.

Eu, Pavel, cel dintâi am renunțat la toate drepturile mele: sunt în temniță, nu mai am niciun drept. Aș putea să-ți impun să împlinești cererile mele, dar nu te oblig, căci binele impus nu are valoare… Dar eu cunosc iubirea ta, subliniez și mă bazez pe iubirea ta, ca tu să-mi faci acest har, cadou.

Această gândire, această optică ne prezintă o nouă organizare, un nou fundament al relațiilor, adică ele sunt întemeiate pe datoria care izvorăște din iubire. Iubirea cunoaște numai datorii, și nu are măsură: „Ca tu să poți face tot binele care stă în puterea ta” și „știu că vei face mult mai mult decât îți spun”. Avem o nouă structurare a vieții relaționale într-un context al sclaviei, deci în sfera cea mai delicată a raportului sclav-stăpân.

Putem înțelege spusele lui Pavel când a subliniat că „nu mai există nici sclav și nici stăpân, nici sclav și nici liber”, pentru că există o altă formă de libertate.

Un om, dacă ar fi liber și ar avea 5000 de sclavi, dar nu ar avea această atitudine, ar fi sclavul stării sale de stăpân.

Un om, dacă ar fi sclav și toți oamenii de pe pământ i-ar fi stăpâni – așa cum I s-a întâmplat lui Isus – dar are atitudinea de a-și recunoaște datoria sa de a-i iubi pe toți, este un om în totalitate liber.

Așadar, este o învățătură în totalitate nouă, care trebuie să intre în inimile noastre și-n societatea noastră.