Reflecții ulterioare

Vom reciti Scrisoarea către Filimon și vom reflecta la problemele care izvorăsc din conținutul ei și pe care doar le-am amintit în cateheza anterioară.

Înaintea de lecturarea textului, pentru a ne aminti stilul Scrisorii, o povestesc pe scurt… Pavel se află cu multă probabilitate la Efes, în temniță. Acolo ajunge Onisim, sclavul lui Filimon, un creștin care găzduia comunitatea bisericii în casa sa.

Acest sclav cere să fie botezat, devine creștin, iar Pavel îl retrimite stăpânului său. Legea romană stipula că sclavii care au fugit de la stăpânul lor trebuiau restituiți propriului lor stăpân, care avea puterea chiar și de a-i ucide: stăpânul avea orice drept asupra acestora.

Pavel îl retrimite pe Onisim stăpânului său, scriindu-i lui Filimon să renunțe la toate drepturile sale asupra sclavului, îndemnându-l să se gândească doar la datoriile sale de frate față de sclavul devenit creștin.

Aceasta era scrisoarea care însoțea acest sclav și care era utilă pentru a trezi, a stârni în inima lui Filimon sentimentele pe care Pavel dorea ca el să le aibă.

E o epistolă psihologică foarte fină: la sfârșitul ei destinatarul este convins să facă ceea ce-i scris în ea.

De ce?

Pentru că omul înaintea adevărului și a binelui se simte constrâns în viață: Căci omul face răul din inconștiență, din prostie sau din cauza unei atașări sau alegeri greșite.

Această scrisoare ne prezintă un adevăr atât de delicat și o mare libertate interioară încât îl conduce pe destinatar să fie de acord cu ceea ce-i scris în ea. Însă un om ar putea face foarte bine opusul… deci îi este lăsată libertatea… Dar să o citim și să vedem…

Se citește Scrisoarea către Filimon

Mai întâi vă prezentăm noi câteva probleme prezente în această scrisoare, apoi vă vom lăsa pe dumneavoastră să expuneți altele…

Primul lucru pe care doresc să-l subliniez este că în scrisoare avem un conflict de drepturi: Pavel are drepturi asupra lui Onisim și asupra lui Filimon, căci i-a adus la credință, i-a asistat, i-a ajutat, deci ar avea dreptul să-i impună lui Filimon următoarele: „Eu sunt apostol, deci îți impun să faci aceasta, căci, dacă nu, greșești”. Iar lui Onisim i-ar putea spune: „Tu stai aici și slujește-mă, așa cum eu te-am slujit pe tine”, căci ar avea drepturi și față de el.

Iar Onisim, devenind creștin, ar avea drepturi, i-ar putea spune stăpânului său: „Noi suntem frați. Deci eu nu mai sunt sclavul tău”.

Dar și Filimon are drepturi. Sclavul său a fugit de la el, deci l-ar putea ucide sau ar putea face orice cu sclavul său…

Așadar, ne aflăm într-un caz cu diferite drepturi… Iar în Scrisoare, Pavel îi sugerează lui Filimon să-și schimbe optica (punctul de vedere, gândirea). Căci problema este a lui Filimon, el este invitat să renunțe la propriile drepturi și să privească la propriile datorii. Noi, de obicei, ne certăm mai mereu din cauza drepturilor noastre. Iar dacă acestea sunt juste, e și mai rău: războaiele drepte sunt cele mai rele! Dacă sunt nedrepte, cel puțin se termină repede, dar cele drepte durează o veșnicie.

Noi ne certăm pentru drepturile noastre, căci fiecare pretinde și-și apără propriile drepturi, fapt care se numește egoism și pe bună dreptate, considerând că-i datoria celuilalt să respecte drepturile mele.

În scrisoare, Pavel propune o schimbare a acestei mentalități. El spune: „Eu nu am drepturi. Eu am datorii, eu subliniez datoriile mele față de aproapele”. Aceasta e iubirea! „Și renunț la drepturile mele. Iar drepturile aproapelui sunt datoriile mele”. Cu alte cuvinte, Pavel renunță la drepturile sale față de Onisim și față de Filimon. Filimon renunță la dreptul său și afirmă: „Eu sunt fratele lui Onisim”, iar Onisim își recunoaște datoria sa: „Eu sunt sclav și mă întorc la tine, căci tu ești stăpânul meu”…

Prin urmare, Pavel îi scrie lui Filimon, sugerându-i ca și el să renunțe la drepturile sale și să-și recunoască datoria sa: „Că Onisim e frate, nu mai e sclav”. Dar să recunoască acest fapt în deplină libertate, căci respectarea datoriei nu poate fi impusă. Cu alte cuvinte, cu ajutorul legii noi putem să-i împiedicăm pe alții să facă răul, însă prin lege nu putem impune înfăptuirea binelui… Căci binele este liber, dacă nu, nu-i un bine din punct de vedere moral.

Vreau să spun că în societate se poate impune, obliga, căci este un bine să plătim taxele, pentru că așa avem unele avantaje. Deci pot fi impuse datoriile externe, dar în sfera interioară nu se poate impune o datorie de îndeplinit, căci un lucru impus nu mai este ceva liber. Iar dacă omul nu-l face în mod liber, nu-i un act moral, nu are nicio valoare morală.

În spatele acestui discurs stă marea problemă a creștinismului, reprezentată de convertirea de la etica dreptului la etica datoriei: eu nu trebuie să pretind (să impun) drepturile mele, ci trebuie să respect drepturile celuilalt, iar drepturile celuilalt devin datoriile mele. Dacă fac astfel, încep să trăiesc în mod diferit. Cu adevărat încep să fac pentru celălalt ceea ce el ar vrea să fac pentru el. Altfel spus, iese la lumină o etică nouă, pozitivă, care-i etica iubirii, în timp ce cealaltă este etica egoismului: fiecare-și apără propriile drepturi, declarând război celui care nu i le respectă sau îl pedepsește (și atât).

Așadar, mai întâi avem această schimbare a opticii. Apoi avem tema raportului dintre „creștinism” și „sclavie”.

Pavel a afirmat principiul conform căruia nu există nici sclav, nici liber; nici bărbat, nici femeie; nici iudeu, nici grec… Toți suntem egali pentru că suntem fiii lui Dumnezeu.

Așadar, principiul creștinismului este abolirea oricărei deosebiri sociale, economice, religioase și culturale. Dar, de fapt, creștinismul recunoaște toate deosebirile care există în lume, adică se întrupează în diferitele situații. Nu le contestă. Nu se comportă precum Spartacus care pornește răscoala pentru a elibera sclavii. Nu! Ci sclavul rămâne sclav, pentru că-i secundar (fără importanță) dacă-i sclav sau stăpân…

Creștinismul nu s-a născut pentru a elibera sclavii – poate părea absurd – ci pentru a elibera stăpânii! Pentru că adevărata sclavie este cea a stăpânului care domină, și nu cea a sclavului. Căci până când va exista un stăpân, întotdeauna va exista sclavul… Iar cei mai răi stăpâni sunt sclavii atunci când devin stăpâni. Isus a venit să ne elibereze de spiritul stăpânitor și să ne dea spiritul slujitorului, spiritul lui Dumnezeu, care-și recunoaște numai datoriile Sale.

Așadar, n-a venit să facă o revoltă. Deci, creștinismul, într-o oarecare măsură, dă principii revoluționare care schimbă totul, dar nu le impune în istorie prin revoluții violente, ci cu ajutorul libertății, al unei conștientizări a realității, acceptând situația care există fără să o conteste.

Spre exemplu, atunci când în cap. 11 din 1Cor. Pavel spune că femeile trebuie să poarte batic în comunitate, sunt interesante toate argumentele teologice pe care le aduce, argumente care sunt puternice, dar și slabe, pentru că imediat ar putea spune contrariul. Dar adevărul este că purtau batic, iar el trebuie să le spună că-i just să-l poarte. Căci e inutil să le spună alte lucruri ciudate, dat fiind că atunci femeile purtau batic… Dar în final le dă principiul: dacă cineva dorește să conteste, să știe că-n Biserica lui Dumnezeu nu se contestă.

Cu alte cuvinte, ceea ce mă interesează nu-i a purta sau a nu purta batic, ci a trăi în bună înțelegere cu fratele: aceasta este libertatea. Fapt pentru care, dacă ele purtau batic, a le sugera să nu-l poarte era o contestare, o tăgadă. Deci, să-l poarte! Când se va schimba cultura, contrariul ar însemna o contestare.

Un alt exemplu ar putea fi reprezentat de preoția femeilor…

Într-o anume cultură ar fi o contestare faptul de a da femeilor preoția. Și atunci creștinismul nu o dă, ci respectă cultura. Nu înseamnă că trebuie să hirotonești o femeie pentru a arăta o lipsă de respect față de toți, dacă acea cultură nu acceptă acest fapt… Încă nu sunt mature vremurile… Însă, dacă se schimbă cultura, ar fi o contestare faptul de a nu hirotoni o femeie… Așadar, creștinismul este foarte încarnat, întrupat, în istorie și-n evoluția ei ca un mare principiu revoluționar care abrogă orice categorie. Însă respectă categoriile care există, pentru că nu poate tăia capul nimănui.

Spre deosebire de revoluționarul care își impune ideile prin violență, creștinismul vestește o idee foarte avansată, apoi acceptă realitatea care există și trăiește în această realitate acea idee pentru că, chiar dacă sunt un sclav, eu pot trăi ca un om liber… Dacă sunt un stăpân, e mai greu. Dar dacă sunt sclav, pot trăi liber… Căci am libertatea de fiu al lui Dumnezeu, pentru că ceea ce contează este să fim fiii lui Dumnezeu, și nu să fim stăpâni sau sclavi.

Prin urmare, ne putem întreba: recunoaște creștinismul în societate și în istorie situația care există?

Atunci când nedreptatea este înfăptuită pe față, este clar că o denunță, deși nu o face. Dar acele lucruri care pacific sunt admise de toți, le trăiește în liniște. Iar atunci când istoria se schimbă, creștinismul se întrupează în noua cultură… Așadar, ne punem întrebarea: creștinismul este conservator sau progresist? Cu siguranță că-i progresist la nivel de principii, adică ne prezintă omul nou.

Spre exemplu, să ne amintim predica de pe munte. Ne dăm seama că aduce o noutate absolută. Dar este conservatoare în sensul că nu impune noutatea prin violență, ci așteaptă cu răbdare să se impună prin libertate, prin conștientizare, prin lucrarea harului și cea a corespunderii (fidelității) proprii acestui har. Așadar, creștinismul lucrează în timp, cu răbdare…

În schimb, revoluționarul este unul care reacționează, căci o mare parte din ideile revoluționare sunt distruse și anulate direct tocmai de violența care le impune. Odată ce sunt impuse, sunt greșite.

Avem exemplele istorice din secolul trecut, când s-a putut impune, am văzut că au fost impuse lucruri juste, dar care au distrus foarte mult.

Să înțelegem că atitudinea creștinismului – în istorie – este complexă și avem nevoie de discernământ pentru a pricepe momentul bun pentru a înfăptui un lucru…

Un alt element: binele niciodată nu se poate impune, chiar dacă mereu l-am impus, dar ne-am comportat astfel pentru că suntem păcătoși… Binele poate fi doar propus. Iar această scrisoare ne dă un exemplu clar al modului în care să propunem binele, ținând cont de toate elementele posibile, astfel încât omul să înțeleagă corect toate consecințele și efectele acestuia…

Un alt aspect: putem considera scrisoarea ca fiind un nou cod al relațiilor interpersonale, care nu ne arată doar modul în care creștinul trăiește în epoca sa, ci și cum se trăiește între oameni, tocmai renunțând fiecare la propriile drepturi asupra celuilalt, pentru a privi, în schimb, la propriile datorii față de celălalt. Și acest mecanism nu trebuie aplicat doar la nivel general, ci și la nivel interpersonal.

Un alt aspect: cum putem propune binele și înfăptuirea datoriei într-o societate din care lipsesc aceste elemente? Scrisoare este un bun exemplu în acest sens… Ea ne învață că trebuie să muncim cu răbdare, pentru ca celălalt să conștientizeze, să fie luminat în conștiință. Nu există o altă cale care să aibă un deplin respect față de libertatea celuilalt fără să-i impună nimic. Pavel spune: „Aș putea să-ți impun, dar nu fac acest lucru”.

În această etică nouă, a datoriei, avem o noutate: în timp ce în etica dreptului trebuie să restrângem cât de mult putem câmpul drepturilor și al datoriilor, în mod precis etica datoriei nu cunoaște limite, adică mereu este îndreptată (deschisă) spre „mai mult”: „Știu că vei face mai mult decât ceea ce-ți cer”. La fel cum Pavel e dispus să renunțe la toate, tot mai mult. Altfel spus, aceasta este dinamica iubirii, care-i deschisă infinit. Este dinamica omului nou care nu cunoaște limite în drumul său…

În acest moment, eu aș propune câteva teme.

Ce trebuie să facem atunci când există o revoluție în desfășurare? Ce face creștinul într-un război de eliberare, război care apare destul de des în istorie? Trebuie să sprijine conservatorii sau revoluționarii, văzând că trebuie să aleagă una din părți?

În aceste situații trebuie să ținem seama de unele elemente…

Primul constă în faptul că într-un moment de eliberare, de revoluție, cu siguranță avem ceva care nu merge bine… Mereu există ceva care nu merge bine, dar acum avem ceva precis, care se schimbă… Așadar, este datoria creștinului luminat de a se disocia (separa, dezice) de răul lumii vechi și să spună: „Așa nu merge bine, deci este just să fie diferit”. În al doilea rând, este o datorie să sprijine noul bine, care iese la lumină. În al treilea rând – acesta fiind aspectul profund – „vechiul” și „noul” sunt identice, dacă omul nu-și schimbă mentalitatea… Nu există nimic nou, dacă omul nu-și schimbă felul de a gândi.

Prin urmare, creștinul, în momentele de schimbare, de tranziție, trebuie să trăiască acele valori profunde care indică schimbarea mentalității. Altfel spus: să nu folosească violența, să nu ia altora libertatea, ci să-i ajute să conștientizeze, să promoveze respectul valorilor persoanei. Creștinul este omul care trăiește și-n momentele de schimbare acele aspecte fundamentale la care niciodată nu se poate renunța, astfel încât aceste valori să se transmită și noilor schimbări. Dacă nu, pericolul momentelor care aduc schimbări este că se schimbă totul, dar, de fapt, nu se schimbă nimic.

Așadar, e bine să favorizăm schimbările la un nivel mult mai profund față de cel imediat (de moment), pe care pretindem că-l facem cu ajutorul violenței pentru a lua puterea, pe scurtătură (mai în grabă)… De fapt, adevărata revoluție nu-i cea înfăptuită în baza violenței, ci-i conștientizarea noului bine…

Un ultim aspect: în realitate, Pavel nu-l eliberează pe Onisim, nu eliberează sclavii… Pavel vrea să-l elibereze pe Filimon de mentalitatea sa stăpânitoare, căci el este adevăratul sclav… Sclavul este liber: e liber să iubească și să slujească, dacă vrea, pentru că el nu stăpânește pe nimeni… Dar stăpânul (patronul) nu-i liber… Prin urmare, cu această scrisoare Pavel ne propune adevărata eliberare, în sensul ca omul să devină conștient de datoriile sale față de celălalt: aceasta e adevărata eliberare.

La fel, când vorbim despre eliberarea (emanciparea) lumii a treia, noi nu trebuie să eliberăm lumea a treia… Ci trebuie să ne eliberăm pe noi! Căci lumea a treia deja este liberă prin propriile puteri. Trebuie să ne eliberăm pe noi de promovarea falselor valori, „valori” din cauza cărora cei din lumea a treia sunt primele victime… De ce să-i eliberăm pe ei? E suficient să nu-i asuprim și, astfel, ei vor fi mulțumiți.

Toate aceste considerații, prezente în scrisoare, sunt extrem de actuale… Cu toate că e scurta, epistolă tratează un caz personal care implică (abordează), în realitate, multe probleme sociale, etice, în dialog cu istoria, credința și cu tema libertății.

Să ne amintim că Pavel nu-l eliberează pe Onisim dintr-o sclavie externă, din lanțuri. Din punct de vedere social, îl retrimite în starea în care era mai înainte, cea de sclavie. Dar Pavel prezintă adevărata libertate, deci îl eliberează pe Filimon dintr-o sclavie mai ascunsă și mai radicală… adică-l descătușează din dimensiunea lui profundă de o inimă de stăpân. Iar această eliberare se întâmplă prin iubire și-i o eliberare care se petrece „în lanț”: noi am fost eliberați prin iubirea lui Cristos, deci noi îi eliberăm, putem să-i eliberăm pe alții. Pavel, care a fost eliberat, îl eliberează pe Filimon. Iar Filimon eliberează, tocmai eliberându-se, adică-l eliberează și pe Onisim.

Eliberarea ar putea fi un sinonim al iertării: căci înseamnă primirea celuilalt, exercitarea iubirii și a milostivirii față de acesta.

Un alt aspect îl constituie schimbarea opticii (a punctului de vedere) cu care privim și evaluăm lucrurile… În 1Cor. 13. stă scris că iubirea nu caută la drepturile sale. Pavel nu-i atent la drepturile sale, nu pe acestea le caută, ci recunoaște datoriile pe care le are față de aproapele…

Așadar, când vorbim despre datorie, nu înseamnă că ne referim tot la o lege – adică la o lege externă – la o lege care se impune prin constrângere… Prin „datorie” – opusă „dreptului”, care-i semn al egoismului – înțelegem „legea interioară”, care-i spiritul, iubirea: „Vă voi da o lege nouă, vă voi da o inimă nouă”. Așadar, înseamnă o viață nouă, un nou mod de a vedea lucrurile, un mod nou de a înțelege și de a trăi relațiile, raporturile cu alții. Este vorba de legea interioară care lucrează din interior și ne conduce înspre celălalt, să fim atenți la nevoile lui.